CONSERVATORISMUL

Este o doctrină politică apărută ca o reacţie la liberalism, conservatorismul îşi are

şi el rǎdǎcinile în revoluţia francezǎ si a fost organizat ca doctrină politică de către
gânditorul Edmund Burke. În concretizarea lui Edmund Burke, statul conservator trebuie
să instituie următoarele principii:
 Supremaţia legii. Independenţa justiţiei;
 Sistem de guvernare reprezentativ;
 Instituţia proprităţii private;
 O politică externă menită să apere indepenţa politică. Echilibrul de putere
este singurul principiu realist pentru păstrarea păcii internaţionale.
Principalele elemente ale gândirii conservatoare sunt:
1. Omul ca fiinţă eminamente religioasă, întruchipare a raţiunii, a instinctului şi a
emoţiei, iar religia element fundamental al societăţii civile.
2. Comunitatea ca element teleologic anterior individului.
3. Drepturile ca urmare firească a obligaţiilor individuale.
4. Răul considerat înrădăcinat în fiinţa umană şi nu în instituţiile statale.
5. Inegalitatea umană (nu şi din punct de vedere moral, însă) ca urmare a organizării
sociale complexe.
În analiza conservatorismului trebuie mai întâi fǎcutǎ distincţia între
conservatorism şi tradiţionalism. Cel din urmǎ termen desemneazǎ „o caracteristicǎ
universal umanǎ”, exprimǎ tendinţa de a se ţine tenace de tradiţie, tendinţa de neaderare
decât cu greutate la nou. A mai fost numitǎ aceastǎ tendinţǎ şi „conservatorism natural”.
S-a încetǎţenit însǎ denumirea de tradiţionalism, preferatǎ de Max Weber.
Tradiţionalismul este comportamentul contrapus oricǎrui reformism, este rezistenţa dintâi
la orice nou.
„Cu slǎbirea legǎturilor de castǎ, de clasǎ, de corporaţie, de familie între oameni,
ei primesc un important impuls de a se ocupa de nimic altceva decât de interesele lor
particulare, de a nu se gândi decât la ei înşişi, de a se închide într-un feroce individualism
unde orice virtute publicǎ e destinatǎ sa piarǎ“. Sunt afirmaţiile lui Alexis de Tocqueville.
Tot el considerǎ societatea modernǎ ca pe o societate în care „nimic nu este sǎnǎtos“, în
care „fiecare se simte fǎrǎ încetare asediat de frica de a coborî şi de mania de a se ridica;
şi aceasta pentru cǎ banul, care a devenit semnul distinctiv de categorisire a fiecǎruia, a
cucerit o extraordinarǎ mobilitate trecând neîncetat dintr-o mâna într-alta, transformând
condiţia individului, înşelând şi dǎrâmând familii...” Şi Tocqueville acuzǎ frenezia de
îmbogaţire cu orice preţ, cǎutarea doar a bucuriilor materiale, chemând elita conservatore
sǎ reacţioneze.
Tocqueville observǎ şi o altǎ caracteristicǎ a epocii moderne, care este
conformismul. Conformismul îşi gǎseşte o manifestare deplinǎ în aşa numita culturǎ de
masǎ, o culturǎ sǎracǎ în idei originale şi bogatǎ în schimb în idei generale, acceptate fǎrǎ
discuţie, pe baza unei aşa zise eficacitǎţi sociale. Oamenii au multa curiozitate, dar puţin
timp liber, sunt agitaţi şi activi, dar au puţin timp pentru a gândi. Din aceastǎ cauzǎ sub
liberalism şi democraţie marile revoluţii intelectuale şi spirituale nu mai au loc.
În conteporaneitate, curentele conservatoare care dezvoltă în mod specific
moştenirea lui Edmund Burke sunt următoarele:
1. Conservatorismul individualist. Spre deosebire de
consevatorii tradiţionalişti, care consideră oamenii legaţi inevitabil într-o reţea a
interdependenţelor, individualiştii vorbesc despre oameni care urcă în societate
prin efort propriu. Este ideologia unor oameni politici precum Ronald Reagan şi
Margaret Thatcher. Pentru aceştia, probleme sociale apar din “prea mult
guvernământ”; soluţiile ar fi reducerea cheltuielilor pentru asistenţă socială şi
dezvoltarea pieţei libere, mergând până la privatizarea unor sectoare vitale pentru
economia naţională.
