Anda di halaman 1dari 20

Epicleza euharistica in cultul divin public alBisericii Ortodoxe si in contextul ecumenic de

astazi
In cultul divin public al Bisericii Ortodoxe, epicleza este rugaciunea de invocare a Sfantului Duh intalnita
nu numai in cadrul Sfintei Liturghii, ca rugaciune tipica de solicitare a interventiei si lucrarii dumnezeiesti
pentru prefacerea elementelor de paine si vin in Trupul si Sangele Domnului, ci si in randuialaSfintelor
Taine si ierurgii ca formula sacramentala de sfintire si binecuvantare a omului si a naturii inconjuratoare
care, impreuna cu omul, tinde si ea progresiv spre o prefacere si transformare spirituala in drumul ei spre
desavarsire, caci "potrivit fagaduintelor Domnului, noi asteptam ceruri noi si pamant nou, in care
locuieste dreptatea" (II Petru 3, 13). Avand o importanta covarsitoare inviata liturgica a Bisericii Ortodoxe
si constituind un subiect dogmatic de actualitate, tema epiclezei si a comuniunii euharistice a fost
adeseori abordata in dialogurile si intrunirile ecumenice din si strainatate.
Ortodocsii considera comuniunea euharistica si cultica o urmare fireasca a Crezului si a Tainelor comune.
Ei afirma ca unitatea de credinta este baza si continutul acestei comuniuni si sustin fara echivoc ca nu
ne putem impartasi in mod real cu Hristos, decat atunci cand il marturisim in deplinatatea Sa. Numai
dupa ce se ajunge la o unitate plenara a credintei si trairii crestinesti, se vor darama zidurile
despartitoare. Atunci rugaciunile comune, actele de cult si comuniunea euharistica chiar, vor fi mai
autentice si mai concrete decat le pot face simplele intruniri exterioare in contextul dialogului ecumenic.
Numai prin credinta plenara a Bisericii nedivizate, marturisita in comuniune cultica prin Preotie si
prin celelalte Taine, putem ajunge la impartasirea reala cu Trupul si Sangele euharistie al lui Hristos, asa
cum se roaga neincetat Biserica: "Unirea credintei si impartasirea Sfantului Duh cerand, pe noi insine si
unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam".
Epicleza din punct de vedere liturgic
Acesta este in esenta obiectivul si scopul principal al Liturghiei ortodoxe relevat atat in textul anaforalei,
cat si in alineatele ecteniilor, caci nu se pot impartasi din acelasi potir cei ce nu marturisesc aceeasi
credinta.
"Euharistia nu este mijlocul sau instrumentul unitatii, ci incoronarea acesteia", adica pecetluirea unitatii
duhovnicesti a celor ce au sporit in gandire, iubire si simtire crestineasca si "s-au pregatit pentru a fi un
"Trup si un Duh" cu Hristos, prin Duhul Sfant, rugandu-se in comun, laudandu-L pe Dumnezeu in comun,
marturisind in comun aceeasi credinta si aducand ofranda comuna a painii si a vinului". Toate momentele
anterioare epicle-zei care se succed in mod gradat in randuiala Sfintei Liturghii, cum ar fi: citirea Sfintei
Evanghelii, rostirea in comun a Simbolului credintei, marturisirea dragostei fratesti, raspunsurile mari si
rugaciunea euharistica sau anaforaua, nu sunt altceva decat trepte de inaintare in unitatea credintei, a
simtirii si trairii crestinesti.
Abia dupa parcurgerea acestor etape urmeaza momentul culminant al slujbei, epicleza, adica chemarea,
rugaciunea si implorarea noastra catre Tatal ca sa trimita pe Duhul Sfant sa sfinteasca cinstitele daruri de
paine si vin si sa le prefaca in Trupul si Sangele Fiului Sau: "inca aducem Tie aceasta slujba duhovniceasca
si fara de sange si Te chemam, Te rugam si cu umilinta la Tine cadem: Trimite Duhul Tau cel Sfant peste
noi si peste aceste daruri ce sunt puse inainte. Si fa, adica, painea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tau.
Iar ce este in potirul acesta, Cinstit Sangele Hristosului Tau. Prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant"3. Amin,
Amin, Amin.
De fapt, rugaciunea epiclezei este adresata lui Dumnezeu Cel in Treime slavit, adica lui Dumnezeu privit in
unitatea Fiintei Sale: "Tie ne rugam si de la Tine cerem, Sfinte al sfintilor, cu bunavointa bunatatii Tale, sa
vina Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste darurile acestea ce sunt puse inainte si sa le binecuvinteze pe
dansele si sa le sfinteasca si sa le arate: Painea aceasta, adica, insusi Cinstitul Trup al Domnului si
Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Iar ceea ce este in potirul acesta, insusi Cinstitul Sange
al Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos...", se spune in textul epiclezei din
Liturghia Sfantului Vasile cel Mare.
Invocarea Sfantului Duh are ca obiect nu numai prefacerea painii si a vinului, ci si prefacerea si

transformarea sufleteasca a credinciosilor, caci jertfa euharistica se aduce spre iertarea pacatelor, spre
impartasirea cu Sfantul Duh, spre plinireaimparatiei cerurilor, spre indraznirea catre Dumnezeu si
izbavirea de judecata si osanda cea vesnica. Acesta este motivul pentru care preotul liturghisitor, dupa
invocarea Sfantului Duh, se roaga astfel: "Iar pe noi care ne impartasim dintr-o paine si dintr-un potir sa
ne unesti unul cu altul prin impartasirea Aceluiasi Duh Sfant si pe nici unul dintre noi sa nu-l faci vinovat
prin aceea ca se impartaseste din ele cu nevrednicie".
Aceste doua aspecte scot in relief dimensiunea eshatologica a Tainei, indreptata spre viitor, spre
implinirea imparatiei lui Dumnezeu, descoperita si daruita Bisericii, care traieste in mod constient acest
mister. Deci, "prin taina painii euharistice este reprezentata si intrupata unitatea credinciosilor, care
alcatuiesc un Trup in Hristos. In toate locurile unde se savarseste aceasta taina, este prezenta mereu
Biserica in mod plenar".
Rugaciunea epiclezei ne arata ca Duhul Sfant, ca Duh al iubirii si comuniunii, innoieste si dinamizeaza
intreaga viata a Bisericii. Biserica ii cheama la inceputul fiecarei slujbe sa patrunda in adancul fiintei
credinciosilor ca sa o purifice de necuratia pacatului si sa o sfinteasca cu harul sau dumnezeiesc:
"imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, vino si Te salasluieste intru noi si ne curateste pe noi
de toata intinaciunea si man-tuieste, Bunule, sufletele noastre".
In actul liturgic, Duhul Sfant intra in relatie personala in primul rand cu preotul slujitor care il cheama sa-i
curateasca sufletul de toata intinarea patimilor pentru a aduce fara de prihana jertfa cea fara de sange.
inaintea oficierii Sfintei Liturghii, preotul se roaga astfel: "Trimite, Doamne, mana Ta cea sfanta din
inaltimea sfantului Tau locas si ma intareste spre slujba ce-mi este pusa inainte, ca fara de osanda stand
inainteaSfantului Tau Altar, sa savarsesc jertfa cea fara de sange, ca a Ta este puterea si slava in veci,
Amin", iar in clipele premergatore rostirii epiclezei, spune: "Pe Prea Sfantul Tau Duh..., Bunule, nu-L lua de
la noi, ci ne innoieste pe noi cei ce ne rugam Tie".
O rugaciune similara rosteste preotul in taina si in momentul oficierii Tainei Sfantului Botez: "...Spala-mi
necuratia si intinaciunea sufletului si pe mine intreg cu totul ma sfinteste...", se spune in textul rugaciunii,
caci este anormal si nefiresc ca preotul, in calitate de organ sfin-titor al vietii credinciosilor, sa ramana
"rob al pacatului". Duhul Sfant intareste puterile sufletesti ale preotului, ajutandu-l sa-si inalte viata sa
duhovniceasca, pentru a o face compatibila cu sfintenia Tainelor. Asa cum afirma un mare teolog roman
"sfintitii slujitori se roaga, in primul rand, ca Duhul Sfant nu numai sa nu le fie retras si sa nu fie lipsiti de
El, sau sa li se suspende, ori sa li se suprime asistenta Lui, ci, totodata, sa le fie restaurat, adica sa le fie
reinsufletit sufletul Lui intr-insii, investindu-i cu puterea Sa, ca oarecand pe Sfintii Apostoli in ziua
Cincizecimii".
Epicleza din punct de vedere dogmatic
In Biserica Ortodoxa, fiecare Taina are epicleza si Cincizecimea ei proprie, adica rugaciunea de invocare a
Sfantului Duh si coborarea Acestuia asupra materiei, pentru transfigurarea ei, a omului si a intregii creatii.
Sub adumbrirea Duhului lumea creatase uneste fara schimbare, alterare sau contopire cu harul necreat si
nu e desfiintata, nici afectata, ci transfigurata si facuta nestricacioasa, caci asa cum spune si Sfantul
Maxim Marturisitorul "Duhul Sfant activeaza in om harul mantuirii, preface si schimba pe fiecare in parte,
rezidindu-l in chip mai dumnezeiesc, potrivit cu insusirile Lui, si inaltandu-l spre ceea ce se indica
prin tainele ce se savarsesc, chiar daca acela nu simte, in cazul ca e inca copil in cele dupa Hristos si nu
poate vedea in adancul celor ce se petrec".
Duhul Sfant raspunde la epicleza Bisericii cu prezenta si lucrarea Sa dumnezeiasca, potrivit fagaduintei
Mantuitorului: "Eu voi ruga pe Tatal si El va va da un alt Mangaietor" (Ioan XIV, 16), spune Mantuitorul
apostolilor Sai. Inaltat de-a dreapta Tatalui, Hristos - Marele Preot continua mijlocirea Sa preoteasca si
epicleza Sa permanenta pe langa Tatal, facand din Biserica local Cincizecimii neincetate.
Duhul Sfant continua astfel prin Biserica actiunea Domnului Hristos de a recapitula, de a modela toata
creatura, de a o conduce la implinirea ei, caci Biserica prin epicleza actualizeaza Cincizecimea, ca relatie
dinamica intre ea si Sfanta Treime. "intalnirea cu Hristos in locasul bisericii nu e traita de credinciosi ca
persoane izolate, ci in comunitate, intarind unitatea dintre ei fara de care nu este posibila
mantuirea".Locasul bisericii nu este doar o casa de rugaciune a credinciosilor, ci un loc al prezentei si

