Homo ludens-Incercare de determinare a elementului ludic al culturii

de Johan Huizinga

Cartea Homo ludens, de Johan Huizinga urmareste modalitatea prin care diferite culturi
dezvolta notiunea de joc si cum jocul poate fi regasit in aproape toate fetele unei civilizatii.
Razboi, religie, politica, sport, pana si artele contin elemente ale jocului care le dirijeaza
desfasurarea. Johan Huizinga este destul de convingator in exprimarea acestui argument
deoarece, in momentul in care ajunge sa stabileasca daca un lucru inceteaza sa fie joc,
raspunsul este mai degraba bazat pe credinta lui, decat pe dovezi concludente.
Exista o mare varietate de explicatii stiintifice si antropologice pentru fenomenul de joc. Un
copil care se joaca imita adultii, iar motivul pentru care ne implicam in activitati sportive este
pentru a elibera energia in exces. Huizinga subliniaza faptul ca explicatia cea mai comuna a
persoanelor care vor sa defineasca termenul de joc este : "jocul trebuie sa serveasca unui scop
care nu este joaca". Jocul este un element care fuzioneaza cu altceva. Lingvistic cuvantul joc
variaza drastic de la cultura la cultura. In Germania, in Evul Mediu, cuvantul pentru joc este un
concept abstract care se referea la un concurs de baut sau decizia de a omora pe cineva. In
engleza, cuvantul joc indica foarte clar excluderea seriozitatii. In alte culturi, cuvantul joc este
asociat cu contactul sexual sau un alt mod de a exprima starea de lene. Toti oamenii se joaca, si
se joaca foarte asemanator, dar difera limbajul in conceptul de joaca.
Autorul este de parere ca termenul, sau mai bine zis conceptul de a fi serios, sau onorabil
apare mai tarziu in dezvoltarea unei civilizatii. Din punct de vedere lingvistic, aceste cuvinte
sunt eventual dezvoltate pentru a indica absenta sau excluderea jocului, dar avand in vedere ca
jocul la randul lui poate fi serios sau onorabil, se pastreaza starea initiala a lucrurilor. " Noi am
ajuns incet incet la convingerea ca intreaga cultura este fundamentata pe jocul nobil si ca,
pentru a-si desfasura suprema calitate, ca stil si demnitate, nu poate fi lipsita de acest continut
ludic."
Huizinga recunoaste inca de la inceput ca jocul niciodata nu poate fi definit sau clasificat din
cauza ca este diferit fata de toate celelalte forme de gandire prin care noi ne exprimam
structura vietii mentale si sociale. Poti sa descrii caracteristicile jocului si poti defini calitatile
unui lucru care nu este joc, dar intotdeauna cel din urma va fi un concept vag, slab. Johan
Huizinga afirma ca orice forma de joc este un act voluntar: " a te juca dupa ordine nu mai este
joc; in cel mai bun caz este o imitatie fortata a acestuia. "
Jocul nu este concentrat pe dominanta fata de ceilalti, sau cautarea puterii, scopul primar al
jocului fiind acela de a excela si de a fi onorat printre membrii aceluiasi grup. Jocul are un
inceput si un sfarsit, poate fi repetat oricand si se desfasoara intr-un spatiu bine definit. Starea
de a castiga este strans legata de joc, dar necesita prezenta unui partener sau adversar. A
castiga inseamna a-si arata superioritatea in urma incheierii unui joc. Victoria poate deveni un
efort comun deoarece ideea de succes se transmite foarte repede unui grup.
In acest context Huizinga face diferenta intre jocul fundamental, si ceva pe care el il numeste
un joc superior sau " o competitie pentru ceva, sau o reprezentare a ceva". Huizinga citeaza din
cartea despre istoria Chinei al lui Marcel Granet, care evidentiaza faptul ca ceremonia si
competitia pot fi parti intrinseci ale oricarei activitati. Parcurgerea unui rau, urcarea unui munte,
taierea lemnelor, sau chiar culegerea florilor, toate sunt transformate in competitii ceremoniale
care pun in valoare capacitatea de a realiza o activitate cu o performanta mai buna. Doua
grupuri se intrunesc si concureaza pentru a vedea cine produce cele mai multe culturi, cine urca
muntele cel mai repede, si asa mai departe. In acest sens, religia si ritualurile de orice fel se
folosesc de joc, schimband denumirile si conditiile de joc, dar actul in sine ramane in continuare
o reprezentare competitiva. Un exemplu bun ar fi traditia unui trib din Columbia Britanica
numit Kwakiutl, prin care ei se impart in doua grupuri si concureaza care grup face cele mai
bune cadouri celorlalti.
Acest gen de competitie se gaseste si in alte situatii: acte de purificare, botezuri sau alte
"curatari spirituale" care sunt definite din aceasta perspectiva ca niste insigne de onoare care
pot fi etalate in fata comunitatii. La fel cum un sportiv obtine victoria pentru suporteri,
elementul de joc se comporta ca si fundatie pentru schimburi complexe de cultura.
