Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala

Specializarea: Sociologie

Aziluri
de Erving Goffman
Eseuri despre situatia sociala a pacientilor psihiatrici si a altor categorii de persoane
institutionalizate

Seria II, Grupa III

Universitatea din Bucuresti

2008

Cred ca cea mai buna modalitate de a-mi incepe aceasta recenzie, este in a recomanda
cartea insasi. Aziluri scrisa de Erving Goffman prezinta intr-un mod cat mai clar, evident si
precis viata dintr-o institutie totala. Ce este o institutie totala? Aceasta am sa v-o spun, dar la
momentul potrivit.
Cat despre autor, trebuie sa stiti ca s-a nascut in anul 1922, in Canada, si a murit in
1982. In 1945 a obtinut licenta in discipline umaniste la Universitatea din Toronto, iar apoi sia continuat studiile la Universitatea din Chicago, obtinand masterul in discipline umaniste in
anul 1949, iar doctoratul in 1953. Este autorul mai multor articole si recenzii de carte, aparute
in publicatii periodice cum ar fi Psychiatry si American formal of Sociology. Dintre
volumele publicate amintim: The Presentation of Self in Everyday Life (1956, 1959),
Stigma: Notes on the Management of Spoiled Identity, Strategic Interaction, Forms of
Talk etc.
Trebuie sa precizez din capul locului ca aceasta carte Aziluri cuprinde patru eseuri,
si anume: Despre caracteristicile institutiilor totale, Cariera morala a pacientului
psihiatric, Faza clandestina a une institutii publice si nu in ultimul rand Modelul medical
si spitalizarea psihiatrica.
Inainte sa incep a vorbi de primul eseu vreau sa mentionez faptul ca in aceasta carte se
vorbeste despre institutiile totale in general, accentul punandu-se pe alocuri, cu precizie, pe
spitalele de psihiatrie. Mai exact accentul este pus pe acele persoane institutionalizate, adica
private de libertate si nu pe lumea angajatilor, dupa cum bine zice si Goffman: Am
intentionat, in toate patru, sa ma concentrez asupra aceleiasi chestiuni: situatia persoanei
institutionalizate.1
Am tot vorbit pana acum de institutii totale si persoane institutionalizate, dat tot nu am
definit conceptul de institutie totala. Erving Goffman precizeaza ca o institutie totala poat fi
definita drept un loc in care isi desfasoara viata si activitatea un numar mare de indivizi cu
statut similar, despartiti de restul societatii pentru o perioada de timp apreciabila in care duc
impreuna o viata strict delimitata, reglementata oficial de catre institutie.2
In prima lucrare, Despre caracteristicile instituiilor totale autorul explica viata
sociala din aceste institutii, in special viata din inchisori si din spitalele de psihiatrie. Trasatura
centrala a institutiilor totale, spune Goffman, poate fi descrisa ca fiind daramarea granitelor
care separa in mod normal aceste trei sfere ale vietii 3 si anume: dormitul, destinderea si
munca in locuri diferite, cu co-participanti diferiti, sub incidenta unor autoritati diferite si
fara o planificare rationala generala.4
Imi voi concentra atentia pe acest eseu deoarece am ramas oarecum marcata de tot
ceea ce se intampla intr-o astfel de institutie. Nu mi se pare corect si mai mult decat atat, nu
mi se pare uman, modul in care un angajat al unei astfel de institutii, se comporta cu pacientul
sau. Tocmai aceasta separatie, angajat / pacient, probabil, face ca fiecare grup sa-l priveasca
pe celalalt prin prisma unor stereotipuri inguste si ostile: angajatii ii considera deseori pe
institutionalizati agresivi, ascunsi si nedemni de incredere, iar indivizii institutionalizati
considera adesea ca membrii personalului sunt condescendenti, aroganti si rautaciosi 5. Nu
vreau sa iau apararea institutionalizatilor, pentru ca nici nu as putea, dar nu mi se pare deloc
adecavata atitudinea si comportamentul angajatilor fata de ei. Goffman spune ca acest lucru se
intampla deoarece se doreste o controlare a pacientului.
O alta diferenta ce exista intre angajati si pacienti este munca. Daca in lumea din afara,
indivudul era obisnuit cu munca, odata ajuns intr-o institutie totala, observa ca se plictiseste.
Unii dintre ei se angajeaza in anumite munci, nu pentru a primi bani, pentru ca acest lucru e
1

