in
sistemul
relatiilor politice
internationale. Avantajele si dezavantajele
aliantelor. Politici de cooperare internationala.
Pentru a se apara intr-o lume in care a crescut proliferarea
armamntului statele au mai multe optiuni:
-
sa se inarmeze
De regula aliantele nu sunt de lunga durata, cele mai multe se constituie pe timpul
conflictului, si se dizolva dupa ce amenintarea a fost indepartata.
Aliantele nu sunt privite ca un scop in sine, ci ca pe o parte a unei strategii care include atat
recrutarea aliatilor sau abandonarea lor. O buna alianta este aceea care poate fi dizolvata cu
usurinta cand amenintarea la securitatea membrilor sai dispare. Lordul Palmerston, cunoscut
om politic englez, declara in 1848, ca statele nu ar trebui sa aiba aliati eterni si nici inamici
perpetui, singura lor datorie este sa-si urmareasca interesele.
Avantajele si dezavantajele aliantelor.
Care ar fi dezavantajele aliantelor? Un risc inerent intr-o alianta poate conduce un stat la o
angajare care mai tarziu sa se dovedeasca dezavantajoasa pentru el in sensul ca poate conduce
la reducerea viitoarelor lor actiuni. Intr-o lume in care situatia politica evolueaza rapid este
dificil sa-ti iei ca om politic angajamente pe termen lung.
Pentru multi oameni de stat aliantele sunt percepute ca fiind periculoase. Argumentele lor
sunt: 1) determina statele agresive sa-si foloseasca resursele pentru razboaie ofensive. ,,O
alianta al carei scop nu este de a provoca razboiul este fara sens si inutila (Hitler) 2)
aliantele ameninta inamicii si ii provoaca sa formeze contraaliante cu rezultatul ca securitatea
ambelor coalitii este redusa. 3) formarea aliantei poate conduce statele neutre spre coalitia
opusa. 4) statele din coalitie trebuie sa controleze comportamentul aliatilor lor. 5) exista
posibilitatea ca aliatul de azi sa devina dusmanul de maine. Intre anii 1815-1960, 25% dintre
partenerii de coalitii au purtat razboaie intre ei.
Evolutia aliantelor din secolele XIX si XX
Secolul al XIX-lea a debutat cu o perioada marcata de succesiunea de confruntari militare
intre Franta lui Napoleon si alianta anti-napoleoniana (Anglia, Austria, Prusia, Rusia). Dupa
infrangerea lui Napoleon si Congresul de la Viena cele patru puteri invingatoare au convenit
sa mentina alianta ca pe o garantie fata de o eventuala agresiune franceza dar si ca pe o
masura suplimentara de asigurare a pacii. Mai mult Tarul Alexandru I a avut initiativa de a
crea o alianta a monarhilor crestini care sa previna eventualele miscari revolutionare.Tratatul
de constituire a Sfintei Aliante a fost semnat la Paris (26 septembrie 1815), de catre tarul
Rusiei, regele Prusiei si imparatul Austriei. Actul constitutiv al aliantei afirma
hotararea celor trei monarhi ,,de a ramane uniti prin legaturile unei fraternitati reale si
indisolubile si considerandu-se compatrioti, isi vor acorda in orice ocazie si in orice loc
asistenta, ajutor si sprijin; considerandu-se fata de supusii si armatele lor ca parinti de
familie, ei ii vor conduce in acelasi spirit de fraternitate de care sunt animati, pentru a
proteja religia, pacea si dreptatea.
Sfanta Alianta a intervenit in anii 20 pentru a inabusi revoltele din Spania si Italia, dar
aceasta a indepartat Anglia de vechile sale aliate, ea refuzand sa sprijine actiunile de
reprimare a liberalismului sau a miscarilor nationale.