Elementul de joc poate fi asociat si cu cavalerismul; Huizinga observa ca aceasta a fost o alta
forma de competitie care trebuia sa fie recunoscuta in mod public si mentinuta cu forta, daca
era necesar. Un lord sau un samurai erau supusi unui cod social si etic, in scopul de a fi
respectati de popor. Conceptul de cavalerism de obicei se refera si la modul in care diferi tele
civilizatii isi rezolvau disputele. In cele mai multe cazuri un proces se rezolva printr-o cursa cu
cai, duel intre campioni, jocuri de noroc, sau printr-o batalie retorica. Sala de judecata devine
un loc de joaca, oamenii isi pun costumatia de ceremonie si sunt mereu doaua parti, si in final
un moment clar de victorie. Huizinga scrie legat de acest asptect ca stilul si limbajul prin care se
exprima partile juridice intr-un proces modern tradeaza adesea o pasiune sportiva in evocarea
argumentelor si contra argumentelor. Disputa judecatoreasca are ca scop un rezultat etic, dar
mentine in acelasi timp elementul de joaca prin care se lasa o mica sansa de schimbare a
deciziei.
In capitolul Joc si Razboi, Johan Huizinga mentioneaza in primul rand ca oamenii s-au referit
dintotdeauna la razboi ca la un joc, orice lupta care este legata de reguli poarta caracteristicile
formale ale unui joc cu acea mica limitare data de reguli. Putem sa o numim cea mai intensa ,
cea mai energica forma de joaca si in aceasi timp cea mai palpabila si primitiva...putem vorbi
despre razboi ca si o functiune culturala atat timp cat este purtat de oameni care se considera
egali intrei ei, cu alte cuvinte, valoarea culturala a unui razboi depinde de calitatea sa de joc.
Odata ce nu se mai constientizeaza umanitatea adversarilor, razboiul inceteaza sa fie un joc si
devine barbarism. Huizinga subliniaza foarte multe similitudini intre razboi si joc. Oameni
importanti ai statului care doresc sa obtina diferite necesitati economice sau de alta natura,
recurg foarte des la sentimentul de mandrie, de vanitate si ingamfare a oamenilor. Huizinga
gaseste aceste tipuri de conflicte si in diferite exemple de incaierari in armata chineza care avea
ca scop mai mult consolidarea onorii stapanului decat victoria propriu zisa. Multe din conflicte
s-ar fi putut usor rezolva prin acte de sabotaj, dar acestea sunt evitate pentru a mentine
demnitatea tuturor intacta. Natiunile aflate in stare de pace sunt inca angajate intr-un joc,
concurand prin tratate si negocieri constante.
Prin legatura loc intrinseca cu limbajul, filozofia si poezia au o functie generativa. Linbajul si
scrisul nu schimba sensul cuvintelor si al simbolurilor cu nimic prin folosirea lor constanta.
Poezia si jocul contracareaza aceste moduri fundamentale de comunicare prin infuzia constanta
de noi intelesuri ale unor concepte cunoscute. Filozofia a incept ca un joc de cuvinte care apoi
s-a contopit cu ritualul si festivalul. Se conecteaza incet cu jocul superior in timp ce incepe sa
studieze originea adevarului, in acelasi timp se dezvolta la un nivel mai inferior ca si
intelectualism si "escrocherie sofisticata". Incep sa apara probleme cu filozofia cand o cultura
esueaza in a distinge jocul de cunoastere, ca si Stoicii care credeau ca un joc de cuvinte sau o
capcana gramaticala este de fapt o dilema intelectuala. Aceasta regresie a evolutiei continua in
procesul de educare datorita transformarii educatiei intr-un schimb de informatii bazat pe
reguli. Dupa acest sistem nu erai nici pro nici contra unei idei academice, ci trebuia sa
parafrazezi toti filozofii, altfel erai respins, dupa cum afirma Johan Huizinga.
Arta, precum si muzica si poezia isi asuma acest scop generativ in cultura jocului. Huizinga
scrie ca ele sunt dominate de un sistem de reguli care stabilesc gama de idei si simboluri care
vor fi folosite..."numai acela care stapaneste limbajul artei castiga titlul de poet". Muzica este
una din cele mai primare schimburi ramase in civilizatia umana. Ritualul implica muzi ca
deoarece muzica are conexiune directa cu emotiile noastre; muzicienii concureaza pentru a fi
mai priceputi in capturarea acelor farame de divinitate, ceea ce genereaza concurenta, dar si
experienta in domeniu. Alte elemente ale ritualului si muzicii, ca si dansul, concureaza de
asemeanea in acest mod. Johan Huizinga este de parere ca artele solide, palpabile, fizice nu
sunt un joc. In schimb ele sunt menite sa ajute la facilitarea jocului sau sa serveasca ca o valoare
reprezentativa. El explica, daca elementului joaca ii lipseste dovada vizuala, executia unei opere
de arta plastica in contemplarea si delectarea lui, nu exista nici un scop pentru el. Deoarece
unde nu exista o actiune vizibila, acolo nu poate fi vorba de joc. Impulsul de a face arta este dat
de dorinta de a realiza ceva dificil, daca nu chiar imposibil in arta, lucru care reprezinta o
continua motivatie pentru artisti. Totusi scopul in sine nu este jocul.
