Anda di halaman 1dari 9

Exista doua tipuri de baza de arme nucleare.

Primul tip produce energie exploziva


numai prin r
eactii de fisiune nucleara
. Asemenea arme nucleare de fisiune sunt frecvent mentionate ca bombe atomice sau
bombe
atom, desi energia lor vine in special din nucleul atomului.
In armele nucleare de fisiune, o masa de material fisionabil (uraniu imbogatit sau
plutoniu)
este asamblata intr-o masa supercritica-cantitatea de materiale necesara pentru a
porni o
reactie nucleara in lant cu crestere exponentiala- fie spargerea atimilor lovindu-i unul
de celalalt
cealalta( metoda impuscarii) sau prin comprimarea nucleului de mai multe ori decat
densitatea
sa originala (metoda imploziei).
Abordarea din urma este considerata mai sofisticat decat prima si doar a doua
abordare poate
fi utilizata in cazul in care materialul fisionabil este plutoniul.
O provocare majora in toate planurile pentru armele nucleare este cea de a asigura ca
cea
mai mare parte din combustibil este consumata inainte ca arma sa se autosistruga.
Cantitatea
de energie eliberata prin armele nucleare de fisiune poate varia de la echivalentul a mai
putin
de o tona de TNT la 500.000 de tone (500 kilotone) de TNT.
Al doilea tip de arme nucleare sunt cele ce functioneaza pe baza de fuziune nucleara.
Atfel de
arme nucleare de fuziune sunt mai des numite arme termonucleare sau bombe cu
hidrogen ,
deoarece acestea se bazeaza pe reactii de fuziune intre izotopii de hidrogen (deuteriu
si tritiu).
Cu toate acestea, toate aceste arme obtin o parte semnificativa, uneori o majoritate din
energie de la reactii de fusiune (inclusiv fisiune indusa de neutronii reactiilor de
fuziune). Spre
deosebire de armele de fisiune, nu exista limite inerente pe energia eliberata de catre
armele
termonucleare. Doar sase tari-Statele Unite, Rusia, Marea Britanie, Republica
Populara
Chineza, India, Franta au efectuat teste de arme termonucleare . (Daca India a detonat
cu
adevarat o astfel de arma nucleara de gen termonuclear multistadial este un lucru
controversat)
1/

O arm nuclear, numit i bomb atomic, este o arm tehnicizat


extrem de distrugtoare care se bazeaz pe energia eliberat prin
urmtoarele procese fizice:

la prima generaie: bomba atomic: prin fisiune nuclear (realizat iniial n SUA
(1944) i apoi n URSS);
la a doua generaie: (bomba cu hidrogen): prin fisiune, urmat de fuziune nuclear
(realizat iniial n URSS).

Cuprins
[ascunde]
1 Efecte
2 Istoric
3 Bomba cu hidrogen
4 Prezent
5 Vezi i
6 Note

7 Legturi externe

[modificare] Efecte
Consecinele imediate, directe ale unei explozii nucleare sunt: oc
mecanic, dizlocri mari de teren i crater; oc de cldur imens i incendii;
radioactivitate mortal n zona central; otrvire i contaminare
radioactiv a mediului, pe mari suprafee i de lung durat. ntr-o bomb
atomic, o bucic de uraniu de mrimea unui cubule de zahr are
aceeai putere de distrugere ca i un bloc de exploziv convenional de
mrimea unei case.

[modificare] Istoric
Armele nucleare s-au folosit mpotriva oamenilor doar de dou ori, i
anume in anul 1945 n jurul ncheierii celui de-al doilea rzboi mondial,
cnd SUA au aruncat cte o singur bomb atomic cu fisiune asupra
oraelor japoneze Hiroshima i Nagasaki. Primul eveniment a avut loc n
dimineaa zilei de 6 august 1945, cnd Statele Unite ale Americii au
aruncat un dispozitiv tip pistol, cu uraniu, cu codul Little Boy (Bieelul),
asupra oraului Hiroima. Al doilea eveniment a avut loc dup trei zile, la 9
august 1945, cnd un dispozitiv tip implozie, cu plutoniu, cu codul Fat
Man (Grasul), a fost aruncat asupra oraului Nagasaki. Norul, sau
ciuperca acestei bombe s-a nlat mai mult de 18 kilometri deasupra
hipocentrului exploziei.
Folosirea acestor 2 bombe, din care a rezultat moartea imediat a
aproximativ 100.000 200.000 de oameni (majoritatea civili) i chiar i
mai muli cu trecerea timpului, a fost i rmne controversat. Criticii spun
c a fost un act de omucidere n mas inutil, n timp ce alii sunt de prere
c de fapt s-a limitat numrul de victime de ambele pri prin grbirea
sfritului rzboiului i evitarea unor lupte sngeroase pe teritoriul
Japoniei; de asemenea se aduce argumentul reducerii naintrii sovietice
(i comuniste) n Asia drept una din consecinele acestor bombe.