2. Neoconservatorismul. Iniţial, neoconservatorii au
reprezentat un grup restrâns, alcatuit mai ales din intelectuali evrei de stânga. În
anii '60 si '70, aceştia au fost dezgustaţi de ceea ce considerau excesele sociale de
stânga ale Americii şi refuzul ei de a cheltui sume adecvate pentru sectorul
apărării. În anii '70, mulţi dintre ei lucrau pentru senatorul democrat Henry
"Scoop" Jackson, un adversar categoric al comunismului. În anii '80, mulţi
neoconservatori au devenit deja republicani, găsind în preşedintele Ronald
Reagan un mijloc de a-şi exprima abordarea lor agresivă, care consta într-o
atitudine îndrazneaţă faţă de Uniunea Sovietică şi creşteri mari ale cheltuielilor
militare. Care este diferenţa dintre un neoconservator şi un conservator? Adepţii
stângii au folosit la început prefixul "neo" pentru a se referi la camarazii lor care
au încălcat ordinul şi care în anii '60 si '70 au devenit astfel mai conservatori.
Defectorii au rămas mai liberali în ceea ce priveste unele chestiuni de politică
internă. Dar neoconservatorismul a fost întotdeauna definit de politica externă
adoptată. Spre deosebire de alţi conservatori, neoconservatorii propuneau
confruntarea directă cu Uniunea Sovietică, aceasta devenind miza lor în anii '70
şi '80. În administraţia George Bush jr., au preluat posturile cheie, şi sunt
principalii artizani ai “războiului împotriva terorismului”. “Părintele
neoconsevatorismului” este considerat Irving Kristol.
3. Dreapta Religioasă. Îşi are originea în gândirea clericală a
unui grup de pastori protestanţi din Statele Unite ale Americii, în anii de după al
doilea război mondial. În anii '70, grupul s-a instituţionalizat sub numele
“Dreapta Religioasă”, predicând un fundamentalism creştin care protestează
împotriva predării evoluţionismului în şcoli împotriva avorturilor şi anumitor
practici sexuale. Susţine că este o grupare democratică, întrucât “majoritatea
morală” în America este creştină, şi este îndreptăţită să impună organizarea
social-politică. Liderii recunoscuţi sunt Jerra Falwell, Pat Robertson şi Jimmz
Swaggart.
 CREŞTIN-DEMOCRAŢIA. DOCTRINA POPULARĂ

Creştin-democraţia este o doctrină politică ce a evoluat în mod preponderent

după cel de-al doilea război mondial. Apărută ca o reacţie la atacurile împotriva bisericii
şi a catolicismului, creştin-democraţia reprezintă expresia politică a creştinismului
catolic. Creştin-democraţia a reprezentat o mediere între liberalism (individualism) şi
socialism (colectivism), aducând în politică şi elemente noi precum morala creştină şi
subsidiaritatea. Considerată în multe ţări europene drept o formă de neoconservatorism,
creştin-democraţia se intersectează cu conservatorismul în puncte fundamentale ale
ideologiei, precum respectul faţă de valorile tradiţionale, credinţa şi familia.
Jacques Maritain (1882-1973), încearcǎ o reconciliere între credinţǎ şi raţiune,
între teologie şi filosofie, subliniind prioritatea moralei asupra politicii în baza cǎreia a
fost formulatǎ teza: „creştinism înseamnǎ democraţie”. Democraţia „în stil creştin” se
bazeazǎ pe principiul Responsabilitǎţii. Statul creştin-democrat este definit ca un garant
al Binelui Comun. Un alt principiu al democraţei creştine este organizarea comunitarǎ a
societǎţii (Subsidiaritatea), fiind sprijinite familia şi descentralizarea administrativǎ,
asociaţiile şi regiunile. Robert Schuman (Franţa), Konrad Adenauer (Germania),
Alcide de Gasperi (Italia) sunt reprezentanti ai crestin democratiei din secolul XX.
Termenul „popular” sau „popularianismul” nu desemneazǎ vreo doctrinǎ, ca set
de idei, principii şi soluţii politice. Folosirea sa în ultimul deceniu se datoreazǎ, deci, nu
impunerii vreunei doctrine „populare”, ci mai degrabǎ elasticitǎţii termenului, care
permite reunirea sub aceaşi umbrelǎ ideologicǎ a creştin-democraţiei, a
conservatorismului sau chiar a unor forme de liberalism. Totuşi, la începutul secolului al
XX-lea, popularianismul se impune ca echivalent al creştin-democraţiei, cand a fost
preferat din considerente tactice sau doctrinare. Intr-o perioadǎ când partidele se adresau
unui electorat bine delimitat, gen proletariat sau burghezie, popularii se adresau întregului
popor din perspectiva moralei creştine şi a iubirii aproapelui, spre a se deosebi de liberalii
burghezi sau de conservatorii elitişti. Dincolo de denumire, este însǎ indiscutabilǎ
originea termenului. De altfel, partidele proto-creştin-democrate s-au numit în marea lor
majoritate „populare”.
