Parabola fiului risipitor1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului
nostru
Iisus Hristos,

C uvântul lui Dumnezeu ºi taina deopotrivã ne împãrtãºesc

harul, lumina, puterea, care vin de sus înspre noi, pentru ca,
înzestraþi cu acest har, cu aceastã luminã ºi putere ºi hrãnindu-ne din
aceastã zestre divinã, sã ne înãlþãm. Cãci dorul de înãlþare e rãsãdit în
noi adânc, de nedesfãcut, de nedespãrþit, de nedistrus. Cineva a spus:
dorinþa rãului ºi a celui robit rãului de a distruge nu are hotar. Dar e de
nedistrus ceea ce e dumnezeiesc, ceea ce nu mai e din lumea aceasta.
ªi sunt indestructibile darul ºi chipul divin din om pentru cã nu sunt
pecetluite din lumea aceasta, care e ziditã din nimic. Or, nimicul nu
poate distruge eternitatea, existenþa necreatã, veºnicã. Acest adevãr
ar trebui sã pãtrundã orice conºtiinþã umanã, iar cei care au dorinþa de
a distruge – nefericiþii de ei! – sã se trezeascã, sã-ºi dea seama, sã
înþeleagã faptul cã nu sunt ºi nu vor fi niciodatã în stare sã distrugã
ceea ce e de nedistrus, întrucât este necreat ºi etern. Numai creatura e
supusã timpului ºi spaþiului, trecerii, stricãciunii ºi morþii.
Dumnezeiasca Scripturã ne împãrtãºeºte astãzi Evanghelia fiului
risipitor. (Evanghelia – Vestea cea bunã, de sus, dar pentru noi, cei de
jos.) Unii batjocoresc adesea, spunând: Ei, nu aºteptãm noi manã
cereascã, ºi e vorba, sigur, de mana pe care au primit-o israelienii în
pustie. Cu alte cuvinte, omul sã facã bine ºi sã punã osul, sã
munceascã. Da, sã munceascã! Dar fãrã logodna, fãrã unitatea sfântã
între cer ºi pãmânt, între necreat ºi creat, între harul divin,
dumnezeiesc, etern, a toate ziditor ºi puterea, conºtiinþa, voinþa
noastrã ziditã, fãrã aceastã logodnã nu e cu putinþã nici o zidire.
127 februarie 2000. Duminica a XXXIV-a dupã Rusalii.
 2

Adevãrul aici este, în aceastã tainã a zidirii, a logodnei. Dealtfel, se

naºte ceva fãrã unire? Numai cã din legãtura mea cu cel asemenea
mie nasc ce este asemenea, dar pentru suiºul meu, pentru înãlþarea
mea, pentru ieºirea din orice robie a acestei lumi a zidit Dumnezeu altã
logodnã, cu Cel care-i mai presus de mine, ca sã mã pot înãlþa. Cugete
oricine: cine se poate înãlþa fãrã Cel ce ne priveºte de sus? Cum spune
Psalmistul: “Aratã-Þi de sus, Doamne, faþa Ta ºi vino sã ne mântuieºti
pe noi!”.
O asemenea tainã mare ne descoperã ºi evanghelia de astãzi, a
fiului risipitor; dar nu numaidecât risipitor, ci ºi cãit, convertit, revenit
acasã; Acasã – în casa pãrinteascã, la care suntem toþi chemaþi.
Citind-o, intuim deodatã cã ea nu priveºte numai pe fiul din Evanghelie,
ci pe orice fiu, pe fiecare dintre noi ca fii ai Pãrintelui Ceresc, ºi lumea
toatã. Deci priveºte acest itinerariu, aceastã cale a lumii ºi a fiecãruia
dintre noi.
Sã ne ajute bunul Dumnezeu sã contemplãm aceastã evanghelie
ºi sã o pãtrundem în adevãrul ei descoperitor de tainã. Cãci Dumnezeu
este, totodatã, ºi tainã, ºi descoperire; tainã care se descoperã, se
dezvãluie. E tainã pentru cã e infinitul dumnezeiesc, dar se descoperã
pentru noi toþi, pentru fãptura Lui, spre a-L cunoaºte ºi a ne împãrtãºi
din El, din lumina, din iubirea, din adevãrul Lui etern: etern ziditor ºi
mântuitor. Pentru cã þinta acestei zidiri este nemurirea noastrã. În
aceastã luminã a înþelegerii, în acest dar sã recitim dumnezeiasca
evanghelie dupã Sfântul evanghelist Luca:
A zis Domnul pilda aceasta:

“Un om avea doi fii. ªi a zis cel mai tânãr dintre ei tatãlui sãu:
Tatã, dã-mi partea ce mi se cuvine din avere. ªi el le-a împãrþit avuþia.
ªi nu dupã multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânãr s-a dus într-o
þarã depãrtatã ºi acolo ºi-a risipit averea, trãind în desfrânãri. ªi dupã
ce a cheltuit totul, s-a fãcut foamete mare în þara aceea, ºi el a
început sã ducã lipsã. ªi ducându-se, s-a lipit de unul din locuitorii
acelei þãri, iar acesta l-a trimis la þarinile sale sã pãzeascã porcii. ªi
dorea sã-ºi sature pântecele din roºcovele pe care le mâncau porcii,
însã nimeni nu-i dãdea. Dar, venindu-ºi în sine, a zis: Câþi argaþi ai
tatãlui meu sunt îndestulaþi de pâine, iar eu pier aici de foame!
Sculându-mã, mã voi duce la tatãl meu ºi-i voi spune: Tatã, am greºit la
cer ºi înaintea ta; nu mai sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu. Fã-mã ca
pe unul din argaþii tãi. ªi, sculându-se, a venit la tatãl sãu. ªi încã
departe fiind el, l-a vãzut tatãl sãu ºi i s-a fãcut milã ºi, alergând, a
cãzut pe grumazul lui ºi l-a sãrutat. ªi i-a zis fiul: Tatã, am greºit la cer
ºi înaintea ta ºi nu mai sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu. ªi a zis tatãl
cãtre slugile sale: Aduceþi degrabã haina lui cea dintâi ºi-l îmbrãcaþi ºi
daþi inel în mâna lui ºi încãlþãminte în picioarele lui; ºi aduceþi viþelul
cel îngrãºat ºi-l înjunghiaþi ºi, mâncând, sã ne veselim; cãci acest fiu al
meu mort era ºi a înviat, pierdut era ºi s-a aflat. ªi au început sã se
 3

veseleascã. Iar fiul cel mare era la þarinã. ªi când a venit ºi s-a
apropiat de casã, a auzit cântece ºi jocuri. ªi, chemând la sine pe una
dintre slugi, a întrebat ce înseamnã acestea. Iar sluga i-a spus: Fratele
tãu a venit, iar tatãl tãu a înjunghiat viþelul cel îngrãºat, pentru cã l-a
primit sãnãtos. ªi el s-a mâniat ºi nu voia sã intre; dar tatãl lui, ieºind, îl
ruga (a ieºit ºi în calea celuilalt). Însã el, rãspunzând, a zis tatãlui sãu:
Iatã, de atâþia ani îþi slujesc ºi niciodatã n-am cãlcat porunca ta. ªi mie
niciodatã nu mi-ai dat un ied, ca sã mã veselesc cu prietenii mei. Dar
când a venit acest fiu al tãu (deci nu fratele meu), care þi-a mâncat
averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viþelul cel îngrãºat.
Tatãl însã i-a zis: Fiule, tu totdeauna eºti cu mine ºi toate ale mele ale
tale sunt. Trebuia însã sã ne veselim ºi sã ne bucurãm, cãci fratele tãu
acesta mort era ºi a înviat, pierdut era ºi s-a aflat” (Luca 15, 11-32).

