De la Tratatul de la Roma la Uniunea Economica si Monetara

Jean Monnet, secretar adjunct al Societatii Natiunilor, considera dupa cel de-al doilea
razboi mondial ca pacea Europei trebuie sustinuta de o uniune economica. La 9 mai 1950,
Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, propunea unirea celor doua ramuri strategice
carbunelui si otelului ale Frantei si Germaniei. Pe baza acestei propuneri in aprilie 1951 a
luat fiinta Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului ( C.E.C.O) prin semnarea
Tratatului de la Paris de catre sase state: R.F.G., Franta, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg.
Tratatul a intrat in vigoare in luna august 1952. Aceste sase tari isi propuneau sa-si uneasca
eforturile in vederea scoaterii din criza a industriei carbonifere si a celei siderurgice prin
crearea unei piete comune" a ramurilor respective.
Cele sase tari membre ale Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului au trecut in
1957 la etapa a doua a integrarii lor economice semnnd tratatele de la Roma cu privire la
Comunitatea Economica Europeana (C.E.E. sau Piata comuna) si Comunitatea Europeana a
Energiei Atomice (EURATOM).
Comunitatea Economica Europeana a intrat in vigoare cu 1 ianuarie 1958 devenind
cea mai reprezentativa grupare pentru integrarea economica. Din 1972 au aderat la C.E.E.:
Marea Britanie, Danemarca si Irlanda prin semnarea Tratatului de la Bruxelles.
In 1973 a fost semnat la Paris un tratat de fuziune a celor trei comunitati (C.E.C.O.,
EURATOM si C.E.E.) adoptndu-se si denumirea oficiala de Comunitatile Europene (C.E.).
Aceasta a constituit a treia etapa de integrare economica.
In cadrul celei de a patra etape de integrare si alte tari au aderat la Piata Comuna:
Grecia (la 1 ianuarie 1981), Spania si Portugalia (la 1 ianuarie 1986).
Dupa aderarea Angliei, Danemarcei si Portugaliei la C.E.E., celelalte 7 tari membre ale
Asociatiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.): Norvegia, Suedia, Elvetia, Austria,
Finlanda, Liechtenstein si Islanda au negociat cu C.E.E. crearea unei zone de liber schimb. Sa format astfel, cu 1 ianuarie 1993 un Spatiu Economic European (S.E.E.) ce se intinde de la
Marea Mediterana pna la Oceanul Inghetat de Nord.
Cu 1 noiembrie 1993 prin semnarea Tratatului de Maastricht denumirea de C.E.E. se
va schimba in Uniunea Europeana.
Din 1 ianuarie 1995 alte trei tari din A.E.L.S.: Austria, Finlanda si Suedia au aderat la
Uniunea Europeana, numarul membrilor acesteia ajungnd la 15.
Comunitatea Europeana a avut 5 obiective economice principale: uniunea vamala;
liberalizarea circulatiei capitalurilor; libera circulatie a fortei de munca; piata comuna
agricola; uniunea economica si monetara. Uniunea economica si monetara s-a constituit mai
trziu dupa lungi negocieri legate de unificarea reglementarilor fiscale si schimbarea unui
mare numar de legi.
Tratatul de la Roma, semnat in 1957, nu continea referiri foarte precise cu privire la
integrarea monetara. La vremea respectiva era in vigoare acordul de la Bretton-Woods si
sistemul cursurilor fixe, iar tarile europene nu aveau inca monedele convertibile. Pentru
derularea platilor externe statele din C.E.E. au trebuit sa participe la Uniunea Europeana de
Plati, care a functionat pna in 1958 sub forma unei intelegeri de cliring multilateral.
Uniunea Europeana de Plati a fost urmata din anul 1958 de Acordul Monetar
European care prevedea o intelegere de restrngere a oscilatiilor cursurilor monedelor pna la
0,75% in jurul paritatii metalice. Din anul 1961, marca germana si guldenul olandez s-au
revalorizat cu 5% ceea ce a reprezentat o prima realiniere dupa semnarea Tratatului de la
Roma.
Sistemul monetar international a cunoscut o puternica criza la mijlocul anilor 60 ca
urmare a deteriorarii situatiei principalei monede de rezerva internationala, dolarul american.

