Aliante regionale interbelice

Printre mijloacele preconizate de cercurile politice si militare din Romania menite sa

asigure si sa apere independenta nationala si integritatea teritoriala a statului un loc important l-
au ocupat aliantele politico-militare cu acele tari a caror politica externa urmarea obiective
similare cu cele ale Romaniei. Asadar, aliantele politico-militare realizate de Romania in anii
interbelici au vizat obiectivele legitime de aparare fixate prin politica generala a statului unitar,
de respingere a oricarei agresiuni, de mentinere a statu-quo-ului. a pacii si securitatii in sud-estul
si estul continentului, la nivelul intregii Europe. Demersurile politico-diplomatice romanesti
porneau de la considerentul ca Romania, in alianta cu alte state mici si mijlocii din Europa de
orientare antirevizionista, putea juca un rol important in contracararea actiunilor agresive ale
fortelor razboiului. Sistemul de aliante politico-militare realizat de Romania in anii interbelici s-a
materializat in alianta defensiva bilaterala cu Polonia, aliantele de securitate colectiva cu statele
Micii Intelegeri (Romania, Iugoslavia, Cehoslovacia) si cu cele ale Intelegerii Balcanice
(Romania, Grecia, Iugoslavia, Turcia), aranjamentul politico-diplomatic cu Franta, toate cu
caracter eminamente defensiv.

Realizandu-si dezideratele de unitate si independenta national-statala la sfarsitul primului
razboi mondial, Romania si Polonia erau interesate in edificarea unor relatii de prietenie si
colaborare intre cele doua popoare vecine in vederea apararii suveranitatii lor nationale si a
consolidarii statului teritorial din zona. Relatiile politice romano-poloneze au fost statuate, la 3
martie 1921, printr-un tratat de prietenie si colaborare prin care cele doua tari se angajau sa-si
acorde ajutor reciproc in cazul cand una din ele ar fi atacata, fara sa fie provocata, peste
frontierele orientale actuale". Conventia militara anexata la tratatul politic prevedea la articolul 1
ca ,,Indata ce unul dintre statele contractante va fi atacat in conditiile constituind un casus
foederis in conformitate cu stipularile conventiei politice stabilite intre cele doua state, statul
neatacat va avea obligatia de a decreta imediat mobilizarea, in aceeasi masura ca statul atacat".
La 16 septembrie 1922 intre Romania si Polonia s-a semnat la Sinaia un aranjament tehnic,
redactat in aceiasi termeni neagresivi, precizandu-se ca alianta devenea operanta numai in
ipoteza unei agresiuni neprovocate dinspre rasarit, impotriva unei parti contractante, caz in care
cealalta se angaja sa intre imediat in razboi. Se avea in vedere ca fiecare armata sa actioneze sub
comandament propriu, fiind prevazuta crearea unor organisme care sa usureze contactul si luarea
deciziilor in comun.
In anii care au urmat, cercurile politico-militare de la Varsovia si Bucuresti au urmarit
extinderea erga omnes a tratatului de alianta romano polona, fapt petrecut la 26 martie 1926
cand a fost semnata o noua conventie ce stipula la articolul 1 ca Romania si Polonia se
angajeaza sa respecte reciproc si sa mentina impotriva oricarei agresiuni externe integritatea lor
teritoriala si independenta politica prezenta". Articolul 5 al conventiei militare stabilea ca
minimum de forte de actiune, atat pentru Romania cit si pentru Polonia, cate I7 divizii de
infanterie, 2 divizii de cavalerie si fortele de aviatie corespunzatoare. Conform prevederilor
aranjamentelor politico-militare, anual, delegatii militare romano-polone s-au intrunit, pe rand, la
Bucuresti sau Varsovia, stabilindu-se fortele materiale si umane pe care urma sa le puna la
dispozitie fiecare stat, in caz de conflict. Incepand din deceniul al patrulea insa, cand relatiile
romano-polone au cunoscut o evidenta racire, rezultat al neconcordantei aparute in politica
externa a celor doua tari apropierea Poloniei de Germania si Ungaria, negocierile dintre
Nicolae Titulescu si Maxim Litvinov in vederea semnarii unui tratat romano sovietic de
asistenta mutuala cooperarea militara romano-polona a fost practic intrerupta timp de peste
patru ani. Intre 1932 si 1936 nu s-a mai organizat nici o conferinta intre reprezentantii militari ai
celor doua state majore. Abia la cumpana anilor 1936-1937, deci intr-o perioada cand se profilau
pericole grave pentru independenta si integritatea teritoriala ale celor doua tari, factorii de decizie
politica si militari de la Bucuresti si Varsovia au hotarat reluarea conferintelor anuale ale
organelor militare competente in vederea activizarii aliantei militare bilaterale.
Daca prin alianta politico-militara cu Polonia, cercurile conducatoare de la Bucuresti au
incercat sa asigure securitatea frontierei de rasarit a statului roman, pentru asigurarea securitatii
frontierei de vest cu Ungaria si a celei de sud cu Bulgaria ele au prospectat un sistem de aliante
politico-militare cu acele state din Europa de sud-est, interesate vital, ca si Romania, in
mentinerea statu-quo-ului politic si teritorial in aceasta zona, in apararea independentei si
suveranitatii lor nationale. Insecuritatea creata in centrul si sud-estul Europei de insistentele
actiunii revizioniste ale Germaniei, Ungariei horthyste si Bulgariei, de politica ezitanta a Frantei
si Marii Britanii de a-si asuma responsabilitati concrete in ce priveste mentinerea si consolidarea
statu-quo-ului politico-teritorial consfintit prin tratatele de pace a condus, in mod firesc, la
apropierea si cooperarea politica si militara dintre Romania, Cehoslovacia si Regatul sarbilor,
croatilor si slovenilor a caror integritate era pusa in pericol de Ungaria revizionista. Aceste trei
state au reactionat prompt si solidar contra proiectului Confederatiei danubiene" preconizata de
Budapesta, a restaurarii Habsburgilor, precum si contra tentativelor ce s-au facut de a fi atrase
intr-un razboi de interventie in Rusia Sovietica. Astfel, in august 1920, s-a semnat, la Belgrad.
tratatul defensiv intre Cehoslovacia si Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor; la 23 aprilie 1921,
la Bucuresti, a fost semnata Conventia de alianta defensiva dintre Romania si Cehoslovacia si la
7 iunie acelasi an, a fost semnata, la Belgrad, Conventia de alianta defensiva dintre Romania si
Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor, toate avand ca obiectiv fundamental mentinerea si
respectarea Tratatului de la Trianon.

