Anda di halaman 1dari 6

Alexandru ODOBESCU PSEUDOKINEGETICOS (Primul capitoL) Epistola scrisa cu gand sa fie precuvantare la cartea "Manualul vanatorului"- a fost publicata

in 1874, atunci cand Odobescu se afla in cele mai depline puteri creatoare, la varsta de patruzeci de ani. Acest Fals tratat de vanatoare este un eseu artistic ce ia drept pretext si punct de pornire o carte cu caracter oarecum tehnic, Manualul vanatorului, alcatuit de C. C. Cornescu, unul dintre prietenii scriitorului. Cornescu insusi pare a fi fost un intelectual trecut prin scoala clasicista, lucru ce se poate deduce din unele aluzii la arta si literatura strecurate in cartea sa1. Plecand, probabil, de la aceasta constatare, Odobescu scrie, in loc de prefata, o carte "in opozitiune fatisa" cu Manualul vanatorului - dupa cum singur ne spune in scrisoarea catre C. C. Cornescu:

" pe cand tu, in fine, studiai cu luare-aminte caracterele fizice si etice ale celor mai obicinuite subiecte insufletite de vanatoare, eu, ca un nevanator ce sant, ra-am apucat sa colind rastimpii si spatiile cautand cu ochii, cu auzul si cu inima privelisti, rasunete si emotiuni vanatoresti. Colindand m-am ratacit si iata-ma abia acum ajuns din fantastica-mi calatorie cu un sac asa de ingreuiat de tot felul de petice si de surcele, adunate de pretutindeni, incat nu mai cutez, Doamne fereste! nici chiar eu insumi sa-1 arunc in spinarea Manualului tau. Am luat deci pretentioasa hotarare a le deserta intr-un volum deosebit, ce-1 voi tipari numai pe seama lor, si care, subt un titlu pedantesc si arhaic Cu treizeci de ani mai inainte, Costache Negruzzi, al carui emul este Odobescu, scria si el un manual cinegetic de amator, intitulat Vanatorul bun sau mestesugul de a nu-tifi urat. spunand vanatorilor numai lucruri ce sant de prisos artei lor, va intocmi un fel de Fals tractat de vanatoare. in opozitie fatisa cu Manualul tau, care, desi mai scurt, este insa, fara indoiala, cu mult mai folositor celor care vor sa invete ceva cu temei."

De fapt, in ciuda tonului glumet si a modestiei-afisate in scrisoarea adresata lui CC. Cornescu Odobescu urmarea, ca si Lessing in Laocoon - sau despre limitele dintre artele plastice si poezie (1776), opera studiata indeaproape de scriitorul roman, sa dea o lucrare unde, imbinand dulcele cu utilul (Omne tulit punctam qui miscuit utile dulci/ Leclorem delectando, pariterque moneda. "Toata aprobarea o capata acela care intruneste folosul cu placerea/ Desfatand pe cititor si instruindu-1 totodata." Horatiu, Ars poetica, v. 313 -14; citatul este reprodus la inceputul lui Pseudokinegeticos, op. cit., p. 126), sa fie instructiv si atragator totodata. Insa deosebirea dintre Laocoon si Pseudokinegeticos este mare, cel putin ca finalitate. In timp ce scriitorul german isi propune demonstrarea unor teze cu privire la originea poeziei si a artelor plastice, Odobescu ramane - cum spune Tudor Vianu - si aici un istoric si un artist, un spirit atent la singularitatea operelor si la valoarea lor expresiva. Lunga lui ratacire pe urmele aceluiasi motiv artistic nu vrea sa dovedeasca nici o teza generala. La mijloc e vorba numai de un pretext de superioara pretuire intelectuala, prin evocarea unei mari varietati de opere ale tuturor artelor