Plecând de la doctrina creştin-democrată, popularii pun în centrul construcţiei
politice persoana şi demnitatea acesteia. Iar unicitatea persoanei este dublată de noţiunile
de libertate şi egalitate, ceea ce reprezintă, într-adevăr, o depăşire a dihotomiei
libertate/egalitate care a marcat, vreme de secole, gândirea politică. Conceptul de libertate
în accepţiune creştin-democrată nu face referire la libertăţi, aşa cum sunt ele apărate de
Carta Drepturilor Omului, ci la o libertate înţeleasă ca autonomie şi responsabilitate.
Ideea de responsabilitate, asociată conceptului de libertate, face legătura cu un alt concept
fundamental pentru creştin-democraţie: solidaritatea.
Subsidiaritatea, unul dintre cei mai importanţi piloni ai construcţiei europene, este
tot un construct al actualilor populari. Acest principiu înseamnă că puterea trebuie adusă
la nivelul care corespunde cel mai bine comandamentelor de solidaritate, eficacitate şi
participare a cetăţenilor.
În perioada postbelicǎ, creştin-democraţia a beneficiat de un culoar politic
favorabil. Au beneficiat şi de o modificare de paradigmǎ în abordarea organizatoricǎ a
partidelor clasice; refuzând organizarea de partide de cadre, cu apel cǎtre notabili, sau de
cel de partid de masǎ, cu apel în special cǎtre proletariat, creştin-democraţii au impus
partidul de tip catch-all, partidul trans-clasic, cu apel la toate grupurile socio-profesionale
din electorat. De altfel, o parte dintre creştin-democraţi au respins titulatura de „partid”,
în favoarea celei de „mişcare” sau „uniune”. Începând cu 1945 în Italia sau 1949 în
Germania, precum şi în Franţa, Belgia, Olanda sau Luxemburg, în diferite coaliţii,
creştin-democraţii s-au instalat la putere, cu destul succes şi pentru lungi perioade de
timp. Nu întâmplǎtor, aceste state au fost cele care au fondat Comunitatea Europeanǎ a
Carbunelui şi Oţelului.
În analiza doctrinarǎ a curentului popular trebuie introdusǎ distincţia dintre PPE –
federaţie de partide populare – şi PPE – grupul parlamentar omonim –, între cele douǎ
existând, evident, diferenţe de compoziţie. Oficial, organismul coordonator era PPE –
federaţia –, însǎ în contextul dinamizǎrii Parlamentului European, grupul parlamentar
PPE a devenit una dintre cǎile de acces şi de „conservatorizare” a federaţiei.
Fenomenul caracteristic al evoluţiilor din spectrul creştin-democrat, în
conteporaneitate, este slăbirea constantă a legăturii între Biserică şi partidele creştine.
Cea dintâi îngrădeşte tot mai mult participarea clerului la activităţile de partid, iar
partidele riscă tot mai puţin să afişeze paternalitatea Bisericii, în încercarea de a capta
interesul unor pături sociale mai largi, tot mai îndepărtate de valorile religioase.
 COMUNISMUL

Comunismul este un termen care se poate referi la una din mai multe noţiuni: un
anume sistem social, o ideologie care promovează acest sistem social, sau o mişcare
politică care doreşte sǎ implementeze acest sistem.
Ca sistem social, comunismul este un tip de societate egalitaristă în care nu există
proprietate privată şi nici clase sociale. În comunism toate bunurile aparţin societăţii ca
întreg, şi toţi membrii acesteia se bucură de acelaşi statut social şi economic. Probabil cel
mai cunoscut principiu al unei societaţi comuniste este: „Fiecare după puteri, fiecăruia
după nevoi”.
Ca ideologie, termenul de comunism este un sinonim pentru Marxism şi pentru
diversele ideologii derivate (cel mai notabil exemplu este al Marxism-Leninismului.
Printre altele, Marxismul propune concepţia progresului în istorie, potrivit cǎreia există
patru faze ale dezvoltării economice: sclavia, feudalismul, capitalismul şi comunismul,
„concepţia materialistǎ”, potrivit cǎreia din sistemul economic derivǎ toate celelalte
sisteme (social, juridic,...) şi „concepţia determinismului”, potrivit cǎreia fiecare individ
dintr-o clasǎ are un gen de comportament indus nu de gândirea acelui individ ci de clasa
la care aparţine.
Ca şi mişcare politică, comunismul este o ramură a mişcării socialiste, de care se
diferenţiază în principal prin dorinţa comuniştilor de a instaura un sistem comunist în
locul unuia capitalist, de multe ori prin metode revoluţionare.
Marxismul este o teorie socială bazată pe lucrările lui Karl Marx care s-a inspirat
din filozofia lui Georg Hegel, din economia politică a lui Adam Smith, din teoria
economică Ricardiană şi din socialismul francez din secolul al XIX-lea, pentru a dezvolta
o cercetare critică a societăţii care se dorea atât ştiinţifică cât şi revoluţionară.
