Anda di halaman 1dari 52

ÎNTOARCEREA FIILOR RISIPITORI

De Maica Teodosia (Zorica Latcu)

Oriunde am deschide Sfânta Evanghelie întâlnim pe bunul nostru


Mântuitor plin de milã fatã de cei mai mari pãcãtosi care vin la El si-i
cer iertare. E de-ajuns sã citim pilda "fiului risipitor" si ne dãm seama
cum îi primeste Tatãl Ceresc pe fiii Sãi, care au pãzit porcii patimilor,
dar care se întorc la El; îi primeste cu toatã dragostea pãrinteascã, fãrã
nici o pedeapsã, fãrã nici o mustrare.

Iatã apoi pe femeia desfrânatã care îi spalã picioarele cu lacrimile ei;


nu o ceartã pentru pãcatele ei, nu se fereste de ea, nu o dispretuieste,
ci rosteste dumnezeestile cuvinte: "Iartã-se ei pãcatele cele multe, cãci
mult a iubit!"

Cât de mângâietoare sunt pentru noi cei pãcãtosi cuvintele dulci ale lui
Iisus: "Fiul Omului n-a venit sã judece, ci sã mântuiascã!", "Nu voiesc
moartea pãcãtosului, ci sã se întoarcã si sã fie viu!", "N-am venit
pentru cei drepti, ci pentru cei pãcãtosi!", "Nu cei sãnãtosi au nevoie
de doctor, ci cei bolnavi!", "Veniti la Mine toti cei osteniti si împovãrati
si Eu vã voi odihni!", "Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afarã!" si
atâtea alte cuvinte prin care Mântuitorul îsi aratã mila si dragostea Sa
pentru noi cei pãcãtosi si ne cheamã sã ne întoarcem la El, sã ne
îmbrace cu hainã nouã si inel în deget.

II
Dar iatã cã în decursul veacurilor ce au urmat s-au introdus unele
reguli fixate de oameni numite canoane, prin care pãcãtosii când se
mãrturisesc, cei care se întorc la Dumnezeu, nu pot obtine dezlegarea
pãcatelor, ci li se dau anumite pedepse prin care se presupune a plãti
oarecum rãscumpãrarea sufletului pentru pãcateele sãvârsite.

Au uitat oare oamenii pretul de rãscumpãrare pe care l-a plãtit Iisus


prin jertfa de pe Golgota? Au crezut oare cã ar putea ei împãca pe
Dumnezeu si plãti mãcar un pãcat de moarte de n-ar fi mila lui
Dumnezeu?

Au uitat oare pilda "fiului risipitor" sau pe cea cu "oaia pierdutã"?

Este bine a face fapte prin care sã îmblânzim dreapta mânie a lui
Dumnezeu; bine ar fi dacã atunci când primim dezlegarea si ne
apropiem de Sfântul Potir sã fim cu desãvârsire eliberati de orice
pãcate si patimi, dar cum putem birui lepra pãcatului fãrã leacul
vindecãtor al Sfintelor Taine? Orice bolnav are nevoie de doctor ca sã
se facã sãnãtos.

Cred cã putini au fost aceia care sã fi putut împlini toate conditiile puse
de oameni care se pretind a-L apãra pe Hristos ca sã nu se atingã de El
cei nevrednici. Câti fii risipitori vor fi rãmas în mocirla pãcatelor pãzitori
la porci -slujitori ai patimilor - pentru cã nu au îndrãznit pentru
multimea pãcatelor sã se întoarcã acasã. Câti fii vor fi fost opriti la
poartã ca nevrednici de dezlegare, de iertare, nevrednici de a se curãti
prin Trupul si Sângele Domnului.

Câti se vor fi întors deznãdãjduiti de la poarta casei pãrintesti iarãsi la


lãturile porcilor sau la casele sectarilor! Iar dintre "stãpânii casei" câti
din ei, în loc sã aibã de pildã pe Iisus, care pe toti i-a primit la El si i-a
iertat, au pus sarcini grele în spatele altora, dar ei nici cu degetul nu le
atingeau si au uitat cã li se potrivesc si lor cuvintele Domnului spuse
ispititorilor, care au adus la El pe femeia prinsã în preacurvie: "Cel ce
este dintre voi fãrã de patã, sã ia piatra si sã arunce!"

III
In marea Sa milostivire, Iisus a privit din Slava Sa spre neamul nostru
românesc, spre aceastã tarã sfântã si binecuvântatã si a vãzut pe fiii ei
cum si-au risipit averea sufleteascã si au ajuns sã se hrãneascã cu
lãturile porcilor.

Inima Sa a sângerat, vãzând acest popor cum merge spre pierzare. Si


si-a adus aminte cp acest popor n-a fost fãcut, ci s-a nãscut crestin si a
trãit crestineste veacuri de-a rândul, dar iatã cã generatia secolului xx
a plecat din Casa Tatãlui în tãri depãrtate unde si-a risipit averea în
pãcate si fiii Sãi cei prea iubiti au ajuns slugi la porcii strãinilor.

Dupã dreptate, ar fi fost sã-si reverse mânia Sa dumnezeeascã, dar


iatã-L cã priveste spre locasurile Impãrãtiei Sale si vede sãlãsluiti în ele
pe strãmosii nostri care au trãit dupã poruncile Lui.

Iatã-i pe toti care s-au mântuit din acest neam si pe toti sfintii cum se
roagã pentru generatia care este aproape de prãpastie. Multe si
fierbinti sunt rugãciunile lor, dar multimea pãcatelor si fãrãdelegilor
noastre le covârseste.

Cine i-ar mai putea îmblânzi dreapta mânie? Cine alta decât Aceia pe
care însusi El, fiind pe Cruce, ne-a lãsat-o ca Mamã nouã pãcãtosilor?
Ce pãcate ar putea opri mila Ei, ce fãrãdelegi ar putea covârsi
rugãciunile Ei? Cine mai bine decât Ea - Mama Românilor - ar putea
mai degrabã sã câstige îndurarea Domnului fatã de acest neam?

Ea, Mama noastrã Cereascã, cu lacrimi pe obraji s-a rugat neâncetat:


"Iartã-i Fiul Meu si de astã datã!" si nu si-a încetat rugãciunea pânã n-a
auzit rostite cuvintele dulci ale scumpului Sãu Fiu: "Iatã pe Tine ca pe o
Mamã te ascult!" L-a rugat pe Fiul Ei dumnezeesc sã trimitã fiilor Ei
pãcãtosi glasuri de trâmbitã ca sã le strige: "Intoarceti-vã la Tatãl
vostru care vã asteaptã si vã primeste! Lãsati lãturile porcilor si vã
întoarceti la Casa Pãrinteascã unde nu veti duce lipsã de nimic!"
IV
A ascultat-o Iisus pe Maica Sa Preasfântã si a trimis sã-i cheme acasã
pe fiii rãtãciti. Ca si odinioarã, când si-a ales ca apostoli niste smeriti
pescari, tot asa si acum a privit Domnul spre cei mici si smeriti.

A vãzut Iisus într-un sat al Moldovei, în mijlocul unei grãmezi de gunoi


de pãcate, cum crestea un crin curat pe care nu l-a atins multimea
pãcatelor, cãci n-a avut loc de multimea suferintelor. Acest crin rãsãrit
în gunoi îsi îndrepta spre Cer toatã nãdejdea si dorul ca pe niste petale
curate si-n mijlocul suferintelor n-avea altã avere si altã mângâiere
decât icoana Preacuratei Fecioare cum plânge lângã Crucea Fiului Ei.
Acest crin avea 6 petale: credinta, npdejdea, dragostea, smerenia,
milostenia si suferinta. Din corola acestui crin se înãlta înaintea
Domnului un miros atât de mare, încât El l-a îndrãgit si l-a ales sã-i fie
trâmbitã de chemare pentru fiii rãtãciti.

A ales Iisus pe copila smeritã si orfanã, ia-a dat dar peste dar, asa cum
i-a dat suferintã peste suferintã si a pus-o sã-i fie chemãtoare la nunta
Fiului de Impãrat.

De-ar fi ales Iisus o domnisoarã din oras, cu carte multã si cu trecere în


lume, aceasta s-ar fi rusinat sã propovãduiascã în lungul si-n latul tãrii
cuvintele Lui, iar ca sã-si împace glasul constiintei, care ar fi mustrat-o
cã se rusineazã de Iisus si de cuvintele Lui, si-ar fi zis cã n-a fost
arãtare adevãratã, ci o halucinatie sau înselãciune diavoleascã.

Dar Vasilica, crinul curat, copila smeritã, a primit aceastã misiune ca


pe o misiune sfântã si de onoare, deci a primit-o asa cum trebuia
primitã. Nu s-a rusinat de "înteleptii veacului", nici de batjocoritori, nu
s-a descurajat în fata greutãtilor, nu s-a oprit din drum, cãci mila Maicii
Preacurate i-a cãlãuzit pasii, i-a înmultit puterile, rãbdarea si dragostea
pentru LUCRAREA DE MÎNTUIRE A NEAMULUI SÃU. A mers fãrã odihnã
în satele si orasele tãrii si a strigat cuvintele Domnului:
"Pocãiti-vã, întoarceti-vã, Iisus vã iartã si vã primeste acasã pentru
lacrimile si rugãciunile Maicii Sale! Tatãl Ceresc vã asteaptã sã vã
întoarceti în Casa Sa, Sfânta Bisericã! Vã va primi, vã va ierta, vã va da
hainã nouã!"

Nãdãjduind sã afle milã, s-au întors acasã, s-au întors la Bisericã.


Acolo unde Casa Domnului avea stãpâni cu milã fatã de pãcãtosi, cei
întorsi au fost primiti cu dragoste, cu bucurie, vãzând cã "pierduti au
fost si s-au aflat, morti au fost si au înviat". Dar au fost si stãpâni ai
"caselor de oaspeti" care, fãrã sã se gândeascã dacã ei sunt vrednici
prin viata lor sã stea în Casa Pãrintelui Ceresc sau num,ai mila Lui
nemãrginitã îi tine, i-au primit pe fiii întorsi acasã cu rãcealã, cu
mustrãri, cu pedepse grele, le-au dat ani îndelungati de canon pânã sã
se facã "vrednici" de a primi haina cea nouã si inelul. Am putea spune
cã au fost tinuti la poartã în frig, desculti si dezbrãcati sã-si ispãseascã
pãcatele. Li s-au dat pedepse grele pentru ce au fãcut si li s-a refuzat
hrana întãritoare a Sfintei Impãrtãsanii, pe care, luând-o, i-ar fi întãrit
sã lupte mãcar de aici înainte împotriva pãcatelor.

Câti dintre cei opriti la poartã vor fi avut putere sã astepte atâtia ani
pânã sã fie primiti?! De câte ori în acest timp vor fi repetat aceleasi
pãcate, lipsindu-le ajutorul, leacul preventiv împotriva pãcatului: sfânta
Euharistie! Cât de deznãdãjduiti - vãzându-si slãbiciunea - s-au întors
din nou cei mai multi la lãturile porcilor. Cum si-ar fi ezplicat ei
divergenta dintre cuvintele lui Iisus: "Veniti la Mine toti!", "Beti dintru
acesta toti, acesta este sângele Meu!", "Pe cel ce vine la Mine nu-l voi
scoate afarã!" si cuvintele unora dintre gazdele Casei Domnului, care
le spuneau: "Sunteti nevrednici de dezlegare, nu îndrãzniti sã vã
atingeti de Hristos Euharistic, cã-i foc ce arde pe cei nevrednici!".

VI
A suspinat Stãpâna Cerului si Milostiva pãmântului vîzând
învârtosarea inimii oamenilor care, si ei fiind pãcãtosi, se aratã
neândurãtori fatã de fratii lor vinovati de aceleasi pãcate ca ei.

Si s-a rugat din nou Fiului Ei sã-i dea o casã pe pãmânt unde sã afle
scãpare toti aceia cãrora li s-au închis portile casei pãrintesti.

A ascultat Iisus pe Maica Sa.

A pogorât din nou Domnul si s-a arãtat în câmpia moldoveneascã


copilei smerite si îngenunchiate lângã Crucea din porumb si i-a
poruncit cu dragoste: "Aici va fi altarul Meu, aici sã faceti o Mânãstire
de maici fecioare în cinstea Maicii Mele, cãci am ales acest loc sã fie
loc de vindecare a sufletelor! Sã fie deci o casã fãrã porti unde sã fie
primiti zi si noapte toti fiii Mei cei rãtãciti, care vor sã se întoarcã la
Mine. Sã îi primiti cu dragoste pe toti, cãci M-am milostivit spre voi
pentru ruga Maicii Mele. Sã-mi strângi sobor de fecioare care sã-Mi
slujeascã Mie cu rugãciunea, iar cu munca lor sã facã locas unde sã se
adãposteascã toti fiii Mei cu suflete bolnave pe care Eu îi voi trimite
aici sã se vindece!"

Si fiindcã cuvântul Domnului a zis sã fie, s-a fãcut.

S-a adunat din toate colturile tãrii sobor de fecioare, slujnice Domnului
si neamului, cãruia nu i-au lipsit decât portile. Si fiindcã nu avea porti
materiale, nu putea sã aibã nici porti care sã se închidã în înteles
spiritual în fata celor ce veneau la pocãintã.

Pe copila smeritã si curatã Iisus si-a fãcut-o Mireasã a Sa si i-a dat sã


poarte numele acelei fecioare care I-a sters fata cu nãframa când El
mergea pe drumul Crucii spre rãstignire. Fiica iubitã a Maicii Domnului
- Vasilica - a devenit Mãicuta Veronica si Mamã duhovniceascã a
soborului pe care Domnul, în mila Sa i l-a adunat.

Mai lipsea un slujitor care sã poarte cheia dezlegãrii cu care sã descuie


intrarea în casã tuturor acelora ce s-au hotãrât sã se întoarcã si acelora
care în altã parte li s-a închis poarta.

Preasfânta Fecioarã a trimis în casa Ei si pe acest slujitor tânãr, cu


suflet mare si curat, cu dragoste si milã fatã de pãcãtosi si l-a asezat
preot la Altarul Fiului Ei. Si fiindcã stia Stãpâna Cerului cã acest plãcut
Fiu al Ei - dupã pilda lui Iisus - va primi pe toti cei ce se vor întoarce
acasã si aceastã milã si dragoste vor stârni împotrivire din partea
"fratelui mai mare", care în loc sã se bucure de întoarcerea fratelui
sãu, se supãrã, a avut grijã sã spunã ca o Mamã fiicei Sale: "Pe Silviu
Eu ti l-am dat pentru viata de necaz!" Si dacã Ea l-a dat, Ea îl va
povãtui ce are de fãcut.

A pus Impãrãteasa Cerului ca gazde în Casa Ei de pe pãmânt aceste


douã suflete mari:

pe MÃICUTA VERONICA si pe PÃRINTELE IOAN,

uniti fiind de acelasi ideal: mântuirea neamului prin aducerea lui în


starea de la început a crestinismului - sã-l hrãneascã cu Hristos
Euharistic, sã zugrãveascã în inimi icoana Preasfintei Fecioare.

Maica Veronica, a chemat pe toti fiii rãtãciti sub mantia de milã a Maicii
Domnului, stiind cã nimeni din cei ce aleargã la Ea nu vor fi rusinati.
Pãrintele Ioan, în activitatea Sfintieie Sale, s-a condus dupã
urmãtoarele principii:

1. Iisus Hristos, când a fost întrebat de sfintii apostoli de câte ori pe zi


se cade sã iertãm fratelui greseala, a rãspuns: "Nu de 7 ori, ci de 70 de
ori câte 7 pe zi",

2. Iisus a spus: "Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afarã", "Cel ce
mãnâncã Trupul Meu si bea Sângele Meu, petrece în Mine si Eu în el" si
"Fãrã de Mine nu puteti face nimic!",

3. Iisus a chemat la El pe toti si nu i-a speriat cã este foc ce arde pe cei


nevrednici, cãci vrednici de El stia cã nu poate fi nimeni si dacã putem
îndrãzni sã ne apropiem de El, este pentru mila Lui, nu pentru
vrednicia noastrã.

4. Privind la adânca milã a Domnului, Pãrintele Ioan si-a zis: "Dacã Iisus
îi cheamã si-i primeste pe toti la El, cu toate cã motive ar avea sã ne
arunce pe toti în iad, cum eu, care sunt si eu un pãcãtos si am nevoie
de milã si de iertare, voi putea sã fiu mai aspru decât El si sã nu
primesc, sã nu iert si sã nu dezleg în numele Lui pe cei ce vin cu
lacrimi si cer iertare? Cum voi putea folosi pentru altii cheia cea neagrã
a legãrii, când pentru mine altii au folosit cheia cea albã a dezlegãrii?
Domnul mi-a iertat mie datoria cea mare de zece mii de galbeni, ce-mi
va zice dacã ar auzi cã eu n-am iertat fratelui meu o datorie micã?

Bazati pe aceste considerente, toti cei ce tin în mâna lor cheile


Impãrãtiei Cerurilor pot folosi cheia dezlegãrii ca nu cumva sã li se
spunã la Judecatã: "Vai vouã, cã ati luat cheile Impãrãtieie Cerurilor si
nici voi n-ati intrat, nici pe cei ce au voit sã intre nu i-ati lãsat!" Cum
vom putea fi fãrã milã noi pe care numai mila Maicii Domnului ne-a
primit pe acest loc sfânt si ne-a spus:

"Bucurati-vã cã v-am primit pe acest loc asa cum sunteti, adicã v-am
primit fãrã sã mã uit si sã i-au în seamã pãcatele voastre, v-am primit
cã mi-a fost milã de voi si voi sã aveti milã de cei pe care îi voi mai
trimite în Casa Mea!"

Având încredere în cuvîntul Domnului: "Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi
scoate afarã", Mãicuta Veronica si Pãrintele Ioan au întins masã de
dragoste pentru toti fiii rãtãciti ai acestui neam, care s-au hotãrât sã se
întoarcã acasã. Ca tunetul a rãsunat în lungul si-n latul tãrii cuvântul
Pãrintelui Ioan rostit în fata Sfântului Altar:

"Veniti la Hristos! Intoarceti-vã acasã la Tatãl vostru toti cei ce ati


plecat din ea si v-ati risipit averea sufleteascã în pãcate!"
Dacã fiul risipitor din pilda Evangheliei a fost primit cu dragoste de
Tatãl Sãu, cum nu ne va primi pe noi Tatãl Ceresc mai ales cã o avem
ca Mijlocitoare pe Maica Preacuratã, pe Maica Milostivirii, care ne ia pe
bratele iubirii si milostivirii Sale! Veniti, cã Hristos este încã milostiv, vã
cheamã si vã primeste! Nu întârziati! Veniti sã luati iertare pentru
pãcatele trecute si sã-L luati pe Hristos Euharistic, care sã vã
întãreascã firea sã puteti lupta în viitor împotriva pãcatului!

Mare era numãrul celor risipitori de averi sufletesti, de aceea mare a


fost si numãrul celor ce au auzit chemarea si au alergat sã se adape
din izvorul ce curge din coasta lui Iisus.

In Casa Maicii Domnului, toti câti s-au întors au fost primiti cu bucurie,
li s-a pregãtit masã duhovniceascã, li s-a dat hainã nouã.

VII

Dar asa cum n-au lipsit fiii risipitori, n-au lipsit nici fiii mai mari care cu
harul lui Dumnezeu nu s-au depãrtat de Casa Tatãlui lor, i-au slujit
toatã viata, unii retrasi în mânãstiri, altii trãind în mijlocul lumii s-au
silit sã fie pe placul Tatãlui lor.