Monedele europene, la rndul lor, s-au confruntat cu mari probleme care au dus la
devalorizarea lirei italiene, lirei sterline si francului francez si la revalorizarea marcii vestgermane.
Tarile europene, semnatare a Tratatului de la Roma au vazut in criza care se manifesta
o amenintare a uniunii vamale (realizata la mijlocul anului 1968) si a obiectivelor politicii
agricole comunitare. Pentru calmarea situatiei si coordonarea politicilor economice si
monetare, Planul Barre (dupa numele initiatorului, Raymond Barre) din 1969 prevedea
asistenta financiara intre tarile membre in caz de criza.
Pentru realizarea integrarii europene in plan monetar era nevoie de masuri mai
radicale. Ca urmare, statele in cauza, cu prilejul Summitului de la Haga, din decembrie 1969,
au proclamat intentia realizarii in mod gradual a unei uniuni economice si monetare, fiind
numit Comitetul Werner in vederea examinarii problemelor integrarii monetare.
Raportul acestui comitet din anul 1970 continea elementele fundamentale care urmau
sa stea la baza Uniunii Monetare Europene (U.M.E.):
o convertibilitatea totala si ireversibila a monedelor;
o eliminarea marjelor de fluctuare ale cursurilor;
o fixarea irevocabila a paritatilor;
o liberalizarea completa a miscarilor de capital.
Uniunea Monetara Europeana era prevazuta sa fie realizata treptat pna in anul 1980.
Evenimentele monetare din anul 1971 cnd S.U.A. au suspendat convertibilitatea
dolarului in aur, lipsa de vointa politica pentru realizarea unei adevarate uniuni si rezervelor
statelor fata de o structura suprarationala au facut ca Planul Werner sa nu fie pus in aplicare.
Tarile membre ale C.E.E., semnatare a acordului de la Basel din 10 aprilie 1972, au
decis sa aplice pentru monedele lor aceeasi marja de fluctuatie de 2,25% stabilita prin
Acordurile de Washington din 18 decembrie 1871 fata de dolar. Se limitau astfel posibilitatile
de fluctuatie peste aceste limite (sarpele in tunel). Era nevoie de interventia bancilor care s-au
angajat sa intervina pentru a-si sustine monedele. Dar era nevoie si de organizarea unei
cooperari intre bancile centrale, drept pentru care in octombrie 1972 s-a infiintat Fondul
European de Cooperare Economica (F.E.C.O.M.) iar in iunie 1973 si-a inceput activitatea.
Totusi, socul petrolier din 1973 si recesiunea economica care l-a urmat au slabit sistemul
monetar.
Sistemul monetar se consolideaza in urma deciziei luate la Brme la 7 iulie 1978 de a
crea Sistemul Monetar European (S.M.E.), acesta intrnd in vigoare la 13 martie 1979. Este
reluat principiul sarpelui, cu o serie de modificari si mecanisme specifice.
De acum inainte unitatea de cont europeana primeste numele E.C.U. (European
Currency Unit). E.C.U. devine instrument de reglementare intre bancile centrale, valoare de
rezerva si valoare de schimb contra numerar in cadrul noului mecanism de plati si de credit.
E.C.U. era un cos" de monede in care fiecare intra cu o anumita marime si pondere in
functie de importanta monedei respective, de puterea economica a tarii emitente a fiecarei
monede. De exemplu, puterea diferitelor monede nationale la 13 martie 1979 (cnd a inceput
functionarea sistemului Monetar European) si la 25 februarie 1993, era urmatoarea:

MONEDA

13 martie

25 februarie 1993

1979
1. Marca germana

33,00

32,30

2. Francul francez

19,80

20,30

3. Guldenul olandez

10,50

10,10

4. Francul belgian

9,50

8,30

5. Francul luxemburghez

9,50

8,30

6.Lira italiana

9,50

8,10

7. Coroana daneza

3,oo

2,70

8. Lira irlandeza

1,10

1,10

9. Lira sterlina

13,60

10,60

10. Drahma greceasca

0,60

11. Peseta spaniola

4,95

12. Escudo-ul portughez

0,78

Trebuie precizat ca unele monede, desi intrau in structura cosului E.C.U., nu participau
la mecanismul de interventie. Lira sterlina s-a alaturat acestui mecanism la 8 octombrie 1990;
drahma greceasca in anul 1981; escudo-ul portughez, in 1986; peseta spaniola, in 1989.
In mod sintetic, sistemul Monetar European se baza pe tei elemente:
a.E.C.U.(European Currency Unit): cos" compus din monedele tuturor statelor
membre. E.C.U. este numerarul in mecanismul de schimb; serveste ca baza pentru stabilirea
indicatorilor de divergenta: este moneda folosita de armonizare intre autoritatile monetare ale
statelor.
b.Mecanismul de schimb: fiecare moneda are un curs privat atasat unitatii de cont
europene. Sunt autorizate marje de fluctuatie de 2,25% in cursurile bilaterale. Imediat ce o
moneda sare un prag de diferenta" autoritatea monetara trebuie sa intervina.
c.Mecanismele de credit: statele transfera Fondului European de Cooperare Monetara
( FECOM-ului) 20% din rezervele lor in devize si in aur.
Sistemul Monetar European a constituit o etapa pe drumul integrarii economice.
Trecerea la aplicarea regulilor acestui aranjament monetar a gasit tarile participante in situatii
diferentiate in ce priveste rata inflatiei, balanta conturilor curente si ratele dobnzilor. Drept
urmare intre anii 1979-1985, cursurile nominale si reale ale monedelor S.M.E. au cunoscut un
grad de variabilitate relativ ridicat. Favorizate de un mediu economic international in
relansare, tarile din S.M.E. au avut o evolutie economica favorabila caracterizata prin
scaderea ratelor inflatiei si chiar o anumita apropiere a acestora. Daca in perioada 1979-1985
a avut loc 13 realinieri de paritati (devalorizari), intre anii 1986-1990 au avut loc numai trei
(francul francez, lira irlandeza si lira italiana).
Sistemul Monetar European a dus la anumite rezultate, dar a avut si limite. In acest
context summit-ul de la Hanovra din iunie 1988 a decis elaborarea unui studiu asupra uniunii

monetare. Rezultatele acestui studiu concretizate in Raportul Delors preconiza un plan cu trei
etape de realizare a Uniunii Monetare. Pe baza Raportului Delors, la 10 decembrie 1991, sefii
statelor si guvernelor adoptau la Maastricht Tratatul asupra Uniunii Economice si Monetare.
Acesta prevedea trei faze de realizare a Uniunii Economice si Monetare, dupa cum
urmeaza:
a.Faza I cu incepere de la 1 iulie 1990 si presupunea:
o libertatea totala de circulatie a capitalurilor (deci inlaturarea controlului asupra
schimburilor);
o dezvoltarea mijloacelor menite sa corecteze dezechilibrele dintre regiunile europene
(fonduri structurale);
o convergenta economica, pe fondul supravegherii multilaterale a politicilor
economice ale statelor.
b.Faza a II-a cu incepere de la 1 ianuarie 1994 care viza:
o infiintarea Institutului Monetar European (I.M.E.) la Frankfurt in Germania, compus
din guvernatorii bancilor centrale ale tarilor membre;
o independenta bancilor centrale nationale;
o reglementarea interzicerii deficitelor bugetare excesive.
c.Cea de-a III-a faza prevedea finalizarea unificarii monetare fie la inceputul anului 1997
sau cel mai trziu la 1 ianuarie 1999 pe baza indeplinirii a patru criterii de convergenta:
o stabilitatea preturilor: rata inflatiei sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5% media
inflatiei din trei state cu cea mai mica inflatie;
o rata dobnzii pe termen lung sa nu oscileze cu mai mult de 2% fata de media a trei
state cu rata dobnzii cea mai scazuta;
o deficitul public national sa fie mai mic de 3% din Produsul National Brut (P.N.B),
iar datoria publica sa nu depaseasca 60% din Produsul National Brut;
o stabilitatea cursurilor: ratele de schimb sa se situeze in marja de fluctuatie autorizata
pentru cei doi ani precedenti.
Moneda Uniunii Monetare Europene cu denumirea de EURO a fost stabilita la
reuniunea la vrf de la Madrid din decembrie 1995.
La Summit-ul de la Madrid din 1-3 mai 1998, sefii de stat sau de guverne ai Uniunii
Europene au luat decizia ca Uniunea Monetara Europeana sa inceapa cu data de 1 ianuarie
1999, cu urmatoarele 11 tari: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania. Marea Britanie, Suedia si Danemarca au refuzat
temporar introducerea EURO din motive politice interne, iar Grecia nu a indeplinit conditiile
de convergenta stabilite.
Decizia a fost luata pe baza Raportului privind indeplinirea criteriilor de convergenta
intocmit de Comisia Europeana si Institutul Monetar European, a recomandarilor Consiliului
Ministrilor de Finante si ai Economiei (ECOFIN) si votului Parlamentului European din 2 mai
1998.
A fost creata Banca Centrala Europeana (B.C.E.) cu sediul la Frankfurt ale carei
organe de conducere sunt Biroul Executiv si Consiliul de Conducere.
De la 1 ianuarie 1999, responsabilitatea bancilor nationale ale tarilor membre a
Uniunii Monetare Europene privind politica monetara a trecut in sarcina Bancii Centrale
Europene.
De acum inainte bancile centrale nationale urmeaza sa devina agenti executivi ai
politicii monetare elaborate de Banca Centrala Europeana care:
4