De atunci pe Pmnt au fost detonate peste 2.000 de arme nucleare cu


scop de testare i demonstrare a scopurilor lor. Pe lng folosirea lor ca
arme, explozivele nucleare au fost testate i folosite i pentru diverse
scopuri nemilitare. Astfel, n Uniunea Sovietic, ele au fost folosite n
minerit i la construirea de canale[necesit citare], minimalizndu-se efectul lor
nociv pe termen lung.

[modificare] Bomba cu hidrogen


Cea mai puternic bomb atomic detonat vreodat a avut o fora
exploziv de 50 megatone de TNT (trinitrotoluen), de 2.500 de ori mai
mare decat bomba de la Nagasaki.[1] Numit Bomba arului, explozibilul
a fost detonat de URSS n cadrul unui test desfurat pe 30.10.1961 ntrun arhipelag din Oceanul Arctic, n nordul Rusiei.[1]

[modificare] Prezent
Singurele ri recunoscute oficial ca puteri nucleare sunt Statele Unite ale
Americii, Rusia, Marea Britanie, Frana, China, India i Pakistan. Rusia a
motenit armele de la Uniunea Sovietic.
Este posibil ca i alte ri s dein arme nucleare, dar ori nu au
recunoscut aceasta n public, ori posesia lor nu este confirmat. Spre
exemplu, Israelul are sisteme de aeropurtare moderne i pare s aib i un
program nuclear extensiv; Coreea de Nord a declarat c are capabiliti
nucleare (dei a fcut cteva declaraii schimbtoare n legtur cu
prsirea programului su de armament nuclear, de multe ori in funcie de
clima politic din acel moment), dar nu a realizat un test confirmat; de
accea statutul armelor sale rmn neclar. De asemenea i Iranul este
acuzat la momentul de fa (2008) de ctre un numr de guverne c ar
vrea s dezvolte capabiliti nucleare; gurvenul iranian spune ns c
activitile sale nucleare, cum ar fi imbogirea uraniului, urmresc numai
scopuri panice.
n martie 2010, Rusia i SUA au anunat c au semnat un nou tratat, prin
care focoasele nucleare se reduc la 1.500 de fiecare parte (pe vremea
Rzboiului Rece existau cte 10.000)[2].

Bomba cu fisiune "Fat man"

Rachet balistic intercontinental "LGM-118A Peacekeeper"

Focoase W87 termonucleare multiple de tip MIRV pentru racheta


"Peacekeeper"

Schema rachetei "Peacekeeper" cu focoase multiple

Rachet balistic intercontinental "SS-25 Sickle" cu ramp de


lansare mobil

Bombardier strategic greu detectabil "B-2 Spirit"

