- Am suit spre cer o ultimă speranţă, acum coborâm spre iad o înmiită
deznădejde, adăugai în hohote.
- Mie-mi spui?
- Mie-mi spui?
Mă uitai la Limpi: era veselă. Ea-l cunoştea bine, teatrul ăsta îl mai
văzuse, probabil.
- Povestea asta nu are sfârşit, într-o altă zi, Şloim va merge la prietenul
său Iţic şi-i va spune: "Închipuieşte-ţi, fiul meu vrea să plece în Israel..."
Ca peste zece, cincizeci, o sută de ani, Şloim să meargă iar la Iţic şi să-i
spună: "Închipuieşte-ţi, Iţic, fiul meu vrea să se întoarcă înapoi în
Isarlâk!"
- Astăzi e foarte uşor să fii profet: spune în gura mare adevărul despre
ziua de azi şi, peste zece sau o sută de ani, toată lumea va descoperi şi
se va minuna de ce mare profet ai putut fi. Noi, evreii, am fost un
popor de profeţi, am dat cel mai mare număr de profeţi. Şi Marx ar fi
putut să ajungă, avea şi stofă, şi cap; dar, ca orice evreu bogat şi prea
învăţat pe dinafară, a citit Biblia în fugă şi superficial. Nici un profet al
nostru nu a prevăzut fericirea, ci numai dezastrele, robiile, pedepsele,
ispăşirile cele mai cumplite. Vocaţia neamului meu nu este aceea de a
arăta unde şi cum e Fericirea - ce avem noi cu fericirea? când am fost
noi fericiţi? -, adevărata noastră vocaţie, dacă se mai poate vorbi de
aşa ceva, ar fi în a învăţa oamenii să rabde nefericirea, nedreptatea,
ghetourile şi diasporele, eventual să încerce să iasă din capcanele
istoriei şi a politicii. Marx al nostru a confundat ideea de popor ales
(ales pentru jertfe, să fim înţeleşi) cu cea de clasă muncitoare,
revoluţionară: din cauza viţelului de aur al capitalismului mondial, nu a
putut să vadă boul de aur pe care îl va aduce la putere. Canaanul,
unde curg lapte şi miere, l-a confundat cu socialismul intrat în
comunism. Dar, fiind numai un biet filosof al istoriei, a uitat de trecerea
prin pustiu. Pentru anii acestui pustiu de rătăciri şi speranţe deşarte nu
ne-a lăsat nici o preţioasă indicaţie. A uitat, acolo, în Anglia, în Belgia,
că oamenii nu sunt la fel, că proştii pot fi mai deştepţi decât înţelepţii,
că pumnul şi palma pot fi mai convingătoare decât adevărul, că orice
cocoş cântător de lozinci poate să ajungă să creadă că e Moise
coborând pe Sinai cu tablele unor decrete în mână. Cunosc un lucru
mai groaznic decât acela de a fi ocupat de barbari, şi anume de a fi
ocupat de propria barbarie. Doamna Limpi, pe vremea când stăteam
alături şi fluturam steguleţe în aşteptarea orei când ne va veni rândul
să trecem prin faţa tribunei celor aleşi, îmi ţinea lecţii de istorie a
poporului alutan. Pe vremea aceea încă nu începuse acest sezon
neoturcesc în care am căzut acum. Zicea, ţin minte: "Întreaga noastră
istorie, miracolul supravieţuirii noastre, constă într-o succesiune de
trădări utile făcute la timp". Da. Aşa mi-a spus, nu pot să uit: "I-am
trădat pe turci pentru ruşi, pe ruşi pentru turci, pe amândoi pentru
austrieci; i-am trădat şi pe austrieci pentru francezi, şi pe aceştia
pentru nemţi. Apoi, în ceasul al doisprezecelea, i-am trădat şi pe nemţi,
pentru americani şi ruşi. Dar de această ultimă vitează trădare a
noastră s-au folosit numai ruşii. Americanii ne-au trădat: bineînţeles, ei
abia acum încep istoria lor balcanică." Şi acum, dragii mei, nu mai ştim
pe unde să ne scoatem cămaşa, nici nu prea avem cămaşă, şi, dacă o
avem, e cumpărată pe datorie, în valută. Cămaşa asta a fost prea
aproape de piele, ştie mult şi multe, nu e cazul să o lăsăm să-şi scrie
memoriile. Nu?