Când au început sã se întoarcã fratii lor cei mai mici la Casa


Pãrinteascã, vãzând veselia ce se face pe pãmânt la Mânãstirea
Vladimiresti si uitând bucuria care, desigur era în Cer, pentru aceastã
întoarcere, în loc sã se bucure si ei, "s-au supãrat si n-au intrat în Casã"
ci au început sã cârteascã si sã strige: "Pãrintele Ioan calcã canoanele,
este o gresealã sã dai dezlegare si sã împãrtãsesti pe cei ce vin! Vã
bateti joc de Hristos, împãrtãsindu-vã des! Cum îndrãznesc sã se
împãrtãseascã cei nevrednici, cã Iisus e foc care arde! Cei de la
Vladimiresti sunt eretici, sunt catolici, sunt mândri, sunt buruieni
crescute la umbra Bisericii! Vedeniile sunt nãscociri! Maica Veronica e
prooroc mincinos! Ioan e Arie! Maicile de la Vladimiresti sunt asa si asa
de pãcãtoase, nu au înaintat pe calea desãvârsirii; ce legãturã au
cãlugãrii cu mirenii; cãlugãrii trebuie sã-si trãiascã viata departe de
lume, singuri în linistea Mânãstirii ca sã fie plãcuti lui Dumnezeu, nu sã
se amestece cu lumea, cã asa scrie în Pateric!"

Acestea si multe altele la fel, au strigat fratii mai mari din invidie cã
Tatãl lor i-a primit acasã pe fiii cei risipitori. Dar toate aceste strigãte
se aseamãnã mult cu mustrarea pe care fiul cel mai mare - din pilda
Evangheliei - a fãcut-o Tatãlui sãu când l-a primit si l-a iertat pe fratele
celo mic.

Celor ce strigã cã s-au cãlcat canoanele le punem întrebarea: "Ce


canon a dat Iisus celor ce veneau la El?"
Le-a spus asa: "Iertate îti sunt pãcatele! Mergi si de acum sã nu mai
gresesti!"

Acelasi canon l-a dat si Pãrintele Ioan: "Sã nu mai faceti pãcate, faceti
multe milostenii!" iar ca întãritor L-a dat pe Hristos Euharistic!

Celor ce strigã cã Maica Veronica este prooroc mincionos, le punem


întrebarea: "O proorocie care se împlineste cu exactitate poate fi
numitã proorocie mincinoasã?" I-a spus Domnul Mãicutei Veronica:
"Aici va fi Altarul Meu!" si s-a fãcut. Au spus Domnul si Maica Domnului
cã acest sobor este pentru suferintã si jertfã, iatã soborul de la
Vladimiresti în suferintã, rãbdând prigoanã si închisoare, pregãtit
sufleteste pentru jertfa supremã pe care o doreste ca pe singura mare
bucurie. A trimis-o Domnul în 1938 pe Mãicuta Veronica sã spunã celor
mai mari ai tãrii cã: "De n-au sã asculte poruncile Mele, am sã ridic
domn peste domn si împãrat peste împãrat si focul si nenorocirea are
sã vinã peste voi!" Ce nenorocire mai mare ar putea fi pentru regele
nostru din 1938 decât sã ajungã alungat din tarã, pribeag în tãri
strãine? Tot atunci a spus Domnul:

"Oh, poporul Meu ales, nu stiti ce v-asteaptã!"

Cine se gândea în 1938 cã acest popor va ajunge sub jug greu. Iatã
deci proorociri împlinite si de am lua fiecare vedenie în parte, am gãsi
împlinite multe din ele, iar cele neîmplinite pânã în prezent, împlinirea
lor se prevede si se va sãvârsi.

Dacã Maica Veronica este prooroc mincinos si ereticã, sfintia Sa care a


chemat pe toti în Bisericã, a sãdit în sufletele oamenilor dragostea
pentru Maica Domnului, pentru Sfintele Taine, pentru pãzirea
poruncilor pãstrate în Sfânta Scripturã si în Sfânta Traditie, atunci
întrebãm ce sunt sectarii care cautã sã smulgã crestinii, sã-i despartã
de Bisericã, de Sfintele Taine, de Maica Domnului? Ce sunt ateii care
cautã sã smulgã total credinta din sufletele oamenilor si în locul ei sã
lase nimicul si desertãciunea?

Cum ar putea sãvârsi greseli asa de mari Pãrintele Ioan, încât sã fie
numit Arie? Sfintia Sa, care o iubeste si o cinsteste atâta pe Maica
Domnului, sfintia sa pe care Maica Domnului l-a adus în Biserica Ei?

Oare nu vãd cârtitorii cã se contrazic?

Odatã îl acuzã cã a cãzut în "marianism", adicã în prea mare cinstire a


Maicii Domnului si altãdatã îl aseamãnã cu ereticul Arie, care a fost
eretic tocmai prin faptul cã a cãutat sã micsoreze cinstea cuvenitã
Maicii Domnului, spunând cã Ea n-a fost Nãscãtoare de Dumnezeu, ci
numai de om. S-a mai întâlnit în Bisericã vreun cinstitor al Maicii
Domnului care sã cadã în erezie? Nu uite cârtitorii cuvântul unui sfânt
pãrinte: "Un cinstitor al Preacuratei Fecioare Maria nu se pierde!"

Cât priveste pãcãtosenia maicilor de la Vladimiresti au dreptate cei ce


strigã! Intr-adevãr suntem pãcãtoase, dar îi rugãm sã se cerceteze
fiecare pe sine si cine se va afla fãrã patã sã ia piatra si sã loveascã!
Este adevãrat cã în linstea mnânãstirilor mai usor poti sã mergi spre
desãvârsire, mai bine poti sta de vorbã cu tine însuti si sã petreci în
evlavie atunci când nimeni nu te deranjeazã, mai usor îti poti face
pravila, canonul si toate îndatoririle atunci când esti singur în chilie,
înconjurat de linistea pãdurilor seculare. Dar ce multumire am avea
noi, chiar de-am ajunge la culmile desãvârsirii, vãzând pe fratii nostri
din lume tãvãlindu-se în noroiul pãcatelor de moarte si osândindu-se în
iad!? Ce folos dacã noi câteva suflete ne-am fi urcat pe treapta
contemplatiei, iar milioane de frati de-ai nostri ar rãmâne departe de
cele mai elementare reguli de moralã crestinã?! Ce bucurie am fi fãcut
noi lui Iisus cu desãvârsirea noastrã, când El ar fi rãmas mai departe
batjocorit de cei multi, de fratii nostri? Oare nu Iisus a spus cuvintele:
"Milã îmi este de popor!" si tot El a spuscî: "Mai mare bucurie este în
Cer pentru un pãcãtos care se pocãieste, decât de 99 de drepti, care n-
au nevoie de pocãintã!" Iar sfântul apostol Iacob, în epistola sa scrie:
"Fratilor de se va rãtãci cineva din voi de la adevãr si-l va întoarce
cineva, sã stie acela cã cel ce l-a întors pe pãcãtos de pe calea lui
gresitã, a mântuit suflet de la moarte si a acoperit multime de pãcate!"
iar persoane cu o mare înaintare pe drumul desãvârsirii morale
recunosc cã: "Nu existã lucru mai plãcut si mai vrednic de rãsplatã
înaintea lui Dumnmezeu decât zelul mântuirii sufletelor".

Dacã prin LUCRAREA DE LA SFÂNTA MÂNÃSTIRE VLADIMIRESTI s-ar fi


întors si s-ar fi pocãit numai 3 pãcãtosi din zecile de mii care au gustat
din Apa cea Vie, din paharul mântuirii, pentru acesti 3 pãcãtosi s-ar fi
fãcut în Cer mare bucurie, decât dacã noi, soborul de 300 am fi ajuns
la acea stare de desãvârsire ca sã putem merita numele de "drepte".
Am socotit cã mai de folos este sã zãbovim mai mult pe treapta întâia,
aceea a luptei cu patimile si a dobândirii virtutilor, dacã prin aceastã
zãbovire putem ajuta mãcar câteva suflete sã pãseascã pe aceastã
treaptã, decât ele sã rãmânã roabe patimilor, iar noi sã urcãm pe
treptele desãvârsirii.

E drept cã în Cer multe locasuri sunt si fiecare va primi un loc dupã


starea de desãvârsire la care a ajuns. Noi rugãm pe Iisus sã dea
locurile cele mai înalte celor ce în linistea mânãstirilor, departe de
zgomotul lumii au atins desãvârsirea, iar pentru noi, sãrmane
pãcãtoase, pe care mila Sa ne-a întors de pe calea pierzãrii, pentru noi
care am zãbovit pe prima treaptã sã rezerve locurile cele mai de jos
ale Impãrãtiei Sale, nevrednice fiind de mai mult, dar acolo îl rugãm sã
primeascã si pe fratii nostri mireni care s-au întors de la pãcate si
nãdãjduind în rugãciunile si mila Maicii Sale, a alergat sã primeascã
iertare, ca sã-si vindece sufletele pe locul sfânt unde a pãsit Iisus,
Maica Domnului si sfintii din Cer si unde Domnul a hotãrât sã fie "loc
de vindecare a sufletelor".

Il rugãm pe Iisus sã ne primeascã în trenul milei Sale si ne multumim


sã stãm si numai pe culoar în picioare, dar sã încapã în tren cât mai
multi cãlãtori care s-au hotãrât sã meargã pe calea cea strâmtã care
duce la viatã.

Aceasta a fost si va rãmâne scopul LUCRARII DE LA SFINTA MINASTIRE


VLADIMIRESTI: SA SE MINTUIASCA INTREGUL NEAM ROMANESC prin
pocãintã si de va fi nevoie de ispãsirea pãcatelor pe acest pãmânt,
rugãm pe Mântuitorul sp-si implineascã în noi nevrednicile voia Sa cea
sfântã si sã ne primeascã sã fim jertfã de ispãsire pentru pãcatele
noastre si ale neamului, dacã aceastã jertfã va fi plãcutã înaintea Sa si
va putea da satisfactie Dreptãtii Divine, atât de adânc jignitã prin
pãcat.

Fie Doamne, voia Ta cu noi!

Tu ne-ai chemat în Casa Ta pe noi si pe fratii nostri, la Tine am venit


plângând, de vei voi sã ne primesti cu milã si în Cerul Tãu, nesfârsit Te
vom lãuda; de vrei sã ne osândesti în iad, cu dreptate este, dar pentru
milostivirea si ruga Preacuratei Maicii Tale priveste cu milã spre zidirea
Ta si "nu ne lãsa pe noi, cei ce nãdãjduim întru Tine" cãci nesfârsitã e
mila Ta si numele Tãu binecuvântat în veci, Amin!

AM CREZUT FÃRÃ SÃ CERCETEZ !

"Marea vietii vãzându-o, tulburându-se de viforul ispitelor, la limanul


Tãu cel lin alergând, strig cãtre Tine: "Scoate din stricãciune viata Mea,
mult Milostive!"

Din mijlocul valurilor de urã si invidie ridicate de Satana spre a sfãrâma


corabia mântuirii acestui neam, am strigat cãtre Tine Preacuratã
Stãpânã, sã-mi rânduiesti un colt tainic si-o clipã de liniste ca sã mã
reculeg si sã-mi verific credinta, ca niciodatã "viforul ispitelor" sã nu
mi-o clatine.

Astãzi, din inimã smeritã îti aduc multumire cã nu m-ai lãsat sã mã


înec în valuri, ci mi-ai dat ceea ce-am cerut.
Profit de acest loc tainic si de clipa de liniste si încerc sã privesc în
ansamblu lucrarea minunatã a lui Dumnezeu de care m-am bucurat si
eu nevrednica, dar nu am pretuit-o îndeajuns, cum de-altfel se
întâmplã cu toate lucrurile pe care avându-le prea aproape nu le poti
aprecia valoarea realã, cãci ea depãseste raza de întelegere a mintii
noastre, unghiul sub care privim lucrurile de aproape fiind prea mic.
De-abia când suntem departe de ele, câmpul sau unghiul de observatie
si de întelegere poate cuprinde mai mult în timp, în spatiu, cauze si
efecte. Cei ce trãiesc mereu într-un loc pitoresc aproape cã nici nu
observã frumusetea lui, fiind obisnuiti cu ea; de-abia dupã ce pleacã de
acolo si ajung într-un loc pustiu si fãrã nici un petec de verdeatã, încep
sã suspine dupã locul pierdut si sã regrete cã nu s-au bucurat de-ajuns
de farmecul lui.

Frumos si minunat a fost locul pe care picioarele Domnului l-a sfintit si


l-am iubit atât de mult noi, care am trãit acolo cât si toti acei care au
cãlcat cu credintã pe el si cu inimi curate, nu pline de veninul urii si al
iscoadei. Dar oameni fiind si fire pãcãtoasã având, de multe ori
simturile noastre s-au mãrginit la coaja tare, materialã a celor ce ne
înconjurau si fiind prea aproape, am vãzut fiecare lucru în parte, i-am
admirat frumusetea, dar nu ne-am ridicat la o privire de ansamblu.
Lucrarea lui Dumnezeu însã nu s-a poticnit de putina noastrã
întelegere, ci s-a sãvârsit din plin prin vasele sale alese si aceastã
sãvârsire a tulburat iadul, care si-a trimis ostasii si ucenicii sã ridice
valuri-valuri, doar vor putea sfãrâma corabia cu Crucea si Potirul pe
catarg, unde au fost salvate atâtea suflete, ce erau gata sã se piardã.

In mânia sa prosteascã - îngãduindu-i Dumnezeu - satana ne-a smuls


din cuibul nostru drag si ne-a împrãstiat în locuri pustii si fãrã de
verdeatã. De abia ajunse aici ne dãm seama bine unde am stat. de
abia acum privind în ansamblu lucrarea dumnezeeascã de la Sfânta
Mânãstire a Maicii Domnului, ea ne apare ca un stâlp de foc ce uneste
pãmântul cu Cerul si lumineazã toatã tara româneascã. De abia acum
suspinãm dupã lumina pe care Iisus a slobozit-o din dreapta Sa în
brazda româneascã stropitã cu sânge de eroi si martiri.

Dar vrãjmasul, vãzând cã în loc sã uitãm vatra aceasta caldã, o iubim si


o apreciem mai mult acum, încearcã în fel si chip sã ne convingã prin
oameni slabi si cãldicei în credintã, cã locul pe care am stat n-avea nici
o frumusete, cã a fost un loc pustiu în care ne-au înselat nãlucirile;
încearcã sã ne convingã cã tot ce am vãzut n-a fost realitate, ci o "fata
morgana" în desert; cã de n-am fi crezut orbeste si am fi cercetat
lucrurile, nu ne-am fi înselat; încearcã sã ne convingã cã Maica
Veronica, sau este o mincinoasã sau la rândul sãu a fost înselatã de
diavolul cu nãluciri pe care le-a crezut a foi de la Dumnezeu.
O singurã scânteie de adevãr are în tot ce ne spune - aceea cã noi am
crezut orbeste si n-am cercetat si cu aceastã scânteie vrea sã aprindã
o claie de minciuni, sã facã o flacãrã mare, ca noi si lumea
credincioasã sã nu mai privim la st'lpul de luminã dumnezeeascã, ci
spre flacãra de minciuni. Intr-adevãr noi n-am cercetat, n-am despicat
firul în patru sã vedem din cei fãcut.

Unele dintre noi, mai ales acelea care sunt ctitore ale sfântului locas si
care fiind de la începutul lucrãrii, am vãzut multe minuni dumnezeesti
si am simtit din plin purtarea de grijã a lui Dumnezeu si vãzând, am
crezut. Dar celor mai multe dintre noi ne-a fost de-ajuns sã vedem
lumina din ochii Mãicutei Veronica si blândetea îngereascã de pe chipul
sãu, cã nu ne-a mai trebuit altã cercetare.

In ochii Mãicutei Veronica strãlucea o pãrticicã din lumina pe care ei au


vãzut-o. Din lumina tainicã pe care a slobozit-o Hristos si din altã
luminitã vie ce strãlucea în ochii Mãicutei Veronica, ne-am aprins
inimile de dor dupã Cer, de dor dupã suferintã si jertfã pe temeiul
cãreia i-a fost poruncit acest sfânt locas.

Da, am crezut fãrã sã cercetãm. Dar acest lucru nu-i de-ajuns pentru a
ne face sã credem claia de minciuni izvorâte din urã diavoleascã si
invidie omeneascã. Dacã a crede fãrã sã cercetãm este o gresealã,
vom îndrepta aceastã gresealã cercetându-o. Cum vom cerceta?
Folosind percepte ateo-materialiste, bazându-ne pe minciuni
fiolozofice-atee? Nu!

Ne vom întemeia cercetarea pe adevãrul crestin verificat prin jertfa


sfântã de pe Golgota, prin jertfa a zeci de milioane de mucenici si prin
durata de 20 de veacuri, timp în care a rezistat neschimbat si nealterat
la toate furtunile. Ne vom întemeia cercetarea pe:

1. Sfânta Scripturã, care este cuvântul Domnului sfânt si neschimbat,

2. Sfânta Traditie, în care se cuprind adevãruri de credintã verificate de


sfintii Pãrinti ai Bisericii,

3. Minunile Maicii Domnului care au fost cercetate, verificate si scrise


într-o carte aprobatã de Sfântul Sinod Egumenic al Bisericii Ortodoxe si
prin care vom cerceta dacã Mânãstirea de la Vladimiresti se poate
încadra în rândul acestor minuni izvorâte din mila Preacuratei, asa cum
am considerat noi chemarea Maicii Veronica, fãrã a cerceta.

4. Vom folosi pentru analogie cartea: "Descrierea vietii mele si a Sfintei


Mânãstiri Vladimiresti, sub mila Maicii Domnului" carte scrisã de
Mãicuta Veronica si verificatã prin citirea în fata întregului sobor si a
persoanelor ce sunt în viatã, care au fost de fatã la evenimentele
povestite în aceastã carte si le-am declarat a fi adevãrate si chiar
diminuate de Mãicuta Veronica, prin smerenia care-i caracterizeazã
întreaga fiintã.

Ne servim de acest izvor în cercetarea noastrã pentru analogii,


deoarece noi care am stat lângã sfintia sa nu cercetãm dacã a fost
mincinoasã când ne-a spus vedeniile, pentru cã îi stim si i-am vãzut ani
de-a rândul dragostea de adevãr si ura împotriva minciunii;
sinceritatea sfintiei sale o stim, n-avem nevoie s-o cercetãm.

Cercetãm doar atât: dacã Maica Veronica ar fi putut fi victima unor


înselãciuni diavolesti sau nu. Mãicuta Veronica n-a putut minti si spune
de la sine vedeniile, pentru cã era o copilã fãrã carte, fãrã viclenie si
dacã n-ar fi vãzut ceva, n-ar fi putut din imaginatie sã descrie atâtea
frumuseti ceresti. I-ar fi trebuit o dibãcie prea mare ca sã nu strecoare
contraziceri între o vedenie si alta sau între vedenii si dogmele Bisericii
pe care n-avea de unde sã le stie. De obicei oamenii când mint, o fac
pentru a avea un câstig, iar adevãrurile se verificã prin supunerea lor
la o probã de suferintã. Minciuna nu rezistã în fata suferintei. Nimeni
nu-si pune viata si mântuirea în joc pentru o minciunã iscoditã de el.
Prin mãrturisirea vedeniilor, Mãicuta Veronica nu a avut nici un câstig,
ci a avut de la început pânã la sfârsit parte numai de rãstãlmãciri, de
batjocuri si suferinte trupesti si sufletesti.

Jertfa prin care trece azi sfintia sa este pentru noi cel mai sigur indiciu
cã n-a mintit, ci a vãzut tot ceea ce ne-a spus în cartea cu vedenii. Cu
un singur cuvânt: "Am mintit" ar fi putut înlãtura ani grei de suferintã,
iar dacã a primit suferinta înseamnã cã n-a mintit.