In conformitate cu prevederile aliantelor politice intre cele trei state s-au semnat ulterior
conventii militare bilaterale prin care statele respective se angajau sa-si acorde ajutor militar in
eventualitatea cand unul sau altul dintre ele ar fi fost atacat fara provocare de Ungaria. Conventia
militara dintre Romania si Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor, semnata la 23 ianuarie 1922
prevedea la articolul 2, ajutorul reciproc al celor doua tari in ipoteza ca una din ele ar fi fost
atacata de Bulgaria, iar articolul 3 al acestei conventii prevedea si sprijinul reciproc al celor doua
tari in eventualitatea ca una din ele ar fi fost atacata concomitent de fortele armate ale Bulgariei
si Ungariei.
Statele care alcatuiau Mica Intelegere au semnat la 14 septembrie 1923, la Praga,
Conventia militara in trei, care anula documentele bilaterale, preluand insa cu unele modificari,
prevederile acestora. Alianta opunea agresorului 18 divizii de infanterie, 3 divizii de cavalerie,
echivalentul a trei divizii de artilerie si 14 escadrile de aviatie.
Conventiile politico-militare dintre cele trei tari au consfintit codificarea Micii Intelegeri
sub forma unui sistem de aliante ce-si propunea apararea independentei si integritatii teritoriale a
statelor semnatare. Conventia in trei aprecia ca principalul pericol pentru integritatea statelor ce
compuneau Mica Intelegere il reprezenta revizionismul ungar, socotind pe deplin posibil un atac
simultan al puterilor fasciste si revizioniste.
Pericolul revizionist si revansard a devenit deosebit de grav dupa accederea hitlerismului
la putere in Germania (30 ianuarie 1933) si a neincetatelor incalcari ale tratatelor de pace ce i-au
urmat ca urmare a politicii conciliatoare promovate constant de unele cercuri din Marea Britanie
si Franta. In aceasta situatie, la initiativa diplomatiei romanesti, la 16 februarie 1933, a fost
semnat Pactul de organizare a Micii Intelegeri menit sa consolideze coeziunea aliantei iar
tratatele politico-militare care legau cele trei tari intre ele au fost prelungite, cu acel prilej, pe
timp nelimitat.