Norul tipic ciuperc al detonrii bombei atomice la Nagasaki, Japonia din 9 august 1945 s-a
nlat la peste 18 kilometri altitudine deasupra hipocentrului bombei.
In evolutia sa istorica, omul a inventat si a folosit unelte din ce in ce mai perfectionate in scopul mariri
fortei bratelor si deci a productivitati muncii.Treptele de dezvoltare si perfectionare a uneltelor au fost
numeroase, dar s-au desfasurat intr-o perioada lunga de timp, energia musculara umana si animala
ramanand multa vreme principala sursa de energie folosita. In acest proces de dezvoltare, descoperirea
rotii a constituit un punct cardinal, care a creat posibilitatea folosirii unor resurse energetice naturale si a
deschis drumul spre inventarea masinilor din ce in ce mai perfectionate.
In ultima vreme consumul de combustibil a capatat amploare, incat, pentru dezvoltarea in continuare a
industriei si deci a civilizatiei umane, este necesara utilizarea unor surse de energie noi care sa satisfaca
nevoia crescanda de energie.In acest sens, una din sursele oferite de natura este energia nucleara.
BOMBA CU NEUTRONI 53351tlp82gzp1h
(arme cu radiatii intensificate)
In cazul acestor bombe, dispozitivele explozive nucleare sunt proectate astfel incat o cantitate cat mai
mare din energia eliberata prin reactiile nucleare sa fie degajata sub forma de radiatii penetrante
(neutoni, gama ).O bomba cu neutroni nu este altceva dechit o forma modificta a bombei termonucleare
(bomba fisiune-fuziune). Intr-o asemenea arma se utilizeaza energia degajata prin detonarea unei
incarcaturi de material fisionabil (uraniu 235 sau plutoniu 239), adica o bomba atomica , pentru
declansarea unei reactii explozive de fuziune intr-un amestec fuzionabil (izotopi grei ai hidrogenlui,
deuteriului si tritiu , sau compus al deuteriului cu litiul 6).Neutronii produsi prin reactiile de fuziune
interactioneaza cu un multiplicator de neutroni, cum ar fi un invelisi din fier sau beriliu.
Bombele cu neutroni determina efecte nimicitoare asupra fiintelor vii. Aceste efecte se datoreaza
ciocnirilor neutronilor cnergetici cu protonii (nucleele atomilor cu hidrogen)din tesuturi. Au loc procese de
ionizare ce rup cromozomii, produc umflarea celulelor, maresc permeabilitatea membranelor celulare si in
final, distrug celule de ori ce fel.
URANIUL

1. Uraniul in natura
Uraniul si-a manifestat prezenta in unele minereuri mult inainte de a se cunoaste epocala sa destinatie. In
secolul al XVI-lea la expluatarea zacamantului de argint de la Jachymov a fost depozitat un steril de
culoare neagra, care stralucea noaptea intr-o lumina albastra-verzuie, provocand admiratia sau frica

superstitioasa a oamenilor.Mineri se inbolnaveau frecvent de o boala grea, incurabila si necunoscuta pana