lucrarii lui Dumnezeu Cel in Treime. "Prefacerea (elementelor naturale de paine si vin in Trupul si Sangele
Domnului) este astfel opera Sfintei Treimi, adica a Dumnezeirii in toate cele trei ipostasuri, ca si opera de
manturie a neamului omenesc pe care o hotaraste din eternitate Tatal, o lucreaza Fiul prin activitatea Sa
pamanteasca incoronata pe Golgota si o intareste Sfantul Duh prin salasluirea Lui permanenta intre noi cu
incepere de la Cincize-cime si actiunea Lui in veci simtitoare".
Biserica este plina de Duhul Sfant pe de o parte, iar pe de alta parte, ea il cheama continuu. Biserica este
unita cu Hristos pe de o parte, iar pe de alta parte ea nazuieste spre El, il cheama in rugaciunile ei. Deci,
nu este o unire statica, ci una dinamica, ce nazuieste tot mai sus: "Cincizecime continuata, lucrare
revelatoare neintrerupta a Duhului Sfant, Biserica reveleaza neincetat identitatea ei cu Hristos care este
Adevar, Cale si Viata, ceea ce face din Biserica insasi o taina a Adevarului si a Vietii". Aceasta lucrare
sinergica caracterizeaza intreg cultul divin public ortodox. Prin structura sa de imnuri, rugaciuni, acte si
formule sacramentale de invocare, adorare si multumire, acest cult are prin excelenta un caracter
epicletic si teocentric, fiindca centreaza si inradacineaza viata noastra in Dumnezeu, izvorul vietii si al
mantuirii noastre. "Viata noastra este autentica si sanatoasa daca isi are obarsia in Dumnezeu si e
miscata de Dumnezeu in toate formele ei", spune un teolog contemporan.
Experienta vietii liturgice ilustreaza cat se poate de fidel acest adevar, caci orice act liturgic si orice forma
de cult reprezinta adevarate cai de patrundere si transmitere a vietii divine in umanitatea rascumparata.
Ele sunt mijloace harismatice prin care Hristos isi extinde prin Duhul Sfant puterea si lucrarea Sa
mantuitoare in lume, incat putem spune ca "prezenta reala a lui Dumnezeu si intrarea in relatie
spirituala cu el prin actele liturgice formeaza insasi misterul cultului". In spatiul eclezial al cultului
divin public ortodox, unitatea credintei, a iubirii si trairii crestinesti este potentata si luminata de harul
treimic necreat. Aici este locul intalnirii reale a omului cu Dumnezeu, locul unde "Dumnezeu se intrupeaza
in om si omul se spiritualizeaza in Dumnezeu. intruparii, adica omenizarii lui Dumnezeu, ii raspunde
spiritualizarea siindumnezeirea omului. Iubirii Tatalui ii raspunde deja iubirea Fiului Omului, iar "noi ne
aducem aminte de Domnul, pentru ca El isi aduce aminte de noi". "Duhul si Mireasa spun: Vino, Doamne!"
Acesta este intelesul suprem al epiclezei care duce la nuntile mistice ale lui Hristos cu orice suflet".
In Biserica Ortodoxa aproape tot cultul divin public este o epicleza, o chemare a Duhului, dar mai ales
Tainele care nu sunt numai repetitia unor formule si randuieli, ci prilejuri pentru reinnoirea chemarii
si pogorarii Duhului. "De altfel, toate slujbele (ortodoxe), toate ceremoniile, toate cuvintele n-au rost, n-au
valoare decat ca purtatoare ale Duhului: prin ele marele torent al Duhului lucreaza asupra omului, pe care
(Duhul) trebuie sa-si puna pecetea sa".
Fiecare Taina are propria sa cincizecime, epicleza sa, care este rugaciunea adresataTatalui pentru ca El sa
trimita pe Duhul Sfant. Lucrarea Duhului Sfant in misterul Tainelor are ca obiectiv prioritar sfintirea
elementelor naturale: apa, untdelemnul, painea sau vinul. La savarsira Botezului, de pilda, preotul cere lui
Dumnezeu sa trimita Duhul Sau cel Sfant peste apa baptismala, prin cuvintele: "Tu insuti dar, Iubitorule
de oameni, vino si acum cu pogorarea Sfantului Tau Duh care sfinteste toate si sfinteste apa aceasta", iar
in continuare se cere Domnului nostru Iisus Hristos sa lucreze insusi prin apa sfintita la restaurarea si
renasterea duhovniceasca a celui ce se boteaza: "Fa-o pe ea izvor de nestricaciune, har de sfintenie,
dezlegare de pacate, vindecare de boli, diavolilor pieire, plina de putere ingereasca...", ceea ce inseamna
o interventie reala a lui Dumnezeu in actul sfintirii si innoirii fapturii umane. Despre prezenta activa a
Mantuitorului Hristos in lucrarea Tainelor ne graiesc aproape toti Sfintii Parinti. Sfantul Ioan Gura de Aur
spune in acest sens: "Cand vezi scaldatoarea apelor si mana preotului atingandu-se de capul tau, sa nu
socotesti ca aceea este doar simpla apa, nici ca singura mana preotului este pusa pe capul tau. Fiindca nu
omul este cel ce lucreaza cele ce se savarsesc, ci harul Duhului este Cel ce sfinteste firea apelor si se
atinge impreuna cu mana preotului de capul tau".
Deci, Duhul Sfant nu se manifesta ca o putere exterioara materiei ce se misca la suprafata elementelor
naturale, ci actioneaza in interiorul lor, strabatandu-le cu energia Sa dumnezeiasca, pentru ca aceste
elemente sa devina izvoare de curatire si de sfintenie. Cand preotul invoca pe Sfantul Duh ca sa
sfinteasca untdelemnul laTaina Sfantului Maslu specifica in rugaciunea epicletica si efectele harismatice si
terapeutice ale acestui untdelemn sfintit, mentionand ca este destinat "ca sa fie celor ce se vor unge

dintr-insul spre tamaduire si izbavire de toata patima si intinaciuneatrupului si a sufletului si a toata


rautatea".
Asadar, prin prezenta Duhului Sfant in elementele naturale si prin impartasirea de ele, fiinta credinciosului
se purifica si se sfinteste in toata plinatatea ei. "Asa cum Duhul izvora din trupul lui Hristos, ca sa vindece
pe cei ce se atingeau de El, tot astfel, Duhul Sfant se manifesta prin elementele naturale ca sa innoiasca
fiinta credinciosilor". Coborarea Sfantului Duh peste Daruri este ceruta in vederea transformarii launtrice a
credinciosilor. Noi chemam Duhul Sfant sa se pogoare peste paine si vin pentru ca prin cuminecarea cu
Sfintele si Prea Curatele Taine ale lui Hristos sa primim "iertarea pacatelor", sa descoperim "impartasira
Sfantului Duh" si sa gustam, inca din lumea aceasta, "plinatatea imparatiei".
In concluzie, cerem sa vina Duhul Sfant peste noi, pentru ca pe toti care ne impartasim din aceasta unica
Paine si din acest Sfant Potir, "sa ne uneasca unii cu altii prin impartasirea Aceluiasi Duh Sfant", pentru ca
numai uniti unii cu altii in comuniunea Duhului Sfant constituim Biserica lui Hristos. Acesta este rostul
epiclezei in cultul divin public ortodox.
Epicleza este o marturisire liturgica a dogmei. Toate rugaciunile Liturghiei au un caracter epicletic, atat
cele anterioare epiclezei euharistice, cat si cele dupa aceasta consacrare, in care ne rugam ca Tatal sa
primeasca sacrificiul nostru si sa trimita credinciosilor plenitutindea harului Sau. Tainele sunt o continua
epicleza a Bisericii si o continua Cincizecime.
Biserica cheama Duhul prin toate manifestarile sale cultice, dar mai cu seama prin Taine. in acest sens
vorbim de epicleza Botezului, prin care cel botezat se face membru al Trupului tainic; de epicleza
Mirungerii, cincizecime personala, prin carefiinta umana devine harismatica, creatura noua; de epicleza
Pocaintei, a Hirotoniei, a Nuntii, a Maslului, prin care toate se sfintesc si se inalta. Insusi gestul pe care-l
face crestinul cand se insemneaza cu Sfanta Cruce este un act epicletic care transforma pe crestin in
crucea vie a lui Hristos. Orice Taina si, in consecinta, orice act spiritual crestin poseda mica sa
cincizecime, ungerea Duhului, pentru ca toate au o intentie epicletica.
Euharistia inlesneste comunitatii sa participe la Cincizecime, fiindca fiecare credincios se impartaseste nu
numai de Hristos, ci si de Duhul: "Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri", spune
epicleza. Numai intrucat Duhulraspunde la epicleza Bisericii si coboara peste comunitate, ca in ceasul al
treilea la Cincizecime peste Apostoli, darurile se prefac in Trupul si Sangele Domnului.
Inainte de impartasire, preotul cere iarasi pentru noi nu numai invred-nicirea de impartasirea cu Trupul si
Sangele Domnului ci si cu Sfantul Duh, pentru ca poporulmarturiseste dupa impartasanie: "primit-am
Duhul cel ceresc", sau: "Unirea credintei si impartasirea Sfantului Duh...". "Unirea tuturor pentru care se
roaga Biserica, nu se intelege nici ca o asamblare a unor fragmente de "comunitati crestine", ci ca o
extindere a unitatii trei-mice care se lucreaza sfant in trupul ei liturgic".
Trimitera Duhului Sfant nu se intampla izolat si automat fara epicleza comunitatii si, de aceea,
in Ortodoxie nu se poate savarsi Euharistia fara participarea comunitatii.
Epicleza din punct de vedere interconfesional
In Biserica Romano-Catolica exista practica veche de a se savarsi Liturghia fara prezenta comunitatii. Prin
aceasta, se urmarea tendinta de a se desparti Euharistia de comunitate. In romano-catolicism preotul se
plaseaza intr-o relatie deasupra comunitatii. "In mesa, Hristos se ofera El insusi Tatalui Sau prin slujirea
preotului, comemorand si reinnoind jertfa prin care El isi face prezenta viata Sa".
La Conciliul II Vatican s-a facut un efort de a se depasi aceasta separatie, dispunandu-se prin Constitutia
"De sacra Liturgia" sa nu se mai faca Liturghie in absenta credinciosilor, insa nu a izbutit sa impuna in
mod expres epicleza in forma structurala in care exista ea in Liturghiile ortodoxe, ca rugaciune tipica in
care este invocat Dumnezeu Cel slavit in Treime sa trimita pe Prea Sfantul Sau Duh in mod personal
"peste noi", adica peste comunitatea rugatoare si peste fiecare element euharistie in parte (painea de pe
sfantul disc si vinul din sfantul potir) ca sa le prefaca in Trupul si Sangele Domnului. Pana la Conciliul II
Vatican, Biserica Romano-Catolica a ramas tributara vechii conceptii si practici liturgice potrivit careia
minunea prefacerii are loc in momentul rostirii cuvintelor de instituire, care au putere lucrativa si
operatorie in acest sens. Dupa opinia romano-catolicilor "aceste cuvinte opereaza efectiv cele ce ele
anunta. Numai ele transforma painea si vinul in Trupul si Sangele lui Hristos".