Ar mai rãmâne de cercetat o singurã ipotezã pe care o sustin chiar


unele persoane din sânul Bisericii Ortodoxe, aceea cã Maica Veronica
ar fi fost victima unor halucinatii, a unor înselãciuni diavolesti. Cei ce
sustin aceastã ipotezã pleacã de la pãrerea cã: "Revelatiunea s-a
terminat odatã cu Iisus Hristos si cã dupã Inãltare El nu mai avea sã ne
spunã nimic nou, deci orice fel de vedenie pe care ar presupune cineva
cã le are, nu sunt decât înselãciuni diavolesti. Avem deci de cercetat
dacã într-adevãr nu existã arãtãri dumnezeesti si dacã vedeniile Maicii
Veronica - privindu-le în lumina învãtãturii si fãgãduintelor pe care ni
le-a lãsat însusi Mântuitorul si Prea Sfânta Fecioarã - sunt descoperiri
dumnezeesti sau înselãciuni diavolesti.

Deci, tu ratiune sã stai pe scaunul de judecatã drept si obiectiv si sã


cercetãm dacã cele ce le-a simtit si le-a crezut sora ta, inima, sunt sau
nu fapte ce se pot întemeia pe adevãrul crestin verificat de veacuri, iar
tu, inimã sã stai în chilia ta si sã-l rogi pe Iisus sã lumineze pe sora ta -
ratiunea - ca sã gãseascã adevãrul si gãsindu-l potrivnic celor crezute
si simtite de tine, sã te curãteascã de înselãciune, iar de va gãsi cã
acestea sunt drepte sã ti se alãture tie si sã faceti împreunã un zid
neclintit de ispitele vrãjmasilor.

Doamne, lumineazã-mi mintea si sã mã povãtuiesti pe cãrãrile Tale!

A.

I.

In sfânta Evanghelie a sfântului Ioan ni se pãstreazã cele mai


minunate învãtãturi si fãgãduinte ale Mântuitorului. Mai ales în
cuvântarea de pe urmã cãtre Sfintii Apostoli tinutã în ultima searã,
petrecutã împreunã - acea searã a Cinei Celei de Tainã - se cuprinde în
rezumat ca un testament sfânt toatã învãtãtura pe care Hristos a
propovãduint-o timp de 3 ani. Aici ni se vorbeste mai ales despre
IUBIRE, ca semn distinctiv al ucenicilor si urmãtorilor lui Iisus: "Poruncã
nouã vã dau vouã, sã vã iubiti unii pe altii, asa cum si Eu v-am iubit pe
voi!"

Dupã acestea vor cunoaste oamenii cã sunteti ucenicii Mei, de veti


avea dragoste între voi!

Dupã ce i-a încredintat cã de împlinirea acestei porunci a Iubirii


depinde mântuirea si mostenirea vietii celei vesnice, Mântuitorul, care
stia cã dupã ce va pãtimi, va învia si se va înãlta la Cer, iar ucenicii Lui
si cei ce vor mai crede si-L vor iubi de-a lungul veacurilor vor rãmâne
suspinând, aprinsi de dorul de a-L revedea pe Blândul Pãstor, face o
fãgãduintã cã nu numai în Impãrãtia Cereascã Il vor revedea, ci se va
arãta chiar în aceastã viatã celor care-L vor iubi.

La Ioan cap. 14 vers. 1, Mântuitorul spune: "Cel ce are poruncile Mele


si le pãzeste, acela Mã iubeste si cel ce Mã iubeste, iubit va fi de Tatãl
Meu si-l voi iubi si Eu Mã voi arãta lui".

Domnul nu amãgeste, ci ceea ce fãgãduieste si împlineste.

Cine poate pune la îndoialã cuvintele Mântuitorului? Cine ar putea


crede cã aceste cuvinte au fost spuse numai ca un stimulent pentru a-i
îndruma pe Apostoli la pãzirea poruncilor? Oare cei care spun cã Iisus
nu se aratã oamenilor cã nu are ce le mai spune, n-au citit niciodatã
aceste cuvinte atât de clare? Aceia care ne repetã mereu cuvintele din
cântarea bisericeascã: "Pe Dumnezeu nu este cu putintã a-L vedea
oamenii, spre care nu cuteazã a privi nici ostile îngeresti", uitã cã în
continuare aceeasi cântare zice: "Dar prin Tine, Preacuratã s-a arãtat
nouã Cuvântul Intrupat". Deci ni s-a arãtat nu în slava Sa, ci pe mãsura
puterilor de a-L vedea. Deci arãtarea Domnului oamenilor, depinde de
pãzirea poruncilor, aceastã pãzire fiind semn sigur al iubirii.

Dar care sunt poruncile ce trebuie pãzite?

Aceastã întrebare I-a fost pusã Mântuitorului însusi de unul dintre


farisei si rãspunsul Domnului a fost acesta:

"SÃ IUBESTI PE DOMNUL DUMNEZEUL TÃU DIN TOATÃ INIMA TA, DIN
TOT SUFLETUL TÃU SI DIN TOT CUGETUL TÃU!"

Aceasta este întâia si cea mai mare poruncã. Iar a doua asemenea
acesteia este:

"SÃ IUBESTI PE APROAPELE TÃU CA PE TINE ÎNSUTI!"

Aceste douã porunci cuprind toatã legea si proorocii! Matei 22, 37-40.

Deci, de va umbla cineva strãin de aceste porunci, de nu va bãga în


seamã pe Dumnmezeu, de nu-i va sãlta inima de bucurie vãzând
sfântul lui chip în icoane sau de nu-si va simti inima strãpunsã privind
la sfânta Cruce pe care este zugrãvit Mântuitorul suferind pentru
mântuirea noastrã, de nu va alerga cu drag la Biserica Domnmului la
primul dangãt de clopot, de nu va râvni cineva sã alerge sã guste din
izvorul ce curge în Potir din coasta lui Iisus, de nu se va simti îmbãtat
de o betie sfântã dupã ce "a gustat si a vãzut cã bun este Domnul", de
nu va sorbi cu sete cuvintele din Sfânta Evanghelie si nu va asculta cu
atentie si cu dragoste predica preotului prin care însusi Hristos ne
vorbeste, ci dimpotrivã timpul cât stã la sfânta Liturghie i se pare lung
si plictisitor, iar la predicã zice: "Asta o stiu si eu, am mai auzit-o!", în
unul ca acesta nu este dragoste de Dumnezeu, ci numai dragoste
egoistã, nemântuitoare pentru fãpturi si lipire de cele lumesti si
trecãtoare. De vom auzi cã unui astfel de om i s-a arãtat Iisus si ne
vorbeste prin el, avem tot dreptul sã ne îndoim, cãci El a fãgãduit sã se
arate celor ce-l iubesc, nu celor ce nu-l iubesc, fãrã numai în cazul
când Iisus vrea sã cheme la El acest suflet si se vede în viata acelui om
o mare schimbare. In acest caz, vedenia este personalã si îl priveste
direct pe cel chemat. Asa i S-a arãtat Iisus lui Saul pe drumul
Damascului si altora pe care i-a luminat si i-a chemat în turma Sa.

Dar pentru a concretiza iubirea, Iisus S-a identificat pe sine cu toti


sãracii si necãjitii pãmântului, socotind orice act de dragoste fatã de
acestia ca si cum i l-am fi fãcut Lui. Pe aproapele îl iubim în Dumnezeu,
îl iubim fiindcã este fãptura mâinilor Lui si pe Dumnezeu îl iubim în
aproapele fiindcã însusi El ne-a poruncit asa.

Deci, de va trece cineva nepãsãtor pe lângã aproapele sãu care este


flãmând sau însetat, sau gol sau bolnav, sau închis si nu-l va ajuta
dupã puterile sale, în acela nu este dragoste fatã de aproapele si deci
nici fatã de Dumnezeu. Unul ca acesta nu poate nãdãjdui a-L vedea pe
Dumnezeu nici în viata vesnicã, nici în cealaltã.

Dimpotrivã, de va iubi cineva Biserica lui Dumnezeu, de se va grãbi la


sfânta slujbã duminicile si sãrbãtorile, de va sorbi cu sete cuvintele
Mântuitorului din Sf. Evanghelie si de câte ori le-ar auzi, sã le asculte
cu aceeasi dragoste ca si cum atunci le-ar auzi întâi, de va lãcrima la
picioarele Crucii privind rãnile Mântuitorului, de va dori mereu sã se
hrãneascã cu Sfântul Trup si Sânge al Domnului, de va primi sã sufere
chiar ocãri si orice pentru cã vrea sã meargã pe calea cea strâmtã care
duce la viatã, de va ajuta pe aproapele sãu cu tot ce poate si din toatã
inima ca si cum lui Dumnezeu ar da, un astfel de om înseamnã cã
iubeste pe Dumnezeu si pe aproapele si împlineste toatã legea si
proorocii. De vom auzi cã unui astfel de om i S-a arãtat Iisus si i-a
vorbit, n-avem temei sã ne îndoim, cãci în acest caz ne îndoim de
însãsi cuvintele Mântuitorului si de fãgãduinta Sa.

In "Vietile Sfintilor" care au fost împlinitori ai poruncilor lui Dumnezeu,


adeseori gãsim cazuri de vedenii sau arãtãri ceresti în care Mântuitorul
sau Maica Domnului sau sfintii din Biserica biruitoare a Cerului sau
îngeri s-au arãtat sfintilor din Biserica luptãtoare si i-au întãrit în
vremea muncilor mucenicesti sau i-au povãtuit pe calea desãvârsirii.

Sfântul Pahomie a dat o dezvoltare mare vietii cãlugãresti în urma unei


vedenii în care un înger i-a adus din Cer normele de conducere si
rânduialã a vietii monahale.

Dacã presupunem cã toate vedeniile sunt înselãciuni diavolesti


înseamnã cã ajungem la concluzia cã însãsi viata monahalã se
întemeiazã pe o astfel de înselãciune si cã toti sfintii care au avut
vedenii au fost înselati de diavolul. Sã nu fie!

Cine ar putea crede si propovãdui astfel de absurditãti decât aceia care


voiesc sã sape la temelia Bisericii?

Cuvântul Domnului si vietile prietenilor Lui ne dau dreptul sã credem


cã Mântuitorul prin slãvita Sa înãltare nu s-a depãrtat de noi lãsându-
ne orfani, ci prin lucrarea Mângâietorului Duh Sfânt îsi continuã opera
Sa de mântuire a sufletelor si nicidecum nu i-a lãsat pe oameni în voia
Satanei sã-i însele el cum vrea cu nãluciri.
II

Sã cercetãm acum Viata Mãicutei Veronica pentru a vedea în ce


mãsurã sfintia sa a dat dovadã de pãzirea poruncilor: iubirea lui
Dumnezeu si a aproapelui.

Pânã la vârsta de 9 ani a fost crescutã si îngrijitã trupeste si educatã


duhovniceste de mama sa, care desigur a fost o femeie evlavioasã,
stiutã fiind în general evlavia femeilor moldovence. Desigur cã aceastã
mamã s-a îngrijit de o crestere în duhul crestin a fiicei sale, mai ales cã
stia cã viata acestei copile se datoreazã unei descoperiri în vis prin
care un înger i-a spus sã nu ucidã copila ce o are în pântece, cã "ea va
fi multora spre bucurie si mângâiere". Un astfel de vis, chiar de ar fi
numai întâmplãtor, dacã unii îl pot crede asa, totusi a lãsat impresii
puternice în sufletul mamei care mai târziu a dat copilei sale educatia
religioasã atât cât se pricepea ea s-o dea: a învãtat-o sã se roage si sã
fie milostivã cu sãracii, i-a sãdit deci în suflet sãmânta iubirii de
Dumnezeu si de aproapele. Când a simtit cã va trebui sã treacã
dincolo, a învãtat-o pe copila sa sã-si punã nãdejdea numai în Maica
Domnului, cã Ea îi va fi de acum Mamã, iar ca mostenire i-a lãsat doar
icoana Maicii Domnului. În timpul cât o avea pe mama ei în viatã a
simtit bucuriile copilãresti, dar nu din plin, fiindcã aceste bucurii i-au
fost întunecate de gândul cã ea nu are tatã ca alti copii.

Din viata de scoalã foarte scurtã, cunoastem o întâmplare care ne


dovedeste cã micuta copilã avea înclinatii spre cele dumnezeesti. Când
a venit la scoalã un inspector si învãtãtoarea a pus-o sã spunã poiezia
care-i place mai mult, o gãsim cã nu-i plac mai mult poieziile cu
sãniuta sau alte jocuri copilãresti, nici poieziile cu pãsãri sau animale,
ci îi plãcea mai mult poiezia "Noaptea Crãciunului".

Desigur cã lacrimile pe care inspectorul le-a vãrsat ascultând-o nu au


fost numai pentru faptul cã stia cã el este tatãl acelei copile, ci si
pentru evlavia si cãldura cu care ea a spus poiezia cu mama care
spune copiilor sãi:

"Cum S-a nãscut Iisus în frig

În ieslea cea sãracã

Si boii peste El suflau,

Cãldurã ca sã-i facã".

Cei ce au ascultat-o atunci si-au fi putut da seama cã în inima acestei


fetite a rãsãrit floarea rarã a iubirii pentru Hristos. Copilã fiind îl iubea
pe pruncul Iisus din "ieslea cea sãracã" a Betleemului. Dupã moartea
mamei sale a rãmas lipsitã de orice sprijin material si spiritual. Sprijinul
material pe care ar trebui sã il dea fratii mai mari a fost înlocuit cu
bãtãi, foame si frig. Ce am putea astepta mai mult de la niste oameni
lipsiti de cele materiale si care vãd în aceastã copilã al cincilea
candidat de drept la mostenirea mamei? Dar aceastã copilã orfanã ar fi
avut mai ales nevoie de un sprijin moral, duhovnicesc, care si el a lipsit
cu totul.

Desigur cã în comuna Tudor Vladimirescu a existat pe vremea aceea


un preot pãzitor al turmei lui Hristos. Când a înmormântat-o pe mama
Tudora, sfintia sa n-a vãzut cã în urmã rãmâne o copilã orfanã? Sfintia
sa n-a vãzut cã în a doua zi dimineatã dupã înmormântare, micuta
orfanã a fost gãsitã dormind pe mormântul mamei, având strânsã la
piept icoana Maicii Domnului? Sfintia sa n-a simtit cã are datoria
moralã sã se intereseze în grija cui rãmâne aceastã fetitã, iar când a
vãzut cã nu mai apare pe ulitã, nu s-a gândit sã se intereseze sã vadã
unde este? De-ar fi cercetat ar fi gãsit-o închisã într-un chiler murdar
flãmândã, plinã de pãduchi; ar fi auzit de la usa încuiatã cum ea
suspina: "Maica Domnului, mie mi-i foame! Maica Domnului, mama
mea mã spãla, mã pieptãna, Tu de ce mã lasi asa? Maica Domnului,
ajutã-mi, cã asa mi-a spus mama mea, sã mã rog la Tine!"

Dar desigur cã pãrintele nu avea timp de asa ceva. Avea acasã de


toate, se mãrginea la sãvârsirea slujbei la Bisericã, de acest miel orfan
din turma sa n-avea decât sã se îngrijeascã Dumnezeu si Maica
Domnului.

Mama sa a lãsat-o în grija Maicii Domnului, pentru cã îsi simtea


aproape moartea trupeascã, preotul a lãsat-o în aceeasi grijã, fiindcã
probabil era atins de moartea sufleteascã, de moartea nepãsãrii în
care hiberneazã lumea secolului XX.

Dupã ce a scãpat de chinul de la fratele Petricã, a luat-o din milã


unchiul sãu, Ionicã Barbu.

In casa aceasta a gãsit sprijinul material, dar copila crescând i-au


crecut în suflet si înclinatiile evlavioase. Dragostea, care i-a fost
singurul sprijin moral în suferintã s-a înmultit, adãugându-se la ea
recunostinta cã Maica Domnului i-a purtat de grijã si i-a dat sã aibã
cineva milã si de dânsa.

Suferintele sufletesti au continuat din lipsa unui sprijin duhovnicesc.

Dragostea de Dumnezeu rãsãritã în copilãrie si crescutã în suferintã a


fãcut-o sã iubeascã Biserica, fiind Casa Aceluia pe care îl iubea, Casa în
care se aflã închis Hristos în Sfântul Chivot (pãzit ca nu cumva sã fie
dat vreunui nevrednic pãcãtos), Casa unde erau multe icoane cu Iisus
si Maica Domnului. Dar cei ce i-au înteles nevoile materiale, nu i le-au
înteles pe cele spirituale si mereu îi puneau piedici ca sã nu meargã la
Bisericã sub pretext cã are treabã acasã sã facã de mâncare si altele.
Ca totusi sã poatã merge la Bisericã, se scula duminicã dimineata
înaintea tuturor, fãcea mâncare si tot ce trebuia, ca sã nu-i mai fie
acestea piedici spre singura bucurie ce o avea: sã meargã la Bisericã.
Dupã ce trecea peste toate piedicile si reusea sã ajungã acolo, iatã ce
ne spune în povestirea vietii sfintiei sale, Maica Veronica: "In Bisericã
nu mã puteam tine de plâns. Mã simteam ca un copil pe care l-a bãtut
un strãin si când ajunge la mama îsi dã drumul la lacrimi". Desigur cã
Iisus si Maica Domnului au vãzut aceste lacrimi si îngerii le-au strâns si
le-au fãcut mãrgãritare; dar pãrintele oare cum nu le-a vãzut? Iar dacã
le-a vãzut, oare nu si-a pus întrebarea: de ce plânge copila asta
orfanã? A trecut pe lângã acest crin al suferintei fãrã sã se gândeascã
sã-i pliveascã buruienile care îl înãbuseau. Aceastã copilã simtea
nevoia sã se mãrturiseascã, simtea dorul sã se atingã si sã-L guste pe
Hristos din Sfântul Potir. Dar cum sã treacã singur peste atâtea
conceptii învechite? Mama Maria îi spunea: "ce-ti trebuie sã te
spovedesti si sã te împãrtãsesti, cã ce pãcate ai tu?"

In Bisericã trona porunca rãu înteleasã de a se împãrtãsi crestinii


numai în cele patru posturi sau odatã în postul Pastelui si atunci
probabil numai cei bãtrâni. Cum era sã treacã ea, o copilã peste
aceastã "rânduialã" si sã-i spunã pãrintelui cã ar vrea sã se
mãrturiseascã si sdã se împãrtãseascã mai des? Si pentru cã nu putea
depãsi aceastã rânduialã, iar sufletul simtea nevoia de a se curãti, si-a
ales copilãreste, dar Dumnezeu i-a sfintit alegerea, ca duhovnic pentru
spovedania zilnicã pe însusi Dumnezeu, iar locul unde mergea sã se
spovedeascã era un copac, cel mai frumos din grãdinã.

Când îsi fãcea spovedania sau controlul constiintei cu lacrimi, se


cobora foc peste copac, dar copacul nu ardea!

Oh, sfântã nevinovãtie, pentru cine stie ce greseli mici ai fãcut sã


curgã siroaie de lacrimi, în timp ce lumea nici nu se gândeste când
face pãcate strigãtoare la Cer sau chiar dacã se gândeste, nu-i în stare
sã stoarcã din lacrimile împietrite o lacrimã de regret. Ca si preotul din
legea veche, care a trecut nepãsãtor pe lângã cel cãzut între tâlhari,
asa au trecut crestinii si preotul legii noi pe lângã copila orfanã si
necãjitã.

Si fiindcã nimeni nu s-a apropiat cu milã s-o mângâie, de ce n-am


putea crede si admite cã a venit El - Samarineanul milostiv si Maica
Milostivirii?! I-au tãmãduit rãnile suferintei prin bucurii Ceresti, turnând
peste ele untdelemnul milei dumnezeesti si vinul transformat în
Sângele Domnului. Au zidit o casã de oaspeti pe colina Gurgueta si au
pus-o acolo Stãpânã a Casei ca sã se îngrijeascã de toti cãzutii între
tâlharii pãcatelor pe care Samarineanul Milostiv îi va aduce aici. I s-a
dat doi dinari: un preot care nu trece nepãsãtor pe lângã cei cãzuti
între tâlhari, ci le vindecã "cu puterea ce-i este datã" rãnile sufletelor si
un sobor de slujnice care sã poarte grijã de primirea si alinarea
suferintelor trupesti ale celor ce vin.