atunci, care se stie astazi ca este boala actinica.
Uraniul este un element destul de raspindit in natura(mai raspandit decat aurul, argintul si platina),
gasindu-se in numeroase roci, in apa marilor si oceanelor si chiar in organismele vii. Este adevarat ca
uraniul este un element destul de dispersat, dar, cu toate acestea, se gasesc acumulari sub forma de
mineralizati unde concentratia uraniului atinge valori destul de mari, chiar zeci de procemte. Valoarea
medie a concentratiei uraniului in zacaminte aflate astazi in expluatare nu depaseste insa 1-2 zecimi de
procente.
Rezervele de uraniu pe tot globul, calculate pe baza continutului mediu de 4 x 10 -4 %, reprezinta 1,3 x
1014 tone, adica de 800 ori mai mari decit rezervele de aur si de 40 de ori decit cele de argint in scoarta
pamintului. Uraniul este, de asemenea, mult mai raspindit decit mercurul, bismutul si cadmiul, utilizate in
mod curent in tehnica.
Este evident ca cele 1,3 x 1014 t de uraniu aflate in scoarta pamintului nu pot fi extrase si valorificate in
scopuri nucleare deci nu reprezinta rezervele reale. Rezervele considerate astazi valorificabile industrial
sunt de 2-3 x 106 t, deci de cca o suta de milioane de ori mai mici. Datorita perfectioarii rapide a
tehnologiilor de prelucrare a minereurilor, notiunea de rezerve valorificabile este foarte instabila nu
numai in privinta materiilor prime uranifere, ci si in cazul multor altor substante minerale utile.
Astfel, in prezent, prin aplicarea procedeelor tehnologice la scara industriala se considera rationala
prelucrarea unor minereuri de uraniu cu un continut de peste 0,1%. In multe tari se studiaza sustinut
posibilitatile de valorificare a uraniului din substantele minerale cu un continut foarte redus de uraniu.
Este la ordinea zilei valorificarea uraniului din apa de mare, unde concentratia sa este de cca 4 x 10 6 g/l .
In aceasta directie, in special in Japonia, s-au obtinut rezultate remarcabile chiar la scara semiindustriala.
Astfel, rezervele valorificabile reale de uraniu pe pamint inca nu se cunosc astazi, insa se pot aprecia ca
fiind mult mai mari decit rezervele oficial declarate.
Cele aproape 200 de minerale uranifere, care s-au format in urma unor procese geo-chimice, pot fi
impartite dupa compozitia lor,in trei grupe:
-oxizi
-combinatii hidratate
-silicatii
Cele mai importante minerale primare ale uraniului sunt oxizii simpli uraniu si pechblenda--din care se
obtine majoritatea uraniului extras in lume.
Uraninitul este oxidul uraniului tretavalent avind formula UO 2. Continutul de oxigen in acest mineral este
variat (in general mai mare decit cel care corespunde stoechiometric formulei chimice ).Odata cu
cresterea proportiei de oxigen in uraninit, acesta isi schimba culoarea; din negru devine cenusiu,
duritatea si densitatea scad in schimb ii creste solubilitatea.
In afara de uraniu, uraninitul contine si alte elemente dintre care cele mai importante sunt elemente din
grupa pamanturilor rare si toriul. Prezenta acestora confera uraninitului unele caracteristici tehnologice
nefavorabile dat fiind faptul ca paminturile rare sunt impuritati daunatoare din punct de vedere nuclear.
Celalalt mineral al uraniului pechblenda, are formula chimica U 3O8 si este un amestec de oxizi de uraniu
tetravalent si hexavalent. Si aici, continutul de oxigen este variabil si aproape niciodata nu corespunde
formulei chimice U3O8 . Ca si in cazul uraninitului marimea proportiei de oxigen conduce la cresterea
solubilitati pechblendei .
Compozitia chimica a minereului de pechblenda, are formula chimica U 3O8 si este un amestec de oxizi de
uraniu tetravalent si hexavalent. Si aici, continutul de oxigen este variabil si aproape niciodata nu
corespunde formulei chimice de U 3O8.
Compozitia chimica a mineralului de pechblenda intalnit in scoarta terestra este foarte complexa
deosebindu-se de uraninit prin faptul ca nu contine nici elemente din grupa paminturilor rare, nici toriu
insa frecvent contine plumb,fier, cupru, calciu, nichel, cobalt.
Din grupa oxizilor naturali ai uraniului mai fac parte, in afara de uraninit si pechblenda, asa-numitii oxizi
negri de uraniu. Acestia sunt oxizi naturali superiori, cu compozitie chimica variabila. Continutul lor in
oxigen este, in general, mai ridicat decit al pechblendei, pe care o insotesc in zacaminte, ei fiind insa
localizati in zonele scoartei pamintului mai aproape de suprafata. Ca aspect, se prezinta sub forma unei
pulberi fine si amorfe, de culoare neagra, avind o duritate mica si o densitate redusa.
Prelucrarea tehnologica a mineralelor de uraniu devine cu atit mai avantajoasa cu cit continutul lor de
oxigen creste, datorita cresterii solubilitatii lor in reactivii chimici.
Din mineralele primare ale uraniului uraninit si pechblenda s-au format, in urma unor procese geochimice care au avut loc in special la suprafata zacamintelor, minerale secundare. Initial, uraniul din
uraninit si plechbenda s-au oxidat, sub influenta oxigenului si a apei, pina la forma hexavalenta. In
prezenta apei s-au format diversi hidroxizi ai uraniului, care au reactionat cu oxizii altor metale ce se
gaseau in aceeas zona. Din acest motiv, mineralele secundare se intilnesc in zona superficiala a tuturor
zacamintelor de pechblenda si uraninit. Ele au, in general, o importanta economica mai redusa.
Dintre mineralele secundare ale uraniului se exploateaza pe scara industriala carnotita( uranovanadatul
de potasiu) si minerale uranifere complexe, in care uraniul se gaseste asociat cu titanul, tantanul si
niobiul.
Uraniul se gaseste si in alte minerale secundare sub forma de impuritate izomorfa, de asemenea in
diferite substante minerale de origine organica a caror prelucrare nu s-a realizat in scara industriala pana
in prezent, insa, in viitorul apropiat, valorificarea lor devine necesara.