Cu sprijinul aliatilor sai, Iugoslavia si Cehoslovacia, Romania s-a preocupat intens pentru
realizarea si in Peninsula Balcanica a unei organizatii regionale de securitate menite sa-i asigure
granita sudica in eventualitatea unui atac din. partea Bulgariei. Astfel, la 9 februarie 1934, a fost
semnat la Atena, intre Romania, Iugoslavia, Turcia si Grecia, Pactul Intelegerii Balcanice avand
ca principal obiectiv mentinerea statu-quo-ului teritorial in aceasta parte a Europei si garantarea
mutuala a partilor fata de eventualitatile ce ar putea afecta interesele lor".
Odata incheiate acordurile politice, guvernele de la Bucuresti, Belgrad, Ankara si Atena
au elaborat o serie de conventii militare bilaterale, dupa care, in noiembrie 1935, la prima
conferinta militara in trei cu participarea delegatiilor statelor majore roman, iugoslav si turc a
fost semnata Conventia militara intre Romania, Iugoslavia si Turcia, iar la 10 noiembrie 1936, a
fost parafata, la Bucuresti, Conventia militara in patru (Grecia, Iugoslavia, Romania, Turcia).
Conventia militara cvadripartita, ca si conventia tripartita, urmarea scopuri defensive, de aparare
in eventualitatea unui atac neprovocat din partea Bulgariei sau Albaniei (actionand singure sau
impreuna, sau fiecare din ele sau amandoua impreuna cu Ungaria). Daca unul din adversarii
probabili ar fi atacat prin surprindere unul din statele aliate, celelalte trei state se angajau ca, la
cererea celui atacat, sa decreteze mobilizarea fortelor prevazute in conventie si sa actioneze cat
mai repede posibil impotriva atacantului. Strategii militari romani apreciau cooperarea politica si
militara din cadrul Intelegerii Balcanice nu numai prin prisma unei aparari in comun a membrilor
acestui pact, ci si ca o prelungire in sud-estul Europei a Micii Intelegeri.
Concomitent, factorii de decizie politico-militari romani au initiat, in ultimele luni ale
anului 1934, actiuni ce vizau stabilirea cadrului legal de coordonare a eforturilor militare ale
statelor Micii Intelegeri in perspectiva unui conflict generalizat. Astfel, la intrunirea de la
Bucuresti din martie 1934 a sefilor marilor state majore roman, iugoslav si cehoslovac, seful
M.St.M. roman, generalul Ion Antonescu, a prezentat Proiectul de operatiuni nr. 4, care estima
conditiile generale de agresiune asupra Romaniei din partea Ungariei, concomitent cu atacarea
sau amenintarea Cehoslovaciei, de armatele germane si austriece, iar a Iugoslaviei de forte
italiene si albaneze (efectivele, datele si directiile de atac, obiectivele). In aceasta eventualitate,
masurile de aparare erau concepute in ideea ca pericolul cel mai probabil pentru fiecare dintre
cele trei state aliate il constituia Ungaria hothysta si, prin urmare, colaborarea militara dintre ele
trebuia sa se limiteze la organizarea ripostei in potriva unui atac neprovocat din partea acesteia.
Amenintarea din partea Ungariei devenea si mai mare in cazi unui conflict generalizat,
situatie in care aceasta tara putea sa atac unul din cele trei state aliate in cooperare cu armatele
unor rnari puteri revizioniste si revansarde. Aceasta eventualitate a fost discutata de sefii celor
trei state majore la intrunirile de la Praga (noiembrie 1934), Belgrad (noiembrie 1935), Bucuresti
(iunie 1936), Praga (decembrie 1937), la care s-a hotarat luarea imediata a ofensivei impotriva
Ungariei, avansandu-se chiar ideea formarii, in caz de razboi, a unui comandament unic si
crearea in comun, a unei' industrii de interes militar.
In conceptia factorilor de decizie politica si militara de la Bucuresti, cele doua aliante
regionale Mica Intelegere si Intelegere Balcanica -, legate intre ele prin prezenta Romaniei si
Iugoslaviei puteau constitui si un baraj in calea inaintarii germano-italiene spre sud-estul
Europei. Potentialul de razboi de care dispunea laolalta Romania, Iugoslavia, Cehoslovacia,
Turcia si Grecia, in anii premergatori razboiului, ar fi putut, in conditiile in care s-ar fi asigurat
sprijinul Angliei, Frantei si Uniunii Sovietice, sa constituie un front de aparare,a statu-quo-ului in
aceasta parte a Europei in fata puterilor revizioniste si revansarde.
Politica de cedare in fata fortelor revansarde si revizioniste promovata de puterile
occidentale a facilitat ofensiva puterilor revizioniste spre rasaritul si sud-estul Europei. Ocuparea
de catre Germania a Austriei, Cehoslovaciei si Poloniei in anii 1938-1939 a dus la dezagregarea
celor doua aliante regionale si odata cu aceasta la prabusirea sistemului de aliante politico-
militare ale Romaniei din perioada interbelica.