Erving Goffman, Aziluri, Iasi, Polirom, 2004, pag 11

Ibidem
3
Erving Goffman, Aziluri, Iasi, Polirom, 2004, pag 17
4
Ibidem
5
Erving Goffman, Aziluri, Iasi, Polirom, 2004, pag19
2

interzis ci pentru a primi ratia de tutun, atat de ravnita in astfel de institutii; sau pentru
cadourile de Craciun. Doar aceste lucruri, ii fac ca sa-si continue munca. Insa, incetul cu
incetul, eul institutionalizatilor se degradeaza si se instraineaza pierzandu-si toata increderea
in ei insasi.
Odata intrat intr-o astfel de institutie, acesta suporta primele injosiri, jicniri, degradari
si umiliri ale eului, exemplu dat fiind de faptul ca ei sunt fotografiati, cantariti, le sunt luate
amprentele, sunt spalati, dezinfectati, imbracati dupa standardul institutiei. Dupa se li se
confisca toate obiectele personale, institutia are obligatia sa le inlocuiasca, daca nu in
intregime, macar o parte din ele. Insa aceste obiecte substituie iau o forma standard, toate
aratand la fel, de zici ca sunt trase la indigo. Aceasta bariera pe care institutiile totale o pun
intre lumea din afara reprezinta prima restrangere a identitatii 6. Deasemeni, autorul afirma
ca: in numeroase institutii totale, privilegiul de a primi vizite sau de a iesi din asezamant
pentru a face vizite este in totalitate refuzat in perioada initiala, fapt ce asigura o prima ruptura
profunda fata de rolurile trecute si recunoasterea deposedarii de roluri.7
Un alt aspect semnificativ, prezentat in Aziluri il constituie pierderea numelui.
Practic, individul nu mai reprezinta o fiinta umana ci un numar, ceea ce duce la o diminuare
importanta a eului.
Ceea ce mi-a placut foarte mult in aceasta carte a fost faptul ca nu erau numai vorbe ci
si multe exemple ale unor oameni trecuti printr-o astfel de institutie. Si in general, astfel de
oameni prezinta in cuvinte simple, dar precise, adevarul asa cum este el. Multe dintre aceste
exemple au rams intiparite in mintea mea, si vor ramane mult timp. Un astfel de exemplu il
constituie dorinta angajatilor institutiei. Acestia pot cere pacientilor, sa adopte pozitii si
formule vebale umilitoare, cum ar fi domnule. Acest lucru nu mi se pare deloc moral: daca
vrei sa fii respectat, trebuie sa respecti si tu la randul tau, fie si unui institutionalizat (un
bolnav mintal, puscarias etc) pentru ca astfel vei castiga si mai mult respect. Sunt alte si alte
exemple, dar nu imi permite spatiul sa le scriu pe toate. Ca sa le redau ar trebui sa atasez
cartea de aceasta recenzie pentru ca toate dezvaluie cate un alt aspect, tot atat de important
dintr-o institutie totala.
Cu toate acestea un exemplu pur si simplu m-a socat, a fost acela de contaminare
produsa prin impartirea patului cu muribunzii.
Stateam cate doi intr-un pat. Si era foarte neplacut. De pilda, daca murea vreun om,
cadavrul lui era luat de acolo abia dupa douazeci si patru de ore, fiindca supraveghetorul de
bloc voia, fireste, sa capete ratia de paine si de supa alocata respectivei persoane. Din acest
motiv, decesul este anuntat cu douazeci si patru de ore intarziere, pentru ca decedatul sa-si
mai primeasca o data ratia. Astfel ca trebuia sa ramanem in tot acest timp in pat cu persoana
decedata8. Dupa ce am citit acest exemplu prima intrebare ce mi-a trecut prin minte a fost:
Oare oamenii aceia au inima?, Cum pot sa fie atat de duri cu aproapele lor?,...dar am sa
va las pe voi sa reflectati.
O alta chestiune pe care as vrea s-o punctez are in vedere actiunile individului din
afara institutiei si din interiorul acesteia. Daca in lumea dinafara zidurilor unele lucruri
precum: un pat moale, linistea din timpul noptii, luatul mesei la orice ora vrea individul,
aprinderea tigarii cu un chibrit intreg etc erau lucruri absolut firesti, normale si spontane in
astfel de institutii toate aceste lucruri nu reprezinta decat niste privilegii. Acest sistem de
privilegii si procesele de injosire reprezinta conditiile la care institutionalizatii trebuie sa se
adapteze.9