De la moartea lui Marx în 1883, diferite grupuri din toată lumea au apelat la
marxism ca bază intelectuală pentru linia politică şi tactica lor, care pot fi în mod
spectaculos diferite şi contradictorii. Una dintre primele mari sciziuni a apărut între
apărătorii social-democraţiei – (care afirmau că tranziţia la socialism putea apărea într-o
societate democratică) – şi comunişti – (care afirmau că tranziţia la socialism poate fi
făcută numai prin revoluţie). Deşi mai sunt încă multe mişcări sociale şi partide politice
revoluţionare marxiste în toată lumea, de la prăbuşirea Uniunii Sovietice şi a statelor ei
satelite, mai sunt relativ puţine ţări care au guverne care se descriu drept marxiste.
Leninismul este o teorie politică şi economică având la bază marxismul. Este o
ramură a marxismului, iar din deceniul al doilea al secolului XX a fost ramura dominantă
a sa. Leninismul a fost dezvoltat în principal de liderul bolşevic Vladimir Ilici Lenin, care
de altfel l-a şi pus în practică după Revoluţia rusă. Teoriile lui Lenin au fost o sursă de
controverse încă de la început, având critici atât dinspre stânga (de exemplu: social-
democraţii, anarhiştii şi chiar alţi marxişti), dinspre centru (de exemplu: liberalii) şi
dinspre dreapta (de exemplu: conservatorii, fasciştii, etc).
Lenin afirma că proletariatul nu poate atinge conştiinţa revoluţionară decât prin
eforturile unui partid comunist care îşi asuma rolul de "avangardă revoluţionară". Lenin
mai credea că un asemenea partid nu-şi putea atinge scopurile decât prin intermediul unei
organizări disciplinate cunoscută drept centralism democratic. În plus, leninismul afirma
că imperialismul este ultima formă a capitalismului, iar capitalismul nu poate fi răsturnat
de la putere decât prin mijloace revoluţionare.
Stalinismul este o ramură a teoriei politice şi un sistem politic şi economic
introdus de Iosif Vissarionovici Stalin în Uniunea Sovietică. Lev Troţki a descris acest
sistem ca fiind totalitar şi această caracterizare a ajuns să fie folosită în mod curent de
criticii stalinismului.
Termenul „Stalinism” este uneori folosit pentru denumirea unei ramuri a teoriei
comuniste, dominantă în Uniunea Sovietică şi în ţările din sfera de influenţă a URSS-
ului, pe timpul vieţii şi după moartea lui Stalin. Termenul folosit în Uniunea Sovietică şi
de cei mai mulţi care i-au susţinut moştenirea este de fapt „marxism-leninism”, denotând
faptul că Stalin însuşi nu era un teoretician, ci mai degrabă un lector care a scris câteva
cărţi într-un limbaj lesne de înţeles şi în contrast cu Marx şi Lenin, a adus puţine
contribuţii teoretice noi. Mai degrabă, stalinismul este o interpretare a ideilor celor de mai
înainte, un anumit sistem politic aclamând că aplică acele idei în moduri potrivite cu
nevoile de schimbare ale societăţii.
Troţkismul este o teorie a marxismului aşa cum a fost formulată de Lev Troţki.
Termenul este uneori folosit în mod inexact ca să denumească diferite curente politice
care se pretind în tradiţia marxistă şi care se opun atât stalinismului cât şi capitalismului.
Troţki a apărat ideea revoluţiei proletare, aşa cum a definit-o în teoria sa a
„revoluţiei permanente” şi a adus argumente că în ţările în care revoluţia burghezo-
democratică nu a triumfat deja, (cu alte cuvinte, în ţările în care nu s-a introdus
democraţia capitalistă, aşa cum era Rusia înainte de 1917), era necesar ca proletariatul să
preia din mers ţelurile şi ale acestei revoluţii burgheze şi să le transforme în sarcini
permanente, prin ducerea la îndeplinire a sarcinilor revoluţiei sociale, (a revoluţiei
„socialiste” sau „comuniste”), într-un proces neîntrerupt.
PRINCIPALELE OPERE ALE IDEOLOGILOR COMUNIŞTI
• „Anti-Dühring“, operă clasică a marxismului, scrisă de Friedrich Engels
• „Caiete filozofice“, conspecte ale lui V.I. Lenin asupra mai multor lucrări
filozofice
• „Capitalul“, operă fundamentală a lui Karl Marx
• „Dialectica naturii”, lucrare fundamentală a filozofiei marxiste, scrisă de
Friedrich Engels
• „Manifestul Partidului Comunist”, document teoretic şi programatic al
socialismului ştiinţific, scris de Karl Marx şi Friedrich Engels
 FASCISMUL ŞI NAZISMUL

Fascismul este o ideologie apărută în Europa după Primul Război Mondial, care a
stat la baza unor partide de extremă dreaptă, caracterizându-se prin naţionalism extremist,
misticism, violenţă, demagogie socială etc.