- ...Şi când doamna Olimpia îmi înşira trădările absolut obligatorii ale
micului ei neam, mie-mi venea să strig către cer: "Mie-mi vorbeşti?"
Din Avraam s-au născut şi Hristos, şi Mohamed. Tot din el s-au născut
şi Marx, şi Troţki, şi Kautsky - şi majoritatea ideologilor acestora mai
noi, care, în Occident, gândesc, răzgândesc, preagândesc, negândesc
actuala situaţie internaţională. Eu cred că noi, evreii, avem talent
pentru comerţ, pentru finanţe, pentru muzică, filosofie, literatură; un
uriaş talent pentru religie. Dar pentru politică, pentru comunism-ajuns-
la-putere nu avem. Nu ştim să umblăm cu puterea, exagerăm în toate,
sărim şi peste cal. Noi, de-a lungul întregii noastre cumplite Istorii, ne-
am apărat de putere. Suntem campioni în defensivă, în fugă: la chef
suntem primii care ne îmbătăm, dar şi primii care ne trezim ruşinaţi din
beţie. Aşa încât, domnule profesor, hora lumii a rămas tot la hotarul
dintre Vechiul şi Noul Testament. Noi am inventat vitrina, reclama,
agitaţia, propaganda. Ilegalitatea, revoluţia ca vis, ca un eventual
Canaan al celor săraci. Catolicii (uite, toate statele catolice au o
pasiune magnetică faţă de seceră şi ciocan) au pregătit în oameni
ideea de stat centralizat, de ierarhie, de inchiziţie, de infailibilitate, de
rug, de eretic, de spovedanie şi rugăciune în colectiv; protestanţii au
contribuit cu critica şi autocritica, cu studiul individual, cu munca de
lămurire de la om la om; ortodocşii ne-au pus la dispoziţie un imens
material uman, având arse până în măduva preistorică a oaselor lor
complexul de umilinţă, robie, ascultare, suferinţă şi durere, ispăşire
fără de limită a unui păcat originar: a unui păcat originar care nu e nici
blestem şi nici diavol, e numai masochism şi cruzime, minciună şi
crimă. Dacă voi, alutanii, aţi dat cel mai mic procent de fanatici, de
"convinşi", de intoleranţi, asta, să o ştii, o datoraţi fondului păgân,
liberalismului moral al lumii latine. "Vezi? îi spuneam eu doamnei
Olimpia, pe vremuri, în partid, orice evreu evoluează spre tipul Troţki şi
orice creştin, spre tipul Stalin: iată că premisele antisemitismului le-am
semănat cu mâna noastră; din această dilemă, cum zice Caragiale, nu
putem ieşi." Dar mai e ceva: înainte, orice năvălire duşmană venea de
dincolo de hotare, de peste munţi sau de peste apele de graniţă. Mai
nou, o dată cu progresul materialist şi dialectic al lumii, au loc şi
năvăliri de sus, din cer; şi năvăliri de jos, din pământ, de sub pământ.
Din cer ne poate pica oricând pe cap "o idee mântuitoare". (Toate,
absolut toate ideile europene, au sosit având în mână un bici, o sabie
sau un pistol.) După "idee", imediat se găsesc trei martiri care mor
pentru ea, o sută de "intelectuali" posedaţi, o mie de mitraliere
convinse şi cel puţin zece mii de lichele carieriste. Chinezii, în trei mii
de ani, nu au fost niciodată cuceriţi de năvălitorii din afară: chiar dacă
au fost învinşi, în câteva sute de ani şi-au înghiţit învingătorii. Acum, au
fost năvăliţi şi de sus, şi de jos, şi de astă dată mă îndoiesc că se vor
descurca aşa cum s-au descurcat cu hanii barbari din Mandschu sau cu
cotropitorii niponi. De sub pământ ne poate apărea OMUL
PROVIDENŢIAL, cel care întruchipează şi istoria, şi religia, şi sula şi
prefectura. Pricepeţi? Dacă unui asemenea profet local i se mai adaugă
şi insolaţia genială a unei singure idei de sus, paranoia e gata, ocupaţia
fanariotă e pe roate, turcii nici nu trebuie să mai treacă Istrul, îi
confecţionăm noi, prin mijloace locale, cu fes, cu serai, cu iatagane cu
