Şcoala de la Palo Alto (un mic oraş situat la sud de San Francisco) desemnează un
grup de cercetători din domenii diferite, care şi-au concentrat activitatea asupra
studiului comunicării. Principalii exponenţi ai Şcolii de la Palo Alto, Paul
Watzlawick, J.H. Beavin şi D. Jackson îşi concentrează cercetările pe relaţiile dintre
elemente, mai mult decât pe acestea din urmă luate separat, menţionând faptul că
orice comportament uman are valoare comunicativă.
Cei trei autori consideră, aşadar, în lucrarea lor de referinţă intitulată Pragmatics
of Human Communication. A Study of Interactional Patterns, Pathologies and
Paradoxes, că procesul de comunicare debutează mai ales ca relaţionare; am adăuga
faptul că, odată cu globalizarea, comunicarea pare să revină cu mai mare insistenţă la
această primă caracteristică a ei.2
Prin Axiomele comunicării, Paul Watzlawick (Şcoala de la Palo Alto) evidenţiază
acest aspect preponderent de relaţionare ce caracterizează comunicarea:
Axioma nr.1. „Este imposibil să nu comunici” (P. Watzlawick…, 1967, 51).
Ne este prezentat un enunţ foarte concis. Orice persoană, deşi nu comunică direct
într-un anumit moment, transmite în mod inevitabil celor din jur mesaje despre sine .
Felul în care merge sau stă , mişcarea muşchilor feţei sau a membrelor , hainele pe
care le poartă, felul în care intră sau iese într-o încăpere, tunsoarea, accesoriile
(brăţări, inele, cercei, ceas), totul vorbeşte despre acea persoana, indiferent de
moment.
1
“Comunicarea. O abordare praxiologicã.” Fârte, Gheorghe-Ilie. (2004). Iaşi: Casa Editorialã
Demiurg.p 16
2
Laborator de comunicare, Livia Durac
Detalii despre o persoana ies la iveală indiferent dacă doreşte să comunice sau nu,
prin simplul fapt al existenţei materiale în acel moment.
Axioma nr.2: „Orice comunicare implică existenţa unui conţinut şi a unei
relaţii astfel încât (conţinutul - n.n.) cel mai recent îl conţine pe cel mai vechi şi este,
în acest fel, o metacomunicare.” (P.Watzlawick…1967, p.54).
Pentru a înţelege această axiomă este necesarã definirea noţiunilor utilizate.
Conceptul exprimat, în mod curent, prin termenul „comunicare” nu se limitează la
simpla transmitere a informaţiilor, ci implică întotdeauna o relaţie.
Comunicarea cuprinde nu numai conţinutul, (ceea ce este spus ) , ci şi relaţia, mai
exact modul personal a celui ce transmite informaţia, şi modul personal al
interlocutorului său de a interpreta informaţia respectivă, de a acorda anumite
seminificaţii conţinutului respectiv. Un dialog, astfel, nu este limitat doar la cuvintele
ce îl compun, ci conţine de asemenea, o componentă non-verbală (poziţia în spaţiu a
interlocutorului – cel aflat în picioare în faţa unui prezidiu va fi receptat altfel decât
cel ce sta pe scaun; limbajul trupului – cel ce prezintă o propunere de afaceri în timp
ce are un limbaj al trupului defensiv sau închis va fi receptat diferit de cel ce este
încrezător în sine şi cu braţele deschise; intonaţie – o poruncă spusă în şoaptă este
percepută diferit de o poruncă spusă cu voce ridicată, pe un ton ferm), această
componentă indică modul în care trebuie înţeles sau interpretat mesajul în contextul
relaţiei - daca o anumită propoziţie este sugestie, glumă, ordin, ameninţare, etc. Prin
urmare, această parte a comunicării este numită partea „ meta „ , respectiv cadrul de
întrebuinţare a mesajului. Relaţia care influenţează conţinutul, plasându-se la un
nivel superior, este metacomunicare.