Termenul de fascist a desemnat iniţial pe purtătorul fasciei (Fascie = mănunchi
de nuiele de mesteacăn, legat cu o curea, având la mijloc, în partea superioară, o secure
şi purtat de lictorii care îi însoţeau pe unii magistraţi romani,în Roma antică).
Unii cercetători l-au studiat ca pe un fenomen intelectual. Alţii l-au considerat a fi
un fenomen socio-economic, apărut în contextul particular al dezastrului şi sărăciei de
după primul război mondial. Pe pozitii diametral opuse cu acest din urmă grup au fost
susţinătorii ideii că manifestări şi atitudini fasciste nu pot avea decât anumiţi indivizi, şi
anume cei care au un tip de personalitate autoritaristă. Nu sunt puţini cei care au explicat
fascismul prin intermediul teoriilor psihologiei sociale, afirmând că, în acelaşi context
particular al anilor 1920 - 1930, indivizii au dezvoltat sentimente de frustrare şi
nemulţumire, care la nivelul comunităţii şi apoi al statului au găsit expresie în
manifestările de tip fascist.
Roger Eatwell: fascismul este “o ideologie care tinde să determine renaşterea
socială printr-o a treia cale, radicală si naţional-holistică, deşi în plan concret fascismul a
pus accentul pe stil, acţiune şi lider carismatic, mult mai mult decât pe un program
detaliat, discreditându-şi în acelaşi timp inamicii printr-un discurs maniheist”.
Definiţia lui Eatwell este importantă pentru că, pe de-o parte explică diferenţa
dintre teoria fascistă şi felul în care fascismul s-a manifestat în realitate, iar pe de altă
parte accentuează statutul de ideologie al fascismului. Pentru studiul şi înţelegerea
fascismului, este vital să se ţină cont de faptul că acţiunile, manifestările sale oferă
informaţii mult mai apropiate despre consistenţa fenomenului decât platformele -
program sau alte tipuri de documente. Însăşi lipsa unui manifest al acestei ideologii (spre
deosebire de socialism sau liberalism), lipsa unei teoretizări, a unei cărţi de referinţă,
întăreşte ideea că fascismul este o ideologie a faptei şi nu a cuvântului. De aici practic
porneşte dificultatea identificării fenomenelor care pot fi înţelese drept fasciste.
Ca ideologie, fascismul se încadrează în extrema dreaptă a spectrului politic.
Fascismul este incompatibil cu democraţia şi diversitatea de opinii. Statul fascist este o
dictatură care promovează cel mai adesea idei naţionaliste duse până la extrem; pe lângă
idealizarea propriei naţiuni şi preamărirea trecutului glorios, se manifestă intoleranţa faţă
de alte naţiuni/rase/ideologii.
S-a constatat că ideologiile de extremă dreaptă reuşesc să se impună în perioadele
de recesiune economică şi pe fondul nemulţumirii populaţiei faţă de ineficienţa
guvernării.
Nazismul sau naţional-socialismul este o ideologie totalitară care a fost aplicată
în timpul dictaturii naţionaliste a lui Adolf Hitler în Germania între 1933 şi 1945.
Hitler a devenit liderul Partidului Naţional Socialist German al Muncitorilor
(Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei (NSDAP)). Cuvântul nazism provine
chiar de la prescurtarea numelui naţional-socialism (Nationalsozialismus). În momentul
de faţă în Germania nazismul este interzis de lege, dar încă mai există grupări şi chiar
partide neo-naziste (care însă sunt ilegale).
 Ideologia naţional-socialistă afirmă că naţiunea este cea mai importantă creaţie a
unei rase; de aceea marile naţiuni sunt creaţiile unor mari rase. Teoria mai spune că
marile naţiuni se formează pe baza unei puteri militare, care creşte din cultura raţională,
civilizată. Iar o cultură bogată se obţine doar la rasele cu o „sănătate” bună şi care au ca
trăsături curajul, agresivitatea şi inteligenţa.
Naziştii considerau o greşeală evidentă permiterea sau încurajarea folosirii mai
multor limbi in cadrul aceleiaşi naţiuni. În continuarea acestui fir aparent logic, naziştii
germani doreau foarte mult unificarea tuturor teritoriilor cu vorbitori de limba germană.