tot... A murit Marele învăţător - Dumnezeu să-l ierte -, s-au născut, în
întreaga lume, o puzderie de "diferenţiale", nu divine, ci cretine. Nu e
de mirare că proştii au devenit deştepţi, că deştepţii s-au prostit di tăt;
ţăranii sunt orăşeni, orăşenii sunt ţărani; popii sunt atei şi ateii devin
tot mai credincioşi; femeile sunt bărbaţi, iar bărbaţii sunt ca muierile;
copiii vorbesc ca oamenii mari, iar cei mari vorbesc ca şi copiii. S-a
schimbat ceva în soare, în constituţia aerului, în câmpul neurotic al
materiei, în însăşi formula tainică a dumnezeirii; nu vorbim cum
gândim, nu scriem cum vorbim, nu gândim cum am vrea - sau scriem
cum vorbim, nu gândim cum am vrea - sau cum ar trebui - să gândim,
a apărut şi se conjugă la toate modurile verbul "a negândi", a dispărut
cuvântul "cinste" şi a apărut cuvântul "omenie", dar acesta nu e
cuvânt, ci o decoraţie la care au dreptul doar unii, cei mai buni dintre
cei mai buni, cei mai nebuni dintre cei mai înnebuniţi. Şi aşa mai
departe... domnule profesor, înainte de a fi făcut planul revoluţiei
mondiale, trebuia studiată problema asta a puterii: ce efect are
această putere - a fotoliului, a pistolului, a sceptrului - asupra unor
indivizi scoşi la primă generaţie din iobăgie sau lumpenbalcanie, şi
urcaţi repede în posturi ameţitoare. Forţa asta care urcă prin fotoliu,
prin fundul îngrăşat, spre capul care se crede dintr-o dată alesul
poporului, poporul însuşi, zeul şi Dumnezeul atotştiutor al lumii; forţa
asta care poate îmbolnăvi de cezarie pe oricine, de la ultimul motoflete
rural până la fizicianul atomist, forţa asta poate să transforme, în
numai o generaţie, în numai zece ani, un om din popor într-un tiran sau
satrap feroce, absolut rupt de mase şi de realităţi... Omul e cauza
tuturor eşecurilor - fiindcă are tendinţa să-şi transforme semenii în
simple mijloace ale exercitării vanităţii sau puterii sale. Socialism
înseamnă totul pentru om. Socialismul nostru înseamnă totul pentru
omul nostru la putere... Vând castraveţi unui grădinar, domnule
profesor, dar trebuie să-mi descarc sufletul. Sper că ai observat că
politica nu e bună conducătoare nici de dragoste şi nici de adevăr, nici
de căldură şi nici de cultură. Religia, cu toate defectele ei, era. Lumea
are nevoie astăzi de o morală, înainte de filosofie, drept, religie sau
ştiinţă. De o morală a adevărului simplu, a binelui simplu, a dreptăţii
simple. De o morală care să-i controleze şi pe suverani, şi pe
măturătorii de stradă. E un vis, ce altceva e viaţa decât o investiţie
păguboasă în vise din ce în ce mai utopice? Astea i le spun eu în
fiecare seară fiului meu, care e şi deştept, şi prost, şi călău, şi victimă,
şi evreu, şi antisemit. Astea i le spun şi domnului profesor Karl Marx,
dascălul tinereţilor mele, în nopţile în care Fie că nu dorm fiindcă mi-e
frică, fie că mi-e frică fiindcă nu pot dormi. Confunzi, îi spun, oul cu
găina şi găina cu omleta pe care nu o mai avem. Nu orice schimbare
este transformare, nu orice transformare este şi dezvoltare, nu orice
dezvoltare înseamnă şi progres; nu orice progres duce la civilizaţie, nu
orice civilizaţie înseamnă omenie. Şi nici chiar orice omenie nu e
totdeauna dreaptă, nici orice dreptate nu e totdeauna democrată sau
de valoare: şi valorile pot să nu ducă spre bun-simţ, spre lumină, spre
mântuire... Azi, aţi văzut? toţi cei pe care i-am lăsat să se certe la
şedinţă - la şedinţa unde era să ne lăsăm pielea - sunt, fără excepţie,
în felul lor, deosebit de dăştepţi, selecţionaţi de dăştepţi. Dar, din
păcate, dăştept nu înseamnă inteligent, inteligent nu înseamnă
