20.

Ion Barbu, Ţi-am împletit…

1. Sinonime contextuale ale cuvintelor: cunună - coroană; gravă - profundă, sobră.
2. Virgulele din versul: Atunci, slăvită Soră, zoreşte mai curând izolează un substantiv în vocativ (însoţit de adjectiv) de
restul enunţului.
3. Expresii şi locuţiuni cu termenul inimă: a-şi lua inima în dinţi, a avea/a i se lua o piatră (de) pe inimă, cu tragere de
inimă, apune la inimă, din inimă etc.
4. Enunţuri cu termenul unde: Nu ştie unde trebuie să ajungă. Postul emitea pe unde ultrascurte.
5. Imagini vizuale: seara să-ţi umbrească înalta frumuseţe; pe frunte apasă greu tiara.
6. În a doua strofă, metafora şi epitetul din structura „seara / descinde friguroasă” exprimă îndoiala, nesiguranţa,
dificultatea asumării unui drum spiritual.
7. Titlul coincide cu incipitul poeziei; conţine un verb metaforic de persoana I singular, care semnifică efortul artistului de
a plăsmui o imagine stilizată, simbolică, prin intermediul textului liric. Pronumele personal în dativ ţi întreţine
ambiguitatea de sens a substantivului Soră, care, în context, poate semnifica o prezenţă feminină ideală, aspiraţia spre
puritatea absolută, o imagine metaforică a naturii văzută în dimensiunea ei cosmică.
8. Poezia ilustrează categoria lirismului subiectiv (aici, în formă abstractă, ermetică), prin prezenţa eului liric, marcată
prin forme verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a - ti-am împletit - , cultivarea poeziei pure ( ermetism
„intratextual” ), dimensiunea filozofică (ontologică/gnoseologică) a textului, intelectualizarea expresiei lirice: „Ţi-am
împletit suprema cunună de tristeţe / Să te înalţi mai gravă în cadrul tău de-azur”.
9. Limbajul poetic se caracterizează prin ambiguitate şi ermetism, prin valorificarea simbolurilor (tiara, seara ş.a.),
termenii neologici (Acordul Pur), încifrarea limbajului, termeni scrişi cu iniţială majusculă, dislocările topice – „Dar dacă-
ncumetarea ta şovăie şi seara / Descinde friguroasă în inimă şi gând / Iar, umedă, pe frunte apasă greu tiara”,
ambiguităţile semantice, lirica abstractă – „Aşteaptă infinită şi limpede ca marea / Să te cununi cu somnul şi-n unde să te
pierzi.”.
21. Ion Barbu, Peisaj retrospectiv, I
1. veşted – ofilit, sumbru – întunecat
2. Punctele de suspensie, semn de punctuaţie, marchează implicarea afectivă a eului liric în exprimarea directă a
sentimentelor, capacitatea reflexivă a acestuia. La nivel metagrafic, punctele de suspensie marchează trecerea de la un plan
general, al cadrului natural, la un plan subiectiv, al sentimentelor.
3. Au pornit împreună pe drumul vieţii.
4. Tema naturii, motivul toamnei.
5. prezenţa eului liric este evidenţiată în text prin forme verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a – „te”, „mă”, „uită”.
6. În prima strofă, exclamaţia retorică „O, desfrunzirile din urmă!” accentuează sentimentele de tristeţe ale eului liric, aflat
în ipostaza celui care contemplă un peisaj de toamnă.
7. Titlul face trimitere la imaginea unui cadru natural, prezentat prin intermediul unui pastel – „Peisaj”. Epitetul asociat
substantivului din titlu sugerează ideea trecerii timpului, „retrospectiv” făcând trimitere la amintire, la rememorare, la
redescoperirea unei stări sufleteşti condiţionate cândva de contemplarea unui peisaj.
8. Textul dezvoltă ideea centrală a trecerii timpului, reliefând regretul, melancolia ca stări subiective. Imaginile vizuale
sugerează ideea de moarte, de degradare a unui cadru natural amplu, fiind create prin inversiuni şi epitete – „vastele
păduri / Stau veştede sub greaua turmă / de nori haotici şi obscuri.” În consonanţă cu imaginea peisajului descris, stările
sufleteşti ale eului liric sunt dominate de sentimentul inutilităţii, al morţii ca realitate apăsătoare şi sumbră, desemnată prin
metafore şi epitete – „Şi totuşi, iată-mă venit / În faţa toamnei şi-a tristeţii / Cu gândul iarăşi ispitit, // De-avântul surd care
destinde /
Tot mai departe largu-i zbor / Deasupra zărilor murinde, / A sumbrei văi, a tuturor.”
9. Limbajul poetic se caracterizează prin ambiguitate, prin valorificarea metaforelor şi a sensurilor figurate ale termenilor
- „Şi totuşi, iată-mă venit / În faţa toamnei şi-a tristeţii / Cu gândul iarăşi ispitit, // De-avântul surd care destinde /
Tot mai departe largu-i zbor”.
22. Ion Barbu, Fulgii
1. Sinonime contextuale ale cuvintelor: scumpă - preţioasă, nestemată; aruncă -azvârle (zvârle), împrăştie.
2. În structura „să vă-mpresoare”, cratima marchează, la nivel fonetic, dispariţia vocalei î şi pronunţarea în aceeaşi silabă a
formei conjuncte a pronumelui personal vă şi a primei silabe din verbul împresoare, iar la nivel prozodic contribuie la
păstrarea măsurii şi a ritmului versurilor.