Ultimele capitole se preocupa de disparitia lenta a jocului incepand in jurul secolului al XVIII-
lea pana in 1938, cand Huizinga a scris aceasta lucrare. El subliniaza cum jocul a ajuns sa fie
amestecat cu seriozitatea, rangul, nationalism, pompa si alte asptecte similare intr-o asemenea
masura incat a incetat sa mai fie joc. Dupa cum am mentionat mai sus, odata ce se aplica forme
stricte sau ordine asurpa jocului, acesta devine doar o imitatie. Razboiul inceteaza sa fie joc
daca nu exista respect intre adversari, este doar o imitare a jocului pentru a obtine sprijin
pentru scopuri distructive. Competitia sportiva nu mai poate fi considerata joc din cauza
diferentei intre un profesionist si un amator, spiritul jocului de " spontaneitate si lipsa de griji"
dispare datorita prezentei unui jucator "adevarat" opus fata de jucatorul intamplator, care ii
este inferior. A incetat sa fie o activitate creatoare de cultura din cauza regurilor rigide.
Jocurile financiare, cum sunt jocurile de noroc sau bridge sunt activitati sterile, sarace.
Huizinga spune despre ele ca nu imbogatesc spiritul in nici un mod, consumand o cantitate de
energie intelectuala care ar fi putut fi folosita intr-un mod mai bun. Activitatea comerciala si
noile interprinderi, afaceri au inceput sa isi asocieze conceptul de joc prin tratarea tuturor
situatiilor ca niste competitii pentru a invinge fortele concurente. Elementul de joc se ragaseste
deci, si in lumea afacerilor; companiile devin tot mai mari pentru motivul de a fi mare, nu din
cauza ca ar exista un motiv real in spatele grandomaniei lor. Huizinga condamna nationalismnul
agresiv care adopta elementele competitive ale jocului si transforma natiunile in "mici cluburi".
Politicienii sunt mai preocupati de victorie si depasirea adversarilor decat sa-si ajute sustinatorii,
o trasatura pe care Huizinga o atribuie in special Statelor Unite ale Americii. El numeste acest
amestec de "adolescenta si barbarism" care a aparut in lumea afacerilor si in conducere, "
puerilism". Pericolul, in ciuda faptului ca toate aceste actiuni par a fi un joc, se dovedeste ca nu
e deloc asa, Huizinga argumenteaza acest lucru inca de la inceput: in timp ce o civilizatie devine
mai complexa, mai variabila si mai supraincarcata, si odata ce tehnica de productie si insasi
viata sociala a devenit mai bine organizata, vechea baza culturala este sufocata treptat sub un
strat de idei, sisteme de gandire si cunostinte, doctrine, reguli si legislatii, moralitati si convetii
care au pierdut orice legatura cu jocul".
Johan Huizinga incheie cartea prin declaratia ca el nu incearca sa catalogheze toate actiunile
umane ca fiind provenite din joc. El pretinde ca "continutul moral al unei actiuni o face
serioasa...iar scaparea din aceasta dilema suparatoare este apropi ata doar de cei care neaga
valoarea obiectiva si valabilitatea standardelor etice". Huizinga declara ca putem fi liberi de
orice grija cu privire la comportamentul nostru, care nu este doar un joc atat timp cat adevarul,
dreptatea, compasiunea si iertarea fac parte din hotararea noastra atunci cand actionam.
Dupa ce am parcurs toata cartea Homo ludens, de Johan Huizinga, pot afirma, ca o parere
personala, ca nu am o problema cu modul in care el condamna versiunea de joc a modernitatii,
el fiind un istoric olandez in 1938, este pus in fata unei culturi care incet se indreapta spre unul
dintre cele mai devastatoare razboaie din instoria omenirii. Ar fi fost deranjant daca nu ar fi
incheiat cartea in modul in care a facut-o.
In schimb, nu cred ca sunt de acord cu el cand sustine ca societatea moderna a pierdut orice
legatura cu jocul. De ce nu mai se considera joc in momentul in care avem de-a face cu o
natiune sau o corporatie ci cu un trib? De ce dezumanizarea unui adversar nu e tot parte din
procesul de competitie? Problema cu "impamantarea" diviziunii intre joc si puerilism in
moralitate este ca nu poti sa le ai pe amandoua. Daca jocul sfideaza organizarea sau este distrus
de aceasta cum afirma Huizinga de mai multe ori, atunci nu se poate nega cu adevarat prezenta
sa in orice functie culturala. Facand moralitatea linia de separare inseamna ca este doar o
chestiune de perspectiva. Este, in esenta, un salt de credinta pentru a crede ca elementul de joc
nu se opreste niciodata din cauza ordinii care se suprapune naturii generative a jocului.
In concluzie mentionez ca diferenta intre joc si seriozitate are mult mai mult de-a face cu
cine vorbeste decat cu cine se joaca.