In activitatea sfintiei sale, Maica Veronica ne-a vorbit de multe ori în


predici sau în convorbiri duhovnicesti despre Iisus si despre Maica
Milei. Ar fi trebuit sã fii un desãvârsit stenograf ca sã poti scrie torentul
de cuvinte de dragoste si adorare pentru Iisus, acest torent fiind o
revãrsare a plinãtãtii inimii Sfintiei Sale!

Dupã ce a fost luatã dintre noi, ca niste furi am scotocit printre cãrti si
caiete sã gãsim comori duhovnicesti pe care presupuneam cã Mãicuta
le are ascunse din smerenie. Am gãsit printre altele însemnãrile
Mãicutei: "De vorbã cu Cerul si cu mine însumi". Citind aceste gânduri
sincere, am simtit sfiala si evlavia ce o simti când intri într-un sfânt
altar, cãci Altar si Chivot în care troneazã Iisus si se odihneste Maica
Domnului, am vãzut cã era inima Mãicutei. În acest altar al inimii,
sufletul Mãicutei era o candelã curatã în care iubirea arde fãclie
nestinsã la picioarele lui Iisus si cu capul în poala Maicii Domnului.

Cât de bine a simtit maica Teodosia, înaintea noastrã, când a scris


versurile:

"Sufletul prea luminat

al Mãicutei ni s-a dat,

ca o candelã aprinsã în Altar".

Cei care ca si noi, au avut fericita ocazie sã intre în acest tainic Altar si-
au dat seama ca si noi cã n-au nici un temei de îndoialã si si-au adus
aminte de Iisus care a zis:

"FERICITI CEI CU INIMA CURATA, CA ACEEA VOR VEDEA PE


DUMNEZEU!"

Era de-ajuns ca cineva sã vorbeascã cuvinte de adorare cãtre Maica


Domnului si ochii Mãicutii se umpleau cu lacrimi care curgeau ca
lacrimile de mãrgãritar.
Am privit-o pe Mãicuta în vremea patimilor. Când s-a scos sfântul Aer si
s-a asezat mormântul Domnului, sfintia sa s-a apropiat sã-L ungp cu
miresme. A fãcut aceasta cu atâta evlavie si duiosie si cu atâtea
lacrimi încât am avut clipe în care am crezut cã suntem chiar pe
Golgota la coborârea de pe Cruce si privim cum Iosif si cu Nicodim ung
cu miresme Trupul Domnului. Lacrimile pe care pleoapele nu le-au mai
putut zãgãzui, ne-au adus aminte de femeile mironosite care au plâns
la Crucea si la Mormântul lui Iisus. Când a început sã se cânte
"Prohodul Domnului", privirea Mãicutei pãrea cã sfredeleste cele 20 de
veacuri si se aflã în fata mormântului unde se pune Trupul Domnului.
Pe fata-i luminatã nici un muschi nu se crispa, ci lacrimile singure
izvorau, alergând una dupã alta ca niste perle dintr-un sirag.

E lungã cântarea "prohodului" si uitându-mã la boanele de lacrimi ce


curgeau, mã întrebam: "De unde oare mai izvorãsc atâtea?" Am mai
vãzut si alti ochi plângând din evlavie în aceste momente înãltãtoare,
dar nu asa ca ochii Mãicutii. Când se ajungea la plângerile Maicii
Domnului, lacrimile nu se mai deosebeau una de alta, ci ochii Mãicutii
pãreau douã izvorase cristaline.

Dacã primele lacrimi erau pentru durerea lui Iisus, aceste izvorâri
bogate erau pentru durerea dublã - a lui Iisus si a Maicii Sale Sfinte. Mi-
am zis atunci: "Cât de mult iubeste Mãicuta pe Iisus si cât de aproape
este de inima strãpunsã de sabie a Maicii Indurerate!

Oh, voi, cei necredinciosi si îndoielnici, voi care despicati firul în patru,
câte lacrimi ati vãrsat la mormântul si la Prohodul Domnului? Voi, care
poate n-ati avut si n-ati vãzut curgând decât lacrimi din dureri trupesti
sau izvorâte din mânie, urã si invidie, de ce n-ati venit sã vedeti cum
curg lacrimile de iubire?! De le-ati fi vãzut v-ati fi dat seama cã Maica
Veronica îl iubeste pe Dumnezeu din toatã inima, din tot sufletul si din
tot cugetul sãu si i-ati fi dat voie lui Iisus sã-si împlineascã sfânta Sa
fãgãduintã din seara "Cinei Celei de Tainã", i-ati fi dat voie lui Iisus sã
se lase vãzut de acesti ochi care au vãrsat atâtea lacrimi de dor dupã
El.

Sã privim acum cum a împlinit Mãicuta cea de-a doua mare poruncã: a
iubirii aproapelui.

Existenta iubirii lui Dumnezeu într-un suflet se poate deduce într-o


bunã parte din cuvintele persoanei respective, fie ele spuse sau scrise,
cãci "din plinãtatea inimii vorbeste gura" si unde-i inima goalã, nici
cuvintele nu vin pe buze.

Existenta iubirii de aproapele însã se vede numai din fapte concrete.


Nu cei care vorbesc despre iubirea aproapelui o au, ci aceia care fac
faptele de milã, singurele care ne vor fi de ajutor în ziua înfricosatei
Judecãti: "Flãmând am fost si Mi-ati dat sã mãnânc, însetat am fost si
Mi-ati dat sã beau, gol am fost si M-ati îmbrãcat, strãin si M-ati primit,
bolnav si M-ati cercetat, închis si ati venit la Mine. De ati fi fãcut
acestea unora mai mici ai Mei, Mie Mi-ati fãcut iar de nu le-ati fãcut,
Mie nu Mi-ati fãcut", ne va zice Dreptul Judecãtor.

E greu sã cercetezi faptele de milostenie ale cuiva, cãci dacã ele se fac
cu credintã si dragoste adevãratã, se fac în ascuns, "sã nu stie stânga
ce face dreapta", cãci de le faci în vãzul lumii îti pierzi plata.

Voind sã cercetãm faptele iubirii aproapelui pe care le-a fãcut Maica


Veronica, ar trebui sã dãm un comunicat în tarã, în lume si-n viata de
dincolo de morminte, sã se strângã la un loc toti aceia pe care Mãicuta
i-a miluit: toti flãmânzii pe care i-a sãturat, toti cei goi pe care i-a
îmbrãcat, toti cei strãini pe care i-a primit si asa mai departe. Numai
dupã numãrul lor si dupã cuvintele lor am putea afla comoara pe care
Mãicuta si-a adunat-o acolo unde furii nu o furã si rugina nu o stricã.
Dar pentru cã nu putem face acest lucru, ne vom multumi sã cercetãm
faptele pe care le-am vãzut noi personal si n-au putut fi ascunse si
dupã faptele pe care Mãicuta le-a povestit în cartea vietii sfintiei sale.

Parcã îi vãd cum sar cei ce cautã nod în papurã, când citind aceastã
carte. vor zice: "Uite cum se laudã Maica Veronica cu faptele de
milostenie! De ce nu le tine ascunse? De ce le spune la toatã lumea, cã
nu va mai avea nici o platã în Cer pentru ele!"

De s-ar reduce faptele de milostenie la cele scrise în carte, ar avea


dreptate sã sarã si sã strige, dar mai bine ar fi sã le citeascã atent si sã
analizeze de ce Mãicuta a povestit aceste fapte.

Sunt povestite acele fapte pentru care Mãicuta a socotit cã si-a luat
rãsplata aici pe pãmânt prin multumirea sufleteascã ce a avut-o fãcând
milostenie sau prin ajutorul imediat pe care Dumnezeu i l-a dat din plin
încã în aceastã viatã ca rãsplatã a faptei de milostenie si acele fapte
pe care le-au observat si altii, cu toate cã n-au fost fãcute de ochii
lumii, ci nu s-au putut face altfel.

Prin povestirea acestor fapte de milostenie, Mãicuta îndeamnã sã fie


darnici si cu inima largã 2 categorii de oameni, care sunt strãini de
aceastã sfântã virtute:

1. pe aceia care cautã neîncetat fericirea si nu o gãsesc, pentru cã o


cautã în împlinirea dorintelor lor care niciodatã nu au hotar si de aceea
ei niciodatã nu sunt multumiti, deci nici fericiti, si -
2. pe aceia care din zgârcenie nu vor sã facã milostenie, temându-se
cã prin aceasta vor sãrãci si s-ar lipsi pe sine de bunuri materiale.

Pe primii îi îndeamnã sã caute fericirea numai acolo unde se poate gãsi


din plin: în ajutorarea aproapelui care este în necaz. Fericirea
sufleteascã ( nu mândria, ci multumirea, fericirea) pe care ti-o dã o
faptã de milostenie nu poate fi comparatã cu nimic. Bucuriile lumesti
pe lângã ea sunt gunoaie. Te simti mult mai fericit când dai, decât
când primesti: aceasta este conceptia despre milostenie a Maicii
Veronica.

Am vãzut-o odatã pe Mãicuta Veronica, când din motive anumite, n-


avea în casã nici un ban. Era sâmbãtã. Cineva i-a adus niste bani. S-a
bucurat de ei ca un copil. Dar stiti de ce s-a bucurat? Fiindcã stia cã a
doua zi vor veni sãracii lui Iisus si va avea ce sã le dea, nu vor pleca cu
mâna goalã. Am aflat apoi cã toti acei bani au fost dati milosteniei a
doua zi. Sufletul nobil si milostiv suferã mult mai mult atunci când n-
are cu ce acoperi lipsa aproapelui sãu decât atunci când nu are cu ce o
acoperã pe a sa. Asa a fost toatã viata sfintiei sale. Cine n-a simtit
niciodatã bucuria inimii, dupã ce printr-o jertfã cât de micã, a ajutat pe
aproapele, acela a trãit degeaba. Sunt clipe care te fac usor ca un fulg
sã-ti umple ochii de lacrimi. Oh, ce dulci sunt lacrimile acelea!

Am vãzut un om care nu prea era bun prieten cu milostenia, deci nu


stia mângâierile dulci pe care le aduce ea. Intr-o searã ploioasã i-a
cerut adãpost un drumet cu copilul sãu, uzi de ploaie, obositi si
flãmânzi. I-a primit, i-a încãlzit, le-a dat de mâncare si când i-a vãzut
cât de multumiti erau dupã ce si-au uscat hainele si s-au încãlzit, bietul
om care i-a primit era asa de multumit sufleteste cã a putut alina si el
o suferintã, încât nici nu putea sã adoarmã de atâta fericire ce avea în
suflet. Deodatã, îl aud zicând: "De-as fi fost un drumet udat de ploaie,
înghetat de frig si m-ar fi primit cineva la el, nu m-as fi simtit asa de
fericit cum mã simt acum când stiu în casa mea pe acei oameni strãini!
Chiar de nu mi-ar da Dumnezeu nici o platã, mie mi-e de-ajuns fericirea
pe care o simt eu cu mult mai mare ca însusi fapta primirii acestor
strãini.

Drumul spre aceastã fericire vrea sã-l arate Mãicuta oamenilor atunci
când povesteste unele fapte de milostenie.

Pentru categoria oamenilor zgârciti, Mãicuta le aratã cum Dumnezeu le


plãteste si le dã înapoi înzecit încât în aceastã viatã dacã n-au
încredere si rãbdare sã astepte plata însutit în ziua cea mare a
Judecãtii. Cu aceste scopuri si-a povestit Mãicuta o micã parte din
faptele ajutorãrii aproapelui. De aceste fapte povestite si verificate
profit în cercetarea mea sã vãd cum au fost fãcute. Au fost fãcute cu
toatã inima si cu toatã puterea s-au nu pentru a vedea dacã avea
dragoste desãvârsitã sau nu.

Faptele de milostenie în general se pot împãrti în trei categorii: dupã


gradul de dragoste acelui care se sãvârseste si în consecintã dupã
acest grad va fi si rãsplata lor.

Prima categorie o constituie faptele de milostenie pe care le face


cineva din prisosul sãu, fãrã a se lipsi însã pe sine de cele necesare.
Acest fel de fapte sunt datori toti crestinii sã le facã: din prisosul de
îmbrãcãminte si de hranã sã dai si celui ce nu are nici strictul necesar.
Dacã cei bogati si-ar fi implinit aceastã datorie crestineascã, omenirea
nu ar fi fost zguduitã de revolutii, care au luat cu forta prisosul celor ce
aveau, dar din zgârcenie nu ajutau pe cei sãraci. Cei care nu si-au
folosit prisosul de avutii pentru a strânge comori în Cer prin milostenie,
le-au pierdut pe cele de pe pãmânt si asupra lor apasã rãspunderea
grea cã prin lux si imiralitate si-au folosit rãu averile si au fost pricina
de cãdere în mrejele ateismului fratilor lor de aceeasi credintã si neam,
dar lipsiti. Dupã împlinirea sau neîmplinirea acestor datorii crestinesti
vom fi rãsplãtiti sau osânditi în ziua judecãtii.

A doua categorie - mai înaltã - de fapte de milostenie sunt acelea pe


care din dragoste si milã fatã de aproapele necãjit, te lipsesti nu numai
de prisos, ci chiar de cele necesare ca sã-l poti ajuta sau îi dai lui ce ai
mai bun, având credinta cã-i dai lui Iisus, iar pentru tine tii ce ai mai
rãu. Aceste fapte presupun o inimã mai largã decât de cele dintâi
pentru cã este mult mai usor sã-i dai din prisos, decât sã te lipsesti de
cele necesare. De aceea, putini sunt cei care se ridicã pânã aici. Tot
aici putem încadra si acele milostenii pe care le faci din lucruri pe care
la rândul tãu le-ai primit ca milostenie de la altii. Despre aceste fapte
se spune cã: "Dar din dar se face rai". A da milostenie si milosteni
înseamnã a împrãstia pe pãmânt dragoste cereascã, deci a face pe
pãmânt un colt de rai. Aceeasi mãretie de suflet o are si acelasi care
face bine celor ce i-au fãcut rãu, acela care vãzând pe vrãjmasul sãu
flãmând îl hrãneste, vãzându-l bolnav îl cerceteazã, gol si-l îmbracã.

A treia categorie - cea mai înaltã - o constituie acele fapte ale iubirii
aproapelui prin care ajutând pe aproapelui tãu flãmând, dezbrãcat,
bolnav, strãin, gol, prigonit, rãcit, risti sã suferi ceartã, bãtãi, prigoanã,
închisoare sau chiar moartea. Desigur cã despre astfel de fapte a
vorbit Mântuitorul când ne-a spus: "Dragoste ca aceasta nimeni nu mai
are, ca a-si pune cineva sufletul pentru prietenul sãu", întelegând
prieten pe aproapele. Pilda supremã a acestei iubiri ne-a dat-o însusi
Dumnezeu care "atât a iubit lumea, încât pe Unul nãscut Fiul Sãu l-a
dat la moarte si încã moarte pe Cruce". Din iubirea nemãrginitã a lui
Iisus, cuvântul întrupat care a suferit rãstignire pentru pãcatele
noastre, ne-a venit mântuirea. Pilda aceasta de a se jertfi pentru
aproapele au urmat-o prietenii Lui, care I-au urmat si pilda vietii sfinte.

Sfânta Cuvioasa Paraschiva a riscat sã fie certatã mult de pãrintii sãi,


pentru cã-si schimba hainele sale scumpe cu sãracii întâlniti pe drum.

Sfânta mucenitã Filofteia a suferit certãri, bãtãi si ãânã la urmã chiar


moarte muceniceascã fiindcã dãdea de mâncare sãracilor ce-i ieseau
în cale.

Vietile Sfintilor sunt pline de astfel de fapte, de dãruiri totale pentru


alinarea suferintei aproapelui.

Privind viata Mãicutei Veronica n-o gãsim niciodatã având bunãtãti de


prisos. Copilã fiind, nu avea nimic personal, ci mama sa îi dãdea cele
necesare, haine si hranã. Încã de micã, Mãicuta s-a lipsit bucuroasã de
ce le necesare, numai sã poatã ajuta pe aproapele. Lui mos Gheorghe -
sãracul bãtrân si murdar - îi dãdea portia sa de mâncare ce îi plãcea
mai mult: mãmãligutã cu lapte si nici pe aceasta n-o dãdea ajutând
numai pe sãracul mos Gheorghe, ci i-o dãdea lui ca pomanã pentru cei
morti; deci dintr-o faptã de milostenie ajuta si pe cei vii si pe cei morti.
Nu se gândea sã-i fie socotitã pe seama sa aceastã milostenie, ci pe
seama celor morti.

Mai târziu, rãmasã si fãrã mamã, a dat de pomanã pentru morti toate
cãmãsutele si rochitele, pânã a rãmas cu una singurã pe care o purta
mereu vara si iarna. Desigur cã pentru o fetitã orfanã a rãmâne într-o
singurã cãmãsutã era sub nivelul strictului necesar.

Când a ajuns în casa lui mos Ionicã lua din prisosul si poate chiar din
necesarul casei hranã, sãpun si altele si le dãdea sãracilor si bolnavilor,
rugându-se lui Dumnezeu sã nu i se socoteascã pãcat aceasta, ci cele
ce le dãdea sã fie pentru sãnãtatea lui mos Ionicã si a mamei Maria.

Dupã ce mila Domnului a chemat-o sã-i fie slujitoare si mireasã, pe


colina Gurgueta s-a fãcut un colt de rai. Nu s-a fãcut colt de rai pentru
frumusetea naturalã a locului, cãci nu era mãcar nici un copac mic sã
facã umbrã, ci s-a fãcut prin milosteniile pe care Mãicuta le fãcea din
ceea ce aduceau credinciosii ca dar la Mânãstire. Aceste milostenii
erau fãcute cu toatã dragostea si cu toatã puterea. Nu se dãdeau
lucruri care nu mai erau de folos sau uzate, ci se dãdea ce era mai
bun, mai frumos, asa ca si cum s-ar fi dat direct lui Iisus.

Într-o zi de iarnã - 5 ianuarie 1940 - a venit chiar Iisus în chip de


cãlugãr sãrac si Mãicuta i-a spus: "Taicã pãrinte, acum este frig si
sfintia ta esti gol, eu am douã rase, vrei sã-ti dau una sfintiei tale, cã
nu se cunoaste cã-i de sorã?!" A coborât apoi în bordei sã aducã
pâinea si rasa. Desigur cã Mãicuta era îmbrãcatã cu rasa cea mai
veche, iar cea din bordei era mai bunã si totusi s-a dus s-o aducã pe
aceea cu toatã dragostea. Dar Iisus nu i-a vrut haina, ci dragostea.

Într-o zi Mãicuta a auzit în dosul grajdului o femeie povestind cu alta si


plângând si fiindcã sfintia sa a gustat amãrãciunea lacrimilor, nu
trecea niciodatã pe lângã cei ce plângeau fãrã sã le steargã lacrimile.
Asa s-a dus si la acele femei si a aflat cã plângea cã i-a murit singura
vacã pe care o avea si nu mai are de unde da o lingurã de lapte la cei
sase copilasi micuti pe care-i avea.

