Argument

Cum am putea oare iubi ceva de genul filosofiei? Cum am putea fi pasionati
de aceasta forma de gandire asemuita de cele mai multe ori unui calcul
cerebral, care ar vehicula concepte total rupte de "lumea in care traim"? Cei
mai sceptici dintre criticii ei ar spune ca ceea ce ne place, in momentul
practicarii unei gandiri "inspirate" de catre reflectiile marilor filosofi, este
tocmai reliefarea propriului narcisism care ne da importanta prin repetarea
respectivelor teze sau teorii.

Repetarea gandirii marilor filozofi nu este si nici nu poate fi o repetare

identica originalului. Orice lectura este interpretare, orice interpretare est
reinnoire a scriiturii sau vorbirii interpretate, iar orice reinnoire este creatie.

Filosofia moderna este adesea doar o joaca de cuvinte. Daca in trecut ideile
produceau adevarate 'moduri de viata', in prezent majoritatea oamenilor de
azi au reprezentari fade, incapabile sa patrunda in realitate.

Filosofia nu trebuie inteleasa ca simpla speculatie ci ca un mijloc de a

ordona viata si realitatea. Filosofia este o lupta de idei, de argumente; este
buna pentru cel care vrea sa isi extinda capacitatile gandirii, sa stimuleze
gandirea si sa dea noi sensuri unui anumit subiect, a unei anumite tematici.

Opera lui Foucault, catalogata drept postmodernista sau poststructuralista, a

avut puternice ecouri in filosofia si istoria stiintei, psihanaliza si sociologie,
oferind o perspectiva inovatoare asupra relatiei dintre om si societate.

Numeroasele sale volume l-au impus ca un clasic al noii gandiri

franceze, canonizare paradoxala de altfel, dat fiind ca ideile lui Foucault erau
polemice, controversate si pe alocuri chiar subversive.

Lectura operei lui Foucault evidentiaza o ironie subtila, aparent instabila si

frecvent sceptica. In numeroase fragmente din cartile sale sau in interviuri si
articole, autorul ofera franturi de autoimagine, afirmand ca nu crede in
constante antropologice si intr-o teorie generala a istoriei. Ideile foucauldiene

isi pastreaza si in prezent noutatea radicala, ele nu au doar o precizie

impinsa pana la strictetea detaliului, dar si un suflu expresiv.

Foucault cauta limitele intre care oscileaza aceasta relatie dintre om si

societate, numeste elementele cele mai importante ale acestei relatii,
realizand o paralela intre perceptia puterii in perioada clasica si conceptiile
de azi. Abordeaza modul in care omul se constituie ca subiect capabil sa
cunoasca, sa analizeze si, eventual, sa modifice realul. Doar "practicile"
intelese ca mod deopotriva de a actiona si de a gandi ofera cheia de
inteligibilitate a societatii.

2. Michel Foucault. Biografie sau destin

La 15 octombrie 1926, in Poitiers-Franta s-a nascut cel ce avea sa devina

mentor filosofic, personalitate marcanta si totodata controversata in peisajul
cultural francez. Tatal sau, un eminent chirurg spera ca fiul sau sa-i calce pe
urme (Adams, Bert (2002). Contemporary Sociological Theory, Thousand
Oaks[1]) Mediocru la inceput, tanarul Foucault avea sa exceleze odata intrat
la Collge Saint-Stanislas ( Smart, Barry (1994). Michel Foucault. New York:
Routledge. p. 19. . fiind admis ulterior la cole Normale Superieure, in 1946,
unde asista la cursurile lui Maurice Merleau-Ponty si sub indrumarea caruia
obtine diploma in filosofie (1948). Doi ani mai tarziu obtine diploma in
psihologie , pentru ca in 1952 sa obtina diploma in psihopatologie. Anul 1950
il gaseste pe Foucault lucrand intr-un spital psihiatric, are o scurta aventura
politica in Partidul Comunist Francez, dar in 1953 deziluzionat de politica si

filosofia partidului abandoneaza aceasta preocupare. Intre 1954-1958 preda

franceza la Universitatea din Uppsala. Urmeaza un scurt periplu la Centrul de
civilizatie franceza din Varsovia, apoi la Institutul francez din Hamburg,
pentru a opta ulterior pentru o cariera universitara.(mf ist neb in epoca
clasica. Pag 2). In 1959 isi obtine diploma de doctorat cu lucrarea Folie et
draison: Histoire de la folie l'age classique (Istoria nebuniei in epoca
clasica) lucrare realizata sub indrumarea lui Georges Canguilhem si care va
vedea lumina tiparului in 1961, beneficiind de o primire foarte buna.
Impulsionat de acest succes, Foucault continua sa munceasca cu ardoare,
publicand in 1963 "Nasterea clinicii" Naissance de la clinique - une
archologie du regard mdical, in 1966 Cuvintele si Lucrurile- o arheologie a
stiintelor umane Les mots et les choses - une archologie des sciences
humaines, Arheologia stiintei L'archologie du savoir in 1969, Ordinea
discursului L'ordre du discours doi ani mai tarziu, A supraveghea si a
pedepsi. Geneza inchisorii Surveiller et punir in 1975, si Istoria sexualitatii cu
cele 3 volume:

Vol I: La Volont de savoir (Vointa de a cunoaste), (1976)

Vol II: L'Usage des plaisirs (1984)

Vol III: Le Souci de soi (1984)

(http://ro.wikipedia.org/wiki/Michel_Foucault)[2]

In 1960 devine titular al departamentului de filosofie al Universitatii

Clermont-Ferrand. Aici il cunoaste pe Daniel Defert, care i devine iubit si
care-l va influenta foarte mult[3].(Halperin, David (1997). Saint Foucault.
Oxford University Press, USA. p. 214. Din 1970 devine profesor la Collge
de France din Paris la Catedra de Istorie a sistemelor de gandire (19701984). In aceasta perioada Foucault a tinut seminarii saptamanale din
ianuarie pana in martie a fiecarui an cu exceptia anului 1977, seminarii care
au fost inregistrate, rezultand o baza pretioasa de studiu in incercarea de a
patrunde dincolo de ermetismul discursului foucauldian.

In paralel duce o activitate publicistica, regasindu-l alaturi de Sartre la

cotidianul Liberation (1973) dar si in consiliul de redactie al revistei Critique
(1963-1977)[4] (michel foucaultf- istoria nebuniei pag 2)

Foucault devine deosebit de activ politic, protestand la adresa atitudinii fata

de homosexuali, lesbiene si alte grupuri marginalizate.

Dupa indelungi investigatii in spitale si inchisori, el readuce in prim plan

aplicarea drepturilor omului in institutiile carcereale. Militeaza pentru
inlaturarea acestor structuri ce grupeaza intr-o forma concentrata strategiile
de supraveghere sociala si de dominare.

Are o contributie majora in ceea ce priveste perceptia statului modern si a

detinerii puterii formand opinia ca un numar limitat de conducatori, de initiati
in tainele guvernarii universale au invatat sa alinieze intru propriile lor
obiective toate disciplinele cunoasterii contribuind la colonizarea individului.

Tot in aceasta perioada Foucault se intereseaza de istoria sexualitatii

intentionand sa prezinte un ciclu de lucrari care in cele din urma nu va
aparea niciodata si care ar fi trebuit sa trateze sexualitatea in epoca
moderna. Isi admite orientarea homosexuala fara a dori sa fie perceput ca un
ganditor gay. Sustine existenta iubirii in cuplurile de homosexuali si lesbiene,
incercand sa impuna o noua abordare, bazandu-se pe ideea ca fiintele
umane si sexualitatea lor sunt produse ale spiritului si timpului in care
traiesc.

In a doua jumatate a anilor 1970, reputatia lui Foucault creste vertiginos,

fiind din ce in ce mai citit si apreciat.

Incepe sa-si petreaca o buna bucata de timp in S.U.A. la Universitatea din

Buffalo si in special la Universitatea Berkley din California, unde accepta in
1983 sa tina un curs anual.

Victima a virusului HIV, Foucault moare la Paris in 25 iunie 1984, fiind prima
personalitate marcanta franceza care a murit din aceasta cauza. ('So Little
Time: A year-by-year history of the AIDS epidemic'. AIDS Education Global

Information System. Retrieved on 4 February 2008.) Cu putin timp inainte el

declara intr-un interviu: 'Cautarea unei forme de morala care sa fie
acceptata de toti () mi se pare o catastrofa'.

A refuzat sa se caracterizeze drept filosof, istoric, structuralist sau marxist,

sustinand ca Principalul scop in viata si in cercetare este acela de a deveni
altcineva decat erai la inceput.[5] (^ a b David Gauntlett. Media, Gender
and Identity, London: Routledge, 2002.)

Pe langa opera publicata in timpul vietii, cursurile sale de la College de

France, publicate postum, prezinta extensii importante ale ideilor sale,
completand operele publicate in timpul vietii. E dificil sa ne gandim la
Foucault ca la un simplu filosof datorita cunostintelor temeinice in
psihologie, istorie si psihopatologie. Inclinatiile sale care acopera o gama
larga de domenii de la literatura la politica,ii reliefeaza complexitatea,
oferind imaginea unui om dinamic, ancorat in realitatile sociale ale epocii, o
personalitate marcanta a seculului XX.