Un alt tip de aliante a fost creat in a doua jumatate a secolului al XIX-lea de catre
cancelarul german Otto von Bismark. Preocupat de a mentine izolarea Frantei dupa
infrangerea suferita de aceasta in 1870, el a initia un sistem de aliante ce ii va purta
numele.Principiile care au caracterizat actiunea lui Bismark au fost defensive si
conservatoare. Primul sistem a fost format in 1872-1873, cunoscut sub numele de Alianta
2
tratat care prevedea acordarea de ajutor si asistenta in cazul unei agresiuni. Puterea militara a
acestor state era insa insuficienta in cazul unei agresiuni sovietice. Participarea si altor state la
alianta, dar mai ales a Statelor Unite, era absolut necesara. Pentru ca SUA sa se poate angaja
pe timp de pace intr-un sistem de alianta a fost necesara aprobarea de catre Senat (11 iunie
1948) a Rezolutiei Vandenberg. Tratativele pentru crearea unui sistem comun de alianta au
fost finalizate prin semnarea Tratatului Atlanticului de Nord. Cele 12 natiuni cuprinse in
alianta (SUA, Canada, Marea Britanie, Belgia, Franta, Olanda, Luxemburg, Italia, Portugalia,
Danemara, Norvegia si Islanda) se angajau ca, in situatia in care una dintre ele va fi atacata,
toate celelalte i se vor alatura in lupta contra agresorului. Grecia si Turcia vor adera in 1952,
iar Germania Federala in 1955. Ca raspuns, sovieticii au creat un sistem de aliante impus
statelor din est, semnat in 1955, denumit Organizatia Tratatului de la Varsovia.
In prezent NATO are 26 de state membre, ultima largire fiind realizata in urma Summitului de
la Praga (2002): Belgia, Bulgaria (2004), Canada, Cehia (1999), Danemarca, Estonia (2004),
Franta, Germania, Grecia, Ungaria (1999), Islanda, Italia, Letonia(2004), Lituania(2004),
Luxemburg,Olanda, Norvegia, Polonia(1999), Romania(2004), Portugalia, Slovacia(2004),
Slovenia(2004), Spania(1982), Turcia, Regatul Unit, Statele Unite ale Americii.
Grecia si Turcia s-au alaturat aliantei in februarie 1952. Germania a aderat ca Germania de
Vest in 1955, iar unificarea germana din 1990 a extins participarea Germaniei cu regiunile
Germaniei de Est. Spania a fost admisa pe 30 mai 1982, iar fostele tari semnatare ale Pactului
de la Varsovia au aderat in 1999 (Polonia, Ungaria si Cehia), si in anul 2004 (Romania,
Slovenia,
Slovacia,
Estonia,
Letonia,
Lituania
si
Bulgaria).
Franta s-a retras din comanda militara in 1966, dar a revenit in 1992. Decizia lui Charles de
Gaulle de a revoca comanda militara franceza in 1966 pentru a-si dezvolta propriul program
de descurajare nucleara, a necesitat relocarea Centralei NATO din Paris, Franta la Bruxelles,
Belgia pana la 16 octombrie, 1967. In timp ce centrala politica este amplasata in Bruxelles,
centrala militara si cea a Puterilor Aliate ale Europei (SHAPE), sunt localizate la sud de
Bruxelles in orasul Mons. Islanda, singura tara membra NATO care nu are o forta militara
proprie, s-a alaturat organizatiei cu conditia de a nu fi obligata sa participe la razboi.
Secretarii
Generali
Lord
Ismay
Paul-Henri
Spaak
Dirk
Stikker
Manlio
Brosio
Joseph
Luns
Lord
Carrington
Manfred
Wrner
Willy
Claes
Javier
Solana
Lord
Robertson
Jaap de Hoop Scheffer (2004 - prezent)
ai
NATO
(1952-1957)
(1957-1961)
(1961-1964)
(1964-1971)
(1971-1984)
(1984-1988)
(1988-1994)
(1994-1995)
(1995-1999)
(1999-2003)
ales in constientizarea decalajului dintre fortele americane si cele europene. Misiunile constau
in operatii de aparare colectiva, combaterea terorismului, operatii de mentinere a pacii etc. dar
si in stimularea si ,,raspandirea reformelor militare americane in randul statelor europene.