Aflând acestea, Mãicuta a intrat în grajdul Mânãstirii, a ales vaca cea


mai bunã si mai frumoasã si a dat-o femeii necãjite, spre uimirea
celorlalte maici care erau acolo si se uitau cu jind dupã vacã si poate
chiar cârteau în gând cã Mãicuta a dat vaca cea mai bunã. Dar chiar în
dupã-amiaza acelei zile a venit un om si le-a adus la mânãstire o vacã
mai bunã si mai frumoasã decât cea pe care o dãduse dimineata. Am
vãzut atunci cu toate cum, Dumnezeu rãsplãteste si-ti dã înapoi darul,
atunci când alegi sã dai ce ai mai bun. Din câteva fapte pe care le stim
cu toate si cred cã nu mai e nevoie sã le însir aici, putem presupune
cum au fost si cele multe pe care nu le stim nici noi care am fost
aproape, ci numai cel miluit si Iisus care a fost aproape de tot.

Ar fi prea lung apoi sã povestim despre multimea de slujbe, parastase


si pomeni fãcute pentru cei morti despre care Mãicuta auzea cã fiind
sãraci sau neavând pe nimeni, n-avea cine se îngriji de acestea.

Dacã milostenia fatã de cei vii care, în cel mai rãu caz si tot se mai pot
descurca chiar si singuri este plãcutã lui Dumnezeu, cu atât mai
plãcute trebuie sã fie faptele prin care cãutãm sã ajutãm sufletele
celor morti care singuri nu-si mai pot ajuta cu nimic si care poate sunt
în chinuri si asteaptã sã le ajutãm cu o rugãciune, cu o sfântã liturghie
sau cu o milostenie sã le usurãm chinul. Pe scurt: nimeni n-a venit la
Mãicuta flãmând si sã nu fie hrãnit, gol si sã nu fie îmbrãcat sau strãin
si sã nu fie primit sau bolnav si sã nu fie cercetat.

Iar când situatia era de asa naturã cã un dar material nu era de folos
celui ce-si spunea necazul, Mãicuta îl sfãtuia cum se poate mai bine, îl
mângâia, îl încuraja si de câte ori n-a plâns cu cei ce plângeau si apoi
în rugãciuni fierbinti a cerut ajutor de la Maica Domnului.

Nimãnui Mãicuta n-a rãspuns cu urã pentru urã. Si celor mai


înversunati dusmani le-a înmuiat inima rãspunzând cu iubire pentru
urã. Stiu cã a venit la noi odatã P.S.Episcop cu ocarã si cu dusmãnie, a
venit dupã ce mai înainte s-a lãudat - omeneste - cã nu se va lãsa pânã
ce nu o vede pe Veronica în scurt si pe Ioan în pantaloni (adicã
dezbrãcati de haina monahalã) si totusi Mãicuta stiind toate acestea a
vãzut cã pãrintele episcop are o rasã groasã si era varã, s-a dus si a
luat 10 metri de stofã albã ce se tesea cu multã migãlealã în atelierul
nostru si a fãcut un pachet frumos cu ea, ca sã aibã P.S.Episcop sã-si
facã o rasã albã si subtire. Nu i-a dat-o ca sã-l îmblânzeascã fiindcã s-a
arãtat de neîmblânzit, ci i-a dat-o asa ca sã nu plece P.S.Episcop fãrã
nimic de la noi. Iar la plecare a strâns Mãicuta toate florile din atelier la
care s-a lucrat zile întregi si le-a dat Preasfintitului în masinã, desi stia
cã aceastã mânã ce tinea toiagul pãstoriei va cãuta sã dãrâme tot ce a
clãdit în elan tineresc, izvorât din credintã si dragoste, 300 de fete care
si-au închinat viata Domnului.

Când am vãzut stofa albã si masina plinã cu flori, iar stofa învelitã în
hârtie de celofan si legatã cu mult gust cu panglicutã albastrã, m-am
întrebat în gând: "De unde mai are Mãicuta atâtea rezerve de rãbdare
si de dragoste?"

Dar Mãicuta n-a avut milã numai de trupuri, ci mai ales a avut milã
multã de sufletele bolnave. De aceea, a cãutat si s-a silit cât a putut sã
împlineascã cuvântul Domnului si sã facã din Mânsãtirea pe care o
conducea ca staretã micã "loc de vindecare a sufletelor" si, fiindcã
boala sufletului este pãcatul, a deschis tuturor bolnavilor usa ca sã
intre la doctorul cel mare - Hristos.

Dacã pe acest loc s-au miluit multe trupuri si mai multe suflete s-au
vindecat. De aceea, cei ce umblã cu otravã pentru suflete: necredintã,
urã între oameni, lepãdare de Dumnezeu, s-au supãrat tare vãzând cã
la Vladimiresti se vindecã sufletele pe care ei le-au otrãvit si se
întãresc cu medicament preventiv acei pe care ar mai fi vrut sã-l
otrãveascã. De aceea, au cãutat sã strice Casa Maicii Domnului care îi
primea pe toti sub mantia milei Sale.

Procesul "politic" intentat Mãicutei de tribunalul militar care a


condamnat-o la ani grei de închisoare, în loc sã ne deruteze si sã ne
facã a ne pierde încrederea în Mãicuta, ne-a întãrit-o si mai mult cãci
acest proces ne-a dezvãluit fapte de milostenie de cel mai înalt grad,
adicã de acele fapte pe care savârsindu-le risti sã suferi tu de pe urma
lor.

"Strãin am fost si M-ati primit"; strãini au fost si cei trei nemti urmãriti
sã fie prinsi si dusi în Rusia de unde poate nu s-ar mai fi întors
niciodatã.
Mãicuta, ca o copilã nevinovatã a împlinit porunca lui Iisus si i-a ajutat,
dându-le adãpost. Pentru aceastã primire si pentru cã nu i-a denuntat
a fost judecatã aspru.

Dar Mãicuta a rãspuns demn: "Iisus îmi porunceste sã-l ajut pe


aproapele meu când îl vãd în necaz si haina pe care o port m-a oprit
sã-l denunt".

"Bolnav am fost si M-ati cercetat", bolnavi au fost si acei fugari care s-a
dovedit cã Mãicuta le-a dat bani pentru medicamente, toate acestea
nu le-a fãcut ca sã rãstoarne orânduiala din tarã ci pentru cã stia cã-i
îngãduinta lui Dumnezeu, ci numai din milã crestineascã.

Când Gheorghe Apostol era închis în timpul ilegalitãtii, tatãl sãu venea
plângând la Mânãstire si-i cerea Mãicutei sã se roage pentru fiul sãu si
Mãicuta s-a rugat, iar pentru bãtrânul necãjit l-a mângâiat si i-a dat si
cele de lipsã pentru trai..., dar orânduirea de atunci n-a condamnat-o
cã a ajutat familia unui comunist. De ce a fãcut oare acestea? Din
admiratie pentru Gheorghe Apoatol, care era adept al unei doctrine
ateiste sau pur si simplu din milã crestineascã? S-a rugat pentru el cãci
asa i-a spus Iisus: "Roagã-te pentru cei depãrtati de Bisericã si de cele
ale ei, cãci e greu de sufletele lor!"

Noi stim cã în fond Mãicuta suferã închisoare pentru dragostea si


credinta cãtre Dumnezeu, pentru zelul mântuirii sufletelor, dar pentru
cã constitutia prevede "libertatea religioasã" (bineânteles o prevede
pânã or fi coapte conditiile de a nu o mai prevede), n-a putut fi
judecatã pentru acestea, si s-au cãutat fapte "politice" ca sã dea o
formã aparent politicã procesului, pentru ca sã nu poatã nimeni spune
cã comunistii au atacat direct Biserica. Dar faptele scoase la ivealã,
departe de a fi politice sunt fapte morale si crestinesti.

PRIN CONDAMNAREA MAICUTEI S-A CONDAMNAT ÎN FOND


CRESTINISMUL CA FORMÃ, CA IDEOLOGIE, IAR ÎN FORMÃ - PE FATÃ,
CRESTINISMUL PRACTIC. Cãci ce este altceva decât practica crestinã a
primi pe cei strãini, a ajuta pe cei bolnavi, a ridica din noroi pe
pãcãtosi, a le arãta calea spre Cer, a sterge lacrimile celor ce plâng, a
mãrturisi cu curaj credinta crestineascã într-un timp când atâtia
oameni se tem a intra într-o Bisericã sau de a-si face semnul sfintei
Cruci? Ne mângâiem însã cu cuvintele sfântului apostol Petru din
epistola I-a cap. IV, 15-16:

"Numai sã nu pãtimeascã cineva din voi ca ucigas sau ca hot sau ca


fãcãtor de rele sau ca râvnitor de lucruri strãine, iar de pãtimesti ca
crestin nu te rusina, ci slãveste pe Dumnezeu de asa parte".
In concluzie:

1. MÂNTUITORUL A FÃGÃDUIT CÃ SE VA ARÃTA CELOR CE ÎMPLINESC


PORUNCILE IUBIRII DE DUMNEZEU SI DE APROAPELE.

2. MÃICUTA A ÎMPLINIT ACESTE PORUNCI DIN COPILÃRIE SI PÂNÃ


ASTÃZI.

3. DECI PUTEM CREDE CÃ MÂNTUITORUL SI-A ÎMPLINIT FÃGÃDUINTA SI


S-A ARÃTAT.

Nu se poate presupune cã Domnul permite diavolului sã reuseascã a


însela pe cei ce-L iubesc si-I împlinesc cu smerenie poruncile, încât ei
sã serveascã de momealã, prin care diavolul sã însele lumea crestinã
un lung sir de ani cu minuni false. Dumnezeu ar fi atunci în
contrazicere cu Sine însusi si s-ar dovedi cã este nedrept. El care era
Tatãl Orfanilor cum ar fi putut lãsa sã fie amãgitã de diavolul o copilã
orfanã, care, tot dorul si toatã nãdejdea si le-a pus spre El si spre Maica
Milei!?

B.

I.

"ÎN ZILELE DE APOI, ZICE DUMNEZEU - VOI TURNA DIN DUHUL MEU
PESTE TOT TRUPUL SI VOR FI PROOROCI FII SI FIICELE VOASTRE,
TINERII VOSTRI VEDENII VOR AVEA SI BÃTRÂNII VOSTRI VISE VOR VISA.
BA SI PESTE SLUGILE MELE SI PESTE SLUJNICELE MELE, VOI TURNA ÎN
ZILELE ACELEA DIN DUHUL MEU SI VOR PROOROCI". Ioil cap.3.

II.

In sfânta Evanghelie de la Luca, cap. 21 si Matei, cap. 24, gãsim


scrise semnele precedente celei de-a doua veniri a Domnului, adicã
semnele "zilelor de apoi".

Zice Domnul:

VETI AUZI DE RÃZBOAIE SI VESTI DE RAZBOAIE. CAUTATI SÃ NU VA


ÎNSPAIMÂNTATI, CACI TREBUIE SA FIE TOATE ACESTEA, DAR NU VA FI
ACELA SFÂRSITUL, CÃCI SE VA SCULA POPOR PESTE POPOR SI
ÎMPÃRÃSTIE PESTE ÎMPÃRÃTIE SI VOR FI FOAMETE, CIUMÃ SI
CUTREMURE PE ALOCURI. DAR TOATE ACESTEA SUNT NUMAI
ÎNCEPUTUL DURERILOR".
Într-o vedenie din 1939, Iisus a spus cã: "SE APROPIE ANII DURERILOR",
iar mai târziu Maica Domnului spune în alt loc: "ANII DURERILOR V-AU
CUPRINS". ATUNCI VÃ VOR DA LA CHINURI SI VÃ VOR UCIDE SI VETI FI
URÂTI PENTRU TOATE POPOARELE PENTRU NUMELE MEU. ATUNCI SE
VOR SMINTI MULTI SI SE VOR UCIDE UNUL PE ALTUL SI SE VOR URÎ
UNUL PE ALTUL. ATUNCI MULtI PROOROCI MINCINOSI SE VOR SCULA SI
VOR AMÃGI PE MULTI SI DIN PRICINA MULTIMII FÃRÃDELEGILOR ÎN
MULTI SE VA RÃCI DRAGOSTEA".

În epistola a II-a a sf. apostol Petru, cap.III, 3-4, se spune: "Mai întâi
aceasta sã stiti: cã în zilele de apoi se vor ivi batjocoritori care vor
umbla dupã poftele lor si vor zice: "unde-i fãgãduinta venirii Lui?" cãci
de la începutul fãpturii a început a muri pãrintii nostri, toate au rãmas
asa".

În epistola a II-a a sf.Ioan Teologul cap. I vers.7 scrie: "cãci a intrat în


lume multi amãgitori care nu mãrturisesc pe Iisus Hristos, Cel ce a
venit în trup. Un astfel de om este un amãgitor si un Antichrist. Tot cel
ce trece peste învãtãtura lui Hristos si nu rãmâne întrînsa, nu are pe
Dumnezeu, iar cel ce rãmâne în învãtãtura lui Hristos are si pe Tatãl si
pe Fiul. De vine cineva la voi si nu aduce aceastã învãtãturã pe acela
sã nu-l primiti în casã si sã nu-i ziceti: "Bine ai venit!" Cãci cine-i va
zice: "Bine ai venit!" se face pãrtas la fãrãdelegile lui.

Proorocul Daniil în cap. XI prooroceste de spre un împãrat ce se va


ridica în "zilele de-apoi": "Va veni un batjocoritor care nu avusese nici
un drept la vrednicia împãrãteascã" si se va ridica si se va trufi
împotriva oricãrui Dumnezeu si împotriva Dumnezeul Dumnezeilor. Va
grãi cuvinte de necrezut si nu va lua aminte la Dumnezeul pãrintilor lui
si nici la Dumnezeul plãcut femeilor si nu va bãga în seamã pe nici un
alt Dumnezeu cãci el se va ridica deasupra tuturor; iar poporul care va
cunoaste pe Dumnezeul sãu va rãmâne statornic si cei mai întelepti
din popor învãta-vor pe cei multi dar ei vor cãdea o bucatã de vreme
de sabie, de foc, de temnitã si de pustiire".

Mai sunt si alte locuri din Sf. Scripturã care ne aratã semnele "zilelor de
apoi", dar sã ne multumim deocamdatã cu cele citate mai sus care
sunt destul de grãitoare.

De vrea cineva sã cerceteze de au venit sau nu batjocoritorii,


amãgitorii sau antihcristii, dacã s-au ridicat aceia care nu bagã în
seamã pe nici un Dumnezeu, cãci s-au ridicat deasupra tuturor, sã
citeascã cu atentie cartea: "Despre credinta în Dumnezeu" de Gurev si
alte cãrti scrise de materialisti atei dupã care s-a inspirat Gurev si le-a
fãcut rezumatul în cartea sa si-i va vedea însirati pe toti fruntasii
batjocorilorilor, pe toti înaintemergãtorii, pe proorocii lui Antichrist,
batjocorind si hulind pe întrecute pe Dumnezeu, Biserica, crestinismul,
rugãciunea.

Cititi si cartea de istorie de clasa a V-a elementarã si vedeti ce învatã


despre crestinism si despre Hristos copiii sec. XX si spuneti dacã au
venit sau nu lumea antihcristilor.

Sf. Ioan Evanghelistul ne porunceste ca pe astfel de oameni sã nu-i


primim în casã si sã nu le zicem: "Bine ai venit!", cãci cine îi va zice:
"Bine ai venit" se face pãrtas la fãrãdelegile lui. Oare cel ce a primit în
insula Patmos atâtea descoperiri, nu stia cã acesti antichristi vor forma
într-o zi asa-zisa "stãpânire" cãreia va trebui "sã ne supunem"? De ce
dar zice sã nu-i primim în casã? Stia Apostolul Iubirii cã aceastã fiarã
va duce rãzboi cu sfintii si-i va birui. Si când zicem rãzboi înseamnã
lupta din amândouã pãrtile.

Când Antichrist luptã - luptã ideologicã - ca sã-si impunã teoriile sale


atee, noi crestinii sã stãm cu mâinile în buzunar si sã facem
compromisuri de fricã si sã privim cum ni se ia în fiecare zi câte ceva
din tezaurul câstigat cu jertfa a milioane de mucenici? Sau sã luptãm si
noi cu credintã fierbinte si sã ne apãrãm Biserica si credinta? Chiar de
va trebui sã ne jertfim si noi, vom împlini numãrul celor ce vor mai
trebui sã fie ucisi pentru mãrturisirea lui Hristos. Sufletele celor ucisi
pentru cuvântul lui Dumnezeu poate cã strigã acum:

"Pânã când Stãpâne Sfinte si Adevãrate nu vei judeca si rãzbuna


sângele nostru împotriva celor ce locuiesc pãmântul?...", "Încã putinã
vreme pânã când tovarãsii si fratii lor care vor fi ucisi ca si ei vor
împlini numãrul" (Apocalips cap. 6,10-11).

În tot cursul istoriei, de la popoarele cele mai vechi nu se cunoaste nici


un popor fãrã credintã pânã la ateistii sec. XX. În acest secol, numãrul
celor lepãdati de credintã a ajuns fãrã numãr. Cei ce nu s-au lepãdat,
sã se curãteascã, sã se lãmureascã si sã se albeascã.

Vãzând împlinindu-se rând pe rând toate proorocirile, ne aducem


aminte cã Iisus a spus o pildã când a vorbit despre semnele "zilelor de
apoi". El a spus asa: "Uitati-vã la smochin si la tot arborele când sunt
îmbobociti; vãzând acestea de la sine se cunoaste cã vara e acum
aproape". Asa si voi, când veti vedea împlinindu-se toate acestea, sã
stiti cã aproape este Impãrãtia lui Dumnezeu.

III.
Noi, vãzând "smochinul îmbobocit" avem tot dreptul sã ascultãm pe
tinerii nostri care au avut vedenii si sã credem cã Dumnezeu a tunat
din Duhul Sãu peste dânsii si de aceea proorocesc.

Vãzând pe Satana la lucru, scotându-si pe scenã batjocoritorii, hulitorii


si lepãdatii, de ce n-am putea crede cã Dumnezeu si-a împlinit
cuvântul spus prin proorocul Ioil si a turnat din Duhul Sãu peste fiii si
fiicele popoarelor crestine si le-a dat harul sã vadã vedenii si sã
prooroceascã.

Vedeniile pe care le-a avut tinerii smeriti din zilele noastre peste care
s-a turnat Duhul Sfânt sunt deosebite de vedeniile Sfintilor celor din
trecut care erau mult mai personale si de aceea sfintii le pãstrau în
tainã, fãrã a le spune tuturor. Acestea de acum sunt vedenii, în urma
cãrora tinerii nostri proorocesc, cheamã popoarele la pocãintã si ne
aratã mila si mijlocirile Maicii Domnului, ale cãrei rugãciuni singure mai
tin lumea. Astfel de vedenii sau arãtãri ceresti au început în secolul
trecut în Franta, la Salette, unde Maica Domnului s-a arãtat la niste
pãstorasi ce pãzeau vitele pe vârful muntelui; la Lourd, unde Maica
Domnului a dat izvor tãmãduitor; în Portugalia, la Fatima, unde Maica
Domnului S-a arãtat de mai multe ori la trei copilasi; în România la
Maglavit, unde s-a poruncit sã se propovãduiascã pocãinta si la
Vladimiresti, unde Hristos si-a fixat locul Sfântului Altar, a poruncit sã
se facã o sfântã Mânãstire în cinstea Preacuratei Sale Maici si a hotãrât
ca aici sã fie loc de propovãduire fierbinte a credintei, loc de vindecare
a sufletelor si loc de jertfã.

Toate aceste descoperiri dumnezeesti au puncte comune ca: se cere


lumii sã se pocãiascã, sã pãzeascã poruncile, sã tinã posturile, sã
meargã la Bisericã, sã nu mai înjure lucrurile sfinte, pe Maica Domnului
si pe Dumnezeu si sã se roage mult.

Din toate se desprind rugãciunile fierbinti si mijlocirile Maicii Domnului


care îmblânzesc dreapta mânie a lui Dumnezeu. Ar fi trebuit sã facem
o comparatie între felul cum a privit Biserica catolicã din Franta,
Portugalia si din alte tãri aceste lucrãri dumnezeesti, aceste revãrsãri
de HAR si felul cum au fost privite, apreciate sau mai bine zis rãstignite
revãrsãrile de Har Dumnezeesc în tara noastrã.