Un teolog apusean a exprimat si formulat in mod categoric aceasta conceptie, spunand: "Cand preotul a
pronuntat cuvintele de consacrare, aceleasi pe care le-a rostit altadata Iisus asupra painii si a vinului, El
nu mai are inaintea lui paine si vin, ci Trupul si Sangele Stapanului, in mod real. Atunci se produce
transubstantie-rea sau schimbarea substantei si numai singurele speciile, sau accidentii painii si vinului
raman vizibile pentru ochii nostri, in timp ce substanta lor proprie a disparut. Aceasta doctrina este
definita de Conciliul de la Trident".
Potrivit doctrinei romao-catolice "Hristos Se aduce jertfa numai prin preot, nu si prin comunitate. Totul se
petrece, desigur, pentru comunitate, dar nu prin comunitate, ci deasupra ei. Comunitatea nu-si adauga
jertfa ei la jertfa lui Hristos. Nu se produce o osmoza intre aceste jertfe".
Datorita acestui fapt, a fost eliminata epicleza, pentru ca s-a considerat ca Hristos nu are nevoie sa
cheme pe Duhul pentru a se aduce pe Sine jertfa Tatalui Sau. in noile formulare ale misei romano-catolice
se poate sesiza o asa-zisa epicleza inainte de sfintirea Darurilor, introdusa mai mult din motive de ordin
ecumenic, in tendinta de redescoperire a unei vechi traditii liturgice si din necesitatea fortuita de a
evidentia rolul Duhului Sfant in cultul divin, insa, accentul cade si pe rostirea cuvintelor de instituire, care
reprezinta o conditie esentiala in actul prefacerii Sfintelor Daruri.
Dupa Conciliul II Vatican, mai persista inca conceptia ca "dupa ce preotul invoca coborarea Duhului Sfant
si pronunta asupra painii cuvintele pe care Mantuitorul insusi le-a pronuntat la Cina cea de Taina, painea
se schimba in Trupul lui Hristos". Cat priveste caracterul harismatic al Sfintelor Taine savarsite in Biserica
Romano-Catolica, "interventia obiectiva a Duhului Sfant in actul lucrarii lor sacramentale, datorita
epiclezei, este exclusa cu desavarsire. Datorita acestui fapt, sacramentele tind sa aiba asupra
credinciosilor efecte magice".
Aceasta conceptie dotrinara si mentalitate juridica inradacinata in viata si traditia liturgica a Bisericii
Romano-Catolice se reflecta ca o consecinta a invataturii despre purcederea Sfantului Duh exprimata in
adaosul Filioque introdus in Simbolul credintei. Aceasta dogma sparge raportul de egalitate si comuniune
a Persoanelor Sfintei Treimi si minimalizeaza actiunea Duhului Sfant in viata si lucrarea sacramentala a
Bisericii. De-a lungul istoriei, in timpul disputelor si controverselor teologice, unii papi, cum a fost Leon al
III-lea si Ioan al VIII-lea au protestat vehement impotriva acestui adaos.
Papa Leon al III-lea a gravat textul Simbolului de credinta pe doua placi de argint (una in greceste si una
in latineste) fara adaosul Filioque si le-a asezat pe frontispiciulbisericii Sfintii Apostoli Petru si Pavel din
Roma, iar Ioan al VIII-lea, in epistola sa adresata patriarhului Fotie "numeste chiar partasi cu Iuda pe acei
care pentru prima data au indraznit sa introduca acest adaos in textul simbolului si fagaduieste, ca va
scoate cu totul parerea aceasta, care s-a introdus din neintelepciune, dar crede ca pentru aceasta va
trebui un timp oarecare, pentru ca aceasta opinie s-a inradacinat adanc".
Acum se incearca in noile anafore ale liturghiei romane sa se scoata in evidenta lucrarea Duhului Sfant,
sau mai bine-zis se incearca o constientizare a prezenteiDuhului in Biserica. "Biserica nu inceteaza sa
ofere Tatalui "prinosul propriilor ei daruri" si sa-L implore sa trimita pe Duhul Sfant asupra lor, asupra ei
insesi, asupra credinciosilor si asupra lumii intregi, pentru ca, prin impartasirea din moartea siinvierea lui
Hristos - Preotul si prin puterea Duhului, aceste binecuvantari divine sa aduca roade de viata "spre lauda
gloriei harului Sau" (Efes. 1, 6)".
Desi se mai pastreaza inca conceptul latin ca sfintirea elementelor se efectueaza prin rostirea cuvintelor
de instituire, totusi, nu putem nega faptul ca "Biserica Romano-Catolica are in formularul liturghiei ei o
epicleza sau, mai bine-zis, o rugaciune corespunzatoare epiclezei din liturghia ortodoxa". Iata textul
epiclezei intercalata in randuiala misei romano-cato-lice: "Cu adevarat Sfant esti, Doamne, izvorul a toata
sfintenia. Te rugam, asadar, sfinteste darurile acestea cu roua Duhului Tau, ca ele sa devina pentru noi
Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos". In continuare se rostesc cuvintele de instituire, apoi,
urmeaza anamneza si rugaciunile de pomenire a intregii Biserici (dipticele) asemanatoare in mare parte
cu cele din Biserica Ortodoxa. invatatura fundamentala si comuna a celor doua Biserici o constituie

existenta credintei in prefacere chiar de la instituirea tainei, distinctia si contradictia rezidand numai in
modul in care se realizeaza aceasta prefacere.
"Eliminand din canonul misei invocarea, prefacerea, in Biserica Romano-Catolica, ramane numai o
presupunere, nu un fapt rezultat din insasi actiunea liturghisitorului ca urmare a credintei lui. Acesta a fost
unul din motivele pentru care protestantismul a tagaduit prefacerea, obligand Biserica Romano-Catolica
sa se refere, pentru dovedire, la liturghiile orientale, care atat prin vechime, cat si prin continutul lor,
cuprindeau aceasta dovada". Preotul romano-catolic, ce se substituie Mantuitorului si comunitatii,
anuleaza epicleza euharistica si, astfel, comuniunea dintre credinciosi si Dumnezeu nu mai este posibila,
deoarece, preotul nu mai este reprezentantul comunitatii. Romano-catolicii sustin ca epicleza este
rugaciunea prin care preotul il implora pe Tatal sa-L trimita pe Duhul sfintitor, pentru ca, primindu-Le,
credinciosii sa devina si ei ofranda vie adusa lui Dumnezeu".
In Liturghia ortodoxa, Hristos atrage si comunitatea in jertfa Sa. El este mai presus de comunitate dar si in
comunitate. Pentru ca jertfa este a comunitatii, este invocat Duhul Sfant sa prefaca elementele oferite si
sa le asimileze in Trupul Domnului. In Biserica Ortodoxa, epicleza euharistica, adica invocarea Duhului
Sfant peste Biserica si peste darurile puse inainte, o rosteste preotul in numele lui Hristos, caci Hristos
cheama pe Duhul spre a Se trimite peste daruri, iar Hristos se aduce pe Sine jertfa Tatalui prin trimiterea
Duhului. Dupa primirea lui Hristos euharistie, Biserica se roaga pentru o continua inaintare si crestere in
Hristos.
Romano-catolicii au acordat si ei cuvenita importanta acestui fapt, afirmand ca prin epicleza se asigura
sporirea duhovniceasca a Bisericii. "Epicleza este si rugaciunea pentru efectul deplin al impartasirii
adunarii din misterul lui Hristos. Biserica il roaga asadar pe Tatal sa-L trimita pe Duhul Sfant ca El sa faca
din viata credinciosilor o ofranda vie adusa lui Dumnezeu prin transformarea spirituala dupa chipul lui
Hristos, prin grija pentru unitatea Bisericii si prin participarea la misiunea ei cu marturia lor si cu slujirea
caritatii". La protestanti s-a renuntat definitiv la epicleza, pentru ca s-a trait exclusiv din nadejdea eshatologica a unirii cu Hristos in viata viitoare.
Inlaturarea epiclezei in cultul protestant este justificata de inexistenta preotiei sacramentale, protestantii
fiind adepti si sustinatori ai preotiei universale (I Petru 2, 9). Ca urmare a acestui fapt, Euharistia este
lipsita de caracterul ei esential: jertfa. In Biserica Ortodoxa, jertfa euharisitca a Sfintei Liturghii este o
actualizare in forma nesangeroasa a jertfei Mantuitorului de pe Golgota si acest act al identitatii dintre
cele doua jertfe se infaptuieste in momentul sfintirii darurilor, cand preotul liturghisitor rosteste
rugaciunea epiclezei.
Darurile de paine si vin pot fi multe si se pot sfinti si preface de mai multe ori in functie de locul si
timpul savarsirii Liturghiilor, dar toate aceste elemente naturale se prefac in unicul Trup al lui Hristos, Cel
jertfit o singura data pe Golgota. Jertfirea nu are loc in paine, ci in Trupul lui Hristos, iar actul prefacerii
painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului ii confera Sfintei
Euharistii caracterul de jertfa reala si adevarata, identica cu unica jertfa rascumparatoare de pe Cruce.
"Prefacerea constituie, deci, clipa sau punctul in care jertfele aduse in Liturghie - multiple si diferite in
timp si in spatiu - se intalnesc, se unifica si se identifica cu cea adusa pe Golgota".
In protestantism, absenta preotului liturghisitor inzestrat cu harul si puterea preotiei, deci, cu puterea de a
savarsi jertfa cea nesangeroasa, diminueaza valoarea Euharistiei, limitand-o la o simpla jertfa de lauda si
multumire pe care comunitatea o inalta in semn de omagiu lui Dumnezeu. in acest caz nu se poate vorbi
de o jertfa a lui Hristos care sa polarizeze in jurul ei jertfa comunitatii. La protestanti "nu are loc o
prefacere a elementelor si o sporita asimilare a comunitatii in Trupul lui Hristos. Propriu-zis, Hristos nici nu
se jertfeste, nici nu se preface in mod "substantial". Centrul de greutate al cultului cade pe propovaduirea
cuvantului si predica Evangheliei. "in protestantism puterea transcendentala a cuvantului este factorul
constitutiv al actiunii sacramentale". Acest concept protestant este formulat de Luther in urmatoarea
paradigma: "Cand eu vestesc cuvantul lui Dumnezeu, eu sacrific, iar cand tu asculti cuvantul lui

Dumnezeu, tu sacrifici cu toata inima ta; la fel cand ne rugam si facem milostenie aproapelui nostru".
In zilele noastre, teologii protestanti incearca sa recunoasca necesitatea si importanta epiclezei,
argumentand acest fapt pe temeiul invataturii Sfintei Scripturi si a unor marturii din traditie, insa "nu ne
putem astepta ca aceste opinii cu privire la epicleza euharistica sa corespunda intru totul vederilor
noastre, date fiind propriile lor dificultati de ordin dogmatic, care le stau in cale".
Miscarile harismatice contemporane in masura in care nu-si unesc glasul rugaciunii lor cu glasul rugaciunii
Bisericii, ci se detaseaza de ea, nu pot pretinde ca sunt patrunse de Duhul Sfant. Numai prin Biserica ele
pot afla pe "Vistierul bunatatilor si Datatorul de viata", deoarece primirea Duhului are caracter comunitar,
eclezial. in acest sens, Ortodoxia are un caracter epicletic; Duhul Sfant este continuu lucrator in Biserica si
in membrii ei si nu numai in actul propriu-zis al Tainelor.
Toata Liturghia ortodoxa este o epicleza, o cerere adresata lui Dumnezeu pentru ca El sa realizeze ceea ce
sacrificiul Fiului Sau unic a facut posibil: venirea mantuitoare a imparatiei. Toate rugaciunile rostite de
preot in timpul Sfintei Liturghii sunt o cerere continua pentru trimiterea Sfantului Duh. Slujitorii se roaga
sa dobandeasca vrednicia duhovniceasca a slujirii prin "salasluirea Duhului celui bun al harului peste ei,
peste darurile ce sunt puse inainte". Epicleza este punctul culminant al intregului canon euharistic.
Temeiurile biblice si patristice ale epiclezei euharistice
In Liturghia romana, epicleza premerge cuvintelor de instituire, iar in Liturghia bizantina ea urmeaza
acestora. Sfantul Ioan Damaschin in cap. IV al Dogmaticii sale spune ca "painea punerii inainte, vinul si
apa, prin invocarea si pogorarea Sfantului Duh se prefac in chip supranatural in Trupul si Sangele lui
Hristos".
Au fost si teologi romano-catolici care au recunoscut eficacitatea si necesitatea epiclezei cum ar fi preotul
Eusebie Renaudot, recunoscut prin traducerea si publicarea liturghiilor orientale.
Din marturiile celor trei sfinti evanghelisti aflam ca cei doi termeni: a binecuvanta si a multumi exprima
unul si acelasi lucru. Cand se descrie minunea inmultirii painilor, intr-un caz se foloseste verbul a
binecuvanta (Matei 14, 19) (cand inmulteste cele 5 paini si doi pesti), iar in celalalt caz (cand inmulteste
cele sapte paini) foloseste verbul a multumi (Matei 15, 36). Si intr-un caz si intr-altul efectul este acelasi:
inmultirea minunata a painilor.
Aceiasi termeni ii intrebuinteaza si ceilalti doi evanghelisti, de unde rezulta ca nu exista nici o deosebire
de fond si de sens intre aceste doua cuvinte.
Cand Domnul a luat painea si vinul si le-a dat Apostolilor, ele erau deja prefacute in Trupul si Sangele Lui.
Deci Trupul Domnului era prezent inainte de a-L frange si atunci actul prefacerii trebuie cautat in
intervalul de timp dintre "luare" si "frangere" si acesta este actul "binecuvantarii".
La fel si cu vinul din pahar s-a intamplat aceeasi situatie. Sangele Domnului a fost in pahar inainte de
"dare" si prin urmare, taina prefacerii s-a produs exclusiv prin actul "binecuvantarii", respectiv
al"multumirii".
Deci cuvintelor de instituire nu le revine nici o putere operativa, sfintitoare, cum sustinteologii catolici, ci
numai un rol vestitor, informativ, declarativ si didactic. in concluzie, la Cina cea de Taina prefacerea a fost
savarsita de catre Mantuitorul prin binecuvantare. Aceasta binecuvantare a fost insotita de cuvinte
ramase necunoscute noua. Sfantul Ciprian, episcopul Cartaginei, spune ca noi nu am putea bea sangele
lui Hristos daca Hristos n-ar fi baut El mai intai paharul. La fel spune si Fericitul Augustin si Teofilact al
Bulgariei, Eutimie Zigabenul si Toma d'Aquino (in Summa Theologica).
Paralelismul dintre minunea intruparii si minunea prefacerii in Sfanta Euharistie il gasim exprimat cel mai
plastic si mai convingator la Sfantul Ioan Damaschin: "Cum va fi mie aceasta - zice Sfanta Fecioara - de
vreme ce nu stiu de barbat? Arhanghelul Gavriil raspunde: "Duhul Sfant Se va pogori peste tine..." Si
acum ma intrebi cum painea se face Trupul si vinul si apa Sangele lui Hristos? Ti-o voi spune eu. Duhul
Sfant se pogoara peste ele si face pe acelea ce sunt, mai presus de cuget si de cuvant".
Textul paulin care ne reda chintesenta epiclezei suna astfel: "Paharul binecuvantarii pe care il
binecuvantam, nu este oare impartasirea cu Sangele lui Hristos? " (I Cor. 10, 16). Primul care ne relateaza
amanunte despre ritualul Sfintei Liturghii si anume despre binecuvantarea elementelor naturale: paine,

vin si apa este Sfantul Justin Martirul in Apologia I, cap. 65.