Iubiþilor, ascultaþi: “Un om avea doi fii”. Adesea în Evanghelie

Mântuitorul foloseºte expresia un om, cu înþelesul tainic, adânc, pentru
cã Fiul lui Dumnezeu Însuºi S-a fãcut Om. ªi ne vorbeºte nouã,
oamenilor, ca un om; dar de la Tatãl, pentru cã, imediat, în
dumnezeiasca Evanghelie se descoperã Tatãl, deîndatã ce fiul cel mai
tânãr I se adreseazã: “Tatã, dã-mi avuþia”. Deci e vorba de Tatãl ceresc
în dumnezeiasca Evanghelie, pe care o binevesteºte Fiul Sãu, Domnul
nostru Iisus Hristos. El ne-a ºi învãþat cum sã ne adresãm Tatãlui Sãu,
spunându-ne: “Aºa sã vã rugaþi: Tatãl nostru...”. Sã nu trecem mai
departe fãrã a preciza cã în evanghelia aceasta, ca ºi în alte binevestiri
ale Mântuitorului, când vorbeºte de cei doi fii are în vedere îndeosebi
pe fiii poporului ales ºi pe fiii neamurilor. Cãci aºa a fost trimis: cãtre tot
omul, dar nãscându-Se din sânul neamului ales, dintre iudei. Cum va
spune El însuºi: “Mântuirea vine din iudei”, adicã dupã trup; dar cãtre
tot neamul, de pretutindeni. ªi de aceea zice: “...doi fii”, ºi adaugã: “fiul
cel mai tânãr” – pentru cã cei din Vechiul Testament au fost aleºi mai
de timpuriu faþã de celelalte neamuri, faþã de celelalte cãi ale
pedagogiei divine, celelalte religii.
Numeºte Mântuitorul pe acest fiu “mai tânãr”; ºi ne ducem cu
gândul la Israelul cel nou, cum mai e numitã Biserica. Fiecare dintre noi
sã se vadã acum, ºi în starea acestui fiu care s-a rãtãcit, dar ºi în
chemarea lui. ªi, Doamne, câte ne descoperã nouã Evanghelia prin
acest fiu! El merge, semeþ, cu îndrãznealã, în faþa Tatãlui: “Tatã, dã-mi
partea de avere ce mi se cuvine!”. Nu-l roagã; socoteºte cã-i un drept
al lui. Reclamã, cu un fel de orgoliu, partea ce i se cuvine – lumea
aceasta mi se cuvine. Mai mult, omul merge pânã acolo încât se
socoteºte nu numai stãpân pe partea lui de lume, ci chiar ziditor al ei,
ºi îºi îngãduie sã o lucreze dupã chipul lui, nu dupã chipul lui
Dumnezeu. ªi, vai lui, Doamne, cum schimonoseºte el aceastã lume,
fãcând-o neroditoare ºi de nerecunoscut, aruncând-o astfel în
stricãciune, “în latura ºi umbra morþii”! De aici cuvântul atât de
descoperitor de tainã al Evangheliei: “avuþia ce mi se cuvine”, adicã e
 4

a mea, eu sunt stãpânul ei. De aceea unii se ºi ucid pentru o palmã de

pãmânt; ºi nu numai ici-colo, câte un om, dar sunt popoare care se
mãcelãresc pentru o palmã de pãmânt, pentru a se înstãpâni asupra ei,
dacã ar fi posibil, pe vecie. De aici vine, din acest orgoliu, formula
autarhicã: “avuþia ce mi se cuvine”. Nu e un dar al lui Dumnezeu, dacã
eu cred cã “mi se cuvine”.
Socotind, aºadar, cã i se cuvine aceastã avuþie, lumea aceasta,
“nu dupã multe zile (deci a mai zãbovit; cãci rãul se furiºeazã încet în
noi, scânteiazã, câteodatã, în orgoliu, ºi se lasã apoi, molatec, tainic ºi
linguºitor; ºi aºa, subtil, pãtrunde, adiind ºi mângâind, adulmecând
stãrile ºi sentimentele noastre), adunând toate, fiul cel mai tânãr s-a
dus într-o þarã depãrtatã”. Aºa cum tâlcuiam ºi la Pilda talanþilor: fiii
au primit talanþii ºi “au plecat departe”. Au primit darurile
dumnezeieºti, socotind cã ale lor sunt, de drept, nu ca pe un dar menit
sã dea fruct, sã rodeascã. El primeºte avuþia ºi pleacã departe de la
faþa tatãlui sãu. Propriu-zis, nu te poþi depãrta niciodatã de
Dumnezeu, în adânc. Cãci toate ale Lui sunt. Te depãrtezi însã de faþa
Lui, de ochii Lui; nu vrei sã-I priveºti ochii. E una din cele mai grele,
strãpungãtoare dureri – ºi luminã, totodatã – sã-L poþi privi pe
Dumnezeu în faþã; ºi pe semenul tãu sã-l poþi privi; sã ai curajul,
îndrãzneala sã te priveºti ºi pe tine, în adânc, sã priveºti ºi moartea în
faþã – cele mai grele priviri. Dar el pleacã departe de la faþa tatãlui
sãu, de la ochii lui Dumnezeu. Aºa cum a plecat ºi Cain, dupã ce ºi-a
ucis fratele. Deci el pleacã departe de la faþa pãrintelui sãu. ªi, precum
am auzit în evanghelie, petrece cu desfrânatele.
E implicatã, prin urmare, ºi taina libertãþii. A spus Mântuitorul:
adevãrul te face liber; binele te face liber. Libertatea e o însuºire, e o
trãsãturã a sufletului, un dar. Dar care e fiinþa libertãþii? – întrebare
atât de adâncã, asemenea tuturor celor dumnezeieºti. E binele,
adevãrul. Dar dacã noi umplem libertatea cu rãul, libertatea de a face
rele mai este ea libertate? Nu devine ea însãºi o însuºire a rãului?
Dumnezeiescul Pavel spune: “Toate îmi sunt îngãduite (adicã în toate
am libertate) dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngãduite
dar nu mã voi lãsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece ºi
pântecele pentru bucate ºi Dumnezeu va nimici ºi pe unul ºi pe
celelalte. Trupul însã nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, ºi
Domnul este pentru trup”. E trupul pentru Domnul, de ce? – Ca sã
devinã templu al Duhului Sfânt, ca sã devinã vas în care însuºi Domnul
a binevoit sã locuiascã. Pentru cã El, Domnul este Cuvântul ºi
“Cuvântul trup S-a fãcut ºi S-a sãlãºluit între noi” (Ioan 1, 14). Deci
trupul acesta e pentru Domnul, ca în el sã locuiascã Dumnezeu. Nu e
pentru rãu, pentru stricãciune. Zice mai departe Apostolul: “Au nu ºtiþi
cã trupurile voastre sunt mãdularele lui Hristos? Luând deci
mãdularele lui Hristos le voi face mãdularele unei desfrânate?
Nicidecum! Sau nu ºtiþi cã cel ce se alipeºte de desfrânatã este un
singur trup cu ea? «Cãci vor fi – zice Scriptura – cei doi un singur trup».
 5