3. O imagine imprevizibila a nebuniei

Despre opera lui Michel Foucault se pot spune multe legate de ceea ce
inseamna relatia om-societate specifica secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea si al
XIX-lea.

"Istoria nebuniei in epoca clasica" contureaza ideea nebuniei asa cum era
aceasta inteleasa in perioada Evului Mediu, Renastere si in special in Epoca
Clasica. O analiza complexa a acestui fenomen scotea in evidenta
intelesul fenomenului de internare in diverse ospicii pentru tratarea
unor asemenea afectiuni. Pentru a se intelege cat mai bine si mai usor
experienta nebuniei traita in acea perioada, prin aceasta lucrare se face o
analiza complexa asupra modului in care era perceput aceasta stare de fapt.

Lucrarea lui Foucault este structurata in trei parti, fiecare purtand un titlu
sugestiv in functie de continutul fiecarei parti si a fiecarui capitol component
in parte. Subiectul acestei carti abordeaza in profunzime raportul si formele
sub care se manifesta nebunia, modul in care sunt tratati oamenii care
sufera de aceasta problema si modul in care starea acestora se poate
ameliora. In prima faza se trateaza si chiar am putea spune ca se analizeaza
in profunzime relatiile dintre exilare si internare, dintre rationalitate si
irationalul situatiilor traite, dintre universalitatea nebuniei si individualizare ei
si particularizarea in functie de fiecare individ in parte, relatiile omanimalitate precum si consecintele pe care aceasta stare o are asupra
individului dar mai ales asupra intregii societati. In acelasi timp, opera lui
Foucault trateaza destul de in profunzime tema legata de conditia nebunului
in societate si cum il priveste mediul intr-o asemnea stare dar si dupa ce iese
dintr-o asemenea clinica. Desi in Evul Mediu, nebunul era mereu prezent in
viata cotidiana si se facea cunoscut si in acelasi timp era familiar orizontului
sau social, in perioada Renasterii lucrurile iau o alta intorsatura. Aceasta
consta in faptul ca in aceasta perioada, nebunul era recunoscut intr-un alt
mod. O astfel de categorie oameni era regrupata intr-un anume fel, in functie
de o noua unitate specifica: inconjurat de o practica fara indoiala ambigua,
care il izoleaza de lume fara a-i da un statut medical. In acelasi timp, el

devine obiectul unei solicitudini si al unei ospitalitati care il privesc, pe el ca

pe nimeni altul.

In opinia autorului, nebunia este o stare care nu tine neaparat de medicina,

sau am putea chiar spune ca depinde de aceasta intr-o masura din ce in ce
mai mica. Insa in acelasi timp, aceasta nu poate sa apartina nici domeniului
corectionar intr-o masura suplimentara. In acelasi context, nebunia se
aseamana cu animalitatea dezlantuita care nu poate fi stapanita dupa cum
spune insusi autorul prin "dresaj si indobitocire."[6] Insa, tema nebunuluianimal si analiza acesteia in opera de fata se face prin perspectiva perioadei
caracteristice secolului al XVIII-lea.

Primul capitol al cartii, primul capitol al partii intai debuteaza cu prezentarea

starii in care se afla Europa pana in secolul al XV-lea. Aceasta perioada era
caracterizata, si a ramas in istorie prin epidemiile de lepra si boli venerice de
care era intreaga societate afectata. Insa, toate acestea erau considerate un
fel de motor al starii de nebunie care cunostea noi valente si implicit o
permanenta extindere pe masura ce cazurile de bolnavi de aceste maladii
cresteau. Specific acelei perioade este si faptul ca momentul de lansare a
fenomenului numit nebunie, si momentul recunoasterii acestui fenomen ca
forma de manifestare inadecvata in mediul social. Inca din momentul
aparitiei acestui fenomen care se afla intr-o permanenta dezvoltare a aparut
necesitatea punerii in practica a unor masuri de izolare a celor "alienati", de
excludere a acestora din cadrul grupului fie pentru a nu-i afecta si pe ceilalti
fie pentru a nu-si agrava starea.

Din aceasta opera se poate ajunge la concluzia ca fiecare moment al

evolutiei iese in evidenta prin ceva, printr-o serie de evenimente mai mult
sau mai putin placute pentru intreaga societate. De aceea se poate spune ca
"clasicismul a inventat internarea, cam asa cum Evul Mediu inventase
segregarea leprosilor; locul lasat gol de acestia a fost ocupat de niste
personaje noi in lumea europeana: internatii. Leprozeria nu avea doar sens
medical; multe alte functii intervenisera in acest gest de alungare care
deschidea spatii blestemate. Gestul care inchide nu e mai simplu: si el are
semnificatii politice, sociale, religioase, economice, morale. Si care privesc
probabil anumite structuri esentiale ale lumii clasice in ansamblu."[7]

Lepra, ca pericol al secolului al XV-lea, care cunostea o evolutie rapida in

randul populatiei a impus membrilor societatii sa-i excluda pe cei bolnavi din
randurile lor si sa-i izoleze in clinici specializate. In acest sens, "in apropierea

comunitatilor, la portile oraselor, se deschid un fel de mari plaje pe care raul

a incetat sa le bintuie, dar pe care le-a lasat sterile si pentru mult timp
nelocuibile."[8]

Datorita acestor probleme de natura fizica intreaga viata sociala era afectata
mai ales prin faptul ca majoritatea oraselor au ramas pustii iar activitatile
intreprinse erau din ce in ce mai reduse tocmai de frica de a nu intra in
contact cu persoane suferinde. Insa, si aceasta perioada se consuma in timp,
iar in anul 1635 oamenii celebreaza disparitia leprei. Intreaga comunitate se
mobilizeaza pentru a stopa efectele fenomenului, a estima pagubele suferite
si in acelasi timp a le acoperi. Insa, nimic nu putea sa inceapa fara o
multumire lui Dumnezeu pentru eliberarea comunitatii de aceasta molima.

Totusi, am putea considera ca in acelasi timp, o parte a societatii civile a

avut de castigat de pe urma acestui fenomen si aceasta deoarece puterea
regala avea in admninistrare si se ocupa de controlul si reorganizarea
averilor leprozilor. Atunci cand starea de nebunie se instala asupra acestora
si urma ca acestia sa fie exclusi din comunitate, bunurile funciarepe baza
ordonantei din 19 decembrie 1543 ramaneau in administrarea statului si a
reprezentantilor regelui in teritoriu. Se considera ca aceste venituri erau
destinate a se folosi pentu hranirea saracilor, insa probabil o mica parte a
acestora luau destinatia sus mentionata. In acest sens, exista o legislatie
care stabilea ca bunurile leprozilor sa nu ajunga obiectul unor talharii, furturi
si alte acte de acest gen ci prin care acestea aveau o destinatie stricta. Cea
mai mare parte a bunurilor trebuieau sa fie o resursa prin care este finantata
activitatea spitalelor si a asezamintelor de asistenta care ii adaposteau pe
cei bolnavi. Aceste prescriptii vizau intr-o prima faza Parisul, unde
Parlamentul transfera veniturile in chestiune asezamintelor de la Spitalul
general.

In practica, acea stare de leprozie este intens populata atat de bolnavii

incurabili cat si de nebuni. Insa am putea spune ca o asemenea stare psihica
se autoimpune chiar daca in mare parte corpul nu o resimte, insa cu cat
pshihicul o respinge mai mult si cu cat corpul incearca sa lupte pentru a-si
capata starea initiala cu atat mai repede societatea isi recapata echilibrul. In
fond, aceasta disparitie a intregii stari aparute la un moment dat in intreaga
societate, care atingea un dramitism greu de imaginat prin aparitia bolilor
venerice si a leprei, nu a fost in totalitate efectul unor numeroase cautari in
lumea mediacala ci mai degraba rezultatul acelei izolari a celor multi. In
timp, lepra se retrage, bolnavii fie se vindeca, fie mor, fie sunt inchisi in

centre specializate de izolare si in acelasi timp facea acele locuri josnice

inutile pentru o buna perioada de timp datorita faptului ca nu mai avea cine
sa ocupe locurile la acel nivel. In mare parte, acestea mai erau folosite prntru
a valorifica imaginile legate de personajul leprosului dar si nevoia acelei
excluderi din grup. Insa comunitatea religioasa valorifica nevoia de sprijin a
acestor oameni si incerca sa-i educe pe ceilalti sa le fie aproape spunand ca
pacatosul care il abandona pe lepros ii conferea de fapt mantuirea prin aceea
ca izolarea sa il salva pe el insusi dar si pe cei apropiati si pe membrii
comunitatii din care facea parte. In acelasi context, se considera ca pentu un
lepros abandonul era un fel de salvare, iar excluderea ii conferea o alta
forma de comuniune. Nu putem blama aici excluderea din randul comunitatii
pe cel care e mai bine sa ramana izolat si asta mai ales pentru binele intregii
societati. In acest context, excluderea nu era o forma de pedeapsa sau un
mijloc prin care unii oameni nu mai sunt doriti in randul celor sanatosi ci
aceasta excludere are un rol benefic pentru ambele parti. De aici putem
concluziona ca relatia om-societate se desfasoara pe baza unor ratiuni bine
conturate care urmaresc binele tuturor celor care fac parte dintr-o
comunitate. Pe baza aceluiasi rationament, acela de a trata bolnavii si a-i
izola pentru a nu afecta si alte categorii de oameni, se poate spune ca
"adesea in aceleasi locuri, jocurile excluderii se vor regasi, ciudat de
asemanatoare, doua sau trei secole mai tirziu. Saracii, vagabonzii,
condamnatii si "mintile alienate' vor relua rolul abandonat de lepros si vom
vedea ce mintuire este asteptata de la aceasta excludere, pentru ei si chiar
pentru cei care ii exclud. Cu un sens cu totul nou si intr-o cultura foarte
diferita, formele vor subzista - mai ales aceasta forma majora a unui partaj
riguros care inseamna excludere sociala, dar reintegrare spirituala."[9]