2. Prinipalele propietati ale uraniului

Uraniul a fost descoperit in timpul revolutiei franceze, adica in 1789, de chimistul german Martin Heinrick
Klaproth, insa meritul separari sale sub forma de metal pur ii apartine chimistului francez E. Peligot.
Uraniul ocupa locul 92 din sistemul periodic al elementelor, avand cea mai mare greutate atomica dintre
elementele naturale.
Uraniul metalic, in sectiune proaspata, are o culoare alb-argintie, care se intuneca sub actiunea oxidanta
a aerului.acest metal are greutatea specifica 19,05 g/cm3(fiind unul dintre cele mai dense metale) si
temperatura de topire de 1133oC. Este important de mentionat ca uraniul metalic pur, pana la
temperatura de 662oC,se afla cristalizat in sistemul cristalic rombic. Deasupra acestei temperaturi, isi
schimba structura cristalina cu marirea volumului specific. Acest fenomen reprezinta un dezavantaj
esential in utilizarea uraniului metalic in reactoarele nucleare,limitand temperatura de functionare a
acestora.
Propietatile chimice ale uraniului sunt determinate de configuratia straturilor electronice de valenta.
Astfel, uraniul se poate regasi in diferite combinatii chimice cu valente pozitive de 2, 3, 4, 5 si 6.
Stabilitatea maxima o au insa combinatiile hexavalente, in care sunt folositi toti electronii de valenta
(substraturile 5f3, 6d1 si 7s2).
Din punct de vedere termodinamic, cele mai stabile combinatii chimice ale uraniului sunt oxizii lui. Tocmai
din aceasta cauza uraniul se gaseste in natura sub forma de oxizi.
Dioxidul de uraniu, UO2, unul dintre principali oxizi ai uraniului, are aspect metalic de culoare neagra,
densitatea 10,82 g/cm3 si temperatura de topire 2176oC.
Prezinta caracter bazic si se dizolva numai prin oxidare.
In tehnologia nucleara, dioxidul de uraniu joaca un rol deosebit de important atat ca produs intermediar,
cit si ca produs finitr.
Sub actiunea aerului, dioxidul de uraniu se oxideaza la U 3O8 cu o viteza proportionala cu cresterea
temperaturii. Acest oxid ocupa,de asemenea, un loc important in tehnologia de prelucrare a materiilor
prime uranifere.
Trioxidul de uraniu, UO3, este o substanta de culoare portocalie, cu densitatea de 7,28 g/cm 3, care se
obtine prin calcinarea la 3-400oC a azotatului de uranil, a diuranatului de amoniu etc. Trioxidul de uraniu
se comporta ca o anhidrida si in contact cu apa fierbinte formeaza acidul uranic.
Cea mai importanta proprietate chimica a uraniului este tendinta de a forma in solutii ioni de uranil,UO 22+,
care participa la formarea majoritatii compusilor de uraniu.
Uraniul poate forma halogenuri in toate treptele de valenta. Cele mai importante halogenuri pentru
industria uraniului sunt fluorurile. Tetrafluorura de uraniu, UF 4, in stare anhidra, este o pulbere verde, greu
solibila, cu temperatura de topire 960 oC, care se utilizeaza pentru obtinerea uraniului metalic si florurilor
superioare.
Hexaflorura de uraniu, UF6, este o substanta alba care nu se topeste la presiune normala, ci trece direct in
stare gazoasa la 56oC. Dezavantajul principal al folosirii acestui compus in tehnologia de obtinere a
combustibilului nuclear este marea sa higroscopicitate.
Prin tratarea sarurilor de uranil cu hidroxizi alcalini in exces, uraniul poate forma uraniti( cu formula
generala Me2UO4) care trec imedeat in diuranati (Me2U2O7) insolubili in apa. Diuranatii de amoniu si sodiu
au importanta mare in ciclul de obtinere a combustibilului nuclear.
3 . Procedee de prelucrare ale uraniului
Din punct de vedere tehnologic,o caracteristica importanta a minereurilor de uraniu consta in continutul
lor redus in componentul util. Daca minereurile de fier au un continut de cca 60% Fe sunt considerate
economic avantajos valorificabile, ale aluminiului cu 50-60%, atunci minereurile de uraniu cu un continut
de 0,3% sunt considerate deja bogate, iar, in prezent, majoritatea uzinelor hidrometalurgice prelucreaza
minereuri cu o concentratie de 0,1%-0,2% uraniu.
O alta caracteristica a minereurilor de uraniu este aceea ca prin procedee mecanice cunoscute, accesibile
si ieftine nu se poate realiza o imbogatire in componentul util in scopul obtinerii unor concentrate
minerale bogate, asa cum se intampla in cazul minereurilor de metale neferoase si rare.
Fluxul tehnologic de prelucrare a minereurilor de uraniu pentru obtinerea unui concentrat chimic
cuprinde, in general, urmatoarele 4 etape principale:
A maruntire
B lesiere
C separarea uraniului din lesie
D obtinerea concentratului chimic de uraniu
Maruntirea
Ca in toate cazurilor de prelucrare a substantelor minerale utile, in prima faza tehnologica se realizeaza
maruntirea mineralului prin consacrare si macinare. In cazul minereului de uraniu, metodele industriale
de maruntire nu sunt diferite fata de cele utilizate pentru tehnologia de prelucrare a altor de prelucrare a
altor substante minerale utile. Deosebirile se refera mai mult la masurile severe de protectie a muncii,
conditionate de necesitatea asigurarii unei ventilatii suficient de energice pentru eliminarea gazelor
radioactive si pentru prevenirea raspandirii pulbelilor in atmosfera.
Lesierea
Minereul macinat si maruntit se supune operatiei hidrometalurgice principale -- lesierea, avind ca scop
dizolvarea uraniului din minereu cu un randament cit mai ridicat. Dintre cele doua procedee
hidrometalurgice aplicate pina in prezent la scara industriala acid si alcalin de obicei se alege acela
care asigura consum minim de reactivi chimici si randamente maxime de dizolvare. In acest sens
determinate sunt, in primul rind, proprietatile chimico-mineralogice ale componentului steril din minereu,
deoarece mineralele de uraniu se dizolva destul de bine atit in acizi cat si in solutii alcaline.
La inceputul dezvoltarii industriei uranifere, cind s-au prelucrat minereuri bogate de uraniu,