Iar cel ce se alipeºte de Domnul este un duh cu El. Fugiþi de

desfrânare! Orice pãcat pe care-l va sãvârºi omul este în afarã de trup.
Cine se dedã însã desfrânãrii pãcãtuieºte în însuºi trupul sãu. Sau nu
ºtiþi cã trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe
care Îl aveþi de la Dumnezeu, ºi cã voi nu sunteþi ai voºtri? Cãci aþi
fost cumpãraþi cu preþ! Slãviþi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru ºi
în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 12-20).
Unul din cuvintele de aici, ale dumnezeiescului Pavel, te
pãtrunde: orice pãcat sãvârºit de om e sãvârºit afarã din trup – prin
cuvânt, prin gând, prin alte acte ale lui; numai pe cel al desfrânãrii îl
sãvârºeºte în trupul lui. Atunci, deci, pãtrunde întinarea aceasta, rãul
miros al pãcatului pãtrunde în trup. Cãci dumnezeieºtii Pãrinþi ºi
Scripturile sfinte vorbesc de buna mireasmã duhovniceascã a harului, a
Împãrtãºaniei, a tuturor Tainelor ºi despre rãul miros al pãcatului. Sã nu
omitem adevãrul din adânc: din comuniunea prin Taina Sfântã a
Cununiei toþi ne-am nãscut, ºi sfinþii. Numai Fiul lui Dumnezeu S-a
întrupat, S-a nãscut de la Duhul Sfânt ºi din Fecioarã, descoperindu-ne
nouã cea de a doua naºtere a omului, de la Duhul Sfânt. Încolo, toþi
oamenii, de la Adam, aºa ne-am nãscut, din aceastã tainã a comuniunii
în trup. Dar nepierzând, nepierzând, de trei ori nepierzând, taina,
rostul, sensul acestei comuniuni, care e, precis, sensul ziditor, sensul
creator. Dumnezeu a îngãduit sã se sãvârºeascã orice act – ºi hrana, ºi
comuniunea aceasta – din bunã plãcere; dar nu plãcerea e scopul.
Cum, Doamne, am putea accepta vreodatã aceastã invenþie demonicã
ºi aberantã cã plãcerea este principiul psihologic al omului? Nu, nu e
principiul, nu ea e adevãrul adânc ºi sensul. Plãcerea este numai
climatul, atmosfera. “Bunã plãcerea Ta, Doamne, sã o fac”, zice
Psalmistul. Dar rostul, scopul adânc e cel ziditor, cel creator. De aici s-
au nãscut ºi savanþii, ºi neînþelepþii; ºi sfinþii, ºi ticãloºii – din aceastã
tainã. Deci e vorba de accepþiunea primitã de la Dumnezeu când
preotul spune: “Cei doi vor fi un trup”, în binecuvântarea Sfintei Taine a
Cununiei. Iar dacã prin alipirea de la trup la trup fac din plãcere, din
poftã, scop al vieþii, atunci introduc în fãptura mea întunericul
stricãciunii, demonul desfrâului ºi al morþii. “Cel ce seamãnã în trup,
spune dumnezeieºte acelaºi Pavel, culege stricãciune ºi moarte; cel ce
seamãnã în duh culege viaþã ºi nemurire”.
ªi atunci, acest fiu, petrecând cu desfrânatele, a irosit, a cheltuit,
a delapidat avuþia Stãpânului – darurile dumnezeieºti, darurile Duhului
Sfânt. ªi, înainte de toate, conºtiinþa, mintea hãrãzitã de Dumnezeu cu
înþelepciune, cum spunem mereu, dupã profeþi, apostoli ºi Pãrinþi: cu
înþelegere, cu sfat divin, cu tãrie ºi cunoºtinþã, cu dreaptã credinþã, cu
temere de a pierde binele ºi a te îmbrãca în haina rãului.
Apoi “s-a fãcut foamete mare în þara aceea, ºi el a început a
duce lipsã”. Observaþi, nu fãrã dezvãluire adâncã: foamete “în þara
aceea” ºi foamete atunci ºi în el. E vorba de foametea lumii. Ce fel de
foamete a lumii? – Tot ceea ce a urzit omul în despãrþirea lui de
 6