Spre deosebire de conceptele traditionale, forta ar trebui sa poata fi trimisa in misiuni la nivel
global, va fi integrata si compatibila cu cele mai bune unitati americane. Forta de Raspuns
rapid a NATO este compusa din 21 000 de militari (o brigada terestra alcatuita din cinci
batalioane combinate/battle groups, sprijin aerian la nivelul a 200 de iesiri/zi si un grup naval
centrat in jurul unui portavion. Pentru a inlocui elementele fortei, o data la sase luni, sunt
disponibili circa 40 000 de militari. NRF trebuie sa fie desfasurabila in cinci zile si capabila
de a rezista circa o luna in teatrul de operatii.
Dupa 2001, Washingtonul a insistat ca aliatii si partenerii sai sa isi asume roluri sporite
in remodelarea si securitatea internationala. Inca de la summitul desfasurat la Reikjavik in mai
2002, s-a discutat despre necesitatea reinoirii Aliantei, dupa atentatele din 2001. Peste cateva
luni, NATO a acceptat sa acorde sprijin misiunii ISAF, in Afganistan, desfasurata sub egida
ONU (septembrie 2002). NATO a preluat comanda misiunii ISAF din Kabul, in prima
operatie din afara regiunii euro-atlantice din istoria NATO (11 august 2003).
Telul colectiv al NATO este de a edifica o arhitectura de securitate europeana pentru care
contributiile Aliantei la securitatea si stabilitatea spatiului euroatlantic si a celorlalte
organizatii internationale sunt complementare si se consolideaza reciproc, atat prin adancirea
relatiilor
intre
tarile
euroatlantice
cat
si
prin
gestionarea
crizelor.
Alianta incearca sa intareasca securitatea si stabilitatea euroatlantica prin: pastrarea legaturii
transatlantice, mentinerea unor capabilitati militare eficace si suficiente pentru descurajare si
aparare, pentru indeplinirea intregului spectru de misiuni ale NATO, dezvoltarea Identitatii
Europene de Securitate si Aparare in cadrul Aliantei, o capacitate completa pentru gestionarea
cu succes a crizelor, continuarea procesului de deschidere fata de noi membri si urmarirea
constanta a relatiilor de parteneriat, cooperare si dialog cu celelte tari ca parte a abordarii
problemelor de securitate euroatlantica prin cooperare, inclusiv in domeniul controlului
armamentelor si dezarmarii.
Alianta ramane deschisa pentru noi membri conform Art.10 al Tratatului de la Washington.
Aceasta presupune lansarea de noi invitatii in anii urmatori, tarilor dornice si capabile sa-si
asume responsabilitatile si obligatiile de membru al Aliantei, in masura in care NATO
apreciaza ca includerea de noi membri ar servi intereselor sale politice si strategice globale, ar
intari eficacitatea si coeziunea sa si ar intari securitatea si stabilitatea globala a Europei. In
acest scop, NATO a stabilit un program de activitati care sa acorde asistenta tarilor aspirante
in cadrul pregatirii acestora in vederea posibilei aderari la Alianta, in contextul unor relatii
mai
extinse
cu
aceste
tari.
Politica Aliantei de sprijinire a controlului armamentelor, dezarmarii si neproliferarii va
continua sa joace un rol major in realizarea obiectivelor de securitate ale Aliantei. Aliatii
7
cauta sa intareasca securitatea si stabilitatea la cel mai redus nivel al fortelor in concordanta
cu capacitatea Aliantei de a asigura apararea colectiva si de a indeplini intregul sau spectru de
misiuni. Alianta acorda o deosebita importanta continuarii valabilitatii si deplinei
implementari de catre toate partile semnatare ale Tratatului CFE, considerandu-l ca un
element esential in asigurarea stabilitatii spatiului euroatlantic.