s-a utilizat ca agent de lesiere acidul azotic. Utilizarea acidului azotic, desi mai scump decat ceilalti acizi
minerali, este justificata de avantajul important al efectului sau puternic oxidant. Este vorba aici de faptul
ca, aproape in toate minereurile, uraniul se afla atit in forma tetravalenta cit si in forma hexavalenta. Ori
se stie ca uraniul se dizolva numai in forma sa hexavalenta, motiv care impune asigurarea unui mediu
puternic oxidant al agentului de lesiere. Odata cu exploatarea si prelucrarea intensiva a minereurilor mai
sarace de uraniu, utilizarea unui reactiv de lesiere mai ieftin decat acidul azotic a devenit o necesitate
economica importanta. Astfel a aparut tehnologia de lesiere a minereurilor de uraniu cu acid sulfuric, care
este si astazi cel mai raspindit procedeu. Acest procedeu cuprinde urmatoarele faze important: minereul
concasat si macinat la 0,15-0,2 mm se amesteca intr-un vas cilindric, prevazut cu agitatie mecanica sau
pneumatica, cu solutie diluata de acid sulfuric. Agitarea dureaza, in functie de proprietatile minereului, 35 ore la temperatura mediului ambiant. Minereul se adauga in solutie astfel incit raportul intre fazele
lichida si solida exprimate in greutate, sa fie egal. Pentru oxidarea uraniului tretavalent existent in
minereu se adauga la amestecul minereu-acid o substanta cu efect puternic oxidant.
Rezultatul acestei operati este solubilizarea uraniului din minereu adica trecerea lui din faza solida in faza
lichida. Solubilizarea oxidului de uraniu are loc prin formarea ionului uranil, UO 22+,care insa datorita
proprietatilor sale puternic polarizante grupeaza in jurul sau unul sau mai multi ioni sulfat (SO 42-), astfel
incit in solutie se formeaza, preferential anioni uranil-trisulfat si intr-o masura mai mica uranil-disulfat.
Faptul ca uraniul nu se extrage din minereu sub forma de sulfati simpli, ci sub forma de compusi
complecxi, determina caracterul operatiilor ulterioare de separare a uraniului din solutie.
Separarea uraniului din lesie
Procedeul de lesiere realizeaza, de fapt, transferul uraniului si al impuritatilor solubile din minereu in
solutie insa fazele solida si lichida ramin intr-un amestec eterogen asa cum au fost la inceputul operatiei
de lesiere. Separarea uraniului din acest amestec complex este scopul unor operatii tehnologice
ulterioare, in urma carora se obtine un concentrat chimic de uraniu. Progresul tehnologic in acest
domeniu a dovedit posibilitatea extragerii uraniului direct din tulbureala eliminind astfel operatia foarte
costisitoare de filtrare.
Pentru extragerea metalelor din solutii se foloseste rasina schimbatoare de ioni. Cu ajutorul acestora se
pot elimina substantele solubilizate.
Dupa aceea urmeaza extragerea elementului util din rasina. Operatia de recuperare a uraniului din rasina
se realizeaza prin tratarea rasinii cu diferite solutii acide sau alcaline.
Obtinerea concentratelor chimice de uraniu.
In principiu este posibila obtinerea concentratelor chimice de uraniu direct din lesie dupa separarea ei de
minereul steril. Aceasta se poate realiza practic numai in cazul prelucrarii unor minereuri foarte bogate
sau in cazul unor tehnologii speciale. In marea majoritate a cazurilor, concentratul chimic de uraniu se
obtine din solutiile rezultate in urma operatiei de schimb ionic, adica din eluati.
Daca in eluat uraniul se afla sub forma de uraniltricarbonat de sodiu, cum rezulta din procedeele alcaline,
solutiei i se adauga, in prealabil, acid sulfuric pentru a distruge acest complesc si numai dupa aceea se
realizeaza precipitarea de obicei cu amoniac obtinindu-se in acest fel diurant de amoniu. Inainte de
precipitare este necesar ca solutia sa fie incalzita la 70-80o C si sub agitare sa se barboteze cu aer pentru
eliminarea totala a dioxidului de carbon.
Daca eluatul s-a obtinut print-un procedeu de elutie acida se poate aplica direct precipitarea
concentratului chimic prin neutralizarea solutiei cu amoniac. In acest caz concentratul chimic de uraniu
este de obicei foarte impur, fapt care impune o prealabila purificare a solutiei prin tratare cu carbonat de
sodiu sau amoniac cind o buna parte a impuritatilor se elimina.