Albert Mehrabian ( n. 1939 ), profesor de psihologie în cadrul UCLA, a publicat o
teză pe la mijlocul anilor ‚70: „Decoding of inconsistent communication“, în care
susţinea că elementele unei comunicări de succes sunt : 7% cuvintele, 38% tonul vocii, şi
55% componenta vizuală a celui ce comunică. Această teorie a fost ulterior reluata de alţi
specialişti în comunicare, precum Allan Pease (n. 1952) , autor al cărţii Limbajul
Trupului.
Potrivit acestei teorii, o exprimare din care lipseşte tonul vocii şi/sau componenta
vizuală, este, în majoritatea cazurilor, greşit înţeleasă de interlocutor.
Referitor la această teorie, putem concluziona că, pentru ca o comunicare să fie
reală, deplină şi în intergritatea sa, este necesar ca, pe lângă fluxul infomaţional
propriu-zis, să fie susţinută şi de componenţa nonverbală, pentru a întregi şi întări
cele transmise prin intermediul cuvintelor.
Axioma nr. 3: „Natura unei relaţii este întâmplătoare pe punctarea
secvenţelor comunicaţionale dintre participanţii la actul de comunicare.”
(P.Watzlawick...1967, p.59).
La baza acestei axiome se află raţionamentul că atât vorbitorul, cât şi
interlocutorul său structurează în mod diferit, în manieră personală, fluxul
informaţional, fiecare considerând că propriul comportament, pe durata comunicării,
este de fapt o reacţie la comportamentul celuilalt.
Relevantă ar putea fi, în acest sens, o afirmaţie de genul: „Dacă el n-ar fi zis/făcut
(...), atunci eu n-aş fi făcut/zis ( ... )
Dimpotrivă, mesajul pe care această axiomă are intenţia de a ni-l transmite este
acela că procesul de comunicare umană nu poate fi pus în termeni de cauză-efect;
comunicarea are un caracter ciclic, continuu, infinit.
O persoană poate transmite printr-o varietate de metode o idee, o părere, etc,
semnificând pentru ea ceva anume, însă acest lucru nu înseamnă că am spus „tot”
ceea ce este de spus despre acest fapt. Noi, „beneficiari” ai comunicării, suntem sub
iluzia că am început şi am terminat o discuţie. Realitatea este însă alta : comunicarea
este fără început, fără sfărşit– este un continuum : atunci când comunicăm ceva, o
facem dintr-un motiv sau altul ( fie că dorim să convingem pe interlocutorul nostru
de ceva, fie că dorim să primim informaţii de la acesta, fie că vrem să atacăm, sau să
aplanăm, şi exemplele pot continua); însă indiferent de motiv, segmentul pe care se
desfăşoară comunicarea noastră este unul foarte limitat, fiind cuprinsă în acele
elemente care intră în sfera directă de interes a interlocutorilor. De aceea, pentru noi,
pare a fi limitată.
Realitatea, aşa cum am mai spus , este următoarea : comunicarea înseamnă tot ce
ne înconjoară, ceea ce s-a întamplat înainte de mica noastră discuţie telurică, şi ce se
întamplă după, comunicarea este tot ceea ce întamplă în întregul univers, nu doar în
limitata noastră sferă temporară şi spaţială, universul nostru personal.
Axioma nr.4 „Fiinţele umane comunică atât digital, cât şi analogic.
Limbajul digital are o sintaxă deosebit de logică şi de complexă, dar este lipsit de o
semantică adecvată în domeniul relaţionării, în timp ce limbajul analogic posedă
semantică, dar nu are o sintaxă adecvată pentru a oferi o definiţie lipsită de
ambiguitate asupra naturii relaţiei” (P.Watzlawick…1967, p.66-67).
Pentru a putea explica această axiomă este necesară o nouă precizare, asemenea
celei anterioare, cu privire la termenii ce o compun.
