COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

3.1. Teoria cardinală şi teoria ordinală a

utilităţii = Temă de SEMINAR + studiu
individual, din manual şi bibliografie
3.2. Utilitatea individuală, totală şi marginală.
Curbele de indiferenţă: generalităţi.
Calculul economic al consumatorului →
= Temă de SEMINAR + studiu
individual, din manual şi bibliografie
 3.1. TEORIA CARDINALĂ ŞI TEORIA ORDINALĂ
A UTILITĂŢII
A. Comensurarea cardinală a utilităţii
Consumatorul poate măsura utilitatea unei mărfi printr-un
număr. Dacă această marfă e un bun omogen, individul
este capabil să acorde fiecărei doze / unităţi a bunului o
utilitate mai mare sau mai mică, prin intermediul unui
număr de unităţi de utilitate.
Exemplu: Pentru un consumator se verifică următoarele: unui
telefon îi corespund 1.000 unităţi de utilitate; unui TV color,
800; unui aparat de radio, 400; unui TV alb-negru, 100.
Pentru această persoană, utilitatea telefonului e de 10 ori
mai mare decât a TV alb-negru, de 1,25 ori mai mare decât
a TV color şi de 2,5 ori mai mare decât a radioului.
Bazele teoriei cardinale a utilităţii au fost puse de reprezentanţii
şcolii marginaliste (Stanley Jevons, Carl Menger, Léon
Walras), iar Alfred Marshall a dezvoltat cunoaşterea în
domeniu, adăugând comensurării prin numere una de ordin
monetar (în ipoteza în care utilitatea marginală a monedei
este considerată constantă). S-a dovedit, însă, că teoria
cardinală a utilităţii nu e întotdeauna relevantă...
 B. Comensurarea ordinală a utilităţii
Teoria ordinală presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o
ordine, în virtutea opţiunii raţionale a consumatorului.
Ierarhizarea mărfurilor se exprimă matematic prin funcţia
de utilitate, care asociază cantităţilor consumate dintr-un
produs, un aşa-zis “număr”, semnificând un clasament
(o ordine de preferinţe).
Exemplu: Pentru un individ, pe primul loc în “topul” utilităţii
aparatelor electrocasnice este televizorul color, pe locul al
II-lea cafetiera, pe III – storcătorul de fructe, iar pe IV –
maşina de spălat.
Teoria ordinală a utilităţii a fost elaborată de Vilfredo Pareto şi
îmbunătăţită ulterior de Ludwig von Mises, John Hicks,
Maurice Allais ş.a.. În esenţă, ea pune în valoare (criticând
teoria cardinală) faptul că omul nu calculează, de obicei,
utilitatea bunurilor, ci ordonează prioritatea acestora.
Calculul economic al consumatorului, determinat în
condiţii de realizare a maximului de satisfacţie şi ţinând
seama de input-ul aflat la dispoziţia individului, are
câteva puncte de pornire: bunurile necesare
cumpărătorului sunt perfect divizibile; cantităţile
disponibile / folosite sunt măsurabile numeric; există
restricţii în privinţa venitului utilizabil.