Textul Tratatului Nord-Atlantic
TRATATUL NORD-ATLANTIC
Washington DC, 4 aprilie 1949
Statele care sunt parte a prezentului Tratat isi reafirma credinta in obiectivele si principiile
Cartei Natiunilor Unite, precum si dorinta lor de a convietui in pace cu toate popoarele si
guvernele. Ele sunt angajate in salvgardarea libertatii, a mostenirii comune si a civilizatiilor
popoarelor pe care le reprezinta, pe baza principiilor democratiei, libertatii individuale si a
literei legii. Ele cauta sa promoveze stabilitatea si bunastarea zonei nord-atlantice. Ele sunt
hotarate sa isi uneasca eforturile in scopul apararii colective si al pastrarii pacii si securitatii.
Astfel, ele sunt de acord cu prezentul Tratat Nord-Atlantic:
ARTICOLUL 1
Partile se angajeaza, conform prevederilor din Carta Natiunilor Unite, sa rezolve prin mijloace
pasnice orice disputa internationala in care ar putea fi implicate, astfel incat sa nu aduca
atingere pacii, securitatii si dreptului international si sa se abtina sa recurga in relatiile
internationale la amenintarea cu forta sau la folosirea fortei, in vreun mod incompatibil cu
obiectivele Natiunilor Unite.
ARTICOLUL 2
Partile vor contribui la dezvoltarea continua a relatiilor internationale de pace si prietenie prin
consolidarea institutiilor libere, prin facilitarea unei mai bune intelegeri a principiilor pe baza
carora sunt fondate aceste institutii si prin promovarea conditiilor de asigurare a stabilitatii si
bunastarii. Ele vor cauta sa elimine conflictele din politicile lor economice internationale si
vor incuraja colaborarea economica bilaterala sau multilaterala.
ARTICOLUL 3
Pentru a indeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Partile, separat sau impreuna, prin
intermediul auto-ajutorarii si al sprijinului reciproc continue, isi vor mentine si isi vor
dezvolta capacitatea individuala si cea colectiva de rezistenta in fata unui atac armat.
ARTICOLUL 4
Partile vor avea consultari comune ori de cate ori vreuna dintre ele va considera ca este
amenintata integritatea teritoriala, independenta politica sau securitatea vreuneia dintre Parti.
ARTICOLUL 5
Partile convin ca un atac armat impotriva uneia sau mai multora dintre ele, in Europa sau in
America de Nord, va fi considerat un atac impotriva tuturor si, in consecinta, sunt de acord ca,
8
daca are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, in exercitarea dreptului la auto-aparare
individuala sau colectiva recunoscut prin Articolul 51 din Carta Natiunilor Unite, va sprijini
Partea sau Partile atacate prin efectuarea imediata, individual sau de comun acord cu celelalte
Parti, a oricarei actiuni pe care o considera necesara, inclusiv folosirea fortei armate, pentru
restabilirea si mentinerea securitatii zonei nord-atlantice.
Orice astfel de atac armat si toate masurile adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui raportate
imediat Consiliului de Securitate. Aceste masuri vor inceta dupa ce Consiliul de Securitate va
adopta masurile necesare pentru restabilirea si mentinerea pacii si securitatii internationale.
ARTICOLUL 6
In scopul aplicarii Articolului 5, un atac armat asupra uneia sau mai multora dintre Parti se
considera ca include un atac armat:
pe teritoriul(1) oricarei Parti in Europa sau America de Nord, in Departamentele algeriene
ale Frantei(2), pe teritoriul Turciei sau pe insulele aflate sub jurisdictia oricarei Parti din zona
nord-atlantica, la nord de Tropicul Cancerului;
asupra fortelor terestre, navale sau aeriene ale oricarei Parti, care se afla pe sau deasupra
acestor teritorii, sau in oricare zona a Europei in care fortele de ocupatie ale uneia dintre Parti
erau stasionate la data intrarii in vigoare a acestui Tratat, sau pe Marea Mediterana ori in zona
nord-atlantica aflata la nord de Tropicul Cancerului.
(1) Definitia teritoriilor carora li se aplica Articolul 5 a fost revizuta de catre Articolul 2 al
Protocolului la Tratatul Nord-Atlantic, odata cu aderarea Greciei si Turciei, semnata la data de 22
octombrie 1951.