Limbaj digital reprezintă ansamblul de semne simbolice şi abstracte pe care omul
le utilizează pentru a face legătura dintre cuvânt (semn) şi obiectul desemnat
(obiectul semnificat prin acel semn )
Limbajul digital este atributul emisferei stangi a creierului – reprezentare logică,
raţionament analitic, divizarea problemei în părţile componente .
Cu titlul de exemplu, pentru animalul utilizat pentru călărie şi tracţiune, care în
mod convenţional a primit denumirea de „cal”, nu există nici un temei pentru a
denumi astfel acest animal. La fel de bine în engleză i se spune „horse” , în franceză
„cheval”, în germană Pferd, etc.
Acelaşi lucru se întâmplă cu restul cuvintelor din vocabularul unei limbi –
cuvintele sunt, deci, pure convenţii, semne digitale, cu care vorbitorii unei limbi au
căzut de acord pentru a reprezenta un anume lucru.
Limbajul analogic reprezintă perceperea globală a relaţiilor, perceperea întregului,
la descifrarea unde vine partea în raport cu acel întreg. El reprezintă asemănarea,
asocierea dintre lucruri, învăţarea, analogia făcută de persoană în raport cu un anumit
lucru. Văzându-şi părinţii făcând diferite lucruri, copilul va reuşi să dobândească,
prin învăţare (pe bază de analogie şi asociere) , cum trebuie să ducă la îndeplinire
diferitele acţiuni, ştiind, în baza experienţei dobândite, ce anume făcut.
În concluzie, digitalul este limbajul conţinutului, iar analogicul este limbajul
relaţiilor.
Omul este singura fiinţă care reuşeşte să combine cele două forme de limbaj,
dând naştere astfel la monumentalul concept al comunicării.
Axioma nr. 5 „Toate schimburile comunicaţionale sunt fie simetrice, fie
complementare, depinzând de măsura în care ele se bazează pe egalitate sau pe
diferenţă. ” (P.Watzlawick…1967, p.70)
Idealul intr-o comunicare, la o primă impresie, este reprezentat de poziţia de
egalitate a partenerilor implicaţi în actul de comunicare. Această egalitate (din punct
de vedere ideal), ar necesita existenţa obiectivă a unei serii de variabile comune
întrucâtva partenerilor de dialog, cum ar fi, (aproximativ) acelaşi gen de abilităţi,
mentale, comunicative, etc; existenţa consideraţiei reciproce, o dorinţă sinceră de a
comunica în mod constructiv, iar mai presus de toate respectul reciproc al
persoanelor implicate, reîntărit de absenţa dorinţei de a-şi domina în vreun fel
partenerul de comunicare.
Ne putem pune, însă, întrebarea : „Cât de benefic ar fi dacă zi de zi am comunica
doar la modul ideal, orice comunicare fiind desâvărşită?”
Pe lângă faptul că un asemenea lucru ar fi imposibil, ar fi şi extrem de monoton:
orice discuţie ar fi total simetrică, fiecare dintre parteneri fiind de acord cu celălalt.
O utopie în care fiecare discută cu fiecare, neexistând devianţă, întrucât toti sunt de
acord cu aceeaşi idee între ei.
Inevitabilele probleme apar atunci când partenerii de discuţie nu cad de acord
asupra ierarhiei în comunicare: certurile casnice, când fiecare vrea să aibă ultimul
cuvânt; procese civile, în care fiecare îşi aduce dovezile, înscrisurile, martorii;
negocieri între sindicate şi patroni, în care fiecare are un anume interes; discuţiile
diplomatice, în care şefi de state, având interesele ţărilor respective în spate, trebuie
să ajungă la un consens, prin negociere, pentru a se evita un eventual caz beligerant.
Toate aceste probleme, indiferent de mărime, sau de cei implicaţi, sunt necesare,
utile, şi adesea imperative.
Ele reprezintă, în mod exclusiv, apanajul progresului. Fără idei diferite,
revoluţionare, contrare ordinii existente într-un anumit moment, omenirea ar fi
stagnat.