Erving Goffman, Aziluri, Iasi, Polirom, 2004, pag 24

Idem, pag 25
8
Idem, pag 35
9
Idem, pag 62
7

Trebuie sa recunosc faptul ca, la un moment dat, autorul m-a surprins si prin felul lui
de-a scrie. Daca pana acum a prezentat toate lucrurile ce se petrec intr-o institutie totala cu un
aer obiectiv si precis, Goffman se scapa si da o definitie metaforica a institutiei totale:
fiecare institutie totala poate fi privita ca un fel de mare moarta, pe care apar mici insule de
activitate vie, captivanta10. Mai mult decat atat Erving da si o explicatie acestei definitii. El
afirma ca: in aceste institutii ai sentimentul unei vieti irosite, iar senzatia de timp mort si
inerent explica, probabil valoarea mare a acelor activitati ce pot fi numite de evadare, adica
demersuri voluntare, lipsite de seriozitate, suficient de captivante si de palpitante pentru a-l
scoate pe participant din starea lui obosnuita si a-l face sa-si uite cu desavarsire, pentru o
vreme, situatia reala.11
Trecand la subcapitolul, Lumea angajatorilor din acelasi eseu, si citindu-l tot nu am
ajuns sa inteles de ce angajatii se comporta atat de dur cu pacentii. Scuza acestora pentru
comportamentul lor, autorul o reda in cel mai bun mod cu putinta: In spitalele de psihiatrie,
angajatii cred ca pacientii pot sa loveasca fara motiv si sa raneasca vreun functionar; unii
ingrijitori sunt de parere ca un contact prelungit cu pacientii psihiatrici pot avea efect
contagios. Angajatii din sanatoriile TBC si din leprozerii considera ca sunt expusi unor boli
periculoase12. Este adevarat ca uneori exista posibilitatea ca unul dintre angajati sa aiba si o
altfel de relatie cu pacientul. O relatie de amicitie presarata uneori si cu afectiune sincera:
exista totdeauna pericolul ca un institutionalizat sa fie privit ca persoana: daca trebuie luate
masuri considerate dure in privinta institutionalizatilor, angajatii care nutresc compasiune vor
suferi13.
Daca in primul eseu, Erving Goffman, pune accent pe caracteristicile vietii sociale
dintr-o institutie totala, in ce-al doilea eseu scoate in videnta efectele pe care pacientii le
sufera odata intrati in aceasta institutie. Mai exact, spune autorul, ma voi ocupa in mod
principal de aspectele morale ale carierei, adica de succesiunea tipica de modificari pe care o
produce cariera in eul persoanei si in cadrul sau imagistic in raport cu care se judeca pe sine
si-i implica pe ceilalti14. Aceasta cariera a pacientului parcurge trei etape principale:
perioada anterioara internarii in spital, careia ii vom spune faza prepacienului; perioada
internarii in spital- faza pacientului internat, si persoana ulterioara externarii din spital, daca
survine- adica faza fostului pacient15.
In faza prepacientului se intampla ca acesta sa porneasca cu relatii si drepturi si
ramane, la inceputul sederii sale in spital, si fara unele si fara celelalte. Rudele sunt de cele mi
multe ori cele care fac toate demersurile ca aproapele lor sa fie internat, pacalindu-i ca vor
veni in vizita si ca totul o sa fie bine. La inceput acestia se tin de promisiune, dar cu timpul
vor uita de ei.
Odata intrati in faza de pacient internat, adica in ce-a de-a doua etapa, pacientii au
tendinta de a se izola de ceilalti, cand acest lucru va fi posibil, uneori chiar perzand contactul
cu realitatea. Astfel noul pacient de trezeste total deposedat de multe dintre confirmarile,
satisfactiile si mijloacele sale de aparare si este supus unui set complet de experiente
injositoare: restrictionarea miscarii libere, traiul in comun, autoritatea difuza a unui intreg
esalon de oameni si asa mai departe. Astfel, individul descopera masura limitata in care isi
poate pastra conceptia despre sine cand elmentele de sprijin obisnuite sunt retrase pe
neasteptate.16
10