Teoria ordinală a utilităţii are la bază elemente care

alcătuiesc eşafodajul teoriei consumatorului:
I. axiomele alegerii din perspectiva consumatorului
raţional;
II. curbele de indiferenţă şi rata marginală de substituţie;
III. linia bugetului şi echilibrul consumatorului (optimul de
consum).
Toate aceste noţiuni vor fi tratate în continuare.
 3.2. UTILITATEA INDIVIDUALĂ, TOTALĂ
ŞI MARGINALĂ.
CURBELE DE INDIFERENŢĂ: GENERALITĂŢI.
CALCULUL ECONOMIC AL CONSUMATORULUI.
Utilitatea
Bunurile care îmbracă forma de marfă au menirea de a se
face utile oamenilor  prin utilitate înţelegem proprietatea
unui bun economic de a satisface o nevoie, măsurabilă prin
capacitatea acelei mărfi de a produce mulţumire
consumatorului.
1. Utilitatea are o determinare obiectivă, pentru că se bazează
pe calităţile reale ale bunului considerat;
2. În acelaşi timp, caracterul ei subiectiv se manifestă prin
capacitatea individului de a aprecia dacă acel bun (serviciu) e
util sau nu – şi cât de mare este satisfacţia sau dezamăgirea
determinate de consumul lui.
Pentru ca un bun economic să se dovedească util, trebuie să
fie îndeplinite simultan următoarele condiţii: să existe o relaţie
între trăsăturile bunului şi o nevoie manifestată de subiect;
specificul mărfii să fie cunoscut de utilizator; omul să aibă
posibilitatea folosirii bunului.
 I. Axiomele alegerii din perspectiva consumatorului raţional
Presupunem că pe piaţă există mai multe produse p1 … pn, iar
consumatorul-reper are nevoie de anumite cantităţi din fiecare
(alegerea lui fiind raţională şi deliberată). EXEMPLU: două
complexe de consum zilnic (coşuri menajere) q1 şi q2, fiecare cu un
anumit număr de bunuri, importante pentru satisfacerea nevoilor.
 Axioma 1. Relaţia de comparaţie: Având în vedere q1 şi q2,
consumatorul raţional va opera cu trei cazuri posibile: dacă q1 > q2,
el va prefera coşul q1; dacă q1 < q2, coşul q2 va fi cel ales; dacă
q1 = q2, persoanei îi va fi indiferent care coş menajer va alege.
 Axioma 2. Relaţia de tranzitivitate: Dacă q1 > q2 > q3 (unde q3 este
un al treilea coş menajer), rezultă q1 > q3 (este preferat q1).
 Axioma 3. Relaţia de non-saturaţie: Individul are de ales între q1 şi
q2, ambele cuprinzând bunurile X şi Y, dar în cantităţile x şi y
(respectiv z), în varianta: q1 = x·X + y·Y; q2 = x·X + z·Y, cu z > y.
Logic, consumatorul va prefera coşul q2 (mai mare), lui q1 (cu
aceeaşi cantitate din X, dar cu un conţinut mai mic din Y).
 Axioma 4. Relaţia de indiferenţă: Când, prin operări succesive,
complexele q1 şi q2 luate în exemplul Axiomei 3 ajung să conţină
cantităţi identice din bunurile pe care le deţin, consumatorului îi este
indiferent pe care din ele îl alege.
 Utilitatea individuală (ui) reprezintă satisfacţia înregistrată
de consumul unei unităţi i dintr-un bun-reper X
(considerăm că bunul X este omogen şi poate fi împărţit
în x doze / unităţi egale şi identice, interschimbabile).
 Utilitatea totală (UT) se referă la cumularea progresivă a
utilităţii unităţilor adiţionale consumate în timp din bunul X:
n
UT = ∑ui
i =1
 Utilitatea marginală (Umg) = satisfacţia rezultată din
consumul ultimei doze din bunul considerat: U = ∆UT
mg
∆X
(unde: ΔU – sporul de utilitate înregistrat de consumul
unei doze faţă de consumul alteia, precedente;
ΔX – sporul cantităţii consumate din bunul-reper X).
Dacă se raţionează identic în cazul unor cantităţi
infinitezimal de mici din bunul X şi funcţia U(X) este
continuă şi derivabilă, utilitatea marginală se poate defini
ca fiind derivata funcţiei de utilitate: U = dUT = U'
mg X
dX
Curba utilităţii totale (UT) şi curba utilităţii marginale (Umg)  vezi
exemplul cifric din cartea de aplicaţii, ediţia 2006, pp. 62-63.
Umg
100

90
UT
70
320 UT
300

260
Umg
40
190

100 20
6 7

1 2 3 4 5 6 7
X 0
1 3 4 5
X
0 0
-20
 II. Curbele de indiferenţă (de izoutilitate).
Rata marginală de substituţie.

Funcţia de utilitate ordinală asociază un număr de unităţi

de utilitate (de satisfacţie) diferitelor cantităţi din bunul Q,
consumate de un individ raţional. Pentru a ne uşura
demersul, să presupunem că alegerea consumatorului
se restrânge la două bunuri: X (din care se consumă x
unităţi) şi Y (din care se consumă y unităţi). Astfel,
funcţia de utilitate devine: U = U(x, y).

 Iată reprezentarea grafică a situaţiei care arată

combinaţiile posibile dintre diferite cantităţi (doze)
consumate din bunurile X şi Y:
. Y

y1

y2

y3

y4

X
0 x1 x2 x3 x4

Curba de indiferenţă

(Combinaţii ale cantităţilor x şi y din bunurile X şi Y)

 Trăsăturile curbelor de indiferenţă
Pentru demonstraţii şi cazuri particulare  vezi manual
Microeconomie, ediţia 2005, pp. 66-69.