rezoneur, rezonarea nu înseamnă meditaţie, meditaţia nu înseamnă
ştiinţă, ştiinţa nu înseamnă înţelegere, înţelegerea nu înseamnă
cunoaştere, cunoaşterea nu înseamnă contemplaţie şi aşa mai
departe. Nu orice concluzie este şi o soluţie, 90% din soluţiile de azi
înseamnă crize, şomaj, foamete, cataclism atomic oricând posibil. Între
timp, toţi marxiştii de tip european ajung nişte momâi sau nişte rable:
paralel, ca să nu se strice echilibrul lumii, preşedinţii americani (şi nu
numai cei americani) sunt din ce în ce mai naivi şi mai orbi. Chiar dacă
se alege unul mai acătării, este pe loc împuşcat, ca nu cumva atlantizii
să se vindece de mongoloidism. Aşa că am toate motivele să-i spun de
la obraz: frate Karlie, ne-ai băgat în rahatul ăsta cât Himalaia, fii bun şi
arată-ne calea de ieşire din pivniţe. Ai fost un liberal, un visător
antidogmatic, un uriaş suflet generos (chiar dacă în copilărie o obligai
pe sora ta să înghită scârnă de cal); acum însă taci, ţi s-a făcut şi ţie
frică, ţi-ai făcut şi tu cerere de plecare în Israel. Ca să lucrezi anonim
într-un chibuţ socialist. Dar nu vei lucra, îi spun, ci vei fi soldat; şi nu
vei rămâne soldat paşnic, ci vei fi dus într-un război; şi nu într-un
război de apărare sau eliberare, ci într-unul care nici Dumnezeu nu ştie
nici când se va termina, nici cum se va termina. Aşa că stăm bine,
iubite domnule profesor. Eu, mâine, voi afişa la primărie, pe o pânză
uriaşă, această ultimă, cea mai adevărată lozincă din opera Lui:
"Pentru noi, comunismul nu este o stare care trebuie creată, un ideal
căruia va trebui să i se conformeze libertatea. Noi numim comunism
mişcarea reală care suprimă starea actuală!"
Intrarăm. Furăm primiţi discret, fără vorbe, fără ifose, cu multă căldură
şi simplitate. Spre deosebire de oraşul vechi, cu străzi cotind capricios,
cu acea totală lipsă de ordine şi disciplină ce caracterizează levantul,
cu casele stând şui, curţile înfipte oblic în străzi, cu grădinile când
năvălind, când retrăgându-se cine ştie unde (dezordinea aceasta
urbanistică trădând individualismul rural, fantezia şi vanitatea
refractară a proprietarilor, un fel de refuzal alinierii şi ordinii,
liberalismul arhaic al sâc-sâcului faţă de primărie, faţă de vecini, faţă
de lumea întreagă, dar şi dosirea, camuflarea faţadei, ca şi când toată
bunăstarea, câtă era, trebuia ascunsă de perceptori, stat, duşmani) -
aici, în cimitirul vechi, ne întâmpina o ordine severă, o discretă şi
mândră linişte, un aer distins de comoditate şi graţie. Am văzut (în
filme) cimitire engleze, sobre şi tăcute, cimitire italiene, grandilocvent
şi ţipat solemne; nu pot să uit umilele ţintirimuri din satele nordice,
mirosind a levănţică şi busuioc, cu morminte înalte, năpădite de iarbă,
cu babe şi copii, cu iezi săltând peste aceste movile de umilitate şi
cosmică resemnare, cu cruci de lemn vopsite vesel, înfipte strâmb la
căpătâie, arătând de departe ca pălăriile date pe ceafă ale chefliilor;
fără garduri, satul prelungindu-se în ţintirimul lui, iar acesta pierzându-
se în peisaj, topindu-se duios şi în sus, şi în jos, ca o nimicnicie, ca un
hotar de nimeni contestat, vag, păgân-creştin, oale şi ulcele,
Dumnezeu cu mila. Aici şi acum, în vechiul cimitir al vechiului târg,
eram musafirii neaşteptaţi ai secolului trecut. Mică şi serioasă
burghezie, din ovalele paralele ale fotografiilor, abia o întrezăream, dar
bănuiam privirea multor taţi şi a unor mume care au avut mulţi copii,
multe griji, multă decenţă, multă mândră simplitate şi cumsecădenie:
multă frică, nu de Dumnezeu, ci de ruşine, şi de memoria urmaşilor.