Izolarea este considerata o forma de tratare, iar bolnavii o accepta tocmai

prin prisma relatiei lor ca indivizi ai unei societati aflate intr-un permanent
progres si intr-o permanenta dorinta de limitare a efectelor produse de
aceasta maladie. In fond, inclusiv, bolnavii aveau o teama de aceasta boala,
ba chiar se crede ca si pe acestia ii guverneaza repulsia mai ales in
momentele in care primesc in "comunitatea" lor pe nou-venitii in acea lume a
ororii. Pornind de la aceste considerente se spune ca aparitia unor noi forme
de lepra aduc un plus de conflicte in intreaga societate si intre comunitatile
de leprosi deja formate. Si aceasta datorita faptului ca, in timp, se incearca o
izolare a acestora si o limitare a formelor deja cunoscute si intr-o forma
rudimentara tinute sub control.

Societatea incearca sa-i protejeze pe membrii sai prin izolarea celor bolnavi
si prin tratatea lor in centre specializate, aceasta este o forma de respect

fata de cei sanatosi, o metoda prin care se infaptuieste binele in cadrul unei
comunitati deja formate. Din pacate o consecinta destul de grava a leprei,
este un fenomen foarte complex, pe care multa vreme medicina si l-a insusit,
este nebunia. Totusi a fost nevoie de o perioada indelungata de timp,
aproape doua secole, pentu ca nebunia sa fie stapanita. Acest lucru se
datora mai ales faptul ca nebunia a devenit intr-o perioada relativ scurta de
timp o adevarata obsesie si care incepuse sa starneasca reactii impartit de
excludere din societate justioficandu-se prin acea nevoie de purificare. Intrun final, se poate spune ca nebunia a fost stapanita, undeva spre mijlocul
secolului al XVII-lea, inainte sa fie reinviate, in favoarea sa, vechi rituri, ea
fusese pusa, cu obstinatie, alaturi de toate experientele majore ale
Renasterii. Dorinta societatii era de a avea cat mai putin de-a face cu cei
care sufereau de nebunie fie ea de pe urma leprei sau nu, tocmai de aceea,
se considera ca acesti bolnavi trebuiau izolati. De fapt, aceasta ide a
izolarii era luata din timp chiar de acestia si asta prin simplul fapt ca era
infiintata o asa-numita Corabie a nebunilor care plutea in voie de-a lungul
apelor linistite a diverselor fluvii si canale flamande. Corabia nebunilor era
considerata un simbol al Renasterii, iar acest lucru se intampla datorita
faptului ca "nebunii aveau atunci o existenta usor ratacitoare. Din orase erau
alungati cu draga inima; erau lasati sa fuga pe cimpuri indepartate, atunci
cind nu erau incredintati unor grupuri de negustori sau de pelerini."[10]

Se considera in acele vremuri ca izolarea unor asemea oameni bolnavi era

neaparat necesara si asta pentru ca nu se stia niciodata cand acestia puteau
atenta la echilibrul comunitatii. De aceea, societatea platea marinarii care
sa-i elimine pe nebuni din peisaj care se plimbau in gol prin oras. Privind din
acest punct de vedere "marinarii ii aduceau pe nebuni in numar destul de
mare si ii "pierdeau', purificind astfel de prezenta lor propriile orase. S-a
intimplat probabil ca aceste locuri de "contra-pelerinaj' sa ajunga sa se confunde cu punctele in care, dimpotriva, smintitii erau condusi cu titlu de
pelerini. Grija pentru insanatosire si cea pentru excludere se intalnesc;
nebunii erau inchisi in spatiul sacru al miracolului."[11]

De obicei, acestia erau debarcati drept pelerini in alte zone si in acest mod
nu se producea decat un transfer al acestor oameni dintr-o zona in alta. Insa,
un nou oras, un nou spatiu aceleasi probleme si bineinteles ca si din noile
locatii acestia sunt alungati. Societatea se implica in tratarea doar a
persoanelor care faceau parte din randul cetatenilor lor nu si cei adusi acolo
si in acest sens nu erau goniti decat strainii. In realitate situatia nu era deloc
simpla si asta datorita faptului ca existau orase si chiar zone in care numarul
persoanelor care sufereau de nebunie si erau adusi acolo era mult superior
celor autohtoni. Erau zone amenajate si dezvoltate in aceasta maniera, locuri

considerate "de pelerinaj", devenite spatiu inchis sau poate chiar considerate
"pamant sfant" unde nebunia isi astepta eliberarea, care urma sa vina sau
nu.

La fel ca si in cazul condamnatilor, si pe nebuni societatea ii respingea ba

chiar erau supusi unor chinuri suplimentare. Existau situatii in care acesti
smintiti erau biciuiti in public ca semn al rusinii, insa intr-un fel de joc. Toata
aceasta situatie se intampla sa degenereze iar acestia erau urmariti intr-o
cursa simulata si alungati din oras dupa ce erau batuti. Simplul fapt ca erau
oameni neadaptati la conditiile societatii ii facea pe acestia sa fie si mai
vulnerabili la situatia in care se aflau si de aceea le era frica sa se intoarca in
acel mediu si astfel "migrau" spre alte orase, unde, de cele mai multe ori,
istoria se repeta si primeau si alte semne pentru comportamentul lor. Privind
lucrurile din perspectiva alungarii celor batrani, vagabonzi si bolnavi dintr-o
comunitate ar fi mai simplu in aceste conditii sa "intelegem acum mai bine
ciudata incarcatura suplimentara care afecteaza navigatia nebunilor si ii
confera, fara indoiala, prestigiul. Pe de o parte, nu trebuie sa reducem
importanta unei eficacitati practice incontestabile; a incredinta nebunul
marinarilor inseamna a evita ca el sa hoinareasca la infinit sub zidurile
orasului, inseamna a te asigura ca va merge departe si a-l face prizonier al
propriei plecari. Dar la toate acestea, apa adauga masa obscura a propriilor
sale valori; il duce cu ea si, mai mult, il purifica; si apoi navigatia lasa omul in
voia soartei; acolo fiecare este incredintat propriului destin, orice imbarcare
este, virtualmente, ultima."[12]

Regulile de moralitate ar spune ca fiind o parte a grupului, individual trebuie

sa fie tratat egal cu ceilalti indiferent de starea sa mentala sau materiala in
care se afla si nu ar trebui sa fie marginalizati. In practica, insa, de cele mai
multe ori indivizii sunt alungati atuinci cand nu mai satisfac grupul, cand
conditia lor este sub nevoile acestuia. Spre deosebire de leprosi, care de
obicei aveau o conditie sociala buna si pentru ca averile lor intrau in
proprietatea statului, acestora li s-au deschis azile si locuri in care puteau fi
adapostiti si tratati, nu acelasi lucru insa, se poate spune si despre cei cu
probleme psihice, acestia fiind alungati de oriunde incercau sa se
adaposteasca. Pentru comunitate, este mai simplu sa scape de o persoana
care nu aduce niciun venit si nici munca fizica nu poate presta iar siguranta
in a-i incredinta sarcini este minima tocmai de aceea este mai simplu ca o
asemenea persoana isi poarte singura de grija. Tocmai de aceea, se spune ca
"nebunul este incredintat riului cu mii de brate, marii cu mii de drumuri,

acestei mari incertitudini exterioare fata de orice. Este prizonier in mijlocul

celui mai liber, celui mau deschis dintre drumuri : strins inlantuit intr-o
infinita rascruce. (El.este Trecatorul prin excelenta, adica prizonierul trecerii!
Si nu se stie in ce tara va acosta, asa cum nu se stie, daca se fixeaza
undeva, din ce tara vine. El nu-si are adevarul si patria decit in aceasta
intindere neroditoare dintre doua tari care nu pot sa-i apartina."[13]

De multe ori, cumunitatea ii indeparteaza pe cei care spun adevaruri, chiar si

daca in gluma sau sufera din punctd e vedere psihic si asta perntru ca, daca
nebunia are rolul de a antrena pe fiecare individ intr-o orbire care-l pierde, sil duce spre un capat de drum, nu acelasi lucru putem spune si de nebun care
dimpotriva, ii aminteste fiecarui membru a comunitati in care traieste
adevarul sau, repetandu-se mereu. In acest scop, alienatul memtal joaca un
rol principal pe scena unei comedii in care fiecare ii insala pe ceilalti si se
pacaleste pe sine, insa in acelasi timp, acesta este de fapt comedia de
gradul al doilea, unb fel de inselatorie a inselatoriei. Celor care au interese
ascunse, care se adapostesc in spatele unui asemenea om nu sunt niciodata
in siguranta iar secretele sale pot fi dezvaluite in orice clipa si asta datorita
faptului ca nebunul spune, in limbajul lui de neghiob, care nu are aspect de
ratiune, cuvintele rationale care puse cap la cap au o legatura. De cele mai
multe ori, specialistii psihiatri in special, au concluzionat faptul ca un
asemnea alienat le vorbeste indragostitilor despre dragoste, tinerilor despre
adevarul vietii, orgoliosilor, insolentilor si mincinosilor despre realitatea in
care traiesc si tocmai de aceea se doreste eliminarea lor din randul celor
sanatosi pentru a nu-i influenta si a perturba echilibru din viata sociala.