va elabora politica pentru toate tarile membre;

va avea ca sarcina principala stabilitatea preturilor;
va avea independenta fata de guvernele tarilor si organelor Uniunii Europene;
va acorda credite numai guvernelor care nu au deficite bugetare.
De la 1 ianuarie 1999, EURO a devenit singura moneda europeana in cadrul Uniunii
Monetare Europene, conversia de la monedele nationale in Euro se va face prin intermediul
E.C.U.
Un E.C.U. este egal cu un EURO, iar E.C.U. inceteaza sa mai existe.
Conform Tratatului de la Maastricht de la 1 ianuarie 1999 pna la 31 decembrie 2001,
EURO se va utiliza ca moneda de depozit fiind utilizata pentru plati non-cash (plati care nu se
fac in numerar), consumatorii putnd utiliza att EURO ct si moneda lor nationala.
De la 1 ianuarie 2002, bancnotele si monedele nationale urmeaza sa fie retrase din
circulatie pna la 30 iunie 2002, iar bancnotele si monedele EURO vor incepe sa fie folosite.
Dupa aceasta data se va utiliza numai EURO.
Desenul si denumirea noilor bancnote au fost alese. Motivele desenelor ferestre,
drumuri si poduri sunt alese din anumite perioade din istoria arhitecturii europene:
antichitate, romantism, perioada gotica, renastere, baroc, arhitectura in sticla si otel si
arhitectura moderna a secolului XX. Ele simbolizeaza deschidere si cooperare in Europa. Pe
lnga denumirea EURO, bancnotele vor avea imprimate initialele Bancii Centrale Europene
(B.C.E.) in cinci limbi si 12 stele (simbolul Uniunii Europene).
Bancnotele vor fi de 5,10,20,50 100,200 si 500 EURO, iar monedele de 1, 2, 5, 10, 20,
50 centi si 1 si 2 EURO.
Piesele de 1, 2 si 5 centi vor reprezenta Europa ca parte a globului pamntesc, iar
piesele de 10, 20 si 50 centi vor prezenta Uniunea Europeana fara granitele statale.
Conform aprecierii analistilor occidentali introducerea EURO reprezinta cea mai
importanta masura de politica economica dupa cel de al II-lea razboi mondial. EURO va
concura puternic dolarul american care pna acum a avut o pozitie centrala in cadrul
tranzactiilor financiare si comerciale internationale. Intr-o economie mondiala globalizata cu
economii nationale interdependente, Europa va detine o pozitie strategica att sub aspect
monetar ct si cadrul larg al planului economic.
o
o
o
o

Bibliografie : Economia politica,Academia de Studii Economice,Catedra de

Economie Politica,Ed.Economica,2003.
Uniunea Europeana intr real si virtual,Octav Bibere;Editura ALL
Politic;
Curierul National,24 nov 2006
Internet:www.europa.com