Erving Goffman , Aziluri, Iasi, Polirom 2004, pag 69

Ibidem
12
Erving Goffman, Aziluri, Iasi, Polirom, 2004, pag 74
13
Idem, pag 79
14
Idem ,pagina 117
15
Idem, 120
16
Idem 134
11

In cel de-al treilea eseu, Viata cotidiana a unei institutii publice este prezentat intr-un
mod cat mai succint, atasamentul pe care persoanele institutionalizte trebuie sa-l manifeste
fata de camin. In astfel de institutii, daca vrei sa s-o duci putin mai bine, trebuie sa te supui
superiorilor si sa muncesti. Uneori, tocmai pentru a evada din lumea in care se afla,
institutionalizatii fac tot felul de activitati recreative.
Pentru cativa pacienti, productiile teatrale bianuale constituiau o activitate de
deconectare extrem de eficienta17. In Spitalul Central erau la mare pret mijloacele portabile
de evacuare: pacientii purtau cu ei romane politiste, carti de joc si chiar puzzle-uri.18
Sa va spun sincer, ultimele doua eseuri nu m-au impresionat intr-atat, poate si din
cauza stilului greoi si mai putin accesibil al scriitorului. Insa ceea ce mi-a placut, citind acest
capitol, a fost sa aflu cum se ajuta pacientii intrei ei. Indivizii institutionalizati implicati in
relatii intime isi imprumutau reciproc bani, tigari, imbracaminte si romane, se ajutau reciproc
la mutarea dintr-o sectie in alta [...] se sfatuiau cum sa obtina diferite tipuri de privilegii si se
ascultau unii pe altii descrindu-si cazul19.
Trecand la cel de-al patrulea eseu, Modelul medical si spitalizarea psihiatrica am
observat cum, de data aceasta, Goffman isi concentreaza atentia asupra personalului, in
special asupra rolului jucat de perspectiva medicala in modul de a i se prezenta unui
institutionalizat realitatea situatiei sale. Goffman precizeaza ca aceste institutii se prezinta de
foarte multe ori ca institutii de servicii publice actionand intru binele omenirii, unele spitale
functioneaza deschis pentru profitul proprietarilor lor si toate manifesta preocupari cu privire
la caracteristicile sociale ale angajatilor si pacientilor20.
In incheiere vreau sa mentionez ca aceasta carte chiar trebuie citita. Nu este o carte
plictisitoare, ci din contra una foarte frumoasa si interesanta. Cum am afirmat si pe parcursul
acestei recenzii, aceasta carte cuprinde multe marturii ale oamenilor trecuti printr-o astfel de
institutie, marturii care cu siguranta nu va vor lasa indiferenti.

17

Erving Goffman, Aziluri, Iasi, Polirom, 2004, pag 226

Ibidem
19
Idem, pag 241
20
Idem, pag 297
18