Francezii au clãdit catedrale pe vârfurile muntilor Salette, unde S-a


arãtat Maica Domnului o singurã datã si au propovãduit lumii întregi
minunile de la Lourdes; Portugalia s-a reîncrestinat prin pelerinajele de
proportii uriase de la Fatima. La noi în tarã poporul mai de jos, smerit si
curat cu inima, a crezut si s-a închinat cu evlavie la locurile sfinte de la
Maglavit si Vladimiresti, dar conducãtorii, chiar si cei bisericesti, unii
preoti si ierarhi au lovit cu pietre si au cãutat sã rãstigneascã pe
proorocii trimisi la noi. Un preasfintit episcop din vremurile actuale
chiar s-a exprimat: "Asa cum am desfiintat bâlciul de la Maglavit, vom
desfiinta si bâlciul de la Vladimiresti!" Dureroasã atitudine a unui ierarh
fatã de revãrsarea de milã a lui Dumnezeu. Probabil cã aceasta era o
sarcinã pe care i-a trasat-o partidul si pentru împlinirea cãreia P.S.Iosif
de la Arges si cei împreunã cu dânsul, luptãtori de Dumnezeu si-au luat
plata si-au fost decorati cu Steaua R.P.R. cl. a-II-a (vezi în ziarul
Scânteia, 4 ianuarie 1958,pg.1).

Desigur cã dacã P.S. ar fi trãit în timpul lui Iisus ar fi numit tot bâlci
multimea ce mergea în pustie sã-l asculte pe Sf. Ioan Botezãtorul sau
multimea hrãnitã minunat de 5 pâini si doi pesti.

Arhiereii de azi sunt gata sã zicã soldatilor care stând de pazã la


Vladimiresti si au vãzut minuni, aceleasi cuvinte pe care le-au zis si
arhiereii si fariseii legii vechi:

"Nu cumva v-ati amãgit si voi?"

Crezut-a oare în El cineva din cãpetenii sau din farisei? Ci poporul


acesta care nu stie legea e blestemat.

Am mai lungi comparatia noastrã, dar ne oprim aici cãci ne doare


inima si ne rusinãm în fata celorlalte popoare crestine cã Biserica
noastrã conducãtoare este asemenea celei din Laodiceea si fiind abia
cãldutã, gata sã se rãceascã de tot, nu poate suferi cãldura, nu poate
suporta sã vadã credinta fierbinte, ci vrea sã-i aducã pe toti la acelasi
grad de cãldicel.

IV.

În concluzie:

1. Cuvântul Domnului prin proorocul Ioil a spus:

"În zilele cele de-apoi voi turna din Duhul Meu peste tot trupul... tinerii
vostri vedenii vor avea - vedea".

2. Avem atâtea dovezi cã zilele de apoi au început.

3. Deci putem crede a fi adevãrate vedeniile pe care tineri si tinere


smerite si cu inimi curate din toatã lumea le-au avut, deci si vedeniile
Maicii Veronica pot fi, si credem cã sunt, o împlinire a proorociei Sf.
Prooroc Ioil.

C.
I.

"Cereti si vi se va da", "cãci tot cel ce cere, ia".

"Este între voi un astfel de om, care, când fiul sãu cere pâine, el sã-i
dea piatrã? Sau când i-ar cere peste, el sã-i dea sarpe? Deci, DACÃ
VOI, RãI FIIND, STItI SÃ DAtI DARURI BUNE FIILOR VOSTRI, APOI CU
ATÂT MAI VÂRTOS TATÃL VOSTRU CEL CERESC VA DA CELE BUNE
CELOR CE CER DE LA DÂNSUL" (Matei, 7, 7-11).

II. Dupã primele vedenii, Mãicuta a fost sfãtuitã de unii oameni sã nu


creadã în ceea ce vede, cãci aceste vedenii sunt înselãciuni de la
diavolul. Mãicuta s-a gândit cã poate fi adevãrat ceea ce o sfãtuiesc
oamenii si s-a dus îngrijoratã si tulburatã sufleteste la Crucea de pe
deal si acolo s-a rugat lui Dumnezeu s-o izbãveascã de aceste arãtãri,
sã nu mai îngãduie diavolului s-o ispiteascã în acest fel si sã nu mai fie
smintealã lumii. Rezultatul rugãciunii a fost cã Mântuitorul i s-a arãtat
din nou si i-a spus supãrat: "Sã nu te mai îndoiesti de lucrarea mea cu
tine, ci sã crezi. În alte locuri se vindecã trupurile, aici se vor vindeca
sufletele".

III.

1. Domnul a fãgãduit sã împlineascã rugãciunile prin care cerem ceva


bun si de folos pentru mântuirea noastrã.

2. Mãicuta, când i s-a spus cã vedeniile sunt de la diavolul, a crezut


sfatul si a alergat la Dumnezeu cu rugãciunea s-o izbãveascã de
acestea.

3. Dacã aceste arãtãri ar fi fost de la diavol, Mãicuta cerând izbãvire de


ele, ceea ce e un lucru foarte bun si Dumnezeu ca un Tatã bun i l-ar fi
împlinit si ar fi izbãvit-o. Nicidecum nu ar fi îngãduit sã se repete
înselãciunea si încã tocmai în timp ce se ruga, cãci în acest caz
Mântuitorul s-ar fi contrazis, lãsându-ne sã întelegem cã nu ne aude
rugãciunile sau cã Tatãl nostru Cel Ceresc este mai rãu decât un tatã
pãmântean si când fiii Lui îi cer pâine, le dã piatrã, iar când îi cer peste,
le dã sarpe. Cui ar putea servi aceste concluzii decât ateistilor care
cautã sã mintã lumea cã nu este Dumnezeu si cã în zadar ne rugãm cã
nu ne aude.

Dar noi, care credem cuvintele lui Iisus, tragem concluzia urmãtoare:
"De vreme ce Mãicuta s-a rugat sã fie izbãvitã de aceste arãtãri, dacã
ele sunt de la diavolul si, în timpul rugãciunii Mântuitorul i-a spus: "Sã
nu te mai îndoiesti de lucrarea Mea cu Tine, ci sã crezi", înseamnã cã
vedeniile sunt de la Dumnezeu si trebuie sã le credem si noi.
Dacã nu credem cuvântul Mântuitorului, nu vom crede nici dacã vom
pune degetul în coasta Lui.

D.

I.

Odatã scotând Iisus un drac dintr-un om care era mut, dupã ce a


iesit dracul, mutul a început a grãi, iar multimile se mirau. Unii din ei
însã ziceau: "Cu puterea lui Belzebut, cãpetenia dracilor scoate El
dracii", iar altii, ispitindu-l, cereau de la El semn din Cer. El însã stiind
gândurile lor, le-a zis: "Toatã Impãrãtia care se dezbinã înãuntrul sãu,
se pustieste si casa care se dezbinã cade, deci si satana dacã a
dezbinat în sine, cum va dura împãrãtia lui? (Luca cap. 11-14)

Doamne, armã asupra diavolului Crucea Ta ne-ai dat-o nouã, cã se


scuturã si se cutremurã, nesuferind a cãuta spre puterea ei" -
rugãciunea de la sf. Maslu.

II.

S-a spus cã vedeniile Maicii Veronica sunt de la diavolul, nu de la


Dumnezeu. Sã luãm pe rând fiecare vedenie si sã cercetãm ce se
spune, ce se porunceste si sã vedem a cui casã se clãdeste si a cui se
dãrâmã prin aplicarea lor în viata crestinului mirean si a mânãstirilor.

În descoperirea din vis de la 15 octombrie 1937, tânãrul care s-a arãtat


Mãicutei i-a zis: "Vasilico, sã mergi la preotul din sat si la primãrie si sã
spui si la sãteni sã faceti o cruce cu chipul Mântuitorului pe ea pentru
iertarea pãcatelor voastre!"

În prima vedenie din 22 octombrie 1937, Mântuitorul spune: "Sã spui la


lume cã sunt 3 zile pe sãptãmânã post: lunea, miercurea si vinerea,
dar sã le spui sã nu posteascã numai de mâncare si bãuturã ci de tot
felul de fapte rele. Eu de mult amn vrut sã pierd lumea, dar nu m-am
îndurat, de ruga Maicii Mele, cã stã pururea în genunchi si se roagã:
Iartã-I Fiul Meu si de astã datã! dar oamenii o înjurã si o pun în rând cu
toate femeile, iar Ea are rãni la genunchi stând si rugându-se pentru
voi!"

În vedenia din 28 noiembrie 1937, Mântuitorul aratã locul unde sã fie


pusã Sfânta Cruce si zice: "Aici am ales Eu locul în fata vrãjmasilor Mei!
Aici sã puneti sfânta Cruce, care este puntea de trecere la Mine!"
Sfântul Simion Stâlpnicul apoi îi zice: "Orice om care va fi certat cu
neamul, cu vecinul, sã se împace si sã nu mai trãiascã în urã si
dusmãnie, sã se iubeascã unii pe altii, sã nu mai lucreze duminica si în
zilele de sãrbãtoare; sã nu mai înhame caii si boii la cãrute ducându-se
la treburile lor, cãci e pãcat, în zi de sãrbãtoare trebuie sã se
odihneascã si animalele. Sã le spui sã nu mai înjure de lucruri sfinte,
cã-i pãcat de moarte; sã le mai spui sã tinã cele patru posturi pe an si
cele trei zile din cursul sãptãmânii.

In vedenia din 17 decembrie 1937 Domnul spune: "Roagã-te pentru cei


depãrtati de Bisericã si de cele ale ei, cã tare este greu de sufletele
lor".

În vedenia din 5 februarie 1938, inima ni se aprinde de evlavie cãtre


Maica Domnului vãzând cum mijloceste cu lacrimi cãtre Fiul Ei cerând
iertare pentru noi. Mântuitorul spune: "Vezi cât se roagã Maica Mea
pentru voi? De nu s-ar fi rugat Ea pentru voi, de mult v-as fi pierdut!
Iatã, acum sã spui la lume sã faceti o sfântã Cruce de marmorã neagrã
cu chipul Maicii Mele pe dânsa, iar dedesupt sã scrieti Condacul Maicii
Mele!"

În vedenia din 4 martie 1938, Mântuitorul spune: "În sat la voi sunt 294
de copii aruncati de mamele lor prin grâu si prin porumb. Vai de
sufletele lor! Încã mai trageti nãdejde sã mosteniti acest pãmânt?" si
"În sat la voi sunt 112 oameni care trãiesc ca câinii necununati. Vai de
sufletele lor! Mai sunt 7 femei care, în timp ce la Bisericã se face sf.
Liturghie, ele umblã cu necuratul în mânã ca sã facã pe fiicele lor sã se
mãrite. Crestiniii, în duminici si sãrbãtori, în loc sã meargã la Bisericã,
se înfundã în cârciume, bând si fumând si înjurând numele Lui cel
sfânt. Vai de sufletele lor! Acei care fumeazã nici în ziua judecãtii nu
vor vedea fata Mea, pentru cã Eu i-am lãsat curati si am pus o pãrticicã
de dumnezeire într-însii, iar ei afumã aceastã pãrticicã încât, nici cât
voi pune degetul n-am sã am curat. Spune-le la lume sã se lase de
pãcate!"

În vedenia din 21 august 1938, Mântuitorul a slobozit o luminã din


mâna dreaptã care a intrat în pãmânt si a zis: "Aici va fi Altarul Meu!
Aici se va face o mânãstire de maici numai fecioare! Aceastã Bisericã
se va chema Biserica Maicii Mele, cu hramul "Adormirea Maicii
Domnului". Iar Mãicuta Domnului mi-a spus sã cânt cântarea
îngereascã: "Sfinte Dumnezeule" de care îngerii se bucurã în Cer".

În vedenia din 3 mai 1939, Mântuitorul spune: "Roagã-te mult si


posteste ca sã se zdrobeascã diavolul ce lucreazã contra fecioarelor!
Scris este din veac cã în acest schit sãrac nu va locui nici un suflet
decât cel ce este pentru jertfã!"
În vedenia din 5 martie 1945, Maica Preacuratã aratã clar misiunea de
jertfã a celor ce locuiesc în aceastã sf. Mânãstire. Apoi zice: "Sã spuneti
celor ce s-au rãtãcit de la Biserica vãzutã a Fiului Meu, cã sunt pierduti
si nu vor avea parte de Biserica nevãzutã si biruitoare a Cerului. NU
LIPSItI DE LA BISERICÃ SI DE LA LITURGHIA FIULUI MEU FÃRA O
ASCULTARE SAU BOALÃ. DE SFÂNTA LITURGHIE SE BUCURÃ CERUL MAI
MULT CA ORICE. DE EA SE CUTREMURÃ SI ÎNGERII. Nu lucrati în timpul
acesta pentru voi cele desarte ale vietii trecãtoare, de vreti sã nu Mã
întristati pe Mine si pe Fiul Meu. Sorbiti cu sete si SF.SCRIPTURÃ,
învãtati-o cum puteti, cãci cu ce veti învãta, cu aceea veti rãmâne. Va
veni vremea când veti dori s-o mai cititi si nu veti mai avea-o".

În altã vedenie, Maica Domnului spune: "Lãsati gura, mintea si inima


voastrã ca neâncetat sã rosteascã numele Celui Prea Inalt al dulcelui
Iisus pe care-L aveti lãsat de la Pãrintii vostri cei de demult: "Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtoasa!"

În rezumat, în toate vedeniile se cere sã se facã: întâi o cruce, apoi


Mãicuta a fost trimisã în lume ca sã propovãduiascã pocãinta, postul,
cercetarea Bisericii, dragostea cãtre Maica Domnului împãcarea între
oameni, pãzirea duminicii si a sãrbãtorilor, lepãdarea de înjurãturi,
lepãdarea de pãcatul desfrânãrii, de farmece, de betie, de fumat, de
avorturi, oamenii sã asculte de preoti, care sunt slujitorii lui Dumnezeu.
S-a poruncit apoi sã se facã o Cruce de marmorã neagrã cu chipul
Maicii Domnului, apoi sã se facã o sfântã mânãstire de fecioare, viata
în mânãstire sã fie de obste, obstea sã trãiascã în unire, sã nu
lipseascã de la Bisericã , sã iubeascã tãcerea sã zicã neâncetat
rugãciunea: "Doamne Iisuse..." sã se roage mult pentru mântuirea
acestui neam si sã se pregãteascã de jertfã, sã facã din inimi locas de
odihnã pentru Iisus si pentru Maica Domnului. Care dintre toate aceste
fapte poruncite în vedenii sunt pe placul Satanei?

S-a întâmplat vreodatã în istoria Bisericii sã fi fost vedenii venite de la


diavolul si prin ele sã se cearã si sã se propovãduiascã aceste lucruri?
Oare nu-i plac Satanei tocmai lucrurile contrare ca: necredinta,
lepãdarea de Bisericã, înjurãturile, ura, îmbuibarea, betia, desfrânarea,
avorturile, neunire, vrãjmasii cu ele îsi întãreste împãrãtia, iar cu cele
propovãduite în vedenii si-o dezbinã?

Se cere în aceste vedenii ceva contrar învãtãturii Bisericii sau mãcar


ceva în plus din ce prescrie învãtãtura Bisericii!?

Dimpotrivã, se întãresc prin cuvânt dumnezeesc poruncile si


învãtãturile Bisericii pãstrate nouã prin sfânta Traditie. Sute si mii de
prooroci mincinosi, sectari si atei s-au ridicat împotriva sfintei Traditii,
s-au ridicat sã lupte împotriva sf. Cruci, a sfintei icoane a Maicii
Domnului, a postului, a Bisericii, a cãlugãrilor si a fecioriei aducând tot
felul de învãtãturi mincinoase spunând cã Iisus nu a spus sã postim
miercurea si vinerea, nu El a hotãrât posturile, ci preotii; cã închinarea
în fata Sf. Cruci si a sfintei icoane e idolatrie si alte si alte erezii
îndreptate împotriva sf. Biserici, a sf. Taine si a Maicii Domnului.

Dar iatã cã în vedeniile Maicii Veronica, Iisus întãreste prin cuvântul


Sãu sf. Traditie. El spune: "Sfânta Cruce este puntea voastrã de trecere
la Mine". "Spune sã se tinã posturile, sã cinstim pe Maica Sa prea
Curatã, aratã cã sustragerea de la sf. Taine ale Bisericii este pãcat:
spre ezemplu despre cei necununati spune cã trãiesc ca câinii si e vai
de sufletele lor.

Am vrea sã stim rãspunsul acelora care pretind cã apãrã puritatea


ortodoxiei luptã împotriva lucrãrii de la Vladimiresti si o considerã
necuratã, am vrea acestia sã ne rãspundã:

- Câte cãrãmizi de clãdire a casei satanei dau vedeniile si câte dau


sectarii si ateii?

- Câte lovituri de dãrâmare a acestei case dau fiecare?

- Câte cãrãmizi de clãdire si câte lovituri de dãrâmare a Casei lui


Dumnezeu dau fiecare?

Noi suntem de pãrere cã proorocii mincinosi sunt sectarii si ateii si


acestia cautã sã dãrâme Casa lui Dumnezeu si sã o întãreascã pe a
Satanei.

Dar pãstorii nostri mai mari de azi care sunt gata sã ne arunce pe noi
în iad, folosind rãu puterea ce le este datã, sunt prieteni cu acestia si
împreunã cu ei stau la masã si fac asa-zisele "conferinte
interconfesionale". Ce deosebire uriasã este între aceste adunãri si
lupta pe care au dus-o sf. Pãrinti uniti toti împotriva ereticilor! Ei n-au
fãcut tovãrãsie cu Arie, nici cu Origen, dar acum se face tovãrãsie cu
împuternicitii atei, cu baptistii, cu adventistii si cu toate uneltele
Satanei, iar LUCRAREA LUI DUMNEZEU DE LA VLADIMIRESTI, prin care
se întãreste Sfânta Bisericã si se dãrâmã Casa Satanei este prigonitã,
Mânãstirea pustiitã, obstea zace prin închisori. Oare nu este si aici o
împlinire a profetiei lui Daniil care spune cã cei care vor învãta poporul
calea adevãrului "vor cãdea o bucatã de vreme de sabie, de foc, de
temnitã si de pustiire"? Si toate acestea se fac cu toatã binecuvântarea
arhiereascã. Oare pãstorii nostri n-au uitat din nebãgare de seamã sau
din lasitate cuvintele sf. Ioan Evanghelistul: "De va veniu la voi cineva
si nu va aduce învãtãtura lui Hristos, pe acela sã nu-l primiti în casã,
nici sã-i ziceti: "Bine ai venit!", cãci cel ce-i zice "Bine ai venit!" se face
pãrtas la fãrãdelegile lui".

Stiut este de toatã lumea cã cei ce au venit la noi în aceste vremuri nu


aduc cu ei învãtãtura lui Iisus Hristos, ci o învãtãturã exact contrarã,
care se ridicã împotriva Lui.

Oare toate angajamentele si laudele si multumirile pentru înaltele


distinctii de a fi decorati cu Steaua R.P.R. a ierarhilor nostri nu sunt
toate aceste strigãte de: "Bine ai venit"!? Împlinind toate acestea e de
la sine înteles cã se fac pãrtasi la fãrãdelegile lor, iar pe cei ce nu le
urmeazã si nu-i ascultã sã facã acelasi lucru, îi scoate afarã din
Bisericã, îi cateriseste sub pretext cã nu se supun "înaltelor stãpâniri".