1. Curbele de indiferenţă au caracter monoton (continuu),

pentru că variaţia cantităţii de bunuri din combinaţie este
infinitezimală şi se concretizează în puncte foarte
apropiate grafic.
2. În principiu, curbele de izoutilitate au înclinaţie
descendentă (direcţia NV – SE). Deoarece nivelul
satisfacţiei rămâne constant pe aceeaşi curbă, renunţarea
la o anumită cantitate dintr-un bun se compensează cu o
cantitate adiţională din celălalt.
3. Două curbe de indiferenţă nu se intersectează.
4. Curbele de izoutilitate sunt convexe în raport cu originea, ceea ce
reflectă descreşterea – pe traseul descendent al fiecărei curbe – a
ratei marginale de substituţie între cele două bunuri X şi Y, din care
se consumă cantităţile x şi y.

Rata marginală de substituţie între două bunuri Y şi X

(RMSY/X = rata marginală de substituţie a bunului Y prin
bunul X) reprezintă cantitatea din bunul Y la care
consumatorul poate renunţa în schimbul achiziţiei
unei unităţi suplimentare din bunul X, astfel încât
utilitatea resimţită de subiectul economic să rămână
neschimbată (în condiţiile conservării satisfacţiei
consumatorului): ∂UT '
dy ∂x UmgX UTX
RMS Y / X = − = = = '
dx ∂U UmgY U
TY
∂y
Notă: Mărimea RMSY/X dă panta curbei de indiferenţă. 

Vezi demonstraţie manual Microeconomie, ed. 2005, p. 69.

 III. Linia bugetului şi optimul de consum
Alegerea consumatorului raţional depinde de două
constrângeri economice:
- venitul (bugetul) disponibil;
- preţul bunurilor consumate.
 V ≥ x·PX + y·PY.
Forma ideală a acestei relaţii este V = x·PX + y·PY

de unde: y·PY = V – x·PX 

V − x ⋅ PX V PX
y= = − x⋅
PY PY PY

respectiv ecuaţia dreptei bugetului.

Maximizarea funcţiei de utilitate UT(x,y) presupune ca

derivata ei de ordinul I să fie nulă !!!!!
Restricţia bugetară în cazul consumului a două bunuri
X şi Y

. Y

V
PY

X
0
V
PX
Dreapta bugetului semnifică linia posibilităţilor maxime
de consum (demarcaţia dintre opţiunile accesibile şi cele
imposibile). Fiecare punct al ei – de pildă A, B, R şi S, în
figura următoare – reprezintă o combinaţie a cantităţilor
maxime ce pot fi achiziţionate din bunurile X şi Y, în
condiţiile utilizării venitului disponibil pentru consum.
Dreapta bugetului are pantă negativă − PX 
 P 
 Y
întrucât la consumul unei unităţi adiţionale dintr-o marfă,
trebuie să se renunţe, în condiţiile amintite – venit şi
preţuri date – la o anumită cantitate din celălalt (vezi
conţinutul ratei marginale de substituţie).
 Dreapta (linia) bugetului

. Y
YB B

.S
.
M

.R
.N
A
X
0 xA
Observaţii privind graficul dreptei bugetului:
 Orice punct al dreptei bugetului – A, B, R sau S – denotă
alegeri posibile din perspectiva constrângerilor de venit şi de
preţuri (în cazul lui R, xR·PX + yR·PY ≤ V; pentru S, xS·PX
+ yS·PY ≤ V). Însă numai unul din aceste puncte va indica
alegerea optimă (decizie motivată în cele ce urmează).
 Orice punct din interiorul triunghiului AOB înseamnă o
combinaţie accesibilă, deoarece cheltuiala aferentă opţiunii
respective este cel mult egală cu venitul disponibil (de
exemplu, punctul N, în care xN·PX + yN·PY < V).
 Orice punct situat “deasupra” dreptei arată o combinaţie
inaccesibilă, deoarece depăşeşte venitul (cazul punctului M,
în care xM·PX + yM·PY > V).
 Rezultă că:
1. Suprafaţa haşurată din grafic (domeniul de alegere al
consumatorului) acoperă mulţimea “pachetelor” de unităţi din
mărfurile X şi Y, care pot fi achiziţionate cu venitul V, în
condiţiile date de preţ şi de mărimea bugetului.
2. În absenţa restricţiilor bugetare şi / sau de preţ, soluţiile de tip
M, corespunzătoare exteriorului triunghiului AOB, ar fi
preferate celor de tip N, din interiorul zonei respective.
Pentru orice consumator raţional există, la un moment
dat, o hartă a curbelor de indiferenţă – relevând
totalitatea posibilităţilor de consum – corelată cu
dreapta bugetului.

 vezi figura următoare !