De nenumarate ori s-a spus ca nebunia se afla pentu o clipa in fiecare individ
in parte, indiferent de comunitatea din care provine, de meseria pe care o
are de interesele pe care le urmareste sau in functie de alte criterii deja
stabilite. Uneori, nebunia se observa atunci cand un individ se apropie de
ceasul mortii dar si in acesta urma sa fie readus la intelepciunea
spectacolului mortii. Intr-o asemenea situatie, intelepciunea in a denunta
peste tot ceea ce reprezinta nebunia. In apropierea ceasului mortii nebunii se
vad deja morti si considera ca nu mai sunt nimic altceva decat niste oameni
aproape morti, pentru care sfarsitul este aproape.

Atunci cand se constata ca lepra si problemele i-au atins pe unii oameni

acestia erau lasati in libertate. Insa poate multi au fost cei care s-au intrebat
ce insemna pentru un nebun al secolului al XV-lea liberatea, si s-a ajuns la
concluzia ca aceasta era un lucru prea putin folositor pentru acesta. Daca

pentru un condamnat dorinta de a deveni liber era una dintre cele mai mari,
nu acelasi lucru se poate spune si despre bolnavii psihic care il libertate
dadeau si mai mult frau liber fantasmelor nebuniei. Lasat sa-si poarte singur
de grija, intr-o realitate mai sumbra decat parea si datorita afectiunilor pe
care le suferea, omului bolnav psihic i se dezvolta o latura animalica. Prin
intreaga sa existenta, "animalitatea s-a sustras domesticirii prin valorile si
simbolurile umane; si desi acum ea este cea care il fascineaza pe om prin
dezordinea sa, prin furia sa, prin bogatia de monstruoase imposibilitati, tot
ea dezvaluie intunecata minie, nebunia stearpa care se afla in inima
oamenilor."[14]

Nebunia se ascunde in lume in umbra celor mai firesti lucruri, cele mai
simple gesturi si cele mai complexe comportamente ascund o oarecare doza
de nebunie. Important este insa, ca semenii, comunitatea in care un nebun
isi duce existenta sa-l tolereze si sa-l accepte in randurile ei si asta pentru ca
nebunia nu este o boala transmisibila de care sa se teama indivizii. Datorita
acestui fapt, societatea nu ar trebui sa-i alunge pe acesti bolnavi ci sa
incerce sa-i reabiliteze si sa-i reintegreze in societate la fel cum se intampla
si in cazul leprosilor. Aceasta lume calma poate cadea cu usurinta prada
nebuniei si la fel de usor poate fi stapinita de un asemenea comportament.
In cea mai mare parte, ea isi desfasoara pe fata naivele seductii in ochii
inteleptului, iar acesta, fara sa-si dea seama poate cadea prada unor
asemenea sentimente. Asa ca oricine poate ajunge in postura de nebun de
aceea nu e nevoie sa fie exclus din randul societatii, pentru ca ;la randul sau
sa nu ajunga intr-o postura de acest gen. Datorita acestui lucru, nebunia nu
mai reprezinta o simpla ciudatenie familiara a lumii, o ciudatenie a societatii
acelor vremuri si poate o ciudatenie a lumii actuale. Ea este de fapt, numai
un spectacol binecunoscut spectatorului strain si care se doreste evitat de
cei din interiorul comunitatii in care asemenea oameni isi duc traiul.

Daca in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, oamenii erau judecati prin prisma

legilor formulate si cunoascute, iar intreaga activitate juridica se afla sub
tutela suveranului, in secolul al XVI-lea oamenii erau mereu supusi unei
legitati supreme insa in acelasi timp se supuneau si bolilor, maladiilor si
greutatilor lumii in care traiau. Privind lucrurile din aceasta perspectiva, e
posibil ca oamenii sa-i fie supusi acestei probleme care se intindea cu pasi
rapizi la toate clasele societatii, insa domnia acestei maladii urma sa fie
totdeauna meschina si relativa si acest lucru, fata celui neatins de aceasta
boala urma sa se dezvaluie in mediocrul sau adevar. Pentru cel inca neatins
de nebunie, si care inca nu era exclus din societate, aceasta stare urma sa
devina un simplu obiect al manipularii unei stari si a unei conditii sociale,
insa in acelasi timp poate conduce si la modul cel mai rau de a deveni

obiectul deriziunii sale. O boala de natura psihica, care atinge apogeul prin
excluderea din societate pe membrii atinsi de aceasta afectiune poate avea
ultimul cuvint, dar care de fapt nici macar nu este niciodata ultimul cuvint al
adevarului si al lumii. In acest scop, discursul prin care se justifica un alienat
mental nu apartine decit unei constiinte critice a omului.

Fiecare perioada ramane in istorie prin ceea ce evenimentele car eo

caracterizeaza lasa in urma. De aceea, probabil ca si secolul al XVIII-lea a
fost marcat de libertinajul care caracteriza societatea acelor vremuri. Insa,
libertinajul presupunea folosirea ratiunii alienate in neratiunea inimii. Se
poate considera de fapt, ca "luminile si libertinajul s-au suprapus in secolul al
XVIII-lea dar fara a se confunda. Impartirea simbolizata de internare facea cal
municarea lor dificila. Libertinajul, in epoca in care Luminile triumfau, a dus o
existenta obscura, tradata si haituita, aproape imposibl de formulat."[15]

Datorita acestor motive, libertinul trebuia sa se plaseze in rolul principal al

unor asemenea servituti. Conform acestui principiu, persoana care se bucura
de libertinaj este convins ca oamenii nu sunt in totalitate liberi, iar pentru ca,
sunt inlantuiti de legile naturii, acestia nu sunt decat sclavii acestor legi
primare. Datorita acestui mod in care stau lucrurile nu e un paradox ca
persoanele cu principii se alatura libertinilor. Un exemplu demn de luat in
calcul este si situatia care se intampla in internarea clasica cand in ospici se
gaseau tot felul de caractere si de oameni.

Atingand un oarecare stadiu al nebuniei, omul atins de aceasta problema are

impresia si crede ca vede clar si ca este masura dreapta a lucrurilor, tocmai
din acest motiv societatea nu-l mai accepta pentru ca nu se vrea ca
adevarurile si substraturile existentei oamenilor care traiesc intr-un anumit
mediu sa nu fie date peste cap. In acelasi timp, nebuneasca este idea de
renuntare la lume, la societate, din partea individului atins de aceasta
problema insa in acelasi timp, nebunie acel abandon total in fata vointei
obscure a lui Dumnezeu, precum si acea cautare al carei capat nu e cunoscut
- sint tot atitea vechi teme indragite de mistici. Din acest considerent,
"fiecare lucru arata doua fete: () asa ca ceea ce la prima vedere apare ca
fiind moartea, daca privesti mai adinc, apare ca fiind viata, precum,
dimpotriva, ceea ce parea a fi viata, este moarte; frumosul pare urit, bogatia
- saracie lucie, infamia - glorie, stiinta - nestiinta cu un cuvint le vei gasi pe
toate pe dos cind vei deschide Silenul. Nimic care sa nu se fi cufundat in
contradictia imediata, nimic care sa nu incite omul sa adere spontan la
propria sa nebunie."[16]

In cadrul societatii starea de nebunie aduce numeroase prejudicii si prin

faptul ca nebunia nebunia sanctioneaza efortul ratiunii iar acest lucru se
intampla datorita faptului ca aceasta facea deja parte din acest efort
precum vivacitatea imaginilor, violenta pasiunii. Ele sunt doar cateva dintre
instrumentele cele mai periculoase, si asta datorita faptului ca sunt cele mai
ascutite, ale ratiunii. Acea mare retragere a spiritului in el insusi, reprezinta o
cale care conduce la instaurarea starii de nebunie, cu tot ce aceasta
presupune.

In societate legile care guverneaza ii intreaga existenta tin in mare parte de

latura morala a lucrurilor. In acest sens, lumii morale in care ar dori sa
traiasca indivizii ii apartine si nebunia dreptei pedepse. In acest context,
aceasta "pedepseste, prin dezordinile spiritului, dezordinile inimii. Dar are si
alte puteri: pedeapsa pe care o aplica se multiplica pe ea insasi, in masura in
care, pedepsind, ea dezvaluie adevarul. Dreptatea acestei nebunii consta in
aceea ca e veridica."[17]

Dementa era drastic pedepsita in societate prin faptul ca oamenii care

sufereau de acest lucru erau eliminati din randul celor sanatosi. Acestia erau
imbarcati pe o asa numita "Corabie a nebunilor" si erau trimisi din societatea
in care traiau intr-o alta zona sub sigla de pelerini. Pentru intreaga societate
"Corabia Nebunilor" reprezenta o imagine a unui aspect mitologic si de fapt
era un simbol al sfarsitului Evului Mediu datorita trrimiterii spre alte
meleaguri.