Faptul că persoanele au, în anumite momente, idei diferite de ceea ce se numeşte,
în limba germană, „ Zeitgeist” ( spiritul momentului – mentalul colectiv), a asigurat
progresul omenrii, şi, în mod inevitabil , evoluţia speciei umane.
1.3 Modalitãti de comunicare: comunicarea nonverbalã
Comunicarea poate fi „verbalã“, când informaţia este transmisã prin limbajul articulat
(oral sau scris), sau „nonverbalã“, când nu folosim acest limbaj.
Astfel, comunicarea interumanã se realizeazã pe trei niveluri: logic, paraverbal,
nonverbal.
Dintre acestea, nivelul logic (deci cel al cuvintelor) reprezintă doar 7% din totalul
actului de comunicare; 38% are loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteza de rostire etc.)
şi 55% la nivelul nonverbal. Acest procentaj a fost stabilit pe la mijlocul anilor ’70 de A.
Mehrabian şi M. Weiner „Decoding of inconsistent communication“.
Ca şi comunicarea verbalã, comunicarea nonverbalã poate fi modelatã în termenii de
emiţãtor, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feedback şi context al actelor de
comunicare. „Emiţãtorul“ este sursa mesajelor; „receptorul“ este destinatarul. „Mesajul“
are o semnificaţie care este „codificatã“ (tradusã într-un cod, într-un sistem de semne,
adecvat canalului de comunicare şi receptorului) de cãtre emiţãtor şi „decodificatã“ (re-
tradusã) de cãtre receptor.
Dacă între aceste niveluri nu sunt contradicţii, comunicarea poate fi eficientă. Mesajul
transmis nu va avea efectul scontat, dacă între niveluri există contradicţii, ceea ce
determină astfel incoerenţa actului de comunicare. De exemplu, un semidoct care a făcut
mulţi bani, oricât de frumos şi elegant s-ar îmbrăca (comunicare nonverbală), la nivelul
comunicării logice s-ar demasca imediat şi, în cazul său, „haina nu ar mai face pe om“.
În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea nonverbală (engl. body language)
prezintă interes din cel puţin două motive:
1) rolul ei este adesea minimalizat;
2) într-o comunicare orală, 55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul
limbajului nonverbal (expresia feţei, gesturile, postura corpului, poziţia, mişcarea,
îmbrăcămintea etc.).
Adesea minimalizăm rolul nonverbalului, şi de fapt nu percepem decât vârful aisberg-
ului într-o conversaţie în care ambii parteneri au propriile lor nevoi, dorinţe, aşteptări,
aspiraţii. Limbajul nonverbal poate sprijini, contrazice sau chiar substitui comunicarea
verbală. Mesajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului şi este cel
căruia i se acordă de către interlocutor atenţia cea mai mare. Astfel, constatăm adesea că,
deşi interlocutorul susţine că spune adevărul, noi „simţim“ că el minte. Care este cel „de-
al şaselea simţ“ care recepţionează informaţia neexprimată verbal de emitent? Se
consideră că femeile au acest „al şaselea simţ“ mai bine dezvoltat decât bărbaţii. O
explicaţie posibilă ar fi aceea că femeile sunt mai abile în a interpreta limbajele
nonverbale, având în gestica lor experienţa creşterii copiilor care, în primii ani de viaţă,
comunică predominant prin limbaje nonverbale.
Decodificarea mesajelor comunicãrii nonverbale trebuie sã aibã în vedere contextul
cultural, informaţiile culturale asociate unui act de comunicare. Unele culturi sunt înalt
contextuale (se acordã o importanţã deosebitã contextului în stabilirea sensului unei
comunicãri), altele sunt slab contextuale. În culturile înalt contextuale, durata discuţiilor
de prezentare a unei firme, de exemplu, este mai mare decât în culturile slab contextuale.
Sunt înalt contextuale culturile chinezã, coreeanã, japonezã şi slab contextuale culturile
nord-americanã, din Australia şi din Europa de Nord – dupã cum s-a constatat în unele
cercetãri (R.E. Dulek, J.S. Fielder şi J.S. Hill, 1991). În culturile slab contextuale un gest
rãmâne un gest, semnificaţia lui este luatã în considerare fãrã a fi ajustatã dupã
împrejurãri.