Dumnezeu. Cãci pãcatul începe, sã nu uitãm, prin orgoliu, prin

mândrie; când îndrept cãtre mine privirea, când o întorc de la
Dumnezeu ºi o îndrept cãtre mine, eu mã despart de El. Aºa cum,
închizând ochii, nu mai am lumina; ºi mã vãd pe mine; ºi nici pe mine
nu mã mai vãd în adevãrul meu. La aceastã tainã ar trebui sã luãm
aminte: eu nu am cum sã mã cunosc fãrã a-L cunoaºte pe Dumnezeu.
Eu mã cunosc prin Cel ce m-a zidit. El mã cunoaºte, Dumnezeu mã
cunoaºte. Cum spune Psalmistul: “Tu, Doamne, m-ai urzit în sânul
maicii mele” (Psalmul 138); sau proorocul Ieremia: “Din sânul maicii
mele m-ai chemat”; sau Sfântul Pavel, scriind corintenilor: “Dumnezeu,
Cel ce mã cunoaºte pe mine”. Nu mã cunosc dacã nu-L cunosc pe Cel
dupã al Cãrui chip am fost zidit. ªi adevãrul acesta este: foametea care
era în þara aceea, ºi în lume, ºi foametea din mine îmi descoperã cã eu
nu mã cunosc. Pentru cã foametea adâncã e foametea de adevãr. Cum
spune proorocul Amos: “Iatã vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care
voi trimite foamete pe pãmânt, nu foamete de pâine ºi nu sete de apã
(ºi de orice bun material), ci de auzit cuvintele Domnului” (Amos 8, 11).
Aceasta e o foame pe care n-o poate, hotãrât, satisface lumea de
aici. ªi epistemologia (aceastã disciplinã care se ocupã cu studiul
cunoaºterii – a naturii, a lumii) o spune astãzi cu onestitate: nu poate
ºtiinþa sã instituie în lume Binele (o eticã, spun oamenii de ºtiinþã). Nu
e chemarea ei sã instituie Binele adevãrat, acel Bine pentru care noi
zicem, în rugãciunile de dimineaþã ale preotului: “Mulþumim Þie,
Doamne Dumnezeul mântuirii noastre, cã toate le faci spre binele
vieþii noastre, pentru ca totdeauna sã privim la Tine, Doamne,
Mântuitorule ºi Fãcãtorule de bine al sufletelor noastre.” Cãci Binele
vine de la El.
ªi mai e ceva ce nu poate institui ºtiinþa. Ea nu poate institui
sensul acestei lumi. Gândiþi-vã, când cineva face o casã, o face cu
sensul, cu rostul de a fi casã, nu-i aºa? Când face un lucru, oricât de
smerit ar fi – o îmbrãcãminte a lui, o maºinã – o face cu un sens,
iubiþilor, nu? Cu un rost. Cine-i dã sensul? E în opera aceea, sau în
autor? Gândiþi-vã, cine dã sens, rost, scop acelui obiect pe care-l fac
eu? E în obiectul acela sensul, sau în autor? – În autor! Atunci, gândind
la lumea aceasta, înþelegem cã sensul, rostul ei nu e în ea, ci în
Autorul ei, în Dumnezeu, în Pãrintele Ceresc.
Zicem cã lumea e operã… Dealtfel, cum mai numim noi lumea,
fraþilor? Operã, omenire, naturã… Ce observãm? Toate aceste
denumiri sunt de gen feminin. M-am întâlnit nu demult cu niºte oameni
din alte þãri, care au spus: “A, nu, noi nu suntem creºtini” (ºi m-am
mirat, pentru cã unii dintre ei veneau dintr-o þarã catolicã). Atunci,
primul cuvânt pe care l-am spus lor a fost: “Bine, dar sunteþi din lumea
aceasta, nu?”. “Da”. “Iar lumea aceasta o numim la genul feminin:
naturã, materie..., nu?”. “Da”. ªi am întrebat pe limba lor: “Où est le
mari?” (Unde e soþul?) Unde e Mirele acestei lumi? Pãi, dumneavoastrã
 7