timpurilor, in care se oglindeste una din formele vitalitatii si sensibilitatii omului: vanatoarea. Paragraful pe care l-am ales pentru analiza noastra face parte din primul capitol al lucrarii, acela in care scriitorul, dupa ce declina competenta sa in ale vanatorii, afirma totusi ca in copilarie a fost si el in Arcadia: Et in Arcadia ego . Intradevar, in anii copilariei si ai adolescentei, Odobescu a avut prilejul sa cutreiere Baraganul "tamadaienilor". Pe drumul care duce spre Calarasi, dincolo de Fundulea, se afla mosia Calareti, proprietate a polcovnicului Ioan Odobescu. Acolo scriitorul va fi petrecut, nu o data, in desfatari cinegetice. intr-o scrisoare adresata mamei sale, Catinca Odobescu, povesteste calatoria de la Calareti la Balta Alba, prin inima Baraganului. Ca in cazul tuturor marilor artisti ai cuvantului, imaginile fixate in copilarie s-au impus cu deosebita forta constiintei scriitorului si au inflorit intr-una din paginile cele mai frumoase din literatura noastra in care e descrisa campia Baraganului. Cu echilibru si detasare clasica, ochiul surprinde si fixeaza ca pe o panza "acele sesuri fara margine, prin care aerul, rasfirat in unde diafane subt arsita soarelui de vara, oglindeste ierburile si balariile din departare si le preface, dinaintea vederii fermecate, in cetati cu mii de minarete, in palate cu mii de incantari". Pe acest fundal se perinda carutele cu covergi de rogojina ale tamadaienilor, urmarind cardurile de dropii. In prim plan se detaseaza, in treacat, figuri din vechime, precum "raposatul Caraiman, veselul si priceputul staroste al vanatorilor tamadaieni", vestit prin aceea ca putea sa inghita multe vedre de vin; apoi "iscusitul mos Vlad", cel cu ochi ager, incat primul putea zari "crestetul delicat al dropiei miscand printre fulgii coliliei"; sau Gheorghe Gianta, care cu pusca lui ruginita ochea mult mai bine decat posesorul unei carabine ghintuite. Memoria arheologului inregistreaza acele movile uriase "a caror urzeala e taina trecutului si podoaba pustietatii", profilate la orizont ca niste musuroaie de cartita. Locurile calcate sunt indicate cu placerea filologului de a pune in relief sonoritatea poetica a toponimelor: "movila Neacsului de pe malul Ialomitei", "movila Vulturului din preajma Borcei", "la Paicu in gura Baraganului", "la Cornatele in miezul lui", "la Radana", "la Renciu", unele descompuse etimologic: "coliba unchiasului marunt, caruia-i duce acum dorul Baraganul intreg" (asezarea de la Dormarunt, unde se zice ca un unchias tinea carciuma pentru vanatorI) etc. in constituirea tabloului de natura, si aici ca si in alte parti, Odobescu acorda un mare rol elementelor acustice, notand cu finete ecourile din sufletul calatorului: "Cand soarele se pleaca spre apus, cand murgul serei incepe a se destinde treptat preste pustii, farmecul tainic al singuratatii creste si mai mult in sufletul calatorului. Un susur noptatic se inalta de pre fata pamantului; din adierea vantului prin ierburi, din taraitul greierilor, din mii de sunete usoare si nedeslusite se naste ca o slaba suspinare iesita din sanul obosit al naturii." "Singure, stelele noptei se uita de pe cer la dansii; ei aud cu urechile toata acea nenumarata lume de insecte ce se strecoara prin ierburi, tiuind, scartaind, fluierand, suierand, si toate acele mii de glasuri senalta cu rasunet potolit in taria noptii, se limpezesc in aerul ei racoros si leagana in somnie auzul lor aromit." Este foarte adevarat ca intr-o asemenea descriere - mai ales in latura ei acustica - se simte influenta lui Gogol, cu stepa lui ruseasca din Taras Bulba - spre pilda - din care citam un pasaj, altul decat cel pus intre ghilimele de Odobescu: "Muzica zilei se stingea pe nesimtite si in locul ei se nastea alta. Popandaii tarcati ieseau din gaurile lor si se asezau pe labutele dinapoi si umpleau campul de suieraturi. Taraitul greierilor se

auzea tot mai tare. Uneori venea de departe, de pe apele vreunui lac pierdut in stepa, cate un strigat de lebada si tremura in vazduh, risipindu-se in clinchete argintii." (in N. V Gogol, Opere, voi. II, 1956, p. 48, traducere romana facuta de Al. O. Teodoreanu.) Ce are a face insa? Peisajul nostru se vede, muzica Baraganului, in noapte, se aude. Cu atat mai mult cu cat, cu fin umor, scriitorul roman marturiseste sursa, aruncand totodata si o intepatura la adresa celor care, adaptand in romaneste Revizorul lui Gogol, l-au deformat in chip grosolan1. Cu aceste zise, ne-am apropiat de trasatura cea mai caracteristica a peisagistului Odobescu: stilizarea livresca, in linia generala a eseului artistic din care e scos pasajul. Carturarul e prezent in tablou nu numai cu amintirile sale din copilarie, ci si cu rafturile bibliotecii omului matur si savantilui. Faptul ca a strabatut candva Baraganul, cu pusca in mana, i-a amintit de adagiul latin Et in Arcadia ego; lungile siruri de cocoare, "brane serpuinde" pe cerul noptii de toamna, il fac sa se gandeasca la "gratioasa imagine a stolului de suflete duioase, de unde se desprinde, spre a-si deplange rastristea", in Infernul lui Dante, Francesca da Rimini, prilej cu care citeaza din memorie patru versuri din Divina comedie; iar odihna de peste noapte a vanatorului ii inspira o pastisa dupa doua versuri din Zburatorul lui Heliade:

Dar chiar si in caruta, vanatul oboseste Si dup-o cina scurta si somnul a sosit .