Naţiunile care nu şi-au putut apăra graniţele de invadatori au fost considerate rase
slabe sau „sclave”. Acestea erau considerate că valorează mai puţin decât „rasele
stăpâne”. De aceea „rasele stăpâne” au nevoie de spaţiu vital (Lebensraum), care era
considerat un drept al lor; ele ar fi avut drept să facă uz de acest spaţiu „vital”, chiar
omorând „rasele sclave” indigene.
Din punct de vedere internaţional, partidul nazist credea că o conspiraţie
internaţională a marilor bancheri a creat criza economică din anii 1930. Capul acestei
conspiraţii era considerat ca fiind un grup de evrei, ceea ce motiva încă o dată distrugerea
acestei etnii în timpul Holocaustului. Aceste organizaţii ale bancherilor erau
binecunoscute în acea vreme şi se ştia că puteau influenţa statele naţionale prin
extinderea sau retragerea creditelor.
Partidul nazist era împotriva puterii corporaţiilor multinaţionale faţă de statul-
naţiune. Această opinie anti-corporatistă era comună cu cea a partidelor politice de
centru-stânga şi chiar cu grupurile politice anarhiste din partea opusă în spectrul politic.
Este interesant de observat că partidul nazist avea o concepţie foarte limitată
despre economia internaţională. După cum spune şi numele naţional-socialist, partidul
dorea să încorporeze resursele companiilor internaţionale în Reich cu forţa, şi nu prin
comerţ.
Din punct de vedere economic, nazismul şi fascismul au multe legături. Nazismul
poate fi considerat ca fiind o subdiviziune a fascismului (toţi naziştii sunt fascişti, dar nu
toţi fasciştii sunt nazişti). Printre aceste idei economice se afla controlul complet al
guvernului asupra finanţelor, investiţiilor (alocarea de credite), industriei şi agriculturii.
Totuşi ambele sisteme continuau să existe, atât puterea corporaţiilor cât şi sistemul de
economie de piaţă în ceeace priveste preţurile.
O structură sindicalistă superficială era prezentă în corporaţii - atât partidul fascist
german cât şi cel italian au început lupta politică fiind mişcări sindicale ale muncitorilor,
dar devenind dictaturi (în cazul german, regim totalitar). Ideea s-a păstrat în timp, anume
un control al statului pentru eliminarea conflictelor potenţiale din relaţiile dintre patronat
şi muncitori.
Toate aceste teorii au fost folosite pentru a justifica rezultatele totalitare, de ură
rasială şi opresiunea folosind toate mijloacele statului. Acestea sunt pe scurt:
• Naţionalism etnic, inclusiv definiţia germanilor drept „rasă stăpână” (Herrenvolk)
• Rasismul şi antisemitismul
• Anticomunismul
• Anticlericismul
• Eugenía (omorârea raselor „sclave” şi a celor „parazite” pentru a purifica rasa
„stăpână”)
 „Principiul conducătorului” (Führerprinzip) era un element cheie în ideologia
fascistă, în care conducătorul simbolizează întruparea mişcării politice şi a naţiunii.
Simbolul nazist era svastica în sensul acelor de ceasornic. Aceasta era considerată de mii
de ani ca fiind un simbol al norocului şi al prosperităţii. Multe popoare din lume au (sau
au avut) svastica drept simbol, inclusiv indienii, grecii, romanii, celţii, evreii şi dacii.
Hitler se pare că l-a preluat prin filiera hindusă.
Relaţia dintre nazism şi creştinătate poate fi descrisă ca fiind complexă şi
controversată. Hitler folosea simbolistica creştină pentru propriile sale scopuri, dar
rămâne sub semnul întrebării măsura în care Hitler se considera creştin. Unii scriitori
creştini îl considerau ateu, ocultist sau chiar satanist, iar familia lui Hitler se pare că avea
şi precursori evrei.
Nazismul este de multe ori confundat cu fascismul. Nazismul chiar preia unele
elemente din fascism: dictatura, iredentismul teritorial şi bazele teoriei economice. De
exemplu, Benito Mussolini, fondatorul fascismului, nu era antisemit până să intre in
alianţă cu Hitler, de la care provine rasismul prezent în nazism. Dictatorul spaniol
Francisco Franco folosea des cuvântul „fascist” pentru a desemna pe cei care se opuneau
comunismului.
Către sfârşitul secolului XX, mişcări neo-naziste au apărut în mai multe ţări din
lume, ca de exemplu în Statele Unite, Germania şi alte ţări europene. Aceste tendinţe sunt
deseori asociate cu tinerii „skinhead”. De asemenea, în multe ţări din Europa vestică s-a
observat în ultimul timp o creştere a importanţei partidelor naţionaliste (Austria, Franţa;
în Germania unele partide cu tendinţe neo-naziste chiar au câştigat prin alegeri cîteva
locuri în parlamentele unor Land-uri; partidele clar neo-naziste sunt însă interzise prin
lege).