Pretenţia galantă a marmurelor părea temperată de veto-ul greu ce-l
aveau şi aici pământul, ţărâna, lutul. Mirosea a grădină-acasă-la-Mama,
cu un uşor plus de biserică măruntă, plină de copii şi de nuntaşi
încremeniţi în stop-cadrul unei veşnicii meritate, în orice caz,
spectacolul alb al acestei linişti cadastrale, poezia naiv-tristă, ridicolă
uneori, a epitafurilor (având ceva din parfumul desuet al carnetelor cu
suveniruri ale bunicelor noastre), dar mai ales teribila istoricitate
anistorică, absolut categorica hic mortui vivunt!, ne purtau pe alei de
parcă un ghid necunoscut, uşor jignit, încerca timid şi cu sobrietate să
ne dovedească, indirect, că i-am judecat greşit, că i-am ignorat şi i-am
vorbit de rău fără să-i cunoaştem. "Iată cum am fost noi, iată cum
suntem şi cum rămânem, iată cum nu veţi fi voi niciodată: nu avem
nici cea mai mică vină pentru ceea ce se întâmplă acum cu voi. Fiecare
trăieşte aşa cum va muri, fiecare are moartea pe care o merită! Noi,
aici, suntem între noi, ne ştim, ne respectăm. Linişte! Gura! Să vă fie
ruşine, netrebnici ce sunteţi!"
CAPITOLUL AL IX-LEA
Nu pot să sufăr pijamalele vărgate. Nu ştiu cine a fost cretinul care le-a
inventat, nu ar strica să i se facă fişa psihanalitică, precis s-ar
descoperi că era un sado-masochist încă nedepistat. La pârnaie, eram
circa zece mii de oameni ce lucram la piramide. Seara ne dezbrăcam
de zeghea vărgată, culcându-ne pe priciuri ca sardelele, dar fiecare în
cămaşa şi izmenele mai mult sau mai puţin albe. Pe când acum,
cunoscând monotonia lenjeriei de stat, nu-mi era deloc greu să-mi
imaginez un oraş întreg de bărbaţi încă liberi culcându-se, spre a-şi
face somnul permis şi obligatoriu, în aceste uniforme ale robiei
internaţionale. (Femeile - deşi au acceptat, temporar, pijamaua
masculină - evită instinctiv modelele zebrale: preferă pe cele cu
răţuşte, floricele, ciupercuţe, michi-mauşi - şi bine fac.) Ştiu din surse
demne de încredere că procurorii, anchetatorii, paznicii, miniştrii de
interior se feresc ca de foc de pijamalele în dungi, asta le aminteşte
exact de ce trebuie să uite ca să poată adormi. Nebunul de Fronius,
colegul meu de la catedra de psihologie experimentală, încercând să-
mi explice odată cauzele laşităţii generaţiilor postbelice, făcea apel la
teoria educaţiei prenatale, susţinând că un copil conceput de un bărbat
în pijama vărgată cu o femeie care în tot timpul sarcinii se culcă lângă
un cetăţean în pijama vărgată, fiind şi obligată să spele şi să calce
aceste pijamale vărgate, nu se poate să nu engrameze în morula ce i
se dezvoltă sub inimă imago-ul ameninţător al spaimei de haina
vărgată, de puşcărie, de culpa leprologică. Nu am avut decât câteva
zeci de ilegalişti închişi, în schimb avem o sută de filme în care mii de
eroi în haine vărgate stau după gratii şi tânjesc după libertate şi nouă
ordine europeană. Nu cred că Fronius avea totală dreptate. Personal
am oroare de tot ce e vărgat, fără să mă justific, am dat pur şi simplu
ordin nevestei mele: dormim amândoi în cămăşi ţărăneşti, lungi, cu
râuri roşii-negre. Înainte de a-şi îmbrăca uniforma de confecţii a
hainelor civile "de oraş", ţăranul care vine de la ţară şi din costumul
naţional cunoaşte o fază tulbure şi dramatică ce începe cu urletul
brigadierului, spălatul pe dinţi şi dormitul în pijamaua obligatorie.