Totusi, societatea desi intr-o prima faza nebunii erau exilati si trimisi in alte
zone in timp, societatea a inceput sa-i inteleaga si sa le accepte in mare
parte comportamentul. Tocmai de aceea, la aproximativ un secol dupa acel
destin al "barcilor nebuniei" apare si tema "Spitalului Nebunilor". "Acolo
fiecare cap vid, fixat si ordonat dupa adevarata ratiune a oamenilor,
exprima, prin exemplu, contradictia si ironia, limbajul dedublat al intelepciunii: Spitalul Nebunilor incurabili in care sint deduse punct cu punct toate
nebuniile si maladiile spiritului, atit ale barbatilor, cit si ale femeilor, lucrare
pe cit de utila pe atit de odihnitoare si necesara deprinderii adevaratei
intelepciuni."[18]

Se considera ca fiecare individ, in functie de comportamentul pe care il

afioseaza si de temperamental pe care il are detine o doza mai mare sau

mai mica de nevunie la fel cum si fiecare forma de nebunie isi gaseste aici
locul rezervat, insemnele si clasa sociala din care face parte. Aceasta lume
de la inceputul secolului al XVII-lea era o adevarata gazda pentru nebunie.

In plan real, si din analizele facute s-a ajuns la concluzia conform careia,
omul poate fi considerat nebun in orice moment, dat fiind faptul ca "gandirea
ca exercitare a suveranitatii unui subiect care se pune in situatia de a
percepe adevarul, nu poate fi smintita. S-a trasat o linie de departajare care
in curind va face imposibila experienta, atit de familiara Renasterii, a unei
Ratiuni nerationale, a unei rationale Neratiuni."[19]

In societate, pentu ca se dorea neaparata internare a bolnavilor sau

excluderea acestora din randul celorlati oameni pe care i-ar putea afecta intro oarecare masura prin comportamentul pe care il au sau prin lucrurile pe
care le stiu si le pot aduce in fata publicului. Totusi aceasta internare a
alienatilor in centrele specializate care au fost initial centre de ingrijire a
leprosilor, poate fi o sursa de scandaluri in intrgul teritoriu european. Aceasta
internare nu se facea in cele mai bune conditii tocmai de aceea un val de
revolte s-a produs la nivelul societatii. Marturii ale acestei experiente aratau
ca bolnavii stateau goi sau acoperiti in zdrente pe podelele umede ale
camerelor unde erau adapostiti. Nu existau paturi precum nici conditiile de
igiena nu erau bune. Dormeau pe paie si erau hraniti in bataie de joc, aveau
pana si portie la apa, iar atunci cand aceasta le era atat de necesara nu li se
dadea pentru a-si stinge setea precum nici lucruri necesare traiului decent
nu aveau. Acestea erau doar cateva din conditiile in care acesti oameni
traiau, poate niste conditii mai proaste decat cele in care ar fi trait niste
animale. Si pe buna dreptate, cand afli de asemenea conditii in care erau
tratati niste oameni, fie ca erau nebuni, fie ca erau sanatosi sau aveau alte
probleme erau in fond oameni, iar drepturile lor erau incalcate tocmai prin
dorinta de a-i "trata" cum sa nu te revolti. In acelasi timp, femeile nu
beneficiaza de un tratament special in sunsul ca pentru acestea nu exista o
sala anume rezervata. Insa pentru a-i proteja pe ceilalti si pentru a se crea
ideea unei alte incaperi "s-a construit in marea incapere a celor suferind de
febra un mic perete despartitor, si acest colt grupeaza sase paturi mari cu
cite patru locuri si opt paturi mici"[20]

Moralitatea in care cresteau tinerii, moralitatea unei in tregi societati era

incalcata si tocmai de aceea se iscau scandaluri pe fondul situatiei in care
traiau niste oameni, membrii ai societatii. Mai mult, oamenii puteau deveni
speriati de ideea ca in orice moment ar putea ajunge intr-o asemenea

situatie, fie ca pe motiv real sau nu. Exista posibilitatea ca de cele mai multe
ori in spatele zidurilor internarii sa nu se gaseasca doar saracie si nebunie,
de multe ori se gasesc acolo si chipuri mult mai variate dar si siluete usor de
recunoscut. Indiferent ca erau invalizi sau nu, bolnavi convalescenti, curabili
sau incurabili, in cadrul acestor institutii, care erau de fapt finantate de catre
stat isi duceau existenta toate aceste categorii de bolnavi. Insa este de
rematrcat ca nu se lupta nimeni pentru recuperarea lor ci mai degraba era
vorba de "a-i primi, de a-i gazdui, de a-i hrani pe cei care se prezinta singuri
sau pe cei care sint trimisi de autoritatea regala sau judiciara; trebuie de
asemenea vegheat la subzistenta, la buna ingrijire, la ordinea generala a
celor care nu si-au putut gasi locul aici, dar ar putea sau ar merita sa si-1
gaseasca. Aceasta grija este incredintata unor directori numiti pe viata."[21]

Eliminarea nebunilor din cadrul societatii se facea prin trimiterea lor in ospicii
care aratau mai mult ca niste inchisori. Daca intr-o temnita cei de acolo isi
merita pedeapsa si traiul asa cum era el, un bolnav nu cred ca ar trebui sa
sufere un asemenea tratament atat timp cat nu a atentat la o alta persoana
si cu atat mai mult cu cat este inchis in centre ce ar trebui sa apartina
sistemului sanitar si nu celui judiciar. Desi ei nu aveau aproape nicio vina
pentru imbolnavirea lor, nimeni nu ar avea dreptul sa-i dispretuiasca si sa-i
trateze ca pe animale. Erau dusi acolo si lasati in seama unor "temnicieri" cu
privirea lor brutala care ii urmarea in orice clipa, dar si in niste conditii greu
de descris. Incaperile erau stramte, murdare, infecte, fara aer si fara lumina,
toate acestea semanau mai multe cu niste lagare de exterminare decat cu
spitale sau locuri in care se dorea recuperarea unor bolnavi nu pentru
altceva ci doar pentru ca erau oameni si in acelasi timp membrii unei
societati care in acelasi timp ii vrea acolo. Prin modul in care arata, prin
comportamentul pe care cei din interior il prezinta si prin felul in care
bolnavii sunt inchisi spitalul nu mai este considerat un asezamant medical.
Foucault, in "Istoria nebuniei" vede in aceste ospicii "o structura semijuridica,
un fel de entitate administrativa care, alaturi de puterile deja constituite si in
afara tribunalelor, decide, judeca si executa."[22]

Analizand situatia in amanunt, nici macar nu stim daca e bine sau rau ca
alienatii sa ajunga in adaposturi ale statului pentru "tratarea" lor, care nu
erau altceva decat niste vagauni in care ar fi putut fi inchise cu succes cele
mai feroce fiare salbatice. Pe de o parte, comunitatea dorea eliminarea unor
persoane cu un asemenea handicap din randul celor sanatosi, pentu ca
acestia sa nu fie distrasi de nebuni care tin mereu acelasi discurs si pentru
ca acestia din urma sa nu devina agresivi si sa se transforme in niste
criminali care umbla in libertate. In acest context se dorea eliminarea
pericolului si in acelasi timp protejarea comunitatii de diversele probleme

ale vietii de zi cu zi, iar nebunii reprezentau intr-adevar o problema. Pe de

alta parte, se revolta impotriva celor care le oferea acestor bolnavi conditii
de trai dintre cele mai josnice si incerca sa-si protejeze membrii comunitatii
desi acestia erau bolnavi psihic si poate ca la un moment dat ar fi facut rau
in societate. Deci, in acest context, membrii comunitatii joaca un dublu rol,
pe de o parte ii impinge pe acesti bolnavi in asemenea conditii de trai, insa
pe de alta parte le ia apararea atunci cand limita decentei este cu mult
depasita in sens negativ. Se revolta cu atat mai mult atunci cand realizeaza
ca acele ospicii sunt "creatiile" guvernelor si pentru care se cheltuiesc sume
exorbitante in scopul intretinerii, desi conditiile din interiorul lor spun cu totul
altceva. Ba mai mult, cei care se ocupau de administrarea unor asemenea
spitale, directorii, erau considerati un fel de teminiceri nu doar pentru ca
ingradeau liberatatea alienatilor mintal ci mai mult, acestia amenajau aceste
locatii ("spitale") precum niste sali de tortura cu stalpi, lanturi, beciuri si alte
asemenea "accesorii". De fapt, ei dispun de sume de bani pe care le
investesc dupa cum cred de cuviinta, insa nu in instrumente medicale ci mai
ales in instrumente care promoveaza violenta pentru a-i calma pe cei
bolnavi. Astfel, am putea considera spitalele drept centre de corectie unde se
aplica pedepse. Tot interesul in amenajarea unor asemenea locatii il aveau
puterea regala si burghezia, pentru a scapa de cei multi care desi nu aveau
un cuvant important de spus in cadrul societatii, reprezentau o forta prin
numarul lor, care bera suficient sa fie provocata pentru a riposta. Insa cele
doua puteri, cea regala si burghezia isi imparteau intre el sarcinile dar si
izbanda si de aceea limita interesul Bisericii, care datorita valentelor
crestine, in mod cert ar fi ripostat la modalitatile de tratare a bolnavilor.
Totusi, Biserica se implica prin reformarea unitatilor spitalicesti si mai ales
prin acordarea de sponsorizari acestor institutii, ajutata fiind si de fundatiile
sale. In plus, este justificata ideea transformarii unor asemenea spitle in
locatii de aplicare a tehnicilor punitive pentru cei care sufera si asta se
demonstreaza inca o data prin accea ca "despre cele care vor interveni
pentru ce se intampla in afara, ele vor fi executate in forma si continutul lor,
in ciuda oricaror impotriviri sau apeluri facute sau ce ar putea fi facute si fara
a renunta la ele, pentru care, in ciuda oricaror interdictii si interventii, nu va
fi altfel. Suveranitate aproape absoluta, jurisdictie fara apel, drept de
executie in fata caruia nimic nu poate prevala - Spitalul."[23]