pe Mire nu-L cunoaºteþi? ªi dialogul nostru a durat astfel o orã – a fost

dar de la Dumnezeu.
Revenim la cuvântul nostru: cine e Mirele acestei lumi? E Cel pe
Care Pãrintele Sãu L-a trimis, ºi pe care noi, la Prohod, Îl numim Mirele
Bisericii. Iar fãrã Mire se poate zidi ceva? Nu suntem noi – o, Doamne! –
în cea mai gravã rãtãcire ºi decãdere cu putinþã, în care mintea
noastrã s-a dezrãdãcinat, s-a nemintoºit? Vom citi la Canonul Sfântului
Andrei Criteanul: “Doamne, mintea mea cu totul þãrânã mi-am fãcut”.
Dacã eu toatã inima mea o încredinþez numai naturii (pe româneºte:
cea care naºte mereu), numai materiei (mater, adicã mamã; o, dar
mama e sfântã, pentru cã ea îºi are protochipul în Maica Domnului!),
când fac din ea stãpân al meu, cad rob în ea. ªi tare mi-e teamã,
Doamne, ca eu, cãzând în plãcerile pentru naturã, pentru materie,
stând toatã ziua în dialog numai cu natura, cu materia, sã nu mã
molipsesc de la genul lor feminin, pe care eu însumi l-am degradat, din
pricina mea a decãzut. Pentru cã aceasta ar însemna despãrþirea de
Mirele Ceresc, de Dumnezeu. ªi a te despãrþi de Dumnezeu, în
definitiv, ce înseamnã? – Cãdere. Dar nu e cãdere totalã. Încã o datã o
spunem ºi o mãrturisim, cu o tãrie de neclintit: oricât vrea rãul sã fie
fãrã de hotar, sã distrugã, nu poate distruge ceea ce e de nedistrus. ªi
anume, încã o datã, iubiþilor, la o judecatã pe care o supun lui
Dumnezeu ºi o mãrturisesc: orice pãcat e din lumea aceasta; fie cã e
insuflat de cel rãu, fie cã e din trupul meu. ªi tot ce e din lumea aceasta
nu poate fi indestructibil; pentru cã e zidit. Numai adevãrul
dumnezeiesc, numai lumina divinã, numai iubirea divinã nu sunt din
lumea aceasta; sunt din veºnicie. ªi eu, care port chipul lui Dumnezeu
în mine, adâncul cel de nedistrus, port odatã cu chipul lui Dumnezeu ºi
un dar de nedistrus. Care dar? Al spiritului ºi al libertãþii; al libertãþii
dumnezeieºti. Iar spiritul ºi libertatea sunt chemate sã ne trezeascã
firea cea adâncã.
Pentru cã, iatã, fiul rãtãcit ºi-a venit în fire, ºi-a venit în sine.
Adâncul din om e de nedistrus. ªi-a re-venit, cum se spune, ºi, deodatã,
s-a trezit; s-a iluminat ºi libertatea. Spirit ºi libertate; luminã ºi adevãr;
iubire ºi forþã de a te smulge din tine ºi de a te îndrepta spre lumina
adevãrului. Adâncul din noi, de nedistrus, repet, e chemat la trezire. ªi
s-a trezit. La ce s-a trezit, iubiþilor? La cuvântul acesta adânc. Era
foamete mare în lume, foamete de sens, pe care-l dã Dumnezeu. Iar
foametea din el a cãpãtat grai: “Câþi argaþi ai tatãlui meu sunt
îndestulaþi de pâine...!” (Pâinea cereascã, pâinea adevãrului, pâinea
toatã, ºi pentru trup, ºi pentru suflet, toate le-a fãcut Dumnezeu; dar
toate cu rostul lor, pentru binele zidirii.) “...iar eu pier de foame aici”.
Foametea… O foamete care te trezeºte, o foamete pentru sãnãtate; nu
pentru lãcomie ºi distrugere. ªtim cu toþii, e filosofia cea mai simplã:
când într-o boalã îþi vine foamea, ce semn e? – Cã mergi spre sãnãtate.
Cã altfel, în timpul bolii þi-e silã ºi de mâncare. Acesta e semn al bolii ºi
al morþii. O, câtã vreme petrece omul în plãcere, în ticãloºiile acestei
 8