 Harta de indiferenţă, dreapta bugetului şi posibilităţile
de alegere ale consumatorului raţional

. Y


M
y3  S
I4
 N
R I3

I2
I1
X
0 x3 A
 În figura anterioară, individul raţional nu va exprima –
de exemplu – alegerea aferentă punctului M (nu pentru
că n-ar dori, ci pentru că nu-i ajunge venitul).
 De asemenea, deşi poate opta pentru varianta N, nu va
fi interesat de ea, întrucât pe de o parte nu-şi foloseşte
integral bugetul, iar pe de altă parte, mulţumirea lui nu e
deplină.
 Individul poate alege şi soluţia punctului R, situat pe
dreapta bugetului. Din poziţia lui R faţă de S decurge,
însă, tocmai opţiunea între cele două variante de
consum. Ea echivalează cu poziţionarea pe una din
curbele de indiferenţă I2 şi I3 – cărora le corespund nivele
diferite de mulţumire (de utilitate), aşa cum arată
trăsăturile curbelor de indiferenţă. De aceea, dacă
pentru consum ar fi aleasă varianta R, satisfacţia
cumpărătorului ar fi mai redusă în raport cu “soluţia” S.
 Individul raţional va opta în final pentru varianta S, în
care va găsi satisfacţia maximă posibilă. Punctul S
reprezintă, deci, alegerea optimă a consumatorului
(starea de echilibru fiind determinată de “cuplul”
cantităţilor x3 şi y3 şi de curba de indiferenţă I3).
Optimul de consum denumeşte situaţia în care
cumpărătorul îşi maximizează utilitatea totală, în
condiţiile constrângerilor existente: venit disponibil
cheltuit integral şi preţuri date ale mărfurilor.

Grafic, acest punct (la noi, S) este cel în care linia

bugetului AB este tangentă la una din curbele de
indiferenţă (aici, I3). Luând ca repere convexitatea
curbelor de indiferenţă şi tendinţa de majorare a
satisfacţiei pe măsura creşterii consumului – deci
înţelegând trecerea evolutivă de la o astfel de curbă la
alta, superioară – existenţa punctului S este firească.


Din punct de vedere analitic, în punctul S are loc alegerea
optimă a consumatorului, iar panta curbei de indiferenţă
este egală cu panta dreptei bugetului:
U'TX PX U'TX PX
− =− de unde =
' PY '
UTY UTY PY
(unde operăm cu notaţiile derivatelor de ordinul I ale
funcţiei utilităţii totale în raport cu X, respectiv cu Y – şi
cu preţurile bunurilor X şi Y).
Revenind la modul de calcul al RMSY/X, reiese că raportul
cantitativ dintre modificările cantităţilor consumate din
cele două bunuri X şi Y se va regăsi sub forma:
P
RMS Y / X = X
PY

 CONCLUZIE:
În punctul de echilibru, respectiv de optim al consumului (la
noi, S), raportul utilităţilor marginale ale lui X, respectiv Y, este
egal cu raportul dintre preţurile lor unitare: UmgX PX
=
∂UT '
UmgY PY
dy ∂x UTX UmgX PX
 RMS Y / X = − =− = = =
dx ∂UT U ' UmgY PY
TY
∂y
Individul raţional va face alegerea optimă rezolvând
următorul sistem de ecuaţii (denotând consumul a “x” unităţi
din bunul X şi a “y” unităţi din bunul Y):
max UT(x,y) UmgX PX
=
V = x·PX + y·PY de unde UmgY PY
V = x·PX + y·PY

(Vezi demonstraţia din manualul de Microeconomie, ed. 2005, p. 75)

 BIBLIOGRAFIE
 Microeconomie, curs universitar, Universitatea “Babeş-
Bolyai”,Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor,
Catedra de Economie politică, Imprimeria Ardealul, Cluj-
Napoca, 2005, pp. 53-77.
 Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, Economie politică,
Ed. Teora, Bucureşti, 2000, pp. 100-104; 117-123.
 Richard Lipsey, K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Ed.
Economică, Bucureşti, 1999, pp. 162-171.
 Stelian Stancu, Tudorel Andrei, Microeconomie. Teorie şi
aplicaţii., Ed. ALL, Bucureşti, 1997, pp. 18-132.
 Michel Didier, Economia: regulile jocului, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1994, pp. 29-36.
 Gabriela Bodea, Microeconomia: principiile şi mecanismele
jocului, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pp. 38-
73.