 ECOLOGISMUL

Ecologismul este una dintre ideologiile postmoderne care influenţeazǎ la ora

actualǎ politica multor state democratice. Originile sale pot fi identificate la începutul
anilor '60, în statele occidentale, când apar primele organizaţii şi asociaţii care îşi propun
apǎrarea şi protejarea mediului înconjurator faţǎ de agresiunea civilizaţiei contemporane.
În privinţa denumirii, termenul ecologie s-a impus în atenţia opiniei publice
occidentale mai ales după 1970, iar în Europa centrală şi de est cu precădere în ultimele
două decenii. O serie de evenimente cu un puternic impact social precum celebrele maree
negre sau accidente nucleare în frunte cu cel de la Cernobâl (26 aprilie 1986) au zguduit
din inerţie opinia publică şi a introdus treptat ecologia în rândul preocupărilor individului
şi comunităţilor. Se redescoperea astfel un concert şi un nume vechi de peste un secol.
Crearea lui este atribuitã biologului german Ernst Haeckel (1834-1919), iar data de
naştere este considerată anul 1866, pe când acesta funcţiona ca profesor la Universitatea
din Sena.
Etimologic, ecologia reprezintă ştiinţa habitatului, respectiv o ramură a biologiei
care studiază interacţiunile dintre fiinţele vii şi mediul lor. Dar, evident, semnificaţiile
sale au fost mult amplificate şi diversificate de-a lungul timpului.
Ecologismul a apărut în anii '70 ca o reacţie la semnalele tot mai numeroase
privind o serie de probleme ce vizau mediul. Între acestea au fost: accentuarea poluării
generale, mareele negre, mişcarea antinucleară, defrişarea nesăbuită a pădurilor
intertropicale, accidentele tehnice majore, criza petrolului, distrugerea a numeroase specii
de plante şi animale, profeţiile privind epuizarea materiilor prime minerale. La acestea s-
au adăugat contestaţiile de ordin social de natură rasistă (SUA, Africa de Sud), sau social-
politice (concretizate în mişcările studenţeşti din Franţa în 1968), precum şi penetrarea tot
mai puternică în rândurile tineretului a ideologiilor de stânga, ca o reacţie la exacerbarea
industrializării şi a productivităţii specifice societăţii de consum.
În Germania de Vest, la numai patru ani de la înfiinţarea Partidului Ecologist, în
1983, verzii au obţinut 5,6 % procente din voturi la alegerile naţionale şi au obţinut 26 din
locurile din Bundestag. Partidul Ecologist din Germania de Vest s-a bazat pe o concepţie
ecologistă, care sublinia nu numai riscurile poluării, dar şi pericolul dezastrului ecologic
ce ar fi produs de un război nuclear. Faptul că verzii din Germania de Vest se situau pe o
poziţie antirăzboi a constituit o sursă importantă de voturi.
În SUA politica ecologică a urmat un curs mai special. Aici, mişcarea ecologistă
face parte din fenomenul care, începând cu cel de-al doilea război mondial, a ridicat val
după val mişcări populare bazate pe anumite probleme precum lupta pentru drepturi civile,
lupta împotriva testării armelor nucleare, lupta pentru drepturile femeilor, lupta pentru
drepturile homosexualilor şi lupta pentru pacea în lume. Aceste mişcări au mai multe
lucruri în comun. Toate au apărut şi s-au dezvoltat în afara scenei politice convenţionale
şi au fost dominate de outsideri, precum Martin Luther King, Rachel Carson, mai degrabă
decât de figuri politice binecunoscute. Unele dintre aceste mişcări, printre care şi cea
ecologistă, au obţinut succese remarcabile - drepturi civile şi legi ecologice, noi
oportunităţi de angajare pentru femei - toate au fost obţinute prin activităţi nonelectorale,
prin marşuri, demonstraţii, lobby.
„Verzii” europeni sunt în general anticapitalişti şi adesea progresişti în probleme
ca drepturile femeii şi puterea abuzivă a statului. Dar radicalismul lor din anii '80 s-a
diluat în momentul în care au început să participe la guvernare, învăţând arta
compromisului.
În esenţa sa, ecologismul propune o nouǎ concepţie referitoare la raporturile
dintre om şi natura, prin renunţarea la activitǎţile umane dǎunatoare mediului
înconjurǎtor. Ca suport doctrinar, ecologismul se revendicǎ din diferite orientǎri
filosofice, unele chiar antagonice; dacǎ unii ecologişti acceptǎ fundamentul religios,
potrivit cǎruia întreaga naturǎ a fost creatǎ de Dumnezeu, omul fiind o parte din aceasta,
alţii preferǎ o abordare pragmaticǎ, conform cǎreia lumea este un spaţiu finit, iar omul
trebuie sǎ ţinǎ întotdeauna cont de faptul cǎ resursele sunt epuizabile.