Dupa implicarea Bisericii in viata spitalelor lucrurile incep sa se miste si incep

sa ia o turnura favorabila prin aceea ca oamenii incep sa fie tratati prin
prisma drepturilor lor si nu a bolii cu care sunt obligati sa "defileze". Astfel,
fiecare din acele adaposturi functiona precum manastirile si asta pentru ca
aici se faceau slujbe, rugaciuni si meditatii ceea ce ii tinea ocupati pe cei
suderinzi si intr-o oarecare masura le alina o parte din probleme. Ba mai mult
chiar, aceste centre incepeau sa cunoasca si o alta latura a devoltarii lor si
aceasta facea referire la faptul ca jucau un rol de asistenta pentru cei saraci.

Insa chiar si asa, chiar si dupa implicarea Bisericii in viata interioara a lor,
aceste spitale erau dotate in continuare cu celule de detentie precum si cu
sectii de constringere unde sint inchisi pensionarii. Se poate spune ca mai
mult acestea erau un fel de azile pentru batrani si asta pentru ca regale sau
familia plateau pentru ei un fel de cota care finanta activitatea acestor
centre pe durata in care pensionarul se afla aici. Insa nu oricine putea ajunge
in asemenea centre, cid oar acei care primeau dispozitie de la rege sau din
partea justitiei. Asemena centre se inmultesc in timp, si asta pentru ca iau
nastere in incinta fostelor leprozii, iar activitatea lor era in mare parte
sustinuta pe baza bunurilor leprosilor care si-au dus la un moment dat traiul
aici. In acelasi timp, aici nu erau inchisi doar batrani si bolnavi pe care boala
ii impiedica sa munceasca ci si persoane care ramaneau fara loc de munca si
ar fi vrut sa faca fata problemelor vietii din afara acestor centre. Prin
inchiderea lor in centre specializate se considera ca li se acorda un avantaj
fata de cei cu o conditie sociala asemanatoare dar care nu puteau beneficia
de un asemenea tratament. De aceea se poate vorbi de o noua forma de a "
elibera pensionarii dintr-o lume care nu e, pentru slabiciunea lor, decit o
invitatie la pacat, de a-i aduce la o singuratate care nu vor avea drept
tovarasi decit "ingerii pazitori' incarnati in prezenta cotidiana a
supraveghetorilor lor: acestia, intr-adevar, le aduc aceleasi servicii pe care le
fac in mod invizibil ingerii lor pazitori: cunoasterea, instruirea, consolarea si
obtinerea mintuirii lor."[24]

In acest sens, Spitalul nu avea doar aspectul unui atelier de munca fortata
pentru a-si plati intr-un fel faptul ca erau primiti in astfel de centre, ci mai
degraba arata ca o institutie moralacare avea drept sarcini majore slefurirea
si educarea comportamentului uman si in acelasi timp sa corecteze o
anumita "vacanta". Insa nu neaparat aceasta colaborare si reeducare a
oamenilor in asemenea centre este considerata un mod de pedepsire a celor
adunati aici ci mai degraba o remodelare a comportamentului lor.

Societatea si membrii unei comunitati la nivelul Europei vad in practica

internarii un fel de reactie fata de mizerie, de patos si de lumea in care se
traia la acea vreme. O lume plina de boli incurabile si saracie, iar pe fondul
acestora, de probleme de ordin juridic. Insa internarea era privita ca un
raport al omului intre ceea ce este si ceea ce poarta inuman in existenta sa.
"Saracul, mizerabilul, omul care nu poate punde de propria existenta a
dobindit in cursul secolului al XVI- lea o figura pe care Evul Mediu n-ar fi
recunoscut-o. Renasterea a deposedat mizeria de pozitivitatea sa mistica. Si
printr-o dubla traiectorie a gindirii, care ii ia Saraciei sensul ei absolut iar
Caritatii valoarea preluata de la aceasta Saracie salvata."[25]

Analizand aceasta situatie s-ar putea spune ca specific acestei perioade

mizeria si traiul greu incepuse sa se redreseze situatia iar mizeria a inceput
sa-si piarda sensul mistic. Insa, lumea este intr-o continua miscare si
reorientare a tuturor activitatilor pe care le desfasoara tocmai de aceea,
dupa ce perioada razboiului de treizeci de ani a trecut iar fenomenul legat de
nebunie a fost stopat in mare parte, o alta problema a aparut, iar societatea
a trebuit sa se confrunte cu ea. Aceasta era legata de efectele renasterii unei
economii cu probleme si tocmai de aceea, un val al cersetoriei si al
trandaviei era urmatorul impas pe care lumea moderna trebuia sa-l infrunte.
In plus, pana spre mijlocul secolului al XVII-lea toate aceste probleme erau
suplimentate de cresterile regulate de taxe care aveau un efect negativ
asupra manufacturii si care contribuia intens la cresterea somajului. Acestea
reprezentau cateva din problemele cu care se confrunta societatea acelor
vremuri si care atingeau un punct culminat prin crizele economice care
afectau lumea occidentala, prin scaderea salariilor, aparitia si cresterea
somajului, rarefierea monedei - acesta era un ansamblu de fapte care
caracteriza criza economica spaniola.

In functie de problemele cu care se confrunta societatea spitalele primeau si

alte functiuni. De aceea, luand in considerare faptul ca lumea economica era
afectata de crize financiare si pentru ca numerosi oameni au ramas fara loc
de munca, se dorea protejarea acestora si tocmai din acest considerent,
pentru o periooada destul de lunga de timp spitalul general si casa de
corectie primeau drept functiune ca centru de adapostire a somerilor, a celor
fara lucru si a vagabonzilor. Dat fiind faptul ca problemele financiare apareau
mereu in acea perioada, ori de cate ori se producea o criza si numarul
saracilor crestea rapid, societatea, pentu a-si proteja membrii, dadea caselor
de internare o noua functiune, cel putin pentru o vreme, cea de protejare a
celor fara adapost si cu numeroase probleme de natura financiara. Totusi ar
mai fi de mentionat ca in afara perioadelor de criza, internarea intr-un
asemenea loc avea un alt sens. De aceea, functia sa de represiune pare sa
fie dublata de o noua utilitate. "Nu mai e vorba de a-i inchide pe cei fara
ocupatie, ci de a da de lucru celor inchisi si a-i face astfel sa contribuie la
prosperitatea tuturor. Alternanta e clara: mina de lucru ieftina, intr-o vreme
de maxima ocupare a locu-. rilor de munca si de crestere a salariilor; si, in
perioadele de somaj, resorbtia lenesilor si protectia sociala in fata agitatiei si
a rascoalelor."[26]

In epoca clasica internarea era o metoda care avea un dublu rol in societate
prin ceea ce era si prin ceea ce presupunea existenta sa. Pe de o parte
internarea putea diminua efectul somajului intr-o economie care trecea prin
crize financiare care afectau din ce in ce mai mult activitatea oamenilor. In

acelasi timp, prin atenuarea somajului, internarea contribuie si la limitarea

efectelor sociale cele mai vizibile in plan practic. Pe de alta parte, un alt efect
al internarii era acela de a actiona asupra pietei mainii de lucru si asupra
preturilor dat fiind faptul ca o mare parte a oamenilor era din caregoria celor
fara ocupatie. De aceea, putea spune ca internarea reprezenta un motiv, o
forta care actiona pe piata pentru a limita efectele saraciei, a traiului greu si
a tuturor problemelor de natura economica din societate. In acest context, se
pare ca munca se afla in opozitie cu saracia, iar marimea uneia dintre
acestea doua se afla in raport de inversa proportionalitate cu a celeilalte.
Insa, munca este considerata nu doar o forta care produce si care incearca
sa limiteze efectele saraciei si mai ales o metoda de seductie morala, un
motor care stimuleaza parcurgerea unor pasi spre mai bine, iar eficacitatea
muncii este recunoscuta pentru ca se intemeiaza pe transcendenta sa etica.
In acelasi timp, munca este considerata o metoda de penitenta, o pedeapsa
pentru cei lenesi si un mod de a-si "plati cazarea" pentru cei internati, insa in
acelasi timp, munca a dobandit si putere de rascumparare. Asa cum pentu
cei incarcerati munca era un mijloc de a castiga niste bani pe care ii puteau
folosi dupa ispasirea pedepsei, la fel si pentru cei internati, munca era o
metoda prin care isi puteau duce viata in asemenea locatii pentru ca si
acestea aveau nevoie de bani pentru intretinere sau munca in acest scop.