Daca mai adaugam si referintele la propria-i persoana, de felul: "caci mie unuia, daca cumva mia placut vanatoarea, apoi au fost tocmai din acelea in care picioarele si mainile au mai putin de lucrat", facute cu umor si fina autoironie, observam ca Odobescu anticipa modalitatea peisagistica a lui Hogas, insa fara propensiunea spre salbatic si primitiv pe care o aflam la scriitorul moldovean, ci intr-un chip stilizat, prin aducerea tabloului naturii in salon sau in biblioteca. inca de la aparitia cartii, unul dintre recenzentii cei mai autorizati, care nu era altul decat Eminescu, observa "limba curata si farmecul noutatii. O multime de cuvinte si forme idiomatice, pana acum scrise prea putin sau defel, dar a caror origine este limba poporului nostru, fac cartea pretioasa si din punct de vedere lexical"2. intr-adevar, ceea ce atrage atentia la prima vedere, in acest scurt pasaj, este lexicul si - in genere expresia populara. Insa oricat de mare ar fi cantitatea de cuvinte si expresii populare in scrisul celui care - cu atata dreptate - combatea latinismul si ironiza cu atata verva dictionarul lui Massim si Laurian, sustinand ca "forma cuvintelor sa fie aceea pe care a consfintit-o uzul (consuetudineA) si natura (logica fireascA) a limbii", stilul lui nu are un caracter popular, ci unul savant, cautat, deloc spontan, cu toate ca de un farmec deosebit, amintind pe acela al lui Calinescu de mai tarziu. Luat in ansamblu, tabloul lexical al limbii lui Odobescu, considerat chiar si dupa acest scurt fragment in care se descrie campia Baraganului, se caracterizeaza prin alaturarea termenilor populari sau arhaici de neologisme, precum: unde diafane, lupte amoroase, invataturi doctrinarii, despret .superb, regiile tehnice, petreceri cinegetice, in principiu trebuie sa

aiba dreptate, nestatornicul ocean, rasare hidos, divinul Dante, gratioasa imagine a stolului, placerile inteligente, caine dresat, incantatoare descriptiunc, minunatul romant (romaN) etc. Sunt apoi, in scrisul lui Odobescu, destul de frecvente formatiile in decalc neologistic latinesc, cele mai multe detasate pe fondul limbii comune, unele neconfirmate de evolutia ulterioara a ei, de felul: "Dar insa si eu am crezut"; "sau cand acestia, primavara, se intetesc sau cand, toamna, ei duc turmele de pui"1. Cu aceasta este cazul sa discutam sintaxa frazei lui Odobescu, asa cum ea se constituie in fragmentul de fata. Trasatura dominanta a stilului intregii carti, constand in bogatia arborescenta a subordonatelor, o intalnim si in acest fragment din Pseudokinegeticos. Astfel, in fraza: "Din copilarie si eu am trait cu tamadaienii, vanatori de dropii din bastina 1/, cari neam de neamul lor au ratacit prin Baragan, pitulati in carutele lor acoperite cu covergi de rogojina / si, manand in pas alene gloabele lor de calusei, au dat roata, ore, zile si luni intregi, imprejurul falnicilor dropioi / - carora ei le zic mitropoliti /, sau cand acestia, primavara, se intetesc in lupte amoroase / sau cand, toamna,/ ei duc turmele de pui / sa pasca tarinele intelenite ". Se poate observa cum din trunchiul principalei I se dezvolta atributivele 1 si 2, "iradiate" din cuvantul, cu loc central in fraza, lumadaienii; cum apoi din atributiva 2 deriva atributiva intercalata a, temporalele disjunctive b si c si cum din c rasare finala ci, dupa schema:

1 I2 (A) (B) (C) I (D) Arborescenta atributiva - predominanta in subordonarea frazei lui Odobescu - e inca mai bogata in fraza imediat urmatoare: "Eu n-am uitat nici pe raposatul Caraiman, veselul si priceputul staroste al vanatorilor tamadaieni 1,/ carele putea/ sa inghita in largele sale pantece atatea vedre cat si o butie de la Dealul Mare /, nici pe iscusitul mos Vlad 1/, in caruta caruia ai adormit tu adesea /, pe cand el, cu ochi de vulpe, zarea crestetul delicat al dropiei miscand printre fulgii coliliei /, nici pe bietul Gheorghe Gianta 1,/ cel care, cu o rugina de pusca / pe care orice vanator ar fi azvarlit-o in gunoi /, nimerea mai bine, decat altul cu o carabina ghintuita / si care pe mine, nemernicul, m-a adus de multe ori cu vanat, la conacul de amiazi "/. Aici trebuie vazut ca cele patru atributive ale principalei se dezvolta din cele trei complemente

directe ale principalei exprimate prin sintagme atributive, la randul lor: nicipe raposatul Caraiman; veselul si priceputul staroste, al vanatorilor, tamadaieni, nici pe iscusitul mos Vlad, nici pe bietul Gheorghe Gianta. Atributiva 2 naste si subordonata de concomitenta temporala a, iar cea de-a 3-a - subordonata atributiva b, ca in schema:

Introducerea subordonatelor prin care, cand si mai ales corelatiile nici nici, sau sau, asezate simetric in anumite puncte ale frazei, servesc iradierea geometrica a discursului si-i confera o coloratura clasica. in aceeasi ordine se produce dislocarea membrelor propozitiei principale. Luate impreuna cele doua fraze, s-ar putea spune ca de fapt a doua este un atribut al primei. Comunicarea se produce concentric, analitic. Mai intai scriitorul da relatii despre obiceiurile tamadaienilor, in general, care - vanatori de bastina fiind - au ratacit cu carutele lor prin Baragan si au dat roata dropiilor in diferite anotimpuri, asa cum i-a cunoscut el in copilarie. In a doua fraza, relatarea devine mai amanuntita: autorul pomeneste numele si caracterizeaza pe unii dintre acesti tamadaieni, precum Caraiman, cel care putea sa inghita multe vedre de vin, iscusitul mos Vasile, care zarea de departe crestetul dropiei, si Gheorghe Gianta, care nimerea cu ruginita lui pusca mai bine decat oricare altul. Trebuie observat, de asemenea, ca in prima fraza - asa cum am aratat cu sublinierile facute in parafraza noastra - predicatele sunt exprimate prin verbele la perfectul compus, ca spre a indica fapte la care scriitorul a fost martor candva, in copilarie, acum vanatoarea si ratacirile prin Baragan nemaifiind o preocupare a lui, ci numai o amintire placuta: Et in Arcadio ego; in timp ce in a doua fraza predicatele sunt exprimate prin imperfect ca spre a sugera fenomenul repetat. Alte citari si analize de constructii nu mai sunt necesare spre a demonstra bogatia ramificatiei subordonarii - in special a celei atributive - la Odobescu.

Umanist, crescut la scoala clasicismului latin, scriitorul se complace in a compune disociativ si parantetic perioadele.

"Obstacolele", create anume, nu sunt insa de natura sa impiedice intelegerea si dezvoltarea armonioasa a frazei. Dimpotriva. Fraza lui Odobescu se desfasoara in valuri succesive de arabescuri, asemenea unui brocart somptuos. Scriitorol are un debit lent, nezorit, lasandu-se furat - ca intr-o cozerie placuta - de cele mai neasteptate asociatii de idei, solicitat de o multitudine de aspecte, cadentand insa discursul sau in ample simetrii, de natura sa incante ochiul si auzul cititorolui. Constatarea ca ne aflam in fata unui stil savant, facuta de multa vreme in cazul lui Odobescu, se impune de indata. Desi, cum s-a putut observa, prozatorul se sprijina pe un vocabular precumpanitor popular, Odobescu se deosebeste fundamental de un Creanga ori Sadoveanu. Limba si stilul lui se constituie din elemente insusite pe calea culturii, fie acestea autohtone sau straine. Limba lui Odobescu da impresia de cautat si chiar de o usoara conventie academizanta, fericita insa ca realizare artistica. Ea poate avea chiar si un caracter "oral", insa nu in sens popular - cu toata

bogatia lexicala si paremiologica de pe alocuri - , ci in sens de convorbire de salon, opera a unui spirit de rara mobilitate si finete intelectuala, inainte de Odobescu, Balcescu este acela (si, intr-o masura mai mica, mai putin supravegheat din punctul de vedere al corectitudinii exprimarii EliadE) care folosea perioada savanta, desi in alte scopuri decat cel al efectelor digresiunilor eseistice, directionata mai mult spre elevatia mesianica, revolutionara. insa pe toti ii preceda - de fapt - Miron Costin, primul care a incercat - si a izbutit in mare masura - sa confere frazei romanesti inmladierea clasica.