4. Fabricarea elementelor combustibile


In dezvoltarea tehnologiei nucleare si a reactoarelor nuclear-energetice, combustibilii folositi au
fost:uraniul metalic utilizat sub forma de bare, apoi pastilele sinterizate de dioxid de uraniu inbogatit si, in
ultima vreme, dioxidul deuraniul natural tot sub forma de pastile sinterizate.
Combustibilul nuclear de uraniu se asambleaza in elemente combustibile utilizate in reactoare
nucleare.Protejarea conbustibilului se realizeaza prin inchiderea lui in teci metalice.Ansamblul combustibil
teaca trebuie sa asigure o transmisie de caldura cit mai ridicata mediului de racire. Pentru asigurarea
functionarii unui reactor nuclear energtetic este necesara montarea in reactor a sute si mii de elemente
conbustibile,operatie posibila numai prin respectarea unor principi geometrice impuse de conditile de
intretinere a reactiei de fisiune nucleara. In acest scop, elementele combustibile se monteaza in fascicule,
care contin mai multe elemente dispuse intr-o anumita geometrie, si numai dupa aceea se introduc in
reactor.
PLUTONIUL
In natura, plutoniul se gaseste in cantitati mici unde ia nastere prin captarea de catre nucleul uraniului
238 a unui neutron provenit prin fisiunea spontana a uraniului-235.
1. Principalele propietati ale plutoniului
-este un metal
-in functie de topire se prezinta in 6 stari alotropice diferite
-este extrem de toxic
-are o comportare chimica asemanatoare cu a uraniului
-este un element artificial
2. Prepararea combustibilului ars (uzat)

Combustibilul uzat este lasat sa se raceasca o anumita perioada de timp in care produsele puternic
radioactive se dezintegreaza succesiv in functie de durata lor de injumatatire. Fasciculele epuizate se
imerseaza intr-un bazin cu apa ce asigura o protectie suficienta contra radiatiilor celor mai penetrante.
Dupa un an de racire radioactivitatea specifica a materialului nu scade sub 2-3 milioane de curie.
Substante cu o radioactivitate atit de puternica nu pot fi prelucrate ca uraniu, toriul sau alte materiale
nucleare obisnuite. O asemenea uzina functioneaza partial sub apa, iar participarea omului se face prin
telemanipulare. Principalele etape tehnologice in prepararea combustibilului uzat de uraniu sunt
urmatoarele;
-eliminarea combustibilului nuclear uzat din teci,
-solubilizarea combustibilului uzat,
-separarea uraniului, plutoniului si protactiniului de produsele de fisiune,
-separarea plutoniului, protactiniului si uraniului din solutie,
-purificarea plutoniului si obtinerea oxidului sau a plutoniului metalic.