Izgonirea din societate si inchiderea in centre specializate nu era neaparat

un mijloc de pedepsire ci mai cu seama era o metoda de educare a celor
prezenti acolo sa fie responsabili. La fel cum se intampla si in cazul celor
inchisi, societatea nu-i alunga definitiv, insa isi doreste ca acestia sa se
reabiliteze si sa fie pregatiti sa faca fata problemelor de zi cu zi referitor si la
starea financiara precara. Datorita acestei situatii si din dorinta ca oamenii
sa se alinieze la dorintele societatii apare necesara cerinta internarii,
indiferent daca este economica sau morala sau economica si morala in
acelasi timp, pentru ca toata aceasta activitate ar fi fost mulata in jurul
anumite experiente a muncii. Munca si lenea sunt doi factori esentiali care
au avut o contributi importanta in societate prin aceea ca au trasat in lumea
clasica o linie de despartire care s-a substituit unor boli precum lepra si
bolile venerice cu care societatea s-a confruntat o buna perioada de timp. De
aceea, pentru ca indivizii sa invete ceva in plus, din punct de vedere al
experientei profesionale, azilul a luat in mod riguros locul leprozeriei. Pe
aceasta baza s-a reinnoit legatura cu vechile rituri de excomunicare. Insa in
mare parte s-a constatat ca nebunii fusesera inclusi in marea proscriere a
lenei, tocmai de aceea era mai simplu pentru ei sa fie inclusi in centre
specializate chiar daca conditiile de aici nu erau dintre cele mai bune, decat
sa fie nevoieti sa-si duca singuri traiul in societate. Si asta deoarece in
libertate traiul putea fiu mult mai greu daca fiecare avea o familie de
intretinut iar crizele economice nu le asigurau conditii de munca datorita
efectelor perturbatoare din societate. In acest scop, somerii sau cei care se

considerau alienati, inca de la inceput, "isi vor avea locul alaturi de saraci,
buni sau rai, si de lenesi, voluntari sau nu. Ca si acestia, vor fi supusi unor
reguli de munca obligatorie; si s-a intimplat nu o data sa faca figura aparte in
aceasta strimta uniforma. in atelierele in care erau amestecati, s-au
evidentiat singuri prin incapacitatea de a munci si de a urma ritmurile vietii
colective."[27]

Nu de putine ori, munca, atat pentru condamnati la detentie cat si pentru

bolnavii psihic, inchisi in centre specializate era privita ca asceza, ca o
pedeapsa ce venea sa suplimenteze conditia in care se aflau in acel moment,
ba de ce nu chiar era considerata un semn al unei atitudini sufletesti. Era o
conditie pentru a beneficia de un trai mai bun sau poate chiar de o eliberare
mai rapida si asta din doua motive esentiale, primul ar fi acela ca individul
putea fi din nou util societatii, iar cel de-al doilea motiv se lega de faptul ca
fiind un membru al grupului, individul era subscris marelui pact etic al
existentei umane si astfel se constata ca acesta putea trai dupa reguli fara a
le incalca si fara a abuza de libertatea care i se acorda.

In mod cert, practica a demonstrat ca societatea incerca o "debarasare" de

acesti indivizi si tocmai de aceea s-a ajuns la concluzia ca "internarea, in
formele ei primitive, a fost un mecanism social si ca acest mecanism a
functionat pe o suprafata foarte mare, pentru ca el s-a extins de la
reglementarile comerciale elementare la marele vis burghez al unei cetati in
care ar domni sinteza mtoritara a naturii si a virtutii."[28]

Dorinta de a scapa de ei venea din nevoia burgheziei si a nobilimii de a fi

inconjurata numai din oameni care nu le-ar fi pus in pericol existenta prin
modul in care vietuiau si prin acela in care isi duceau la indeplinire sarcinile
pe care le primeau. Insa si din punct de vedere economic se dorea inchiderea
acestora pentru ca cei care se aflau in slujba marilor nobili sa nu mai fie
intretinuti de acestia si nici sa nu cerseasca pe la portile lor. De aceea, daca
ar fi stiut sa degajeze legatura evidenta care lega politia internarii de politica
comerciala, e foarte probabil ca ar fi gasit acolo un argument suplimentar in
favoarea tezei lor si implicit in favoarea nevoii de a-i exploata pe acestia fara
macar ca ei sa realizeze aest lucru si crezand ca muncesc pentru a se
intretine in centrele specializate.

Intr-o alta ordine de idei ar trebui sa se inteleaga ca internarea in ospicii nu

avea un rol negativ, de excludere din comunitatea in care bolnavii traiau si
nici din intreaga societate, ci mai degraba avea un rol pozitiv de organizare.
O asemenea afirmatie se baza in special pe practicile si regulile sale, care au
constituit un adevarat domeniu de experienta care si-a avut unitatea,
coerenta si functia sa. In acelasi timp, internarea a fost o activitate care a
pus alaturi, "intr-un cimp unitar, personaje si valori intre care culturile
precedente nu percepusera nici o asemanare; le-a decalat imperceptibil spre
nebunie, pregatind o experienta - a noastra - in care se vor semnala ca
integrate deja in domeniul de apartenenta al alienarii mintale."[29]

Totusi, la fel ca si in incinta inchisorilor si in asa-zisele spitale numeroase

categorii sociale isi duceau traiul precum si numeroase tipuri de oameni. Aici,
pentru aproximativ o suta cincizeci de ani, au putut convietui fara probleme
venerici alaturi de smintiti (bolnavii psihic), in aceeasi incinta. Insa acestora li
se lasa un anume stigmat care urma sa tradeze pentru totdeauna constiinta
moderna.

O alta problema a lumii moderne care incepe odata cu clasicismul, fixeaza o

alta optiune: dragostea din ratiune si cea din neratiune. Opera lui Foucault
trateaza din aceasta perspectiva si tema legata de homosexualitate carte de
fapt apartine celei de-a doua componenta (dragostea din neratiune). "Astfel,
putin cite putin, ea se asaza printre stratificarile nebuniei. Se instaleaza in
neratiunea epocii moderne, plasind in miezul oricarei sexualitati necesitatea
unei optiuni in care epoca noastra isi reafirma neincetat ho-tarirea. in lumina
ingenuitatii sale, psihanaliza a vazut bine ca orice nebunie isi are radacina
intr-o sexualitate tulburata; dar asta nu are sens decit in masura in care
cultura noastra, printr-o optiune care ii caracterizeaza clasicismul, a plasat
sexualitatea pe linia de separare fata de neratiune."[30]

In timp, datorita dorintei de retragere din viata sociala numerosi nobili si

persoane din randul burgheziei isi doreau sa ajunga in asemea ospicii, pentru
a scapa de problemele vietii cotidiene. De aceea, internarile nu se faceau
doar in randul celor saraci, celor nebuni, vagabonzilor si celor fara adapost,
numarul acestora crescand in permanenta si in randul persoanelor din clase
sociale ceva mai inalte. Daca pentru cei de la baza societatii, problemele se
legau in special de pierderea locurilor de munca si de nevoia de a se
adaposti undeva la nivelul burgheziei, problemele pentru care cereau
internare aveau legatura mai ales cu viata sentimentala, dezmatul, risipa,
casatoria rusinoasa, erau doar cateva dintre motivele cele mai frecvente ale
internarii. De aceea, puterea de represiune nu are de fiecare data legatura

cu justitia precum nu de fiecare data are legatura cu religia, aceasta putere

care a fost legata direct de autoritatea regala, nu reprezinta doar arbitrarul
despotismului ci si caracterul riguros al cerintelor manifestate in randul
familiilor. Pentru a-si rezolva problemele in mod corect si cat mai bine,
internarea a fost lasata de monarhia absoluta la discretia familiei burgheze.
De aceea, daca o familie vede crescand un individ cu un comportament
josnic incearca sa-l aduca pe calea cea buna prin reintegrarea sa in societate
dupa ce a fost "tratat" in asemenea centre. Indiferent de modul in care se
doreste tratarea acestor simptome, de nebunie, s-ar putea crede ca aceasta
dezvaluie un secret de animalitate care e adevarul ei, si in care, intr-un fel,
se resoarbe.

Motivele pentru care majoritatea bolnavilor indiferent de conditia lor sociala,

erau internati in centre specializate variau in functie de clasa sociala din care
faceau parte. Aceste motive porneau de la "culpabilitate si pateticul sexual
pina la vechile ritualuri obsedante ale invocarii si ale magiei, pina la seductia
si delirurile legii inimii, se stabileste o retea subterana care contureaza un fel
de fundamente secrete ale experientei noastre moderne in legatura cu
nebunia."[31] Acestea erau doar cateva dintre cele mai importante motive
pe baza carora se pune un diagnostic pentru internare.

In societate, problemele nu se lasa asteptate nici macar o data, fie ca este

perioada Evului Mediu, fie ca este cea a Renasterii sau oricare alta perioada,
si oricand exista posibilitatea de a se simti punctele fragile ale lumii, precum
si amenintarea smintelii. In cele doua perioade mentionate anterior oamenii
incepusera sa se teama de problemele iesite in evidenta dar si mai mult de
cele care se aflau inca ascunse, care le obsedase serile si noptile si care au
avut sau ar fi putut sa aiba un efect dezastruos asupra formarii lor ca indivizi
membrii ai comunitatii din care faceau parte. Intr-o alta perspectiva, se
considera ca desi pe langa era atat de prezenta in societate si pentru ca era
o problema atat de presanta, lumea smintelii era mai greu perceputa; era
simtita, temuta, recunoscuta chiar inainte de a fi acolo; era visata si
prelungita la infinit in peisajele reprezentarii insa pentru a o descoperi era
nevoie de motivatie.