Acelasi sf. apostol Pavel care a spus sã ne supunem stãpânirii (dati


celui cu darea dare, celui cu dijma dijmã), a mai spus în Epistola a II-a
cãtre Corinteni, cap. 6 vers. 14-15, asa: "NU VÃ PLECATI GRUMAJII SUB
JUG STRÃIN CU NECREDINCIOSII, PENTRU CÃ CE LEGATURÃ POATE SÃ
AIBA DREPTATEA CU FÃRÃDELEGEA? SAU CE ÎMPÃRTASIRE ARE
LUMINA CU ÎNTUNERICUL? SAU CE UNIRE ARE HRISTOS CU VELIAR?
SAU CE TOVÃRÃSIE POATE FI ÎNTRE UN CREDINCIOS SI UN
NECREDINCIOS?"

Cuvântul Domnului a fost si este actual oricând: "Nimeni nu poate sluji


la doi domni - si lui Dumnezeu si lui Mamona". A nu tine seamã de
aceste cuvinte ale Mântuitorului si ale sf. Apostol Pavel înseamnã a
face compromisuri rusinoase pentru Bisericã, înseamnã cã ai început
sã dai înapoi tot câte un pas în fata acelora care se conduc dupã
lozinca: "Sã începem cu putin ca sã ajungem la mult!"

A nu observa unde duce aceastã vicleanã diplomatie si de unde începe


putinul si care este multul la care vrea sã se ajungã, înseamnã a fi cel
putin un cãldicel, dacã nu chiar rece si vânzãtor.

Un episcop care a murit în închisoare ca un mucenic al vremurilor de


apoi a scris undeva: "Un mediocru, un cãldicel înseamnã o mânã care
ajutã la asezarea jugului pe gâtul tãu si pe grumajii neamului".

Conducerea si obstea mânãstirii de la Vladimiresti a dat Cezarului ce


era al lui, a dat celor cu cota cotã, celor cu darea dare, celor cu planul
plan si depãsirea lui, dar osanale si "bine ati venit!" n-a strigat celor ce
au venit aducând o învãtãturã contrarã Bisericii, celor care gãseau
pricinã de poticnire în faptul cã Maica Veronica spune credinciosilor cã
este Dumnezeu, nici celor ce nu le plãcea cã pe clopotnita noastrã era
scris: "NIMIC FÃRÃ DUMNEZEU!" Acestea nu le-am fãcut ca sã nu ne
facem în continuare pãrtasi la fãrãdelegile lor, cãci îl avem patron si
sfãtuitor pe sf. Ioan Evanghelistul si tinem seamã de sfaturile lui.

Pãrintele Ioan - sã zicem - ar fi putut gresi, cãci cine munceste


greseste, dar sf. Ioan Evanghelistul care avea darul sfântului Duh, el
care s-a rezemat cu capul pe pieptul Domnului la Cina Cea de Tainã, el
care a fost numit fiu al Preasfintei Fecioare, el care a vãzut în insula
Ptmos în vedenie fiara ce huleste pe Dumnezeu, el nu poate gresi si
ascultând sfatul lui n-am gresit nicinoi, n-a gresit nici Pãrintele Ioan!

III.

În concluzie: Prin propovãduirea si împlinirea vedeniilor Maicii


Veronica se dãrâmã casa Satanei si se întãreste Casa lui Dumnezeu,
deci ele sunt de la Dumnezeu, nu de la diavolul. Satana, stiind si el
cuvântul Domnului cã: "Toatã Împãrãtia ce se dezbinã înãuntru sãu, se
pustieste" încearcã sã facã dezbinare în Casa lui Dumnezeu ca sã-si
rãzbune dãrâmarea casei lui, dar noi vom sta strâns lipite de Biserica
Domnului, vom iubi si vom cinsti pentru Crucea ce o poartã pe piept
(nu pentru stemã), o vom asculta în toate cele bune ce ni le va cere,
inspiratã de Duhul Sfânt, dar la cererile impuse de oamenii
necredinciosi nu ne vom supune. De ne va cere ierarhia noastrã sã ne
vindem constiintele, sufletul nu-l vom vinde , dar de ne va cere sã ne
dãm sângele pentru apãrarea Bisericii si a cuceririlor sfinte de veacuri,
vom face aceasta cu tot dorul, nãdãjduind si rugând pe Iisus
Mântuitorul nostru sã ne ajute ca mãcar prin moartea noastrã sã-L
slãvim pe Dumnezeu, dacã prin nemernicia vietii n-am fãcut-o.

E.

I.

Înainte de sf. Sa Adormire, MAICA DOMNULUI A FÃGÃDUIT CÃ NU NE


VA LãSA SINGURI, CI VA ACOPERI SI VA AJUTA PE TOtI CARE O VOR
CHEMA ÎN AJUTOR.

Sf.Traditie ne-a pãstrat aceastã fãgãduintã a Maicii Domnului care dã


nãdejdi tuturor deznãdãjduitilor, mângãie pe toti necãjitii si dã curaj
pentru întoarcerea la Casa Tatãlui a tuturor pãcãtosilor.

Istoria crestinismului cunoaste atâtea minuni - dovadã a ajutorului


Maicii Domnului si atâtea daruri revãrsate peste aceia care au iubit-O
si au chemat-O în ajutor.
Când Sf. Andrei a vãzut-o în Biserica Vlahernei pe Maica Domnului, Ea
se ruga pentru toti pãcãtosii care o strigã. Ea se ruga asa: "ÎMPARATE
CERESC, PRIMESTE PE TOT OMUL CE SE ROAGÃ TIE SI CHEAMÃ
NUMELE MEU ÎN AJUTOR, CA SÃ NU IASÃ NIMENI DE LA FATA MEA
NEAJUTAT SI NEASCULTAT!" Iar Mântuitorul i-a rãspuns: "CERE, O,
MAICA MEA, CÃ NU MÃ VOI ÎNTOARCE DINSPRE TINE, CI VOI ÎMPLINI
CERERILE TALE SI VOI MILUI PE TOTI CARE STRIGÃ CÃTRE TINE"
(Acatistul sf. Acoperãmânt)

În cartea cu "Minunile Maicii Domnului" vom vedea ajutorul neântârziat


al Maicii Domnului cãtre toti aceia care si-au pus nãdejdea spre Ea.

Citez numai o minune dintre cele multe: "O femeie credincioasã cu


multã cucernicie cãtre pururea Fecioara Maria care era sãracã de
averea cea trupeascã, dar nu si în cea sufleteascã si în fapte bune,
avea un copil mic în vârstã de un an. Într-o zi a trebuit sã-i ducã sotului
ei de mâncare la câmp unde lucra. Neavând pe nimeni altul ca sã lase
acasã sã pãzeascã pruncul, s-a rugat cãtre Maica Domnului zicând:
"Stãpâna mea, sub acoperãmântul si ajutorul Tãu las pe fiul meu,
pentru cã nu am pe altcineva sã-l pãzeascã decât numai darul Tãu,
cãci Tu esti Maica orfanilor!" Aceasta zicând ea cu credintã, s-a dus la
lucrul sãu. Cum a plecat, s-a întâmplat de a luat foc o casã a unui vecin
si de la dânsa s-a aprins si a ei. Auzind aceasta, cei care erau la câmp
au alergat, ea împreunã cu bãrbatul ei, plângând moartea copilului. Si
ajungând acasã au gãsit casa fãcutã cenusã, afarã de zidãrie si
pardosealã. Socotind femeia cã a murit copilul plângea nemângâiatã
zicând: "Ah, Preafericitã Stãpânã, eu ti-am dat cu credintã pe fiul meu
sub acoperãmântul si ajutorul Tãu si cum nu l-ai pãzit fãrã de
vãtãmare, Maicã a Milostivirii si a pierit?!"

Dupã aceasta cãutând la gãsit viu si s-a înspãimântat pentru cã nu


rãmãsese nears nici un lemn sau hainã din casã. Si toti au slãvit pe
Dumnezeu, multumind pururea Fecioarei Maria, Maica orfanilor care-i
acoperã si-i aparã si-i izbãveste din diferite primejdii".

Tot în "Minunile Maicii Domnului" se spune despre o cãlugãritã cãreia


diavolul i se arãta si o ispitea mereu sã se întoarcã din nou în lume,
fãgãduindu-i multe bunãtãti. O sorã mai învãtatã a sfãtuit-o cã dacã va
mai veni diavolul, când îl va vedea, sã cheme numele Preacuratei
Stãpânei noastre si sã zicã: "Bucurã-te, ceea ce esti plinã de dar,
Domnul este cu tine..." si celelalte, si acestea zicându-le Aglaida cãtre
diavolul, acela a fugit îndatã cu asa iutealã ca si cum l-ar fi ars o
flacãrã de foc si a dispãrut în asa chip încât nu a mai îndrãznit sã se
mai arate, nici sã se mai apropie".
În rugãciunile cãtre Maica Domnului se spune: "Nimeni din cei ce
aleargã la Tine nu iese rusinat", "Folositoare, ajutãtoare si mântuire
celor ce aleargã cãtre Tine cu credintã" (Paraclisul Maicii Domnului).

II.

Pe patul de moarte, mama Mãicutei i-a zis: "Draga mamei Lica, eu


am fost aceea care te-am adus pe lume... tu ai o altã Mamã care de
acum înainte îti va purta de grijã, e Maica Domnului!" apoi, arãtând
icoana Maicii Preacurate din peretele de la rãsãrit a adãugat: "O vezi?
La Ea sã te rogi de acum, cãci Ea ti-i Mama ta adevãratã si de la nimeni
sã nu mai astepti milã decât de la Ea!" Încontinuare Mãicuta zice: "DE
ACUM ÎNCEPE VIAtA DE SUFERINtÃ, CARE M-A tINUT STRÂNS LEGATÃ
DE MAICA DOMNULUI, SINGURA VERIGÃ A NÃDEJDILOR MELE!"

Închisã de frati într-un chiler murdar, singura avere îi era icoana Maicii
Domnului. Plângând cu icoana Maicii Domnului în brate, a auzit
cuvintele: "Oh, nu mai plânge, cãci vei fi mai fericitã ca toti!"

Toatã viata, inima Mãicutii a ars de dragoste cãtre Maica Domnului si în


toate necazurile si bucuriile la Ea a alergat, cãci n-avea pe nimeni altul.
La icoana Preacuratei, Mãicuta si-a revãrsat si lacrimile de durere si pe
cele de bucurie. Cele mai multe vedenii le-a întâmpinat cu rugãciunea:
"Nãscãtoare de Dumnezeu, Fecioarã, bucurã-te...", pe care diavolul nu
o poate suferi.

Tot timpul Mãicuta s-a strãduit sã aprindã în inimile credinciosilor


dragostea cãtre Maica Domnului, sã-i facã a avea pe buze neâncetat
rugãciuni cãtre Maica Domnului.

III. Concluzie:

1. Maica Domnului a fãgãduit cã va ajuta pe toti care-O cheamã.

2. Iatã o mamã pe patul de moarte, lãsându-si copila orfanã în grija Ei.


Iatã copila rãmasã fãrã nimeni pe lume cum o strigã pe Maica
Domnului, strângând la piept icoana Ei.

3. Maica Domnului i-a rãsplãtit suferinta si dragostea mare cãtre Ea,


dându-i marele dar de a O vedea si a ales-o ca unealtã prin care sã
vorbeascã lumii.

A presupune cã vedeniile Mãicutei ar fi halucinatii sau lucrãri


diavolesti, înseamnã a crede cã Maica Domnului nu mai este nici pe
pãmânt nici în Cer, sau cã este numai în Cer, dar si-a uitat cu totul de
cei de pe pãmânt cãrora le-a fãgãduit cu milã ajutor; înseamnã a crede
cã Ea nu are nici pic de milã, cã rãmâne indiferentã la suferintele de pe
pãmânt, cã nu ascultã nici o rugãciune, degeaba ne rugãm la Ea. Ori, a
crede asa ceva este o adevãratã nebunie, înseamnã cã am fi sectari
sau necredinciosi total. Cum ar fi îngãduit Maica Domnului diavolului sã
ia chipul Domnului si chiar chipul Sãu îndoliat si cu ochii înlãcrimati si
de sub acest chip sã însele o biatã copilã orfanã pe care mama
muribundã a lãsat-o în grija Ei si care de câte ori a suspinat a strigat:
"Maica Domnului, miluieste-mã!, cã asa mi-a spus mama mea sã mã
rog la Tine". Cel mult Maica Domnului ar fi lãsat-o sã sufere toatã viata
ca prin suferintã sã ispãseascã cine stie ce pãcate strãmosesti, dar
nicidecum nu i-ar fi îngãduit bucurii false prin care sã fi amãgit sufletul
ei, lãsat în grija Ei si sã inducã în eroare un neam credincios si sã facã
smintealã în Bisericã.

Explicarea logicã si crestineascã este aceea cã Maica Domnului, Maica


Milostivirii, Maica Orfanilor a rãsplãtit credinta mamei care si-a lãsat
fiica în grija Ei si a rãsplãtit dragostea copilei scotându-o din gunoiul
lumii si dându-i misiunea sfântã de a curãti lumea de gunoaie ca sã
mântuiascã cât mai multe suflete.

Ar mai fi multe alte puncte de cercetare, dar clipa este clipã si e scurtã,
fuge repede, de aceea mã multumesc cu concluziile la care am ajuns,
având siguranta cã dacã din cele cercetate am ajuns a stabili cã
judecând rational, obiectiv, n-avem nici un motiv a ne îndoi de
adevãrul si sfintenia LUCRÃRII SI VEDENIILOR PE CARE LE-A VÃZUT
MAICA VERONICA, ORICÎT AS MAI CERCETA, AS AJUNGE LA ACELASI
REZULTAT.

Iatã cã am despicat firul nu în 4, ci în 5 si în toate 5 pãrtile s-au dovedit


a fi trainice si rãsucite la un loc fac un fir puternic pe care nu-l poate
rupe împotrivirea vrãjmasã, oricât ar izbi în el. Acest fir duce la Cer, la
Dumnezeu, care din iubire a creat lumea, din iubire s-a jertfit pentru
mântuirea ei si tot din iubire ne trimite trâmbite care sã ne strige sã ne
întoarcem de la calea cea latã si largã care duce la pierzare si sã
apucãm pe calea cea strâmtã care duce la viatã.

Chiar dacã cei multi îsi continuã drumul pe calea cea latã, fiind pavatã
si mergerea mai usoarã fiindcã duce în jos, totusi noi sã ne silim a
merge pe calea cea strâmtã care este presãratã cu spini si cu pietre
colturoase, dar duce în sus spre înãltimile nesfârsite ale Dumnezeirii de
care sã ne învrednicim toti, pentru rugãciunile Preasfintei Nãscãtoare
de Dumnezeu, care mijloceste pentru noi, acum si în veci, amin.

Iar dacã la început am scris: "AM CREZUT FÃRA SA CERCETEZ", ACUM


POT SCRIE: "AM CERCETAT SI TOT CRED!"
PÂNÃ LA CAPÃT !
22 octombrie 1937 ...

Zi seninã de toamnã, zi în care s-a început revãrsarea de Har


Dumnezeesc, zi care marcheazã începutul erei de reîncrestinare a
neamului românesc.

Pe colina Gurgueta o mare de pãpusoi îsi scaldã haina ruginitã în baia


soarelui de toamnã asteptând mâinile harnice care sã-l despoaie de
greutatea roadelor pe care Dumnezeu în grija si mila Sa de Tatã Ceresc
le-a dat ca hranã copiilor Sãi de pe pãmânt pentru cei buni ca si pentru
cei rãi, pentru cei drepti ca si pentru cei nedrepti.

Pe Cerul colorat cu cea mai frumoasã nuantã de albastru, specificã


zilelor senine de toamnã, nu se vede nici un nor. "E liniste-n vãzduh si
pace", iar pe pãmânt se aude doar fosnetul usor al pãpusoiului uscat,
miscat de o adiere domoalã, fosnet ce pare un nostalgic suspin dupã
cântãretii veseli ce au plecat spre tãri mai calde speriati de rãcoarea
noptilor si diminetilor de toamnã.

Pe drumurile ce se încruciseazã printre lanuri, vezi câte un car cu boi


ce duce spre sat roada trudei omenesti sfintitã de mila Celui de Sus.

Iatã un lan de pãpusoi unde lucreazã douã fete la cules.

Asa începe povestirea minunatã si realã de pe colina Gurgueta:

"În ziua de 22 octombrie 1937, eram la cules de porumb cu o sorã mai


micã a mea, Ghinita. Douã surori dupã duh, cãci dupã trup nu erau, ci
erau douã copile sãrace si orfane care s-au întâlnit în casa milei lui mos
Ionicã. Culegeau porumb cu multã hãrnicie si erau tare bucuroase cã
pot sã fie de folos tatãlui lor adoptiv care din milã le-a strâns de pe
drumuri si le-a dat masã si casã si pentru aceastã grijã si milã îl
ascultau si nu-i lãsau neîmplinit nici un gând pe care ele îl puteau
împlini. Alãturi cu lanul unde culegeau era un drum de la apus spre
rãsãrit care se încrucisa la capãtul lanului cu drumul orizontal ce ducea
de la miazãzi la miazãnoapte. În acest cadru rustic si linistit s-a
petrecut minunea cea mare ce avea sã schimbe fata neamului, aici S-a
coborât Mântuitorul din azurul Cerului, îmbrãcat în luminã si S-a arãtat
copilei cu suflet curat ca un strop de rouã. Si fiindcã a vãzut-o
îngrijoratã, i-a vorbit blând, încât i-a pierit copilei toatã frica si lãsând
îngrijorarea, nu se mai sãtura privind la frumusetea Lui.

"Dar cum, eu n-am mai vãzut asa om, mã uitam la El si nu mã mai


sãturam de frumusetea Lui, mi-a zis:
- Ce te uiti asa la Mine, nu Mã cunosti?

- De unde sã te cunosc, cã de când sunt asa om n-am mai vãzut!

- Nici n-a fost, dar nici nu este! Eu sunt Lumina Lumii, Eu sunt
Mântuitorul vostru care mântuie toatã lumea!

- Vai, matale esti Mântuitorul nostru?

- Da.

- La matale ne rugãm noi?

- Da.

- Dar eu pânã acum nu Te-am mai vãzut.

- Nu Mã arãt la toti si nici întotdeauna.

Dupã aceasta, mi-a zis:

- MERGI SÃ MÃ PETRECI PÂNÃ LA CAPÃT?

- MERG!"

Aceastã primã vedenie este CHEMAREA PE CARE IISUS A FÃCUT-O


MÃICUTEI VERONICA. A chemat-o sã-L petreacã, sã-L însoteascã, sã
meargã pe drumul Lui, drum care ia sufletul omenesc din întunericul
apusului si-l duce spre lumina rãsãritului.

N-a întrebat-o Iisus: "Mergi sã Mã petreci putin?", ci a întrebat-o: "Mergi


sã Mã petreci pânã la capãt?", "Merg" a rãspuns Mãicuta.

Noi care stim întrebarea si rãspunsul ne întrebãm: "Dar unde si care


este capãtul?"

II.

Când Iisus, prin sfânta Sa întrupare, a coborât pe pãmântul mizeriei


omenesti si a propovãduit învãtãtura Sa dumnezeescã, a arãtat cã
drumul pe care ne cheamã sã-L însotim este drumul Crucii:

"Cel ce vrea sã vinã dupã Mine, sã se lepede de sine, sã-si ia Crucea sa


si sã-Mi urmeze Mie!"
Dumnezeu fiind, stia cã drumul Sãu pe pãmânt va culmina cu Crucea
de pe Golgota pe care se va jertfi pentru a rãscumpãra suflete
omenesti si pentru a pecetlui cu sângele sfânt al Jertfei Sale adevãrul
Evangheliei pe care a binevestit-o omenirii "ce zãcea în întuneric si-n
umbra mortii".

Aici pe Golgota este capãtul vietii Sale ca om. Pânã aici îi cheamã pe
toti care vor sã-si ia Crucea si sã-L urmeze, cãci zice Iisus: "Cel ce vrea
sã-si mântuiascã sufletul, acela si-l va pierde, iar cel ce-si va pierde
sufletul pentru Mine si pentru Evanghelie acela si-l va mântui".