A doua marturie despre existenta rugaciunii epiclezei in cult ne-o ofera Sfantul Irineuin opera sa Adversus
haereses. In aceasta lucrare el spune explicit ca "painea euharistica si vinul amestecat cu apa devin prin
cuvintele invocarii adevaratul Trup si Sange al lui Hristos". La el intalnim pentru prima data termenul
tehnic de epicleza. Si parintii capadocieni impreuna cu Sfantul Atanasie cel Mare fac mentiuni referitoare
la epicleza.
Insa cea mai elocventa atestare documentara a epiclezei o intalnim in cele 5 cateheze mistagogice
ale Sfantului Chiril al Ierusalimului si, in special, in ultima care cuprinde un scurt comentar al Liturghiei
Sfantului Iacob. In aceasta din urma, el spune astfel: "Dupa ce ne-am sfintit prin aceste imne
duhovnicesti, rugam pe Iubitorul de oameni Dumnezeu sa trimita Duhul cel Sfant peste cele puse inainte,
spre a face painea Trup al lui Hristos, iar vinul Sange al lui Hristos. in adevar, acelea de care S-a
atins Sfantul Duh s-au sfintit si s-au prefacut".
In cartea a VIII-a a Constitutiilor Apostolice unde este descrisa randuiala LiturghieiSfantului Iacob, in
varianta ei siriaca (antiohiana), este consemnat integral textul epiclezei acestei Liturghii, rostit in
continuarea anam-nezei: "imparate si Dumnezeule..., Te rugam sa privesti cu bunavointa spre aceste
daruri... Si sa trimiti Sfantul Tau Duh, martorul patimilor Domnului Iisus, peste aceasta jertfa, ca sa
lucreze, sa se arate (dovedeasca) painea aceasta ca Trup, al Hristosului Tau si paharul acesta (vinul) ca
Sange al Hristosului Tau, ca cei ce gusta din ele, sa fie intariti in pietate, sa capete iertarea pacatelor, sa
fie eliberati de diavolul si de ratacirea lui, sa fie plini de Duhul Sfant, sa fie vrednici de Hristosul Tau si
sadobandeasca viata vesnica.
O epicleza aproape similara cu cea anterioara o intalnim si in Liturghia de rit alexandrin a
Sfantului Evanghelist Marcu. Iata un scurt rezumat al textului acestei epicleze: "Tie Doamne Dumnezeul
nostru am pus inainte pe ale Tale dintru ale Tale si Te rugam si ne cucerim Tie Bunule si Iubitorule de
oameni, trimite din inaltimea locasului Tau cel sfant pe Mangaietorul..., pe Sfantul Tau Duh peste noi,
peste painile acestea si peste potirele acestea ca sa le sfinteasca si sa le savarseasca ca un Dumnezeu
Atotputernic. Si sa faca: Painea aceasta, Trupul, iar Potirul, Sangele Legiicelei Noi a Domnului si
Dumnezeului si Mantuitorului si imparatului nostru Iisus Hristos".
Epicleza este atestata in liturghiile mozarabe, galicane si celtice. Epi-cleza o gasim prezenta si in Traditia
apostolica a Sfantului Ipolit al Romei (la sfarsitul sec. III). incepand din acest moment, asistam la un
proces de descrestere a epiclezei in Occident, sub influenta teologiei sacramentale a Sfantului Ambrozie
(De Sacramentis). Asa se face ca in liturghia milaneza desi gasim prezenta epicleza, totusi nu o intalnim
sub aspectul explicit de invocare a Sfantului Duh "Epicleza exista astazi in cultul modern al vechilor
catolici din ". In timp ce in Occident asistam la o descrestere pnevmatologica, in Orient observam o
crestere a constiintei crestine fata de Persoana si actiunea Sfantului Duh in Biserica. Aceasta constiinta
este marturisita clar de Sfantul Chirii al Ierusalimului si Sfantul Vasile cel Mare.
In sprijinul argumentarii teoriei scolastice, ca actul prefacerii are loc in momentul rostirii cuvintelor de
instituire, s-a invocat si opinia ca aceste cuvinte ale Domnului ("Luati mancati..." si "Beti dintru acesta
toti...") sunt rostite cu glas inalt, pe cand epicleza se rosteste in taina, iar cuvantul Amin, pe care poporul
il repeta de fiecare data, inseamna o marturisire de credinta fata de prezenta lui Hristos euharistie.
In Liturghiile lui Nestorie si Teodor de Mopsuestia, epicleza este transferata la sfarsitul rugaciunii
euharistice, iar in Liturghia Bisericii Copte exista doua epicleze: una inaintea cuvintelor de instituire si
alta, mai dezvoltata, dupa anamneza. Invatatura Bisericii Ortodoxe despre puterea sfmtitoare a epiclezei
este intarita de hotararea can. 32 al Sinodului VI Ecumenic.
Explicarea epiclezei dupa Nicolae Cabasila
Dupa ce a rostit epicleza, Taina sfanta s-a savarsit, darurile s-au sfintit si jertfa s-a efectuat, iar marea
victima a Mielului junghiat se vede zacand pe Sfanta Masa. Acum painea nu mai este o inchipuire a
Trupului Domnului, sau numai o icoana sau simbol al mantuitoarelor patimi, ci este insusi Trupul
Stapanului cel atotsfant, zamislit de la Duhul Sfant, S-a nascut din Sfanta Fecioara, a fost ingropat, a
inviat a treia zi, S-a inaltat la ceruri si a sezut de-a dreapta Tatalui, dupa cum marturisesc textele
rugaciunilor: "Aducandu-ne aminte asadar de aceasta porunca mantuitoare..." (Anamneza este inclusa in
epicleza) sau: "Ia aminte Doamne, din inaltimea sfantului Tau locas si vino ca sa ne sfintesti pe noi...".

Jertfa se indeplineste in clipa cand se sfintesc darurile. Sfintirea darurilor este, adica momentul in care se
realizeaza, de fapt aducerea sau oferirea lor: "Caci aceasta inseamna a fi aduse darurile: a fi sfintite" spune Cabasila. Iar sfintirea darurilor nu inseamna nimic altceva decat primirea lor de catre Mantuitorul.
"Si cum primeste Hristos darurile noastre? Sfintindu-le si prefacandu-le in Trupul si Sangele Sau" - spune
acelasi autor.
Cand spunem ca Mantuitorul primeste darurile noastre trebuie sa intelegem ca El accepta ca acestea sa
se prefaca in Sfantul Sau Trup si Sange si le incorporeaza, adica le asimileaza la sfanta Sa umanitate cu
care S-a jertfit si a patimit pentru lume. in acest sens trebuie intelese cuvintele: "Ca Domnul Dumnezeul
nostru, Cel ce le-a primit pe dansele in sfantul, cel mai presus de ceruri si dumnezeiescul Sau Jertfelnic...".
In sustinerea teoriei lor despre prefacerea cinstitelor daruri ale cuvintelor "Luati, mancati..." si "Beti dintru
acesta toti...", romano-catolicii invoca un citat din Omilia I aSfantului Ioan Gura de Aur despre tradarea lui
Iuda pe care il interpreteaza tendentios ca argument impotriva epiclezei. Iata cum suna textul Omiliei:
"Cuvintele: "Acesta este Trupul Meu" preface cele puse inainte, dupa cum cuvantul acela care zice:
"Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul..." a fost rostit o singura data, dar activeaza de-a pururea".
Aceasta imagine plastica este o simpla analogie a ceea ce s-a intamplat la Cina cea de Taina, dupa ce
Mantuitorul a binecuvantat painea si vinul, si a ceea ce se savarseste pe Sfanta Masa in fiecare Sfanta
Liturghie in momentul epiclezei.
In lumina celor expuse anterior se impun urmatoarele concluzii:
a)
Epicleza este o conditie sine qua non a sfintirii darurilor, tot asa de necesara pentru acest act, ca
si preotia si altarul. Este acelasi lucru care se intampla cu iertarea pacatelor, in ordinea soteriologica. Desi
mantuirea a fost acordata lumii in general (si gratuit) prin moartea pe Cruce a Domnului, totusi pentru
aplicarea sau insusirea ei individuala este neaparata nevoie de contributia personala a fiecaruia dintre
noi, adica de "credinta lucratoare prin iubire" (Gal. V, 6), de marturisire si de rugaciune de dezlegare a
pacatelor rostita de preotul duhovnic.
b)
Nu trebuie sa ignoram sau sa minimalizam valoarea rugaciunii si rolul ei in cult. insasi notiunea de
rugaciune presupune ca noi suntem constienti de neputinta noastra si de atotputernicia lui Dumnezeu,
Caruia ne rugam. Apoi trebuie sa credem in eficacitatea rugaciunii preotesti, pentru ca in preot nu
lucreaza omul, ci harul dintr-insul, adica Hristos insusi, izvorul si puterea preotiei. "De aceea, noi credem
ca sfintirea darurilor se savarseste prin rugaciunea preotului, ca unii care ne bizuim nu pe puterea
omeneasca, ci pe puterea lui Dumnezeu".
c)
Epicleza, ca rugaciune de invocare, o intalnim la toate Sfintele Taine si ierurgii. Daca ne indoim de
efectul epiclezei din Liturghie, atunci ar urma sa ne indoim si de efectul tuturor Tainelor si ierurgiilor care
se savarsesc tot prin rugaciune. Ar trebui sa punem la indoiala eficacitatea Sfantului Mir, valabilitatea
Preotiei, puterea expiatoare aTainei Marturisirii etc.
d)
In timpul sfintirii darurilor are loc taina prefacerii - nota caracteristica a jertfei. Sinoadele
Constantinopolitane de la 1156 si 1158 (acesta din urma a dat si un sinodicon) au consfintit ca jerfta de
pe Cruce a fost adusa nu nu mai Tatalui si Sfantului Duh, ci Sfintei Treimi in general, deci si Fiului, iar
Liturghia nu este numai o reprezentare simbolica a patimii Domnului, ci o jertfa in adevaratul sens al
cuvantului, fiind in esenta ei, una si aceeasi cu jertfa de pe Cruce. Actul de jertfa are loc in clipa sfintirii
darurilor.
e)
Jertfa adusa in Liturghie este o jertfa adevarata si nu este deosebita de cea de pe Golgota ci
identica cu ea. Aceasta jertfa consta in prefacerea painii in Mielul, Care a fost junghiat odata. Deci are loc
o prefacere, iar nu o junghiere. Si in cazul jertfei de pe cruce a avut loc o prefacere. Prefacerea a facut ca
in locul Mielului nejunghiat sa avem unul junghiat, iar in cazul jertfei din Liturghie, prefacerea face ca in
locul painii nejertfite sa avem trupul lui Hristos cel junghiat pe Cruce. Deci, multiplicitatea Liturghiilor nu
trebuie sa ne strecoare in minte ideea ca exista mai multe jertfiri ale Trupului Domnului. Liturghiile si
elementele de paine si vin pot fi multe si prefacerea poate avea loc de mai multe ori in aceeasi zi, insa
Trupul lui Hristos, in care se prefac ele este totdeauna unul si acelasi. Si dupa cum exista un singur Trup al
Domnului, tot asa exista numai o singura junghiere sau jertfire a acestui trup adica cea care a vut loc pe