Apreciem cã în ceea ce ne priveşte, ca români, aparţinem unei culturi mediu
contextuale, ca şi grecii, spaniolii sau italienii. Totuşi, sã luãm aminte la semnalele
nonverbale, sã fim atenţi cum le decodificãm şi, totodatã, sã ne controlãm cât mai bine
gesturile, postura, expresiile faciale etc., dacã dorim sã dobândim o competenţã de
comunicare nonverbalã.
2.2 Etnocentrismul3
3
“Comunicare şi negociere în afaceri”, Stefan Prutianu, ed Polirom, Iasi, 2000, p 187
Pur şi simplu, sunt diferite. Mare lucru sã avem înţelepciunea de a învãţa de la cei altfel
decât noi.
Regula de conduitã corectã general acceptatã pe un teritoriu cultural strãin este lex loci
(legea locului). Totuşi, ea poate rãmâne un simplu slogan, în mãsura în care debarasarea
de înclinaţiile comportamentale şi de încãrcãtura simbolicã proprii culturii de origine sunt
dificile.
Dacã un român negociazã afaceri cu un japonez, ar fi zadarnic sã-şi propunã sã devinã
şi el japonez, însã n-ar strica sã încerce unele adaptãri. Contactele vor fi tot mai
fructuoase pe mãsurã ce va cunoaşte, aprecia şi respecta cultura partenerului sãu.
Totodatã, oricât de dornic ar fi sã adopte cultura partenerului, oricât de mult ar vrea sã
vinã în întâmpinarea stilului sãu de viaţã şi comunicare, el nu va putea abandona complet
valorile, credinţele, modul de gândire şi comportamentul specifice propriei sale culturi.
Nu va putea abdica total de la condiţia sa culturalã. Soluţia nu va fi aceea de a renunţa la
valorile majore ale culturii proprii, ci de a asimila cât mai multe elemente din tradiţia
culturalã a partenerului.4
4
Stefan Prutianu, opera citata, p 189
Culorile din zona roşie a spectrului (roşu, portocaliu şi galben) sunt cunoscute sub
numele de culori calde, ele evocând sentimente dintr-un registru pornind de la cãldurã şi
confort pânã la o ostilitate şi manie.
Culorile din zona albastrã a spectrului (albastru, violet şi verde) cele care poartã
denumirea de culori reci, inspirã calmul şi relaxarea, dar pot totuşi trezi simţãminte
precum mania sau indiferenţa.
Unele culturi strãvechi, precum cea egipteanã şi cea chinezeascã, au practicat o
metodã de vindecare prin utilizarea culorilor, numitã cromoterapie. Consideratã o
modalitate uşoarã de terapie, cromoterapia este folositã şi astãzi ca un tip de tratament
holistic sau alternativ.
In cele ce urmeazã sunt prezentate culorile primare şi cele secundare, alãturi de
culoarea albã, culoarea neagrã şi gri din punctul de vedere al diferitelor culturi ale lumii.
Zicala “Câte bordeie, atâtea obiceiuri” este valabilã şi in cazul culorilor ca şi simboluri în
diferitele ţãri ale lumii.
Fiecare culoare semnificã ceva în funcţie de contextul cultural în care o întâlnim. Este
important însã sã nu ne formãm o idee despre o anumitã persoanã doar pe baza limbajului
culorilor, ci trebuie sã ţinem cont de întreaga paletã a comunicãrii nonverbale.