lumi! Doamne, trezeºte-ne! Ori de câte ori aº gusta aceastã plãcere – a

trupului, a cãrnii, a desfrâului – o, Doamne, sã ºtiu cã atunci sunt
bolnav. Sunt bolnav ºi nu ºtiu cã sunt bolnav. Nu e mai mare tragedie
decât sã fii bolnav ºi sã crezi cã eºti sãnãtos. Cãci dulceaþa plãcerilor
este dulceaþa bolii, a stricãciunii ºi a morþii. Dacã eu nu mai am
foame… O, ce sfântã e foamea, Doamne! De aceea a ºi zis Mântuitorul:
“Fericiþi cei ce flãmânzesc ºi înseteazã de dreptate” – de dreptatea
divinã, de sfinþenia divinã, de lumina divinã, de iubirea divinã, de
mântuirea divinã.
Era semn cã se vindecã tânãrul. Dã-mi, Doamne, mereu sã am
semnul acesta: sã am foame de Tine, Doamne, sã mã satur de Tine!
“Sãtura-se-va inima mea, Doamne, de slava Ta”, zice Psalmistul. Sã mã
satur de Tine – deci, în locul dulceþilor ºi plãcerilor lumii, sã încep a
simþi dulceaþa slavei lui Dumnezeu, foamea sãnãtãþii. Dã, Doamne,
acestei lumi foamea aceasta – de adevãr, de bine, de frumuseþe, de
Tine, Doamne! ªi împreunã cu fiul din Evanghelie sã mã îndrept,
Doamne!
Pentru moment a mai rãtãcit fiul cel tânãr. S-a lipit de unul dintre
stãpânii acelei þãri, care l-a trimis la porci. Adeseori, în loc sã ne
încredinþãm lui Dumnezeu, ne încredinþãm vreunuia dintre stãpânii
lumii acesteia, sãrmanii. Pãi nu fãcuse bietul Darwin, în cãutãrile lui,
(Dumnezeu sã-l mântuiascã!), nu fãcuse Darwin din lupta pentru
existenþã ºi din selecþia naturalã, o lege a evoluþiei? Deci nu sensul
creator ºi ziditor conta, ci lupta care nãruie ºi distruge; conta selecþia
naturalã. De aici au luat ºi dictatorii învãþãturã ºi s-au instituit ei în
locul sensului. Pentru cã, vezi Doamne, sensul existenþei e în el, în
dictator, dacã el s-a substituit lui Dumnezeu. Vai nouã, cât am gustat ºi
noi, românii, direct ºi pe viu, aceastã selecþie naturalã propusã de
Darwin ºi aplicatã de dictatori! ªtim ce au fãcut – ºi într-o parte ºi în alta
–, pe cine alegeau, pe cine selectau, pentru cã ei hotãrau cine sã fie
liber, cine nu, cine sã trãiascã ºi cine nu, cum sã se nascã ºi cum sã
moarã lumea. Ei aveau drept de viaþã ºi de moarte asupra unui neam
întreg. Doamne, a sosit un timp proniator, sã recunoascã azi ºtiinþa cã
sensul lumii nu-l poate da ea!
Deci tânãrul din Evanghelie s-a lipit de unul dintre stãpânii lumii
acesteia, ºi de la care s-a ales cu o funcþie: sã pãzeascã porcii. Iar
acolo nici de roºcove nu avea parte. Dar ºi acolo fiind, ºi în aceastã
decãzutã stare, s-a ridicat. ªi a pornit spre tatãl, spre casã, s-a întors. ªi,
deodatã, tatãl i-a ieºit în faþã, i-a ieºit în întâmpinare. Tânãrul, care
spusese: aºa mã voi mãrturisi tatãlui – “Tatã, am greºit la Cer ºi
înaintea ta. Nu mai sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu, primeºte-mã
ca pe unul din argaþi”, n-a mai apucat sã spunã acestea, cã tatãl l-a ºi
îmbrãþiºat, l-a sãrutat mult ºi, mai mult, a poruncit: “Daþi-i haina cea
dintâi (sã reþinem cuvântul) ºi-l îmbrãcaþi! ªi inel puneþi în degetul lui.
ªi junghiaþi viþelul cel îngrãºat”.
 9