Cruce. Deci nu exista o noua junghiere sau jertfire sangeroasa a lui Hristos, ci actul prefacerii da Liturghiei
valoarea si caracterul de jertfa adevarata. Deci este vorba de unul si acelasi dar de jertfa.
Prefacerea este clipa sau punctul culminant al Liturghiei in care jertfa liturgica se identifica in mod real cu
cea de pe Golgota. Ea nu este o repetare, o reinnoire si nici o reproducere a acesteia, adica nu este un
nou act de jertfire fizica si dureroasa a lui Hristos, caci, spune Sfantul Apostol Pavel, "Hristos Cel ce a
inviat din morti nu mai moare" si nici o transformare mistica dar reala a lui Hristos - cum vor invata mai
tarziu unii teologi apuseni, ca Joannes de Lugo si Leonardus Lessius (sec. XVII) -, ci este o actualizare in
mijlocul nostru a prezentei lui Hristos cel jertfit o data ca o actualizare a faptului crucii, istoriceste, unic.
"In substanta lor, painea si vinul raman fara nici o schimbare sau modificare, numai ca nu-si mai apartin
lor si nici lumii acesteia, ci preamaritului trup duhovnicesc al lui Hristos. Trupul lui Hristos, infatisandu-se
in paine si vin, nu inceteaza de a fi trup duhovnicesc, care petrece sau rezida deasupra lumii acesteia.
Painea si vinul devenind Trupul si Sangele lui Hristos, apartin acum transcosmi-citatii, corporalitatii Sale
preamarite, fara insa ca sa-si piarda propria fire in aceasta lume. Deci, transpunerea lor (prefacerea) nu
este fizica, ci metafizica, adica dincolo de limiteleacestei lumi". Jertfa liturgica este identica nu numai
cu Jertfa Crucii, ci si cu jertfa adusa la Cina, caci aceasta din urma nu este decat o jertfire reala - dar
anticipata si mistica, in chip nesangeros - a Trupului care avea sa se jertfeasca peste putin timp in chip
dureros si sangeros pe Cruce. Deci este o prezenta substantiala si obiectiva a Aceluiasi Iisus, Care se
jertfeste cu adevarat: in chip nesangeros la Cina, in chip sangeros pe Cruce si iarasi in chip nesangeros in
Liturghie. Intre jertfa Mantuitorului de pe Cruce si Jertfa liturgica exista deosebiri referitoare la forma, la
participare si la loc si timp.
1)
Ca forma: Jertfa de pe Golgota s-a adus in chip sangeros, iar in Liturghie se aduce in mod
sacramental, nesangeros, sub infatisarea vazuta a painii si a vinului.
2)
Ca participare: Jertfa de pe Cruce a fost adusa de Hristos singur, pentru mantuirea tuturor
oamenilor, pe cand cea din Liturghie este adusa nu numai din partea Lui, ci si din partea Bisericii sau a
obstii credinciosilor.
Deci si Biserica jertfeste impreuna cu Hristos.
3)
Ca loc: Jertfa de pe Cruce s-a dus intr-un singur loc si o singura data pentru totdeauna, pe cand
jertfa din Liturghie se aduce de-a pururi si pretutindeni pe sfintele noastre altare.
Deci, Liturghia este mijlocul de aplicare individuala a roadelor Jertfei universale si generale de pe Cruce.
"Daca punem in comparatie cele doua sacrificii, putem vedea in primul radacina, sau samanta, iar in cel
de-al doilea arborele provenit din samanta, nutrit cu sucurile invioratoare si producand astfel fructele
mantuitoare ale vietii. Este arborele binecuvantat al vietii, plantat odinioara cu mana dumnezeiasca de pe
Golgota, dar care acopera astazi cu ramurile sale mistice toata Biserica lui Dumnezeu, nutrind cu fructele
sale salvatoare pe toti cei ce cauta viata eterna".

10

Teologie i Euharistie. Un studiu genial i revelator al Pr.


Alexandre Schmemann
Euharistia continu
Miercuri, 06 Noiembrie 2013 12:10

1. Situaia actual a teologiei


ortodoxe trebuie caracterizat
prin dou cuvinte: confuzie i
trezire. Prin confuzie m refer la
o evident lips de unitate n
rndul teologilor ortodoci:
unitate a limbajului teologic,
unitate a metodei, consens n
ceea ce privete ntrebrile i
modul n care sunt formulate
soluiile lor. Teologia noastr se
dezvolt ntr-o pluralitate de
chei teologice i n mai multe
cadre teologice care se exclud
reciproc. Totui, aceast confuzie
este i semnul unei treziri, al
unei noi cutri de perspective
teologice cu adevrat ortodoxe.
Aceast situaie nu este deloc
accidental ntruct soarta teologiei ortodoxe a fost una tragic. Pe de-o parte, de la cderea
Bizanului i de la ntreruperea tradiiei patristice creative teologia noastr a ndurat o lung
captivitate apusean, care a ntunecat profund i chiar a deformat gndirea teologic
ortodox n timp ce, pe de alt parte, aceeai perioad post-patristic a fost una care a
schimbat radical statutul i funcia teologiei n viaa Bisericii. Dei era preocuparea i funcia
ntregii Biserici, a devenit o coal singur i a fost, astfel, privat de interesul viu i de
atenia vie fr de care niciun efort creativ nu este posibil. Astzi situaia se schimb.
Conflictele i diviziunile din snul Bisericii, noua lupt ecumenic cu Occidentul cretin i, mai
presus de toate, provocarea presant a lumii moderne au pus teologia ntr-o nou lumin, au
readus-o la importana pe care nu a mai avut-o de secole. Eliberat din conformitatea oficial
care i-a fost impus de factori extra-teologici, teologia ortodox nu i-a gsit nc unitatea
adevrat. Dar trebuie s o gseasc. Orict de inteligibil i folositor ar fi, pluralismul teologic
actual nu trebuie s existe la nesfrit. (Teologia n.t.) este o sintez, o integrare a teologiilor
mai mult sau mai puin private ntr-una singur, consistent pe care trebuie s o cutm.
Teologia ortodox este prin nsi natura ei expresia catholic (universal, n.t.) a credinei
Bisericii, iar Biserica nici nu tie i nici nu are nevoie de o alt teologie.
2. Dar sintez nseamn aici ceva diferit de o covenie pur formal asupra surselor citate sau
asupra ideelor (conceptelorn.t.) folosite. Att timp ct exist teologi (i nu doar compilatori i
comentatori ai textelor antice), teologia va rmne o simfonie, nu un unison. Ceea ce se vrea
aici este o transformare interioar a nsi gndirii teologice, o transformare bazat pe o nou
sau poate pe o foarte veche relaie ntre teologie i Biseric. Este datoria noastr s facem
cunoscut faptul c timp de secole teologia a fost nstrinat de Biseric i c aceast
nstrinare a avut consecine tragice att pentru teologie, ct i pentru Biseric. (Aceast
nstrinare n.t.) a fcut din teologie o simpl activitate intelectual mprit n mai multe
discipline care nu sunt corelate n niciun fel ntre ele i care nu au nicio aplicare la nevoile
reale ale Bisericii.
Teologia a ncetat s mai fie rspunsul pe care Biserica l d la ntrebrile ei i, ncetnd s mai

11

fie un astfel de rspuns, a ncetat, de asemenea, s fie ntrebarea adresat Bisericii. Ea


(teologia n.t.) constituie n Biseric astzi o lume centrat pe sine, izolat virtual de viaa
Bisericii. Triete n sine i prin sine n trimestrele academice, bine aprat de mixtiunile i
curiozitile profane printr-un limbaj tehnic nalt. Teologii evit s discute realitatea trivial a
vieii Bisericii i nici mcar nu viseaz s o influeneze n vreun fel. n schimb, Biserica, adic
episcopii, preoii i laicii, este extrem de indiferent la scrierile teologilor chiar i atunci cnd Ea
nu-i privete cu vdit suspiciune. Prin urmare, nu e de mirare c teologia, lipsit de interes
din partea Bisericii i presat n limitele nguste ale colii clericale profesionaliste, nu este
ghidat n viaa luntric de experien, de nevoi sau de probleme ale Bisericii, ci de interese
individuale ale unor teologi individualiti. Liberal sau conservatoare, neo-patristic sau neomistic, istoric sau anti-istoric, ecumenic sau anti-occidental (i avem n prezent toate
aceste tipuri), teologia pur i simplu nu reuete s ajung la altcineva dect la profesioniti,
nu reuete s provoace nimic altceva dect controverse ezoterice n revistele academice.
Mai mult, aceast izolare i nstrinare a teologiei este, n aceeai msur, o tragedie i pentru
Biseric. Chiar dac conductorii ecleziastici i oamenii nu realizeaz aceast tragedie i cred
(aa cum i fac de multe ori) c toate probleme i dificultile pot fi rezolvate printr-o mai bun
administrare sau prin simple referiri la trecut, totui, Biserica are nevoie de teologie.
Dac teologia are nevoie de Biseric ca propriul termen de referin natural, ca surs i scop
al existenei ei, i dac Biserica are nevoie de teologie ca o contiin a Ei, atunci cum pot fi ele
reunite iari, cum pot nvinge nstrinarea reciproc i cum pot recupera corelaia organic cu
privire la care epoca patristic va rmne pentru totdeauna un model ideal? Aceasta este
ntrebarea la care teologia ortodox trebuie s rspund dac vrea s nving haosul i
slbiciunea interioar, precum i existena sa parazitar, creia Biserica nu-i acord nicio
atenie.
Cum i unde? Rspunsul meu este prin i n Euharistie, neleas i trit ca Taina Bisericii, ca
act care ntotdeauna face Biserica s fie ceea ce este Poporul lui Dumnezeu, Templu al
Duhului Sfnt, Trupul lui Hristos, darul i manifestarea vieii noi ntr-un veac nou. Aici i doar
aici, n centrul unic al tuturor experienelor i vieii cretine, teologia poate gsi iari izvorul
tinereii, se poate regenera ca mrturie vie a Bisericii vii, a credinei, dragostei i ndejdii Ei.
Aceast afirmaie, am neles prea bine, poate fi foarte uor ru neleas. Unora li se va prea
o nejustificat reducere a teologiei la liturgic, ca o ngustarea inutil a propriului domeniu al
teologiei unde Euharistia este nregistrat doar ca una dintre taine, ca un obiect printre multe
altele. Altora li se va prea o invitaie evlavioas adresat teologilor pentru a deveni mai
liturgici, mai euharistici n situaia actual a teologiei, asemenea nenelegeri sunt aproape
fireti. Cu toate acestea, ceea ce ar trebui s se neleag aici n-ar trebui s fie o reducere a
teologiei la evlavie, fie ea evlavie teologic sau evlavie a teologilor, i, dei ar fi nevoie de mai
mult dect de un scurt articol pentru a elabora rspunsul dat mai sus i implicaiile lui,
remarcile urmtoare pot pregti terenul pentru o discuie mai constructiv.
3. n teologia oficial, post-patristic i occidentalizat, Euharistia este considerat a fi una
dintre taine (sacramente n.t.). Locul ei n eclesiologie este n acela al mijloacelor harului
unul printre multele. Orict de central i de esenial ar fi n viaa Bisericii, din punct de
vedere instituional Euharistia este distinct de Biseric. Puterea, harul dat Bisericii este cel
care face Euharistia posibil, valid, eficient, dar aceast puterea a harului precede, n
teologia oficial, Euharistia i este, virtual, independent de ea. Aadar, Biserica este neleas i
descris aici ca o instituie nzestrat cu putere divin: puterea de a nva, de a conduce, de a
sfini; ca o structur pentru comunicarea harului; n orice caz, o putere care nu deriv din
Euharistie. Cea din urm este rodul, rezultatul Bisericii, nu sursa Ei. i, fiind cauza tainelor
(sacramentelor n.t.) Sale, Biserica nu este considerat n niciun fel drept scopul i inta lor.
Ceea ce constituie pentru teologia oficial sfritul i scopul tainelor este ntotdeauna
satisfacerea individualului, iar nu mplinirea sau zidirea Bisericii.
Dei acest tip de teologie subordoneaz Euharistia i tainele Bisericii i o face pe cea din urm