3. Un vers care conţine o locuţiune adjectivală cu valoare expresivă este: Cad fulgii şovăielnici în stoluri fără număr
(fără număr – nenumăraţi), locuţiunea adjectivală având valoare stilistică de epitet.
4. Teme: condiţia umană (aspiraţia spre cunoaştere spirituală), natura (ecoul ninsorii în sufletul omenesc), motive literare:
fulgii, dealurile, norii, timpul ş.a.
5. Prezenţa eului liric este marcată la nivel lexico-gramatical prin forme verbale şi pronominale de persoana I: mă poartă,
(plumbul) meu.
6. Personificările fulgii şovăielnici; nori turburi... aţi pus... un nou fior de viaţă şi inversiunile (nevăzute) urne, albul
umăr, surdă simpatie creează imaginea unui decor hibernal, dominat de albul imaculat, sugerând strălucirea zăpezii,
transformarea miraculoasă a naturii. La nivel metaforic, peisajul de iarnă simbolizează transformarea sufletească, drumul
spre cunoaşterea spirituală.
7. Persoana a doua se utilizează în text cu efect personificator, creat prin utilizarea vocativului (Ce surdă simpatie,/ Nori
turburi, nori metalici, spre voi întins mă poartă?) şi efect gnomic (îndemnul la cunoaştere spirituală: Ţinuturi ale minţii.../
Lăsaţi să cadă-într-una din neaua altui soare), marcând generalizarea sentimentelor exprimate de eul liric.
8. Textul se dezvoltă în jurul ideii de puritate a naturii, care se reflectă şi în sufletul eului liric, aspirând la desăvârşirea
spirituală, la atingerea gândirii pure, similare crestelor montane împodobite de zăpada imaculată a începutului de iarnă.
Puritatea peisajului este sugerată prin epitete şi inversiuni – „fulgii şovăielnici”, „albul umăr”, „crustă argintie” - , prin
metafore – „Aţi prefăcut în domuri de argint natura moartă”. Încremenirea în puritate a cadrului exterior determină
aspiraţia spre aceeaşi stare interioară, idee exprimată prin exclamaţia retorică şi metafora care subiectivizează discursul
liric – „Tot plumbul meu din suflet, o, forme călătoare, / Cu voi să se topească în gânduri de ninsoare, / Căci, iată, vine
vremea când albe, împietrite, / Pe gând descăleca-vor zăpezi neprihănite…”
9. Limbajul poetic barbian se caracterizează prin ambiguitate (valorificarea simbolurilor; încifrarea limbajului; termenii
neologici; perturbările de topică; ambiguităţile semantice): „Tot plumbul meu din suflet, o, forme călătoare, / Cu voi să se
topească în gânduri de ninsoare”.
Expresivitatea, ca manifestare a conţinutului afectiv (emoţional) al discursului, se obţine prin imaginile artistice (Cad
fulgii şovăielnici în stoluri fără număr), cu ajutorul figurilor de stil (epitete, personificări, metafore ş.a.).
23. Ion Barbu, Râul
1. neîncetat – neoprit, permanent; potolită – calmă.
2. Punctele de suspensie, semn de punctuaţie, marchează o pauză afectivă în discursul liric, sugerând trecerea de la un plan
exterior, dominat de imaginea râului izvorât din culmea purităţii de gheaţă, la un plan al sentimentelor subiective,
accentuând caracterul reflexiv al textului.
3. Locuieşte aproape. Îi este aproape în permanenţă.
4. tema naturii, motivul râului.
5. Adjectivul „mobil” din structura „oglindă călătoare, cer mobil” este un epitet asociat unei metafore care sugerează
relaţia dintre un element al planului terestru – râul – şi un element al planului cosmic - cerul - , accentuând puritatea
elementului descris pe parcursul întregului text. La nivel semantic, acest adjectiv ar putea face trimitere la motivul trecerii,
al curgerii veşnice – Panta rhei -, accentuând condiţia efemeră a omului.
6. În penultima strofă, metafora „oglindă călătoare” sugerează oglindirea întregii realităţi în undele nestatornice ale râului
care îşi urmează curgerea veşnică spre marea simbolizând sfârşitul. Epitetul metaforic „cristalul tău steril” sugerează
frumuseţea pur, dar şi inutil – efemeră a râului, care se iroseşte în curgerea continuă.
7. Subiectivitatea discursului liric se realizează prin monologul liric adresat, prezenţa formelor verbale şi pronominale de
persoana a II-a – „Te prăvăleai”, „tău” etc.
8. Prima strofă creează imaginea de ansamblu a unui cadru natural caracterizat de puritatea primordialului – „Din culmea
unde mai presus de nor / Doar gheaţa îşi sculptează diamantul…” - , unde îşi are originea râul evocat de poet, ca simbol al
puterii maiestuoase a naturii. Metafora şi comparaţia „gigant clocotitor / Cât zarea-ntins…” accentuează forţa dezlănţuită a
acestui element al cadrului natural. Comparaţia „haotic ca neantul” alcătuieşte imaginea vizuală a unui început de lume, a
stării de primordialitate, de haos din care ia naştere un element esenţial pentru existenţa universului.
9. Expresivitatea, ca manifestare a conţinutului afectiv (emoţional) al discursului, se obţine prin imaginile artistice
( „Oglindă călătoare, cer mobil, / Te-ai încadrat într-o uşoară spumă” ), cu ajutorul figurilor de stil (epitete, personificări,
metafore ş.a.).