Dacă, de pildă, vine maică-sa să-l vadă la cămin sau baracă, i se
întoarce bietei femei stomacul pe dos de groază, văzându-şi feciorul "şi
tuns, şi în pijama". E cât se poate de logic (şi psihologic) ca o carieră
prin muncă şi pentru muncă să înceapă cu îmbrăcarea pijamalei de
noapte şi să se sfârşească cu îmbrăcarea acesteia în zeghe zi-lumină.
Ţiganii se culcă goi, doar cei fuduli şi proşti îşi îmbracă pijamaua când
ies dimineaţa la soare, şi asta numai ca să crape ochii vecinilor de
invidie. Nu e de mirare că în limba ghiveci a mahalalelor noastre se
aude tot mai des apelativul "Vărgatule!" în loc de "Bărbatule!". Frica
silnică de viaţă e teribil de înrudită cu munca silnică, tot pentru viaţă,
legătura simbolică dintre ele stabilind-o această pijama în dungi, atât
de caracteristică design-ului social al deceniilor postbelice.
Îmi făcu semn să tac: în urma ei, desculţă, cu faţa lată, roşie, de
ţărancă zdumpeşă şi sănătoasă, venea Măria, femeia de serviciu din
bloc, partenera de conversaţii (dar şi sursa de informaţii) a scumpei
mele consoarte, ce considera irosită orice zi în care nu pierdea măcar o
oră-două cu câteva, mărunte, dialectale discuţii despre piaţa locală. De
astă dată aducea cu ea doi pui albi, cu creste roz: asistam acum la un
consult de specialitate.
- Îi luai de la un ţăran, explica Limpi, doar îţi spusăi: nu-mi plac puii de
Gostat, miros a peşte şi put a hoit. Când îi pui la cuptor, carnea ori li se
fleşcăie ca la lipitori sub sare, ori li se întăreşte de poţi pleca cu ei la
atacul Plevnei... Cumpăr scump, dar cumpăr când apuc pui de curte, să
ştiu că au mâncat de toatele şi au crescut în voie pe sub dud...
- Deh, exclamă ea, poate avusărăţi noroc, mai ştii? Dar eu cred că vă
înşelă ăl de vi-i vându!
- Atunci?
Limpi verifică. De trei ori. Puii ei săreau în sus, deşi aveau loc destul în
bucătărie.
Limpi oftă, scoase zece lei din bugetul ei, rugând-o pe Măria să-i taie
"colectiviştii". Abia după plecarea femeii catadicsi să-mi arunce
cuvenitele afurisenii de "bună ziua!".
Mă trecu un fior pe sub cămaşa albă cu arnici. Dacă Limpi o lua atât de
departe, cu o premisă majoră atât de gravă, însemna că a ajuns la
nişte concluzii de speriat. Mă servi cu o ceaşcă de cafea, dar fără să se
uite în ochii mei, cumva ca peste gard. ca de sufletul morţilor. De
vorbit, vorbea cu vrăbiile ce ciuguleau nepăsătoare pe pervazul de
tinichea al geamului.
- Stai jos! Când îţi pică o pleaşcă-n cap, e bine să ai ceva sigur sub
fund.
- Nu înţeleg.
- Exagerezi, dragă!
- Mă lăsă rece!
- Dragă Olimpia, dacă vrei să ştii, părerea mea este următoarea: întreg
acest menuet al Puterii pe noi nu ne interesează. Suntem atât de mici
şi de jos, încât, chiar dacă ne dă afară din posturi, mare nenorocire nu
ar fi. Între cât avem noi şi nimic, e o foarte mică distanţă.
- Care?
- Desigur.
- Bravo. Eu plec în mare grabă spre lada de gunoi din fundul curţii.
Acolo, uitându-mă cu teamă în jur, voi arunca punga şi voi rupe acest
dosar. După o jumătate de oră, eu te invit să te îmbraci în hainele tale
de mire şi să te duci la lada cu resturi menajere.
Acestea fiind spuse, consoarta mea o luă pe scări în jos, grăbită foarte.
Prin geam, o zării trecând spre fundul curţii, unde ca un cadavru în
veşnică descompunere, se căsca spre cer un ruginit conteiner de
salubritate. Pisici hoinare, câini fără autorizaţie, şobolani prosperi, în
colaborare cu legiunile aeropurtate ale unor uriaşe muşte, completau
funcţionalitatea igienică a acestei invenţii atât de moderne.