12

o instituie distinct i independent de celelalte taine, coexist foarte uor cu, dac nu este
chiar responsabil pentru evlavia n care Biserica este identificat virtual cu slujba sau cultul.
n abordarea popular i popular nu exclude n niciun fel majoritatea clerului Biserica
este, mai presus de toate, o instituie cultic sau liturgic i toate activitile Ei sunt, implicit
sau explicit, direcionate ctre nevoile ei liturgice: ridicarea de biserici, suport material pentru
cler i coruri, achiziionarea diverselor materii pentru cult etc. Pn i nvtura dat
credincioilor dac nu se restrnge la un cod etic general i foarte vag identic cu eticile
umanistice ale societii seculare libere de azi, const, n general, n prescripii liturgice i
obligaii de tot felul. Prioritatea instituional a Bisericii asupra tainelor ei nu este pus la
ndoial aici, dar Biserica este n esen o instituie existent pentru mplinirea nevoilor
religioase ale membrilor si i, de vreme ce Aici nu este pus la ndoial prioritatea
instituional a Bisericii asupra tainelor Ei, dar Biserica este, esenial, o instituie care exist
pentru mplinirea nevoilor religioase ale membrilor ei i, de vreme ce cultul n toate formele
lui constituie nevoia cea mai evident i imediat, atunci a nelege i a experimenta Biserica
doar prin servicii divine pare destul de firesc.
Dac instituia este pentru teologie i cultul pentru evlavie, atunci Biserica nu este altceva
dect o societate. i, cu adevrat, dei definiia catehetic clasic a Bisericii ca societate nu a
fost niciodat revizuit sau respins deschis, Biserica-societate pur i simplu nu se manifest n
afara serviciului comun al cultului. Mai mult, experiena cultului a ncetat cu mult timp n urm
s mai fie un act liturgic corporativ1. (Actul liturgic) este o agregare2 (adunare n.t.) de
individualiti care vin la Biseric pentru a asista la slujb, pentru a-i satisface, n mod
individual, propriile nevoii religioase individuale i nu pentru a constitui i mplini Biserica. Cea
mai bun dovad pentru aceasta este completa dezintegrare a comuniunii (mprtirii n.t.) ca
act corporativ. Dei Biserica primar i-a vzut mplinirea n mprtirea dintr-un singur Trup
(comuniunea ntr-un singur Trup) (Iar pe noi pe toi care ne mprtim dintr-o pine i dintrun potir s ne uneti unul cu altul... Litughia Sf. Vasile cel Mare), noi astzi considerm
mprtirea cel mai privat i mai individual act dintre toate actele religioase, depinznd n
mod exlusiv de dorina, evlavia i pregtirea personale. n acelai mod omilia (predica n.t.),
dei se adreseaz comunitii, este, de fapt, a nvtur personal care nu urmrete
edificarea Bisericii, ci a indivizilor, a nevoilor i datoriilor lor personale. Tema ei este cretinul
individual, iar nu Biserica.
4. Este adevrat c, cel puin la nivel teologic, teologia i evlavia descrise mai sus sunt
criticate, denunate ca fiind n mod evident limitate i deficiente. Nimic altceva dect ethosul
social i nclinat ctre social al vremurilor noastre a provocat o reacie mpotriva unei
eclesiologii n care absolutismul instituional este combinat cu individualismul spiritual,
obiectivitatea Bisericii cu uimitoarea subiectivitate a vieii religioase. De aici un nou interes
pentru statutul i natura laicitii, pentru aspectele corporative ale cultului, o nou cutare a
unei definiii mai complete a Bisericii, cercetarea conceptelor scripturistice de Trup, Popor etc.
i, prin urmare, accentul pus pe participare la micarea liturgic.
Reacia este, fr ndoial, una bun i promitoare. Totui, o extrem o poate atrage pe
ceallalt foarte uor i acesta este pericolul pe care trebuie s-l nfruntm astzi. Destul de
paradoxal, pericolul se ridic din chiar sursa renaterii noastre eclesiologice redescoperirea
socialului i organicului ca dimensiuni eseniale ale Bisericii. Dac n trecut Biserica era
identificat exlusiv cu ierarhia i instituia, acum exist o tendin de a se identifica exclusiv cu
un organism. Ni spune c Prinii nu ne-au lsat nicio definiie precis
a naturii sau esenei Bisericii. Consecvent, teologii reconstruiesc ceea ce li se pare lor a fi
eclesiologie patristic fr a discerne prea des c, de fapt, aceast apstoare eclesiologie
organic reflect mai degrab cteva doctrine filozofice i sociologice actuale dect
experiena Bisericii primare. Biserica este vzut ca o societate, aceast societate ca un
organism, iar organismul ca Trup al lui Hristos. O astfel de niruire de identificri directe, tipice
trendului eclesiologic actual, ofer ideii de organism o conotaie aproape biologic. Aceasta
face Biserica o fiin substanial, a crei unitate organic i via organic umbrete

13

aspectele personale, duhovniceti i dinamice ale unitii i vieii. Unitatea nu mai este
neleas ca, mai presus de toate, unire a celor muli, mplinindu-se pe sine n
unitate,devenind o unitate, ci este o realitate n care unul particip i categoria de participare
nu las aproape deloc spaiu mplinirii i devenirii. Biserica este o realitate dat, un organism a
crui via este transmis i comunicat membrilor ei prin Sfintele Taine, cele din urm, n
special Euharistia, fiind mijloace ale comunicrii i participrii.
Este foarte ndoielnic, ns, dac ncercarea de a defini Biserica n termenii organismului este
o ncercare eclesiologic bun. Absena unei astfel de definiii n operele Sfinii Prini este
posibil s nu fie accidental, ci mai degrab semnul experienei revelatoare a Bisericii pe care
nu am reuit nc s o nelegem deplin. n viziunea patristic, Biserica este, n primul rnd,
darul unei noi viei, dar aceast via nu este cea a Bisericii, ci viaa lui Hristos n noi, viaa
noastr n El. Pentru c Biserica nu este o fiin n sensul n care Dumnezeu sau omul sunt
numite fiine (naturi ipostaziate ca s folosim terminologia mai veche), Ea nu este o nou
natur adugat naturilor existente ale lui Dumnezeu i omului, Ea nu este o substan.
Termenul de nou aplicat Ei noua via, noua creaie nu nseamn o nnoire ontologic,
apariia unei fiine care nu a existat nainte, ci nseamn relaia rscumprat, rennoit i
transfigurat dintre singurele fiine substaniale: Dumnezeu i creaia Sa. i, aa cum
Biserica nu are ipostasul sau personalitatea Ei, altul dect ipostasul lui Hristos i acela al
oamenilor care o constituie, ea nu are nici o natur a Ei, pentru c Ea este viaa nou a unei
naturi vechi, rscumprate i transfigurate de Hristos. n El omul i prin om, ntreaga
natur , i gsete viaa adevrat i devine o creaie nou, o nou fiin, Trupul lui Hristos.
Aadar, pe de-o parte, nu exist n tradiia iconografic ortodox nicio icoan a Bisericii, pentru
c o icoan implic n mod necesar o natur ipostaziat, realitatea unei fiine substaniale i
personale i, n acest sens, Biserica nu este o fiin. Totui, pe de alt parte, fiecare icoan
a lui Hristos, a Maicii Domnului, ale Sfinilor este ntotdeauna, i n primul rnd, o icoan a
Bisericii pentru c nfieaz i reveleaz viaa nou a fiinei, realitatea trensfigurrii ei, a
trecerii ei n noul eon al Duhului Sfnt, aceasta fiind tocmai manifestarea Bisericii. Prin
urmare, conceptele de organism i trup pot fi foarte neltoare dac, n definiia Bisericii,
acestea preced i dau fundament conceptului de via. Biserica ne ofer o nou via nu
pentru c este un organism, ci pentru c noua via druit n Ea sau, mai degrab, Biserica
ca via nou, neface pe noi un organism, ne transform n Trupul lui Hristos, ne descoper ca
fiin nou.
Vedem acum c ecuaia eclesiologic instituie societate organism Trupul lui Hristos
trebuie calificat. Ar fi o mare eroare s aplicm direct termenul scriptural i tradiional de
Trupul lui Hristos Bisericii ca instituie sau societate. Instituia sau societatea n ele nsele
Biserica vizibil, militant, ierarhic nu sunt noua via, noua fiin i noul veac. (Ele n.t.)
aparin structurii i realitii istoriei mntuirii i, prin urmare, acestei lumi. Dar aa cum
Biserica Vechiului Legmnt, vechiul Israel, a existat doar ca trecere la Noul Legmnt, a
fost instituit ca s pregteasc cile Domnului, Biserica ca instituie exist ca s reveleze n
aceast lume lumea viitoare, mpria lui Dumnezeu, mplinit i manifestat n Hristos.
Ea este trecerea de la vechi la nou adic ceea ce este rscumprat, rennoit i
transfigurat nu este Biserica, ci nsi vechea via, vechiul Adam i ntreaga creaie. i Ea
este aceast trecere tocmai pentru c, ca instituie, ea este os din oasele i carne din
carnea acestei lumi, pentru c ea st pentru ntreaga creaie, o reprezint cu adevrat, i
asum toat viaa ei i o ofer n Hristos lui Dumnezeu.
Cu adevrat este instituit pentru lume i nu ca instituie religioas separat, adresat
special nevoilor religioase ale oamenilor. Ea reprezint face prezent ntreaga umanitate,
pentru c umanitatea i creaia au fost chemate nc de la nceput pentru a fi Templu al
Duhului Sfnt i receptaclu al vieii Divine. Aadar, Biserica este restaurarea lui Dumnezeu i
acceptarea de ctre om a destinului original i venic al Creaiei nsi. Ea este prezena
Actului Divin care restaureaz i ascultarea oamenilor care accept acest act restaurator. Mai
mult, ea este ceea ce este doar atunci cnd performeaz i mplinete aceast trecere, cnd,