2.4 Limbajul lucrurilor
5
“Comunicarea nonverbala:gesturile si postura”, Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Ed
Comunicare.ro, 2005, p 54
lungime ceva mai pronunţatã, printr-o aranjare a pieptãnãturii şi
alegerea unor stofe colorate ce caracterizeazã feminitatea“
Determinarea culturalã a hainelor poate fi urmãritã prin semnificaţia culorilor, diferitã
de la o societate la alta. „Semnificaţia simbolicã pe care o capãtã câteodatã unele culori la
noi se deosebeşte din temelii de aceea pe care le-o dau populaţiile primitive“ – aprecia
Iulius E. Lips (1955/1959, 80). Marele etnolog german aduce în sprijinul celor afirmate
numeroase exemple: în Africa apuseanã, albul este „culoarea diavolului“, nu „culoarea
nevinovãţiei“; la tribul Pangave, violetul este culoarea morţii; pentru tribul Athuabo din
Africa rãsãriteanã, negrul este „culoarea bucuriei“. Sigur cã alegerea culorii
vestimentaţiei suferã şi influenţa climei: în zonele calde este preferatã culoarea albã a
hainelor, în general, largi; în zonele mai reci, culori închise şi haine strânse pe corp.
Hainele, simbol al identitãţii personale şi sociale. Gilson Monteiro, profesor la
Universitatea din Amazonas (Brazilia), spunea cã „haina reprezintã oglinda sinelui,
marcheazã separarea dintre clasele sociale “ . Mai mult, hainele, care sunt în egalã
mãsurã pentru a acoperi goliciunea trupului şi pentru exprimarea sinelui, oferã indicii
despre caracteristicile psiho-morale ale persoanelor, dar şi despre grupurile sociale.
Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant (1991) arãtau cã pentru unele popoare orientale o
cusãturã dreaptã semnificã integritate psiho-moralã, tighelul orizontal, pace în inimã.
Hainele şi, mai ales, uniformele sunt un simbol al puterii sociale pe care o ai la un
moment dat. Ele influenţeazã stima de sine, dar şi comportamentul celorlalţi. „În Prusia
wilhelmianã, civilii erau obligaţi sã se dea la o parte de pe trotuar când trecea un ofiţer în
uniformã“, semnala Henri H. Stahl (1968, 125). Referitor la puterea de influenţare a
hainelor „cu autoritate“, experimentul natural proiectat de M. Lefkowitz, R.R. Blake şi
J.S. Mouton (1955) într-un oraş din Texas ni se pare cât se poate de revelator. Cei trei
cercetãtori au folosit ca asociat (complice) un bãrbat de treizeci şi unu de ani, care în
cadrul experimentului avea sarcina sã treacã strada pe roşu, în timp ce alţi pietoni
aşteptau schimbarea culorii semaforului. Când complicele purta „haine cu autoritate“,
respectiv costum de foartã bunã calitate şi cravatã scumpã, trecãtorii care erau la semafor
l-au urmat într-un numãr de trei ori şi jmãtate mai mare decât atunci când era îmbrãcat cu
o cãmaşã ieftinã şi pantaloni de lucru.
La începutul deceniului al treilea al secolului trecut apãrea la Londra prima lucrare de
psihologie a veşmintelor, The Psychology of Clothes de Jean C. Flügel (1930). Psihologul
britanic lansa teoria satisfacerii prin îmbrãcãminte a nevoii contradictorii de a fi decent,
de a atrage atenţia şi de a proteja corpul de intemperii. Ca şi Georg Simmel (1908), Jean
C. Flügel a vorbit despre „paradoxul modei“, care constã dintr-o dublã mişcare: cea a
pãturilor inferioare de a adopta moda clasei superioare şi tendinţa reprezentanţilor acestei
clase de a renunţa la moda care începe sã fie imitatã, inventând o modã nouã. Moda, mai
aratã autorul citat, este asociatã cu tendinţa de a te face remarcat, mai bine zis remarcatã,
întrucât mai toate cercetãrile psihosociologice au arãtat cã femeile sunt mai interesate de
modã, în particular de vestimentaţie, decât bãrbaţii. Explicaţia: concurenţa pe piaţa
matrimonialã. În timp, lucrãrile care analizeazã hainele ca simbol al identitãţii personale
şi sociale s-au înmulţit exponenţial, chiar fãrã a lua în calcul mulţimea de cãrţi şi reviste
despre modã.