Iar în alt loc zice Domnul: "Multi sunt chemati, dar putini alesi".

Chemati sunt toti acei cãrora Dumnezeu le dã Harul iluminãrii în


duh,toti aceia pe care-i face sã simtã în inima lor un imbold tainic ca
sã-L urmeze. Sunt multi care pornesc pe drum cu Iisus, dar putini care
merg cu El pânã la capãt, pânã la rãstignire, acei putini sunt cei alesi.

De chemat îi cheamã Iisus pe toti oamenii; unii nici nu vor sã audã


chemarea, se fac a fi surzi, cãci li se pare prea greu drumul Crucii; altii
pornesc pe drum cu Iisus o vreme, dar fiindcã ar voi sã meargã si cu
lumea, nu-I înteleg cuvintele si zic ca odinioarã, ca unii din ucenicii Lui:
"Ciudate sunt vorbele acestea, cine le poate asculta, cine le poate
împlini?" Si fiindcã nu le pot asculta, fac ca aceia despre care sf. Ioan
Evanghelistul ne spune în cap. 6 vers.66: "De atunci multi din ucenicii
Sãi s-au depãrtat si nu L-au mai urmat".

Multi au fost chemati de-a lungul veacurilor, multi sunt chemati si azi
dar multi se si întorc din drum, iar cei putini care rãmân cu Iisus, zic ca
sf. apostol Petru: "Doamne, la cine sã ne ducem? Cuvintele vietii
vesnice Tu le ai si noi am crezut si am cunoscut cã Tu esti Hristosul,
Fiul lui Dumnezeu Celui Viu".

Celor ce se despart de Iisus, necrezând adevãrul cuvintelor Lui


Dumnezeu le trimite "lucrarea înselãciunii" ca sã creadã minciuni
fiindcã n-au crezut adevãrului.

Altii merg cu Iisus atâta timp cât lumea îi laudã si-i cinsteste cã si-au
ales aceastã parte sau pânã nu vine ispita banului, cum a venit la Iuda.
Acestia merg pânã la Cinã, dar se retrag cãci se tem de pãtimire, se
gândesc la bani si la fericirea amãgitoare a lumii. Ei fac ca Iuda care "a
iesit îndatã si când a iesit era noapte". Cei ce-L pãrãsesc pe Iisus,
atunci se apropie pãtimirea, pleacã de lângã luminã si ies în noaptea
neagrã a pãcatului, lepãdãrii si trãdãrii, dupã care Satana îi împinge la
deznãdejde.
Unii dintre urmãtori, rãmân cu Iisus, se hrãnesc cu Trupul si Sângele
Lui, merg în Ghetsimani cu El, dar când pãstorul este prins, oile se
împrãstie si de n-ar veni Invierea sã-i strângã din nou, ar rãmâne
pierduti.

Petru si Ioan, care L-au iubit mult pe Iisus, merg cu El pânã în curtea lui
Caiafa. Atunci Petru trece prin încercare. El a venit pânã aici ca sp fie
cât mai aproape de iubitul sãu Învãtãtor. Când oamenii si slujnica îl
bãnuiesc cã ar fi dintre ucenicii lui Iisus, el se leapãdã, dar lepãdarea
lui Petru nu este o lepãdare în fond, o trãdare, el spune numai din gurã
cã nu este ucenicul Lui si, face aceasta desigur cã nu de fricã, fiindcã i-
am vãzut curajul în Ghetsimani când a scos sabia din teacã sã-L apere
pe Iisus. El tãgãduieste mai mult din dragoste, decât de fricã;
tãgãduieste tocmai ca sã poatã rãmâne în curte sã-L vadã pe Iisus, sã-
L urmeze în ascuns, necunoscut ca sã nu-i poatã fi împiedicat drumul.

Petru a fãcut atunci ceea ce am zice noi azi cã:

"scopul scuzã mijloacele", sau cã "trebuie sã dai mâna si cu necuratul


pânã treci puntea".

Poate cã Petru s-a gândit atunci: "principalul e sã pot rãmâne aici,


aproape de El, nu conteazã ce spun, nu are rost ca acum când este
prins eu sã mã arãt pe fatã cã sunt ucenicul Lui, acum trebuie sã fiu
prudent ca sã fiu aproape de El".

Cam asa gândesc si astãzi multi crestini si multi urmasi ai apostolilor,


care cred cã pot face compromisuri si concesii pentru a mentine astfel
Bisericile deschise pentru a putea rãmâne aproape de Iisus care - zic ei
- se uitã la inimã, nu la cuvvintele pe care le spui, dar nu le crezi ci le
spui numai fiindcã slugile Satanei te ispitesc si fãrã aceste cuvinte nu
te poti strecura în aceste zile în care vrãjmasii pândesc pe apostoli si
ucenicii lui Hristos.

Dar a fost de-ajuns o privire a Mântuitorului si cântatul cocosului, ca


Petru sã-si dea seama cã acest drum al prudentei este gresit si chiar
dacã lepãdarea este formalã este totusi lepãdare. În fond Petru îl iubea
pe Iisus si în curtea cãpeteniei preotilor si pe muntele Taborului.
Lepãdarea lui Petru n-a fost fãcutã de fricã si, totusi în sfânta
Evanghelie a rãmas scrisã si toatã crestinãtatea a aflat de ea. Dacã
lepãdarea ar fi fost din inimã, Petru ar fi cãzut în deznãdejde, dar
fiindcã a fost numai din gurã si cu scopul de a rãmâne aproape de
Iisus, "Petru a plâns amar" pentru gresealã, a fost iertat si repus în
vrednicie de apostol.
Limba care a rostit cuvântul tãgadei a propovãduit mai târziu în toatã
lumea cuvintele mãrturisirii de credintã.

Petru a rãmas între cei putini alesi care si-a pierdut sufletul pentru
Evanghelie si astfel si l-a câstigat.

Lepãdarea lui Petru a îngãduit-o poate Dumnezeu pentru a avea noi


pildã de cum trebuie sã-L urmãm noi pe Iisus fãrã a-L tãgãdui în nici o
împrejurare. În drumul cu Iisus nu este loc pentru prudentã, pentru
concesii si compromisuri. Nu sunt drumuri laterale care sã ducã la
mântuire, ci un singur drum: acela a-l mãrturisirii cu orice risc.

Iisus a spus clar: "CINE NU-I CU NOI, E IMPOTRIVA NOASTRÃ!" si în


consecintã cine merge pe drum cu cei ce sunt împotriva lui Iisus nu
mai poate spune cã merge pe drum cu El.

Nu poti a ajunge la Golgota la rãstignire fãrã a merge pe calea Crucii,


chiar de-ai cãdea sub greutatea ei, uneori, dar Iisus, care stie
greutatea Crucii îti va ajuta sã te ridici.

Când drumul vertical al Crucii este izbit de drumul orizontal al celor ce


sunt împotrica ei, atunci e momentul sã te rãstignesti cu Hristos, asa
vei avea parte de a merge cu El mai departe spre rãsãritul vietii
vesnice. Atunci "bagã de seamã sã nu pierzi acest odor".

Sfântul Apostol Ioan este modelul de urmare a lui Iisus spre rãstignire
pânã la capãt.

III.

La 22 octombrie 1937, Iisus a chemat-o pe Mãicuta Veronica sã-L


urmeze. Întrebarea pe care Iisus i-a pus-o: "MERGI SÃ MÃ PETRECI
PÂNÃ LA CAPÃT?" nu i-a pus-o referitor la capãtul drumului material, la
capãtul lanului de pãpusoi, ci se referea la capãtul drumului
duhovnicesc.

A chemat-o Iisus pe Mãicuta sã-L petreacã pânã la rãstignire, pânã la


jertfa supremã a vietii, a chemat-o sã-si câstige sufletul, pierzându-l
pentru El si pentru Evanghelia Sa.

Ca sã n-avem nici o îndoialã si sã fim siguri cã acesta este capãtul


drumului, Maica Domnului în vedenia din 25 mai 1941: "ÎN LOCUL
UNDE TE-A LÃSAT DIN PRIMA VEDENIE CE tI-A FOST DAT SÃ O VEZI,
FIUL MEU SI DUMNEZEUL VOSTRU, VEI ASEZA O CRUCE CARE VINE
ACUM DE LA BRÃILA. ADICÃ ACOLO UNDE TU AI SOCOTIT CÃ E
CAPÃTUL DRUMULUI, CAPATUL LANULUI, SÃ PUI CRUCEA CU
RÃSTIGNIREA, CA DE ACUM ÎNAINTE Sã STITI TOATE CÃ PÂNÃ LA
RãSTIGNIRE TREBUIE SÃ-l PETRECETI PE DOMNUL CARE V-A CHEMAT!"
Când Iisus a chemat-o sã-L însoteascã, Mãicuta n-a ezitat, nu s-a
gândit la pãpusoiul necules, nici la faptul cã ar putea veni mos Ionicã
sã o certe pentru cã umblã pe câmp si nu lucreazã, ci a rãspuns
hotãrât si imediat: "MERG!".

Asa au rãspuns si sfintii apostoli când Domnul le-a zis:

"VENITI DUPA MINE SI VÃ VOI FACE PESCARI DE OAMENI".

Asa a lãsat si Mãicuta toate si a pornit pe drum cu Iisus si cu sfintii Lui.


A poposit întâi lângã cosul cu pâine si struguri. Pe locul acestui prim
popas a rãsãrit prima bisericutã, Paraclisul, care apoi a devenit cãmara
scumpã deschisã tuturor, unde se pãstra Potirul cu Pâinea Vietii si cu
Vinul rãscumpãrãrii ce curge din vita HRISTOS spre mlãditele -
credinciosii Lui; se pãstrau cosurile cu pãrticele sfinte si anaforã si cu
aghiazmã, hranã sfintitã pentru suflet si pentru trup.

Cosul cu pâine si posmanã a devenit Potir cu Trupul si Sângele


Domnului.

"Apoi iarãsi am pornit. Nu am mers mult si am vãzut cã se uitã de colo


pânã colo pe câmp si mi-a zis: "VEZI COLEA, V-AM DAT PAPUSOI CA SA
NU MURITI DE FOAME SI LUMEA ACEASTA-I TOT REA. EU DE MULT AM
VRUT SA PIERD LUMEA DAR NU M-AM ÎNDURAT DE RUGA MAICII
MELE..." "

Din aceste cuvinte au izvorât predicile dumnezeesti ale Mãicutei si ale


Pãrintelui Ioan, care chemau sufletele ce crescuserã ca pãpusoii pe lan,
sã vinã la Hristos, sã îndrãzneascã a cere milã fiindcã o avem
mijlocitoare pe Maica Domnului. Suflete au alergat la Cina Domnului;
mii si zeci de mii de oameni au venit zilnic sã se închine la locul sfânt.
Pãrea cã lucrarea si-a atins maximul de intensitate si totusi nu era
acesta capãtul. Mãicuta trebuie sã meargã mai departe pânã la crucea
Golgotei pe care Maica Domnului a poruncit s-o punã la hotarul
Mânãstirii, la capãtul vietii cãlugãresti trãitã cu Hristos si pentru
Hristos. Drumul pe care mergea Mãicuta cu Iisus a mers vertical si s-a
ciocnit într-un punct cu drumul orizontal, calea cea latã si largã pe care
merg cei multi spre pieire, pe care merg toti cei fricosi, neavând curaj
sã meargã pe cãrarea cea îngustã, merg toti trãdãtorii de neam si de
credintã, toti cei lipsiti de caracter, care-si vând constiinta pentru o
coajã de pâine si mai dureros pentru un scaun înalt. Acest drum
orizontal e drumul mediocrilor si al cãldiceilor, a celor ce se cred a fi
centrul lumii dar nu sunt nimic, a celor care nu au inimi sã batã
crestineste si româneste si slugarnici le propovãduiesc, tremurând de
fricã pe ale altora.

Când drumul Mãicutei s-a întâlnit cu drumul orizontal s-a format o


Cruce si-n viata Mãicutei a început pãtimirea, crucificarea cu Hristos.

"Vei sti cã pentru tine încep durerile de care si pentru care te vei
bucura, de vei sti sã te pãzesti de sfatul oamenilor, chiar dacã crezi cã-
ti vor binele!" (vedenia din 19 septembrie 1949).

Cãlãtorii pe calea largã si orizontalã s-au scandalizat cum ea o fatã


simplã îndrãzneste sã meargã pe alt drum de cum merg ei! Pe Iisus de
alãturi nu L-au vãzut, cãci erau orbi de pãcate. Au încercat prin fel si fel
de sfaturi s-o ademeneascã sã meargã în aceasi directie cu ei, spre
întuneric, spre miazã-noapte. Dar Mãicuta a îndrãgit lumina pee care
ochii ei curati au vãzut-o si nu s-a lãsat amãgitã.

A fãgãduit cã v-a merge cu Iisus pânã la capãt si si-a tinut fãgãduinta.

Si fiindcã pentru cei de pe drumul orizontal a fi în rânduialã înseamnã a


merge alãturi de ei, Mãicuta a fost declaratã: "iesitã din rânduialã", cã
n-a acceptat sã meargã pe drum cu trãdãtorii si a continuat a merge
cu Iisus.

A intrat în Ghetsimani vãrsând lacrimi amare, cãci stia cã Iuda a pus la


cale vânzarea. Arhiereii si cãrturarii au cerut armatã Cezarului, care în
curând o va lua din vatra caldã de pe Gurgueta. A plâns Mãicuta, dar
nu L-a pãrãsit pe Iisus, nici n-a adormit, ci inima i-a sângerat lacrimi de
sânge. Ostasii Cezarului au venit, au luat-o si au dus-o de la Ana la
Caiafa, de la Galati la Bucuresti, la tigãnesti iar la Bucuresti, la Galati,
apoi au dus-o înaintea tribunalului Pilat al zilelor noastre ca sã-si ia
cununa de spini si Crucea.

Azi, 22 octombrie 1957, dupã 20 de ani de mergere cu Iisus spre capãt,


a ajuns la picioarele Crucii Lui si rabdã chinuri rãscumpãrãtoare,
chinuri care vor mijloci în fata Sfintei Treimi si pentru ele, Hristos va
revãrsa darul întoarcerii în inimile pãcãtosilor acestui neam.

Nici o ademenire, nici o amenintare n-a despãrtit-o de Iisus, a mers cu


El pânã la umbra Crucii Lui, pregãtindu-se a primi chiar rãstignirea,
jetfa vietii.

IV.

Când Mãicuta a plecat pe drum cu Iisus, Ghinita a simtit o dogorealã


si a început a plânge. Mãicuta i-a zis: "Nu mai plânge, vino si tu dupã
Mine!" Dogoreala pe care a simtit-o Ghinita era simbolul dogorelii lui
Hristos pe care avea sã simtã rând pe rând fiicele neamului românesc.

Fericite de aceastã dogorealã, ele au venit plângând la Mãicuta sã le


primeascã ca împreunã sã meargã pe acel drum ce duce de la
întuneric la luminã. Si rând pe rând, Mãicuta le-a spus blând la fiecare:
"Nu mai plânge, vino si tu dupã mine!, Vino sã cãlãtorim cu Iisus pe
drumul Crucii care duce la viatã!" Si când am fost strânse toate cât ne-
am bucurat din plin de dulceata Cinei lui Hristos, Mãicuta ne-a spus:
"De acum portita grãdinii Ghetsimani s-a deschis pentru noi. Cui este
teamã de pãtimire, sã se întoarcã înapoi. Cine are încredere cã Iisus
cãlãtoreste alãturi de noi, sã mã urmeze sã mergem sã-L petrecem pe
Iisus pânã la capãt. Vom merge dupã Cinã, cu EL în Ghetsimani, apoi la
judecata lui Pilat sã primim cununa de spini, sã ne dezbrace ca pe El de
hainele noastre, sã ne punã Crucea în spate si sã urcãm cu ea
Golgota".

Si toate într-un glas am rãspuns: "Mergem cu Iisus pânã la capãt.


Singure n-am îndrãznit sã mergem pe asa drum greu, dar cu El vom
trece prin toate!"

Din inimã plinã de credintã si de crestineascã iubire, Pãrintele Ioan ne-


a spus:

" V-i L-am dat zilnic pe Hristos Euharistic, cãci v-a veni vremea când El
v-a duce lupta si voi veti fi niste unelte ale Sale. Aveti toatã încrederea
în El si veti birui cum a biruit El!"

Încurajate de aceste cuvinte si de adevãrul cuprins în ele, soborul o


urmeazã pe Mãicuta, îl urmeazã pe Pãrintele Ioan, primii cãlãtori pe
drumul nostru cu Iisus.

Dupã cum Dumnezeu în nepãtrunsa Sa iconomie a rânduit, iatã cã am


intrat în Ghetsimani, fiind scoase din foisorul Cinei Celei de Tainã. Nu
ne deznãdãjduim cãci pe unde trecem gãsim urmele pasilor lui Iisus, ai
Mãicutei Veronica, ai Pãrintelui Ioan, care au trecut pe aici înaintea
noastrã deschizând drumul. O parte din soborul nostru a trecut si prin
fata lui Pilat, au fost dezbrãcate de haina neagrã a smereniei si
îmbrãcate în haina vãrgatã a suferintei. Au primit pe cap cununã de
spini si pe umeri o Cruce. Cele rãmase asteaptã zi de zi aceeasi soartã.
Cu inimi însângerate, cu cununi de spini pe cap, cu Cruce pe umeri,
asa se pregãteste soborul de la Vladimiresti sã întâmpine împlinirea a
20 de ani de când s-a început revãrsarea de Har dumnezeesc pe
pãmântul românesc. 20 de ani de când Iisus a întrebat-o pe Mãicuta:
"MERGI SÃ MÃ PETRECI PÂNÃ LA CAPÃT"?
Aceeasi întrebare ne-o pune si nouã astãzi la fiecare în parte.

"Da, Doamne Iisuse, toate vrem sã mergem cu Tine pânã la capãt,


rãmâi alãturi de noi si ne ajutã!"

Sã se sãvârseascã Doamne puterea Ta si întru neputintele noastre pe


care numai Tu le stii si le poti tãmãdui, ca vãzând cei de pe calea
cealaltã puterea Ta sãvârsindu-se înnoi, sã creadã si sã-ti urmeze tie.

Îti multumim Doamne cã ai ajutat celor ce au pornit spre Golgota,


ajutã-ne si nouã, celor care am mai rãmas sã plângem si sã ne rugãm
în Ghetsimani.

Dar nu numai soborul de la Vladimiresti dã acest rãspuns, ci mii de


glasuri din popor strigã:

"Doamne, azi când vrãjmasii Tãi cautã iar sã Te rãstigneascã, vrem si


noi sã mergem cu Tine pânã la capãt, pânã sus pe Golgota, sã primim
în mâinile si picioarele noastre cuiele rãstignirii Tale si în coastã
lancea".

"O, Maicã Preamilostivã, ajutã tuturor acelora care merg sã-L petreacã
pe Iisus, întãreste acest neam ca sã împlineascã cuvintele ce ni le-ai
spus la 5 martie: "VA DA NEAMUL VOSTRU ATÂTA MULTIME DE
MUCENICI ÎNCÂT ÎI VA ÎNTRECE PE AI TUTUROR NEAMURILOR CRESTINE
DE PÂNÃ ACUM!"

Azi când popoarele se întrec în lucruri vremelnice si desarte, neamul


nostru sã le întreacã pe toate în crucificare, cu Iisus Hristos, care este
cea mai mare biruintã din câte cunoaste omenirea.

Scump sobor de la Vladimiresti, Iisus e alãturi de noi pe drumul Crucii.


Sã nu-L pãrãsim, sã mergem cu El dupã pilda Mãicutei noastre, de la
22 octombrie pânã la 5 martie, PÂNÃ LA CAPÃT.