Anda di halaman 1dari 3

Aprhodi`te te aştept !

M-ai înşelat cu încă o iarnă, dar te


iert. Şuvoiul veţii, sângele îmi
înfierbântă. Simbolurile zeiţei mă
răscolesc prin timpuri. Spuma mării ei
râde către ţărmul din mine. Mărul de
aur, păcatul primit drept premiu, îl ţin în
inima mea de păcătos. Scoicile mărilor
se deschid acum şi le aud glasul. Dorinţa
răbufneşte şi fiorii mă cuprind. Imnul
Homeric se aude dispre zările
primăverii, păşind pe câmpii de flori.
Muşchii, fibre de oţel în coamele cailor,
mătură vântul iernii rămas printre
ultimile câmpii ale iernii, cabrându-se.
Zeiţa vieţii se întoarce. Pleoapele mi se
apleacă în jos, tremurânde de prea
lumină. Albul zăpezii rămase aruncă
sclipiri în dugi de raze de soare. Umbra
aleargă fără oboseală ascunsă, păstrând
încă umezeala pământului ce negru
absoarbe lumina. Creionul cerului cu
mâini uriaşe scrie pe pământ zile cu
parfum de soare şi nopţi răcoroase. În
aşteptare totul stă ascuns. Cerul, pământul şi subpământul, ca un arc uriaş îndoit, aşteaptă să
trimită viaţa o nouă primăvară.

Vântul ciupeşte prin nevăzutul său chip, pe la colţuri de clădiri şi case. Un fuior de abur în
zare, mângâie cerul şi-mi dăruieşte în ochi depărtări de amintiri. Pe colţul unei case văd o pată
umedă care se ceartă cu o alta, mai mare, pentru suprafaţa pe care trebuie să o cuprindă fiecare.
Este semnalul că anii trec şi este timpul renaşterii. Pe un fir de iarbă, clătinându-se încet şi firavă,
se deplasează o gâză. La fereastra unei clădiri se apleacă o faţă luminată de frumuseţea albei feţe
şi-a negrului său păr, strigănd un nume. Un grup gălăgios de pitici cu mici săculeţi în spate,
minunăţii în zâmbet şi culoare, se agită în jurul unui minuscul căţel. Un prichidel cu căciula şui
se agaţă de un copăcel şi îl scutură, strigând:

- De ce nu înfloreşti tu, primăvară?

În faţa magazinului de pe o stradă, o fată, de zor, întoarce spre lumea nevăzutului, într-o
pungă, fructe de toamnă târzii. La o frizerie, prin geam, un tânăr stă încordat şi îşi revede înaitea
sa, imaginar, viitorul chip, fără ceea ce iarna i-a pus drept prea multă naturală căciulă. Un bătrân
sprijină un baston, păşind prin timp, aşteptând să se oprească în faţa lui o scară de bloc, uitându-
se într-o straiţă. O maşină ambalează supărată pe stradă, ca să iasă cu o roată dintr-o groapă. Doi
îndrăgostiţi merg încet, ţinânduse de mână de parcă se iubesc sub lună.
Neatenţi dau peste o bătrână.

- Ei… maică! Nu aveţi loc pe stradă?

Am tranversat încă o dimineaţă din drumul vieţii şi este amiază. Gândurile purtătorilor de
viaţă se împrăştie în direcţii necunoscute, dar unite de cineva cu o forţă uriaşă spre acelaşi drum.
Mergând mă uit la copacii de pe marginea drumului de viaţă şi ascult glasurile lor care tuşesc de
fumul de maşini, care câteodată îi îneacă. Şi ei aşteaptâ frunze de viaţă salvatoare.
Mă opresc pe loc şi aşez cuminte imagini pe felii de timp, prin retina ochiului meu în drumul
meu de viaţă. Semnul trecutului îmi spune prin această amiază, că acolo în taină, am în imagini
un depozit de gânduri. Cărţile imagini le orâduisc pe rafturile din inimă şi suflet, fiecare acolo
unde au atins pe acela care sunt eu.

Răsucesc trecutul cu faţa spre viitor şi aşez drum alb de lumină. În ghioceii din mâinile
florăreselor văd clopoţeii cântănd colid la poarta primăverii. Undeva, în toata ţara, aud trezirile
de sub pământ. Melcul se întoarce să ia o gură de aer cu soare. În pădure un cerb despică aerul,
umblând măreţ printre copaci, spre căprioara care tremură cu urechile ciulite, în aşteptare.

Văd undeva, departe, între dealuri, cum o femeie pune cergi grele, pe un gard, să dea drumul
iernii. Camera mare dintr-o casă prin ferestrele larg deschise, adună sclipiri şi pete de cer în alb
de nori, prin ochii unei vesele fete. Un tren printr-o vale întunecoasă, trage greu un şir de căsuţe
albastre argintiu. Cu fruntea sprijinită de geam, un băieţel strigă arătând cu degeţelul:

- Uite, mamă, încă ce multă zăpadă este! Uite şi copacii!

Totul se trezeşte din întuneric, din umbră, semiumbră, din frig şi rece şi cu toţii strigâ în cor:

- Vrem să vii tu, primăvară, cu caişii, cu cireşii tăi, cu zămbet de floare, cu albine care
mângâie unduirile pămăntului în zbor, harnice. Să vii pentru noi toţi, reîntoarcere spre noi şi
viitor. Văd pământul prin spinarea sa neagră, necuprinse câmpii, cum împrăştie mirosul său prin
aburii iernii trecute. În braţe strânşi pe albul cetăţii dragostei, contopiţi, întrunul din lăcaşurile
vieţii, un ea şi un el, se iubesc, încercând să atingă un punct de univers şi poate să şi creeze un
pumn de viaţă. Iubirea lor există, printre vestitorii primăverii. Încetul cu încetul totul începe să
renască vesel şi în parfum de soare, în râul timpului şi-n marea corabie a vieţii.

- Căpitane… strigă matrozul de la pupă, privind zarea. Am trecut iarna, sutem deja în mările
primăverii!

De udeva de sus din înălţmi, Aphrodi`te şopteşte încet spre pământ:

- Iubiţi-vă, copii mei! Iubiţi-vă lume! Înfloriţi şi puneţi zămbet de reînnoire pe chipurile
voastre ! Dar niciodată să nu uitaţi pe cei din urma voastră, căci şi ei au fost câdva flori, iar voi
sunteţi din seminţele lor, răsăriţi din dragoste!

Autor Viorel Muha

Anda mungkin juga menyukai