Numai asupra acestor trei idei ne mai oprim. În unele picturi

vedem cum tatãl parcã îºi închide ochii. Nu mai priveºte la pãcatele
fiului, ca sã-l vadã dupã chipul zidit cu haina cea dintâi. Cum spune
dumnezeiescul Pavel: “Nici nu-Mi voi mai aduce aminte de pãcatele
tale”. ªi “îmbrãcaþi-l în haina cea dintâi”, adaugã tatãl – haina chipului
divin, haina harului. ªi-i dã inelul de logodire; ºi junghierea viþelului
îngrãºat – taina Trupului ºi Sângelui lui Hristos. Ce înseamnã, iubiþilor?
La Taina Sfântului Botez ne rugãm aºa: “Pentru ca sã-ºi pãzeascã
haina Botezului ºi logodirea Duhului Sfânt neîntinatã ºi fãrã prihanã
în ziua cea înfricoºãtoarea a lui Hristos Dumnezeul nostru”. Logodirea,
logodna harului – inelul; harul lui Dumnezeu, adicã ceea ce are
Dumnezeu ºi ne împãrtãºeºte nouã e divin, e nemuritor. Logodirea este
împãrtãºirea acestui har dumnezeiesc, harul din veºnicia lui
Dumnezeu. Deci observaþi: haina cea dintâi ºi logodirea. Nu cununia;
cununia nu se repetã. De aceea în Împãrãþia Domnului va fi cununie pe
veci. Dar harul neîncetat se înnoieºte.
Vedeþi, taina harului: haina cea dintâi. Cu acest dar îl întâmpinã
pãrintele sãu când porunceºte: “Daþi-i haina cea dintâi!”. Mare
descoperire se face aici. În orice stare, oricât de decãzuþi am fi,
întrucât harul lui Dumnezeu nu se distruge, întrucât el se înnoieºte,
avem nãdejdea reînnoirii. Întocmai cum facem noi sfinþirea, când
sfinþim apa (aghiasma), când sfinþim apa Botezului, mai mult, când
chemãm harul Sfântului Duh asupra Sfintelor Daruri: “Doamne, Cela ce
în ceasul al treilea ai trimis Duhul Tãu cel Sfânt asupra apostolilor Tãi,
pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieºte nouã celor ce ne
rugãm Þie!”. Sau în rugãciunile noastre pentru Sfânta Împãrtãºanie,
cântarea a ºasea: “… ca izbãvindu-ne de patimi sã dobândim
adãugirea harului Tãu”. Iar la sfinþirea apei – la orice sfeºtanie ºi când
sfinþim apa Botezului –, zicem aºa: “ªi acum trimite harul Preasfântului
Tãu Duh, care sfinþeºte toate, sã sfinþeascã ºi apa aceasta”. Aici
locuieºte un cuvânt esenþial, peste care trecem, uneori, cu prea mare
uºurinþã, un cuvânt alcãtuit din numai douã slove: ºi. Pentru cã
spunem: “ºi acum”, deci din nou. Or, aici e nãdejde ºi luminã negrãitã,
oricât de decãzut ai fi; aºa cum fiul cãzut nu ºi-a pierdut adâncul, firea,
sinea. Pentru cã harul e dumnezeiesc, ºi ce a sãvârºit Dumnezeu o
datã, pe veci a sãvârºit. Dumnezeu este numai Da, nu este ºi Nu;
Dumnezeu este numai zidire, nu ºi distrugere. Scriptura o spune:
“Dumnezeu este Amin (aºa sã fie)”. Aºadar, de fiecare datã: ºi acum. ªi
acum, Doamne, la spovedanie, iartã-l pe robul Tãu, fã-l din nou fiu al
Tãu, Doamne. Cãci spune: “mort a fost ºi a înviat, pierdut a fost ºi s-a
aflat”. Am spus-o de atâtea ori: gândul morþii e de douã ori – gândul
demonului care vrea sã ucidã ºi gândul lui Dumnezeu de a ucide rãul,
de a ucide moartea.
Fã, Doamne, astãzi, lumea aºa sã fie (fiecare dintre noi, ºi eu cel
dintâi): pierdut am fost ºi m-ai aflat, Doamne. M-ai pus sã-Þi slujesc Þie,
cu nevrednicie, dar cu vrednicia Ta. Mort am fost de atâtea ori în rele,
 10

pãcatele mele, dar am înviat. Fã-ne, Doamne, vii pe noi toþi ºi lumea
toatã, ºi foamea întregii lumi stinge-o, Doamne, cu foamea de Tine,
arãtându-te Tu, Adevãrul mântuitor, Calea, Adevãrul ºi Viaþa,
mântuirea noastrã, bucuria noastrã! În loc de dulceaþa rãului, dulceaþa
slavei Tale, Doamne, dulceaþa bucuriei, a adevãrului, a binelui, a
frumuseþii Tale divine, Pãrinte, Fiule ºi Duhule Sfinte, cu Maica Ta ºi cu
toþi sfinþii care umplu Cerul. Încã o datã: Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt,
Treimea cea nedespãrþitã ºi de o fiinþã, nedespãrþiþi sã ne þinã ºi pe
noi, în credinþã, în adevãr, în iubire, în luminã. Amin.