14

n ali termeni, se transcende pe Ea ca instituie i societate i devine cu adevrat noua


via a noii creaii, care este Trupul lui Hristos. Ca instituie, Biserica este n aceast lume taina
Trupului lui Hristos, a mpriei lui Dumnezeu i a lumii ce va s vin3.
Astfel recuperm dimensiunea eshatologic a Bisericii. Trupul lui Hristos nu este i niciodat
nu va putea fi al acestei lumi. Aceast lume l-a condamnat pe Hristos, purttorul vieii celei
noi, la moarte i fcnd aceasta s-a condamnat pe sine la moarte. Noua via, care s-a ridicat
din mormnt, este viaa noului eon, veac, care n termenii acestei lumi urmeaz s vin.
Pogorrea Sfntului Duh la Cincizecime, inaugurnd noul veac, a anunat sfritul acestei lumi
pentru c nimeni nu se poate mprti de noua via fr s moar cu o moarte baptismal,
nimeni nu-l poate avea pe Hristos ca via a sa dac nu a murit i nu moare continuu acestei
lumi: pentru c ai murit i viaa voastr este mpreun cu Hristos ascuns n Dumnezeu
(Col. 3,3). Dar atunci nimic din ce aparine acestei lumi nici instituia, nici societatea, nici
biserica nu poate fi identificat cu noul veac, cu noua fptur. Comunitatea cretin cea mai
perfect fie ea chiar complet separat de rii acestei lumi ca comunitate rmne a acestei
lumi, trindu-i viaadepinznd de ea. Doar trecnd n noul veac prin anticiparea n credin,
ndejde i dragoste lumii viitoare aceea comunitate se poate mprti de Trupul lui Hristos
i se manifest cu adevrat ca Trupul lui Hristos. Trupului lui Hristos nu poate fi niciodat
prta acestei lumi pentru c Hristos s-a ridicat la Cer i mpria Lui este Raiul...
5. Ne putem ntoarce acum la Euharistie pentru c ea este cu adevrat actul trecerii n care
Biserica se mplinete pe Sine ca nou creaie i, prin urmare, (este cu
adevrat) Taina Bisericii. n Euharistie, Biserica transcende dimensiunile instituiei i devine
Trupul lui Hristos. Ea este eshatonul Bisercii, manifestarea Ei ca lume viitoare.
Am spus c dac, pe de-o parte, teologia noastr occidentalizat subordoneaz Euharistia (ca
efect) Bisericii (ca cauz), atunci evlavia ortodox comun, pe de alt parte,
experimenteaz Biserica ca instituie liturgic, ca cult. Dar dac exist vreaun adevr n
discuia precedent cu privire la eclesiologie acela este c relaia Biseric-Liturghie sau, mai
exact, Biseric-Euharistie, trebuie inversat. Nu Biserica exist pentru sau genereaz
Liturghia, ci Euharistia este cea care, la modul cel mai real, genereaz Biserica, o face s fie
ceea ce este. tim c la nceput cuvntul grecesc leitourgia nu avea nicio conotaie cultic. El
fcea referire la oficiul public, o slujb (serviciu) performat n interesul comunitii sau pentru
beneficiul ei. n Septuaginta cuvntul a cptat n mod natural o semnificaie religioas, dar nu
neaprat una liturgic nc. Implica aceeai idee a slujbei (serviciului) aplicat poporului ales
al lui Dumnezeu, a crui leitourgia specific era s mplineasc planul lui Dumnezeu n istorie,
s pregteasc cile Domnului. Cretinii epocii primare au folosit aceeai semnificaie a lui
leitourgia.
Faptul c, n final, Biserica l-a adoptat pentru cultul Ei i n special pentru Euharistie indic
nelegerea ei special asupra cultului care este cu adevrat una revoluionar. Dac cultul
cretin este leitorugia, atunci el nu poate fi pur i simplu redus la, sau exprimat n, termenii
cultului. Lumea antic cunotea o pletor de religii cultice sau culte n care cultul sau actele
cultice erau singurul coninut real al religiei, se sfrea (mplinea) n sine. Dar cultul cretin
este leitourgia i aceasta nseamn c n esen este funcional, are o int de atins care
transcende categoriile cultului ca atare. Aceast int este Biserica ca manifestare i prezen a
noului eon, a mprei lui Dumnezeu. ntr-un anumit sens, Biserica este oinstituie liturgic,
adic o instituie a crei leitourgia este s se mplineasc pe Sine ca Trup al lui Hristos i ca o
nou creaie. Cultul cretin este, prin urmare, un cult radical nou, nemaintlnit nici n Vechiul
Testament i nici n pgnism, iar deficiena unei anumite teologii, ca i a unei anumite evlavii
liturgice, este nu numai c omite noutatea radical a leitourgiei cretine, ci, mai curnd, o
definete i o experimenteaz n vechile categorii cultice.
Aceasta este denaturarea ecclesiologiei actuale, pentru care, a afirma unicitatea Euharistiei
ca Taina Bisericii, ridic totodat problema relaiei ei cu celelalte taine (care n teologia oficial
sunt considerate mijloace ale harului separate, practic independente unele de altele). Nimic

15

nu arat mai bine neglijarea Tradiiei vii dect teologia sacramental post-pastristic. ncepe cu
o teorie general a tainelor, care este apoi aplicat fiecarei taine n particular. Ct despre
Tradiie, ea urmeaz exact ordinea opus. ncepe cu actele liturgice specifice, care nu numai c
sunt legate organic unele de altele, ci se i refer n mod necesar la Euharistie ca la mplinirea
lor, ca la o adevrat Tain a tainelor. C hirotonirea, de exemplu, trebuie s aib loc n
cadrul Euharistiei, c fiecare dintre cele trei ordine este, n hirotonire, legat de un anumit
moment al liturghiei Euharistice reprezint pentru un dogmatician un detaliu liturgic secundar,
fr niciun impact asupra esenei tainei. ns, n tradiia vie, aceast relaie este de o
importan suprem i reveleaz natura slujirii preoeti mai mult dect oricare dintre
nenumratele tratate scolastice scrise pe aceast tem. ntre Euharistie i fiecare dintre
celelalte taine exist o legtur organic. Pentru c toate tainele, cu excepia Euharistiei, au
de-a face cu membrii individuali ai Bisericii i scopul lor este acela de a integra individul viaa
sa, lucrarea sau chemarea sa particular n Biseric. Dar Biserica se mplinete (se
desvreten.t.) n Euharistie i fiecare tain, prin urmare, i gsete scopul su natural,
mplinirea sa, n Euharistie.
Teologia manualelor accentueaz puterea sacramental a Bisericii sau, cu alte cuvinte,
calitatea Ei de distribuitor al harului. Dar omite aproape complet Biserica ca scop i mplinire
a tainelor. Pentru c harul este un alt nume pentru Biseric n starea de mplinire a Bisericii ca
manifestarea a veacului Duhului Sfnt. Aici s-a produs o semnificativ schimbare n nelegerea
tainelor. Ele au devenit servicii private pentru cretinii individuali care nzuiesc la sfinirea lor
personal i nu la zidirea Bisericii. Taina pocinei, de exemplu, care, la origine, era un act al
rempcrii cu Biserica, este neleas astzi aproape ca o putere de iertare4. Cstoria, care
la nceput nici mcar nu avea slujb proprie i se svrea prin participarea cuplului care
urma s se cstoreasc la Euharistie, nu mai este considerat ca o trecere i, prin urmare,
transformare (schimbare n.t.) dintr-o cstorie natural n dimensiunile Bisericii ( taina
aceasta mare este,dar n Hristos i n Biseric Ef. 5:32), ci este definit ca o binecuvntare
transmis asupra soului i soiei, ca o simpl aprobare cretin a cstoriei. Potirul Euharistic
este nlocuit cu un pahar care simbolizeaz viaa mpreun. Exemple ca acestea pot fi foarte
multe. Dar nicio deformare teologic i nicio evlavie bazat pe aceast deformare, nu pot, n
cele din urm, s ntunece i s altereze conexiunea fundamental i organic a tuturor
tainelor cu Euharistia, ca Tain a tainelor i, prin urmare, adevrata Tain a Bisericii.
6. Uitnd semnificaia ecclesiologic i eshatologic a Euharistiei, reducndu-o la un mijloc al
harului ntre multe altele, teologia noastr oficial i-a restrns limitele studiului teologic al
Euharistiei doar la dou probleme: aceea a transformrii pinii i vinului n Trupul i Sngele lui
Hristos i acela al comuniunii. Aplicat la Euharistie, termenul tain (sacramentn.t.) nseamn,
de obicei, unul din aceste acte sau amndou, dei este admis, n mod explicit, c ele pot fi
tratate separat. n acest cadru teologic Biserica este vzut, n principal, ca o putere aceea
de a efectua transformarea, de a oferi comuniunea. Preotul este oficiantul (executantul)
tainei, elementele de pine i vin materia ei, primitorul beneficiarul ei.
Dar mprtirea (comuniunea) a ncetat acum mult timp n urm s mai fie o mplinire de la
sine neleas a tainei 90% din celebrrile noastre euharistice sunt fr primitori
(comunicani) dezvoltndu-se o teologie independent, suplimentar i virtual a Euharistiei
ca jertf, esenial per se (pentru sine n.t.), nepstoare fa de prezena sau participarea
oamenilor. i, n final, de cnd teologia i-a focusat atenia pe aceste dou momente ale
Euharistiei, a transferat, imperceptibil, toate celelalte elemente ale celebrrii euharistice n
categoria ritualurilor non-eseniale i, astfel, a fost deschis ua spre interpretarea lor n
termenii simbolismului liturgic. Aa cum este neleas i explicat de la Cabasila pn n zilele
noastre, Euharistia este o reprezentare simbolic a vieii lui Hristos, servind drept cadru pentru
o tain dubl a consacrrii i a mprtirii, dar nu esenial pentru validitatea i
eficacitatea ei.
Dar, din punctul de vedere al Tradiiei, caracterul sacramental al Euharistiei nu poate fi redus
arificial la un singur act, la un singur moment din cadrul ntregului rit. Avem un ordo (o

16

niruire n.t.) n care toate prile i toate elementele sunt eseniale, sunt legate organic
mpreun ntr-o singur structur sacramental. Cu alte cuvinte, Euharistia este o tain de la
nceput pn la sfrit i mplinirea sau desvrirea ei sunt posibile prin ntreaga liturghie.
Aici liturghia nu este opusul tainei, ca simbolismul realismului, ci cu adevrat este tain: o
singur, organic i consecvent trecere n care fiecare pas pregtete i-l face posibil pe
urmtorul.
Pentru c Euharistia, am spus, este o trecere, o procesiune care duce Biserica n rai, n
mplinirea ei ca mprie a lui Dumnezeu. i tocmai aceast realitate a acestei treceri n
Eshaton condiioneaz transformarea darurilor noastre pine i vin n hrana nou a noii
creaii, a mesei noastre n Banchet Mesianic i Comuniunea Duhului Sfnt. Aadar, de exemplu,
venirea mpreun a cretinilor n Ziua Domnului, unitatea lor vizibil pecetluit de ctre preot
(ecclesia in episcopo and episcopus in ecclesia5) este cu adevrat nceputul tainei, adunarea
mpreun ntru Biseric. i intrarea nu este o reprezentare simbolic a lui Hristos care
urmeaz s nvee, ci o real intrare nceputul nlrii Bisericii la Tronul lui Dumnezeu fcut
posibil, inaugurat, de nlarea Umanitii lui Hristos. Ofertoriul transferarea solemn a pinii
i a vinului (de la proscomidiar n.t.) la altar nu este un simbol al ngroprii lui Hristos (sau al
intrrii lui n Ierusalim), ci o jertf real transferarea vieilor i trupurilor noastre i a ntregii
materii, a ntregii creaii n rai, integrarea lor n jertfa jertfelor unic i atotcuprinztoare,
care este Hristos. Prosforaua (ofertoriul) face posibil anaforaua ridicarea Bisericii, mplinirea
ei eshatologic prin Euharistie. Pentru c Euharistia mulumirea este cu adevrat
coninutul cel mai real al vieii rscumprate, realitatea profund a mpriei ca pace i
bucurie n Duhul Sfnt, scopul i mplinirea nlrii noastre n Cer.
Prin urmare, Euharistia este consacrare i Sf. Prini au numit att rugciunea consacrrii, ct
i darurile consacrate Euharistie. Insistena ortodocilor asupra epiclezei nu este altceva, n
ultim instan, dect afirmarea c consacrarea, adic transformarea pinii i a vinului n
Trupul i Sngele lui Hristos, are loc n noul eon al Duhului Sfnt. Mncarea noastr
pmnteasc devine Trupul i Sngele lui Hristos pentru c a fost asumat, acceptat, nlat
n veacul ce va s vin unde Hristos este cu adevrat viaa concret, hrana concret a
ntregii viei i Biserica este Trupul Su, plinirea Celui ce plinete toate n toi (Ef. 1:23). Aici
este momentul n care, n cele din urm, ne mprtim cu hrana nemuririi, suntem participani
ai Banchetului Mesianic, al Noului Pate i, de aici, am vzut lumina cea adevrat, am primit
Duhul cel ceresc i ne ntoarcem n aceast lume (cu pace s ieim) ca martori ai
mpriei ce va s vin. Aceasta este Taina Bisericii, leitourgia care venic preface Biserica
n ceea ce este, o face Trup al lui Hristos i Templu al Duhului Sfnt.
7. Cititorul ar putea avea impresia c am uitat tema iniial a acestui articol teologia n
relaie cu Biserica. Dezvoltrile anterioare erau necesare pentru c abia dup ce am definit
termenii de referin putem ncerca s explicm ce am urmrit prin afirmaia fcut mai sus
despre Euharistie ca surs a teologiei, ca singura cale prin care cea din urm poate fi
reintegrat n Biseric.
n ultimii ani ni s-a spus adesea c teologia ortodox, dac vrea s-i depeasc slbiciunea
i deficienele luntrice, trebuie s se ntoarc la Prini. Rennoirea patristic, sinteza neopatristic acestea i alte expresii similare sunt frecvente n scrierile ortodoxe actuale i ele
conduc, fr ndoial, ctre o nevoie urgent i original. ntreruperea tradiiei patristice vii se
afl la originea unei mari tragedii teologice a Ortodoxiei. Dar la ce se refer exact aceast
ntoarcere i cum o putem aplica? La aceste ntrebri nu s-a dat nc niciun rspuns
satisfctor. nseamn aproape o repetiie a ceea ce au spus Prinii presupunnd c ei au
spus tot ceea ce este important i nu este nevoie de nimic altceva dect de o recapitulare a
consensului lor? O asemenea presupunere, chiar dac ar fi una valid, cu siguran nu ar
rezolva problema pe care am afirmat-o mai nainte, aceea a nstrinrii teologice actuale. Nicio
colecie de monografii patristice de cel mai nalt nivel tehnic, nicio ediie de texte patristice
pentru uzul comun nu constituie n ele nsele rspunsul viu i creativ la ntrebrile reale ale
vremii noastre sau la nevoile reale ale Bisericii. Tot ar rmne necesitatea interpretrii