(2) La data de 16 ianuarie 1963, Consiliul Nord-Atlantic a luat nota de faptul ca, in ceea ce priveste
fostele departamente algeriene ale Frantei, clauzele relevante ale acestui tratat au devenit inaplicabile
incepand cu data de 3 iulie 1962.
ARTICOLUL 7
Tratatul nu afecteaza si nu va fi interpretat ca afectand in nici un fel drepturile si obligatiile
care decurg din Carta Partilor care sunt membre ale Natiunilor Unite, sau responsabilitatea
principala a Consiliului de Securitate de mentinere a pacii si securitatii internationale.
ARTICOLUL 8
Fiecare Parte declara ca nici una din obligatiile internationale, aflate in vigoare la un moment
dat intre ea si oricare din celelalte Parti sau un al treilea stat, nu este in contradictie cu
prevederile prezentului Tratat si se angajeaza sa nu isi asume nici o obligatie internationala
aflata in conflict cu acest Tratat.
ARTICOLUL 9
Prin prezentul, Partile infiinteaza un Consiliu in cadrul caruia fiecare va fi reprezentata in
procesul de analiza a problemelor referitoare la implementarea acestui Tratat. Consiliul va fi
astfel organizat incat sa fie capabil sa se reuneasca prompt si in orice imprejurare. Consiliul
va constitui atatea organisme subsidiare cat este necesar; in primul rand, va infiinta de urgenta
un comitet al apararii care va recomanda masurile de implementare a Articolelor 3 si 5.
ARTICOLUL 10
9
Prin acord unanim, partile pot sa invite sa adere la acest Tratat orice alt stat european aflat in
pozitia de a urma principiile acestui Tratat si de a contribui la securitatea zonei nord-atlantice,
sa adere la acest Tratat. Orice stat astfel invitat poate deveni parte la Tratat, in urma depunerii
la guvernul Statelor Unite ale Americii a documentului de aderare. Guvernul Statelor Unite
ale Americii va notifica fiecare Parte in legatura cu depunerea fiecarui astfel de document de
aderare.
ARTICOLUL 11
Acest Tratat va fi ratificat si prevederile sale vor fi indeplinite de catre Parti, in conformitate
cu regulile constitutionale respective. Documentele de ratificare vor fi depuse cat mai curand
la guvernul Statelor Unite ale Americii, care ii va notifica pe toti ceilalti semnatari in legatura
cu fiecare depunere. Tratatul va intra in vigoare intre statele care l-au ratificat, imediat ce se
va depune ratificarea de catre majoritatea semnatarilor, incluzand ratificarile Belgiei, Canadei,
Frantei, Luxemburgului, Olandei, Marii Britanii si Statelor Unite, si va intra in vigoare, cu
privire la alte State, la data depunerii ratificarilor lor.
Tratatul a intrat in vigoare la data de 24 august 1949, dupa depunerea ratificarilor din partea tuturor
statelor semnatare.
ARTICOLUL 12
Dupa zece ani de la intrarea in vigoare a Tratatului, sau la orice data ulterioara, Partile, la
cererea oricareia dintre ele, se vor consulta in scopul revizuirii Tratatului, luand in considerare
factorii care la vremea respectiva afecteaza pacea si securitatea in zona nord-atlantica,
inclusiv dezvoltarea de acorduri universale sau regionale, conform Cartei Natiunilor Unite,
pentru mentinerea pacii si securitatii internationale.
ARTICOLUL 13
Dupa douazeci de ani de la intrarea in vigoare a Tratatului, oricare Parte poate sa se retraga
din cadrul acestuia la un an de la depunerea notificarii de denuntare la guvernul Statelor Unite
ale Americii, care va informa guvernele celorlalte Parti in legatura cu depunerea fiecarei astfel
de notificari de denuntare.
ARTICOLUL 14
Acest Tratat, ale carui variante in limba engleza sau franceza sunt in mod egal autentice, va fi
depozitat in arhivele guvernului Statelor Unite ale Americii. Copii autorizate conforme vor fi
transmise de catre acest guvern celorlalte guverne semnatare.
10