In cazul condamnatilor, inchiderea si privarea de libertate vine ca o

pedeapsa pentru o fapta savarsita, insa, in ceea ce priveste cazul inchiderii
unor persoane in azile, sau ospicii speciale reprezinta dorinta membrilor unei
comunitati de a-si trata bolnavii sau mai degraba de a scapa de ei. In acest
context, a inchide pe cineva intr-un spital pe motiv ca el este "furios', insa

fara a preciza daca acesta este bolnav sau poate chiar criminal. Aceasta
este una dintre puterile pe care ratiunea clasica si le-a acordat siesi, in
experienta pe care a trait-o in raport cu neratiunea.

Intr-o epoca care se dorea a fi moderna, si in cadrul spitalelor existau medici

si personal specializat, la fel cum si in inchisori existau psihiatri, preoti,
medici care se ocupau de starea de sanatate si cea psihica a detinutilor.
Existenta unui doctor intr-un Spital general nu se datora nu neaparat
constiintei ca in acel loc erau inchisi bolnavi, ci mai ales frici ca cei care erau
internati acolo sa nu se imbolnaveasca. Aceasta este considerata a fi un fel
de

Daca exista un doctor la Spitalul general, acest lucru nu se datoreaza

constiintei ca acolo sint inchisi bolnavi, ci spaimei de a nu se imbolnavi cei
deja internati. E teama de faimoasa "febra a inchisorilor", tocmaid e aceea,
in special in Anglia majoritatea prizonierilor ii contaminasera pe judecatori in
timpul sesiunilor de judecata, prin aceea ca se considerau nebuni si isi
bineinteles ca trebuiau mai intai tratati si abia apoi sa fie judecati si sa-si
exercite pedeapsa. Astfel, pentru societate, acesta era un mijloc prin care
indivizii care se faceau vinovati de o anumita fapta aveau posibilitatea de a
trage de timp si eventual a scapa de pedeapsa, pentru ca s-a constatat ca cu
cat se trage mai mult de timp cu atat procesul devine mai usor, la fel ca si
pedeapsa.

Pentru familiile celor bolnavi psihic internarea era un lucru favorabil, mai ales
ca nu trebuiau sa le asigure acestora, mai ales pe timpul crizelor economice,
hrana, adapost si toate cele necesare unui trai decent. Din cartea lui
Foucault reiese ca "smintitilor internati nu le lipsea nimic in afara de numele
de bolnavi mintali si statutul medical care li se acorda celor mai vizibili, celor
mai bine recunoscuti dintre ei."[32]

In cazul in care s-ar fi facut o expertiza sau o analiza a lucrurilor care aveau
sa se produca in acest context, s-ar fi ajuns cu usurinta la o constiinta
impacata in ceea ce priveste pe de o parte dreptatea istoriei, iar pe de alta
parte eternitatea medicinei. De aceea se poate spune ca medicina era si este
in continuare verificata printr-o practica premedicala, in timp ce istoria e
justificata printr-un fel de instinct social, spontan, infailibil si pur. Acestor
postulate este suficient a li se adauga o incredere stabila in ceea ce
inseamna progres pentru a nu mai avea decant a se contura obscura cale
care se parcurge intre momentul de la internare - diagnostic tacut pus de o

medicina care inca nu a ajuns sa se formuleze - si pana la spitalizare, ale

carei prime forme de la inceputul secolului al XVIII-lea anticipeaza deja
progresul si ii arata in mod simbolic tinta.

Bolnavii care isi duc traiul in ospicii sunt mereu obsedati de ideea unei
razvratiri a ceilorlati, a eliberarii unor forte animalice. De cele mai multe ori
s-a constatat ca oamenii devin vulnerabili in fata propriilor lor semeni si a
ceea ce ei reprezinta intr-un grup. Nebunia isi imprumuta chipul de la masca
bestiei. In acest context i-am putea considera pe cei bolnavi niste victime iar,
cei care cad prada propriei minti devin din ce in ce mai slabi prin ceea ce
reprezinta. Au existat in ospicii cazuri in care datorita gandurilor negre pe
care si le faceau, care aveau sau nu un temei bine stabilit trebuiau sa fie
sedati sau li se aplicau diverse tratamente fizice sau psihice pentru a nu face
rau celorlalti si pentru a nu starni o adevarata revolta in randurile lor. De
aceea, "cei legati in lanturi de zidurile celulelor nu sint atit oameni cu
ratiunea ratacita, ci bestii cazute prada unei minii naturale: ca si cum, in
punctul ei extrem, nebunia, eliberata de aceasta neratiune morala in care
sint ingradite formele ei cele mai atenuate, regasea, printr-o lovitura de
forta, violenta imediata a animalitatii. Acest model al animalitatii se impune
in aziluri si le da aspectul de cusca si de menajerie."[33]

Societatea il respinge pe nebun din randurile comunitatii si asta pentru ca in

interiorul sau se produc reactii referitoare la modul in care acesta i-ar putea
trata pe ceilalti indivizi. Insa, acesta este unul dintre membrii comunitatii si
pentru asta cvineva urmeaza sa se ocupe de el intr-o masura oarecare. De
multe ori insa, comunitatea inadaptatilor mental este imaginata sub specia
unei libertati animale si poate chiar este tratata in acest mod, fie pe
ansamblu, fie individual.

Un lucru negativ care de multe ori ii caracterizeaza pe toti membrii

comunitatii pentru comportamentul care il afiseaza fata de nebun este si
faptul ca nebunul nu mai este tratat ca o fiinta umana ci este analizat prin
prisma comportamentul si agresivitatii pe care o are fata de semenii sai. Insa
din tot acest lucru exista si o parte pozitiva care se rezuma la existenta
acelei indiferente inumane care, in realitate, are valoare de obsesie. Aceasta
isi are originile in vechile spaime care, inca din Antichitatea si mai ales in
Evul Mediu, au dat lumii animale familiara sa ciudatenie, minunile ei
amenintatoare si intreaga-i greutate de neliniste surda. Insa, cand vorbim
despre aceasta frica animala am putea crede ca aceasta ne insoteste, cu
intregul ei peisaj imaginar, perceptia nebuniei, care nu mai are acelasi sens
ca in urma cu doua sau trei secole. Se pare ca metamorfoza animala nu mai

este semnul vizibil al puterilor infernale, nici rezultatul unei alchimii diabolice
a neratiunii. In acelasi timp, nici animalul din om nu mai are valoare de
indiciu pentru un "dincolo'. El insusi a devenit nebunia omului, fara legatura
cu nimic altceva decit cu ea insasi: nebunia sa in stare de natura. In acelasi
timp, am putea ajunge la o concluzie destul de dureroasa si anume aceea ca
"animalitatea care bantuie in nebunie deposedeaza omul de ceea ce ar
putea exista uman in el; dar nu pentru a-1 abandona altor puteri, pentru a-1
aseza la gradul zero al propriei naturi. Nebunia, in formele sale ultime, este
pentru clasicism omul in raport nemijlocit cu animalitatea sa, fara alta
referinta, fara nici un recurs."[34]

Nebunia este o stare de care "se bucura" multi, insa societatea ii poate
recunoaste si accepta pe acestia sau ii poate respinge din societate. Insa, in
acelasi timp in cadrul comunitatii in care isi duce existenta nebunul nu isi
poate "asuma" aceasta stare pentru el insusi ci mai ales pentru ochii unui al
treilea participant, doar ca acesta trebuia sa distinga exercitiul ratiunii de
ratiunea insasi, in felul in care secolul al XVIII-lea percepe nebunul se
amesteca deci in mod inextricabil ceea ce e pozitiv si ceea ce e negativ. In
principiu, pozitivul nu e altceva decit ratiunea insasi, chiar daca i se atribuie
un chip aberant; cit despre negativ, el consta in faptul ca nebunia nu e decit
cel mult zadarnicul simulacru al ratiunii. Nebunia este ratiunea plus o
extrema subtirime negativa; e ceea ce e mai apropiat de ratiune, si mai
ireductibil; este ratiunea afectata de un indiciu de nesters: Neratiunea.

Societatea civila analideaza nebunul si comportamentul acestuia pe baza

principiilor enuntate in practica si in raport cu moralitatea actelor si faptelor
sale dar si cu ratiunea. "Nebunul e degeaba nebun in raport cu ratiunea,
pentru ea si prin ea, degeaba este ratiune pentru a putea; obiect al ratiunii,
distanta pe care a luat-c creeaza probleme; iar aceasta lucrare a negativului
nu poate fi put si simplu vidul unei negatii. Pe de alta parte, am vazut ce
obstacole a intimpinat proiectul unei "naturalizari' a nebuniei in stilul unei
istorii a maladiilor si a plantelor, in ciuda atitor eforturi repetate nebunia n-a
intrat niciodata complet in ordinea rationala a speciilor Pentru ca in
profunzime domneau alte forte. Forte straine planului teoretic al conceptelor
si care stiu sa-i reziste, ajungind in final sa rastoarne."[35]
http://www.sociolink.ro/nasterea-clinicii-cunoastere-privire-si-disciplinare/