17

mesajului patristic, a nvierii lui n mintea Bisericii sau, n alte cuvinte, problema teologic a
ptrunderii n. Dar trebuie s ne amintim c Biserica nu a propovduit niciodat c Prinii au
rspuns la toate ntrebrile, c teologia lor este ntreaga teologie i c teologul de azi este
aproape un comentator al textelor patristice. A transforma Prinii ntr-o autoritate infailibil i
pur formal, iar teologia ntr-un scolasticism patristic este, de fapt, o trdare a adevratului
duh al teologiei patristice, care rmne pentru totdeauna un exemplu minunat de libertate
duhovniceasc i creativitate. ntoarcerea la Prini nseamn, mai presus de toate,
recuperarea duhului lor, a inspiraiei tainice care i-a fcut pe ei adevrai mrturisitori ai
Bisericii.
Ne ntoarcem cu adevrat la Prini, nu doar la textele lor, atunci cnd vom recupera i vom
mpropria experiena Bisericii nu ca pe o instituie, doctrin sau sistem pentru a-l cita pe A.
S. Khomiakov, ci ca pe o via care mbrieaz totul, asum totul i transform totul,
trecerea n realitatea rscumprrii i a transfigurrii. Aceast experien, dup cum am
ncercat s artm, i are izvorul n Euharistie, Taina Bisericii, manifestarea deplin a Bisericii
i revelarea Ei. Euharistia, fie c ne referim expres la ea sau nu, este izvorul organic i att de
necesarul termen de referin al teologiei pentru c, dac teologia poart mrturia credinei
i a vieii Bisericii, a Bisericii ca mntuire i via nou n Hristos, atunci, mai nti de toate,
poart mrturia experienei Bisericii manifestat, mprtit i actualizat n Euharistie. n
Euharistie, Biserica nceteaz s mai fie instituie, doctrin, sistem i devine Via, Vedere,
Mntuire; n Euharistie, Cuvntul lui Dumnezeu se mplinete i mintea uman devine capabil
s exprime mintea lui Hristos. Prin urmare, aici este izvorul teologiei, acuvintelor lui
Dumnezeu, evenimentul care transform speculaia noastr uman ntr-un mesaj al
Adevrului Divin.
8. Voi concluziona cu dou remarci, una avnd de-a face mai mult cu agenda teologic a
vremii noastre i cealalt cu spiritul general al teologiei ortodoxe.

1.nainte de toate, nu ar trebui s existe nicio nenelegere. Convertirea euharistic a


teologiei nu nseamn impunerea unui program definit, a unui set prescris de teme i
ntrebri, adresat teologului. Dimpotriv, bine neleas, l elibereaz de autoritatea
moart a unor sisteme pseudo-tradiionale, l pune n contact direct cu
ntreagarealitate: Dumnezeu, omul i lumea. Duhul sufl unde voiete Exist, totui,
o problem preliminar care trebuie soluionat pentru c reprezint tocmai condiia
convertirii euharistice a teologiei. Este, ca s vorbesc direct, redescoperirea teologic
a Euharistiei nsi. Aici, cum am vzut, teologia oficial, post-patristic sufer, la
modul cel mai evident, cea mai dureroas metamorfoz pentru c deviaz de la Tradiia
vie, se nstrineaz pe sine nsi de la experiena Bisericii. Prin urmare, aici trebuie
judecate i depite deficienele i limitrile. A redescoperi Euharistia nseamn, dup
cum am ncercat s artm, a redescoperi mplinirea Ei ecclesiologic i eshatologic,
adic a o cunoate din nou ca Taina (singura n.t.) Bisericii. Aceasta, n schimb,
nseamn c reducerea Euharistiei la o multiplicitate de ntrebri izolate artificial:
sacrament, jertf, mprtire etc., trebuie depit ntr-o viziune i experien
reintegrate. O asemenea reintegrare este posibil doar atunci cnd cineva nceteaz s
mai abstractizeze Euharistia ca sacrament, jert sau comuniune
din leitourgia Euharistic, din aciunea n care toate aspectele pot fi nelese n
perspectiva lor adecvat i n relaia lor ntreolalt. Lex orandi trebuie recuperat ca lex
credendi. Redescoperirea Euharistiei ca Taina Bisericii este, cu alte cuvinte,
redescoperirea Bisericii in actu, a Bisericii ca Taina lui Hristos, ca Parusia a Sa
venirea i prezena mpriei ce va s vin.
S nu ne nelm: aceast sarcin prezint dificulti enorme. Aa de mult a fost uitat sau

18

prsit. Adevratul neles alleitourgiei Bisericii trebuie s fie gsit din nou. ntreaga
dezvoltare a evlaviei liturgice trebuie reevaluat. Ineria formidabil i opoziia
conservatorismului mort i a pseudo-tradiionalismului trebuie ntmpinat i depit. Cu
toate acestea, regenerarea teologic cere acest pre i deloc ieftin dintr-o criz criticismul
constructiv, reconstrucia critic pot restaura teologia la funcia ei real n snul Bisericii.

2.Termenul de ecclesiologie euharistic a fost introdus recent n vocabularul teologic.


Se poate vorbi chiar despre argumente puternice pentru o teologie euharistic i acest
eseu nu este altceva dect o ncercare de a dovedi c teologia ortodox adevrat este
chiar prin natura ei euharistic. Acest lucru nu nseamn c Euharistia ca atare este
singurul obiect al contemplrii i al analizei teologice. Tocmai aceast transformare a
Euharistiei ntr-un obiect a ntunecat funcia ei de izvor al teologiei. nseamn c, n
viaa Bisericii, Euharistia este momentul adevrului, care face posibil vederea
adevratelor obiecte ale teologiei: Dumnezeu, omul i lumea n lumina cea
adevrat care, cu alte cuvinte, reveleaz obiectele teologiei aa cum sunt cu adevrat
i ofer lumina necesar pentru nelegerea lor. Am vzut lumina cea adevrat, am
primit Duhul cel Ceresc Teologia, ca orice alt slujb cretin sau leitourgia, este
o harism, un dar al Duhului Sfnt. Acest dar este druit n Biseric, adic n actul n
care Biserica se mplinete pe Sine nsi ca comuniunea Duhului Sfnt n care Ea se
ofer n Hristos i l ofer pe El, este acceptat de Hristos i primete de la El; n actul
care este, prin urmare, izvorul tuturor harismelor i slujirilor din Biseric. Cu adevrat,
acesta este momentul adevrului pentru c aici (n Euharistie n.t.) stm naintea lui
Dumnezeu n Hristos, care este Sfritul, Eshatonul, Deplintatea ntregii umaniti i n
El i oferim lui Dumnezeu singura slujire raional a lumii rscumprate Euharistia; i
n lumina ei vom vedea, vom nelege i vom recapitula n Hristos adevrul despre
Dumnezeu, om i lume, despre creaie i cdere, despre pcat i rscumprare, despre
ntregul univers i transfigurarea lui final n mpria lui Dumnezeu i primim acest
adevr n participarea la Trupul i Sngele lui Hristos, n venica Cincizecime, care ne
cluzete la tot adevrul i ne arat cele viitoare (Ioan 16:13). Sarcina teologiei este
s poarte mrturia acestui adevr i aceast sarcin nu se sfrete niciodat. Fiecare
teolog l va vedea doar parial i l va reflecta tot parial i fiecare va rmne cu
adevrat liber s cugete n acord cu harisma i vocaia lui proprie, dar aa cum toate
harismele au una i aceeai surs, toate vocaiile contribuie, n final, la zidirea unei
singure teologii universale a Bisericii.
ntoarcere la Biblie, ntoarcere la Prini Aceasta nseamn, mai presus de toate, ntoarcerea
la Biseric prin Euharistie i la Euharistie prin Biseric: aici textele Scripturii ne sunt druite
iari i iari ca Cuvntul lui Dumnezeu cel viu i de via-dttor, aici i ntlnim pe Prinii
notri, nu n cri, ci n realitate, Realitea despre care ei au dat mrturie n vremea lor i n
limba lor, despre care noi suntem chemai s dm mrturie n vremurile noastre i n limba
noastr. Pentru c limbile lumii sunt diferite, spune Sf. Irineu de Lyon, dar puterea tradiiei
este una i aceeai (mpotriva ereziilor 1,10,2). nvtura noastr, adaug el, este
conform cu Euharistia i Euharistia confirm nvtura noastr.
Pr. Alexandre Schmemann
Articol publicat n St. Vladimirs Seminary Quarterly, Vol. 5, No. 4, 1961, pp. 10-23. Traducere
i note Ioan Carp.

19

Note de subsol
1.Att aici, ct i n celelalte cazuri n care vom mai ntlni cuvntul corporativ pr.
Schmemann se refer la actul liturgic prin care oamenii din Biseric devin un singur trup, un
singur corp (corporativ). (n.t.)
2. Agregare nseamn aici unire a unor pri ntre care nu exist nicio legtur intim. (n.t.)
3. Pr. Schmemann ncearc s corecteze nvtura teologic i ecclesiologic conform creia
Biserica ar avea n Sine izvorul vieii, asemenea unui organism viu care i hrnete autonom
mdularele sale, acestea din urm fiind reprezentate de umanitatea ntreag. Pentru pr.
Schmemann, Biserica este, mai degrab, fereastra spre izvorul vieii care este Hristos. Aadar,
Biserica este fereastra spre Via i nu Viaa nsi. Dar fereastra se deschide, i ntreaga
comunitate ptrunde prin ea spre mpria lui Dumnezeu, prin Euharistie. De aceea, pr.
Schmemann mai numete Euharistia i trecere.
4. Este foarte important pentru pr. Schmemann, dar mai ales pentru cretinii zilelor noastre, s
nelegem i s lum aminte la faptul c Taina Spovedaniei (a Pocinei) nu iart pcatele. Ea
trebuie neleas ca un act n care Biserica ia cunotin (prin duhovnic) de dorina omului de a
se ntoarce la Dumnezeu. Trupul i Sngele Mntuitorului Hristos se dau spre iertarea
pcatelor i spre viaa de veci. (n.t.)
5. Biserica n episcop i episcopul n Biseric. (n.t.)

20