Ecologismul poate fi plasat cu greu într-o parte anume a spectrului politic.
Ecologismul nu este nici o doctrinǎ de stânga, nici una de dreapta ci mai curând o
doctrinǎ „transversalǎ”, aşa cum a fost caracterizat de mai multi teoreticieni. Aceastǎ
situaţie se datoreazǎ şi faptului cǎ ecologismul oferǎ un rǎspuns parţial la problemele
lumii moderne. El nu rezolvǎ nici „criza ideologiilor” şi nici nu oferǎ soluţii integratoare
la provocǎrile contemporaneitǎţii. Dezbaterea ideologicǎ este însǎ oarecum adiacentǎ,
mişcǎrile ecologiste reuşind sǎ impunǎ atenţiei opiniei publice mondiale întreaga
problematicǎ relativǎ la protecţia mediului înconjurǎtor, exemplele cele mai elocvente
fiind „Declaraţia de la Rio”, adoptatǎ în 1992, în cadrul Conferinţei internaţionale pentru
protecţia mediului sau Summitul Pamantului, care a reunit numeroşi şefi de state în anul
2000.
Paralel cu intensa dezbatere ideologicǎ, mişcarea ecologistǎ trece parţial din sfera
societǎţii civile în cea politicǎ cu scopul promovǎrii ideilor ecologiste în zona luǎrii
deciziilor. Acest fapt a luat douǎ aspecte: constituirea de partide ecologiste, cazul
Partidului „Verzilor” din Germania, înfiinţat în 1980, şi cea de-a doua formǎ, care este în
prezent universal rǎspanditǎ, adoptarea tematicii ecologiste de cǎtre toate partidele, fie ele
liberale, social-democrate, creştine sau conservatoare şi integrarea ei în doctrina fiecǎrui
partid.
Dupǎ 1989 s-au înfiinţat mai multe partide ecologiste. Partidul Ecologist Român,
Mişcarea Ecologistǎ Româna, Federaţia Ecologistǎ din România sunt partidele de care
românii au mai auzit câte ceva, dar ele nu sunt singurele formaţiuni care se revendicǎ de
la doctrina ecologistǎ. În primii ani dupǎ revoluţie, acestea s-au bucurat de un anumit
succes în cadrul electoratului, reuşind sǎ aibǎ mai mulţi reprezentanţi în Parlament pânǎ
în anul 2000. Succesul s-a datorat, în primul rând, confuziei de pe scena politicǎ
româneascǎ şi nu unui program politic promovat de aceste partide. Se poate spune chiar
cǎ acesta a lipsit cu desǎvârşire din dezbaterile publice. Partidele ecologiste nu au reuşit
sǎ se impunǎ atenţiei opiniei publice nici prin doctrinǎ, ceea ce nu poate fi un reproş prea
mare, ţinând cont cǎ nici mǎcar marile partide din România nu sunt preocupate de propria
doctrinǎ, dar nici prin problematica aparte pe care ar fi trebuit sǎ o susţinǎ. Protecţia
mediului în România rǎmâne o problemǎ acutǎ, agresiunea împotriva mediului
înconjurator din perioada comunistǎ fiind continuatǎ sub alte forme dupǎ 1989. În afara
acestei deficienţe de substanţǎ, partidele ecologiste din România s-au „remarcat” prin
lipsa de coeziune, fiind marcate de divizare, datoritǎ unor orgolii şi interese personale
divergente. Lipsa liderului a fost şi este una acutǎ pentru aceastǎ mişcare politicǎ,
preşedinţii partidelor ecologiste fiind persoane ori fǎrǎ personalitate, fǎrǎ audienţǎ
publicǎ, ori implicate în diferite scandaluri, care au minat imaginea acestei mişcǎri.
 În lipsa unui partid ecologist puternic în România, ne-am aştepta ca tematica
ecologistǎ sǎ fie promovatǎ de celelalte partide de pe scena politicǎ româneascǎ. Dar
acest lucru se întampla numai la nivel discursiv. Toate partidele au la ora actualǎ în
programele lor prevederi speciale pentru protejarea mediului. În practicǎ însǎ, nici unul
dintre partidele care s-au aflat la guvernare nu a fǎcut prea mult pentru protecţia
mediului. Ceea ce s-a fǎcut a fost datoritǎ constrângerilor Uniunii Europene, sau ca
urmare a unor dezastre ecologice. Nu s-a fǎcut nimic din proprie intiaţivǎ sau ca urmare a
conştientizǎrii la nivelul clasei politice a problemelor majore de mediu pe care le are
România.

Gergely Alexandra
RISE III, gr. II