Ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa se implineasca!!!

28.07.07
16:59

A fost o data ca niciodata un paianjen. Si acest paianjen era tare mic si necajit. Dintre toti
arborii din padure, exact pe cel la care visase toata perioada cat a fost un ou si-a asezat
plasa un paianjen mare si paros, impingandu-I pe toti ceilalti pretendenti la o parte, chiar
daca nu ii se cuvenea lui acel loc. Paianjenii aveau inca de la nastere un loc dat de catre
Regina mama si fiecare isi avea locul in societate, destul de bine definit. Arborele acela
era al micului nostrum paianjen si faptul ca a ramas fara el a fost o adevarata tragedie si i-
a distrus intreaga perspectiva asupra traiului pe care urma sa il duca. Mai erau si alti
arbori in jur…mari si falnici si in realitate paianjenul ar fi putut sa se aseze pe oricare
dintre ei, mai ales ca acum avea intaietate. In schimb el si-a facut plasa intre doua tufisuri
aproape de cel care ar fi trebuit sa ii apartina, cel putin in mintea lui de paianjen.
Saptamaniile au trecut si paianjenul nostru a devenit din ce in ce mai obsedat de acel loc.
Indiferent de ceea ce i-a zis Regina, sau ceillti paianjeni din comunitate, el, o tinea una si
buna , ca numai acolo ar putea fi fericit.
Intr-o zi, in plasa lui pica o lacusta foarte mare. Se ratacise si nimerise in cursa
nemiloasa a paianjenului. De obicei acesta astepta ca victima sa se zbata pana nu mai
putea sa se miste datorita firelor nemiloase si lipicioase si apoi sa o savureze incet si pe
indelete, gandindu-se cat de bine ar fi fost sa fie printer frunzele arborelui la care in mod
frecvent… visa. Lacusta, fiind insa foarte mare, a inceput sa ii rupa firele, unul cate unul
si incet, incet paianjenul si-a dat seama ca daca nu va face ceva, va ramane si fara
locuinta si fara hrana. Atunci dinr-un instinct de aparare, cat era de mic, a sarit la lacusta
si in acel moment si-a dat seama la ce foloseau niste mici celsti ce ii avea in fata. Datorita
pericolului acestia au inceput sa se umfle si dintr-o data a fost capabil sa injecteze un
venin mortal. In nici cateva clipe lacusta nu a mai miscat nici un piciorus macar. Micul
paianjen a descoperit atunci, ca poseda un venin mortal, lucru foarte rar intalnit in
comunitatea in care traia. Atunci, un gand micut a inceput sa se strecoare printre toate
celelalte. Daca si-ar castiga in acest fel locul pe care ar fi trebuit sa il detina inca de la
inceput? Sa fi fost aceasta descoperire un semn ca intr-un final va putea obtine ceea ce i-a
fost sortit?
Urmatoarele zile s-a tot plimbat in sus si in jus pe firele panzei sale, gandindu-se
la ce va face cu noua putere. Ceilalti paianjeni au remarcat ca nu mai sta la panda, ca nu il
mai incanta jocul de-a prinselea cu furnicile si ca lacusta cea mare statea doar pe jumatate
devorata intr-un colt al panzei sale. El, cel care era primul la joc si la atacat , acolo in
zona de jos.. printre tufisuri, statea acum cu orele nemiscat, framantat de zeci de ganduri.
Intr-o noapte, atunci cand luna plina si-a aratat fata si i-a oferit lumina necesara, a decis
sa isi puna planul in aplicare. Incet a inceput sa se catere pe trunchiul arborelui si fara nici
un fasait de frunze s-a apropiat de panza cea intinsa a paianjenului cel paros. Totul a
durat cateva secunde. Ridicandu-se pe picioarele din spate si-a umplut clestisorii cu
temutul venin si a atacat. Marele paianjen nu a avut nici o sansa. Toropit de caldura de
peste zi si cu mai multe muste devorate la cina era greoi si usor de atacat. Nici nu a stiut
ce l-a lovit. O durere ascutita si gata. Multiplii ochi au ramas orbi pentru totdeauna.
Sa il scoata pe marele paianjen de pe plasa cea mare s-a dovedit a fi un plan foarte
greu de dus la indeplinit . Ar fi putut sa apeleze la cei de jos dar in mandria lui s-a gandit
ca trebuie sa dovedeasca ca a facut totul singur. Cu un ultimo efort l-a aruncat pe paros
jos, printre tufisuri, si cu foarte mult curaj a pus stapanire pe plasa cea intinsa dintre
crengile marelui arbore. A privit in sus la stele si parea ca poate sa le atinga…atat de
aproape se simtea de ele.
Dimineata a venit insotita de zeci de zgomote provenite de la baza arborelui.
Agitatia era in toi cand paianjenul cel veninos a coborat pentru a vedea ce se intampla. In
jurul parosului erau foarte multi alti paianjeni si chiar si regina mama a parasit scorbura
pentru a afla ce s-a intamplat. Cand s-a apropiat intreaga harmalaie a incetat ca prin
farmec. Toata comunitatea realizase cine fusese autorul detronarii marelui paianjen. Toti
il priveau cu o oarecare teama si respect, numai regina s-a apropiat de el si l-a intrebat
-Acum ca ti-ai luat locul pe care il credeai al tau consideri ca vei fi mai fericit?
Acum ca ti-ai implinit dorinta obsesiva de a avea acest copac, crezi ca vei fi diferit? Toti
se tem de veninul tau, tot te vor respecta pentru ca maine daca le vei dori creanga vor
putea fi ei in locul parosului. Acolo sus printre frunzele din inaltul cerului iti vei duce
viata in singuratate si umilinta. Ai facut totul pentru a obtine ceva… insa acum ca l-ai
obtinut ce vei face, fara tot ce in realitate ai pierdut? A-ti dori ceva numai pentru a
incerca sa transpui in realitate o iluzie te va afecta iremediabil pe tine si pe cei din jur.
Acum, esti sus, la locul pe care l-ai considerat de drept al tau…insa ce vei face mai
departe? Nu te-ai gandit la urmatorii pasi, nu-i asa? Asta va fi pedeapsa ta..sa traiesti
acolo unde ti-ai dorit…insa singur! Du-te, du-te si ispaseste-ti pedeapsa!!!
Micul paianjen a intors spatele tuturor si a plecat agale catre marea plasa din
varful arborelui. Regina avea dreptate. A urzit atat de multe planuri, atatea noapti nu s-a
odihnit cautand o metoda de a obtine locul “lui” si acum nu stie ce sa faca cu el!! Era atat
de frumos acolo sus si pentru un timp stia ca nu ar avea nevoie de nimic insa… furnicile
erau jos, ceilalti paianjeni cu care se juca de-a prinselea erau jos…cum a putut sa nu
vada singuratatea in care traia parosul, aici sus inconjurat de frunzele cele mari.
Nu si-a amintit decat atunci, in acele momente de criza…totala apatie a acestuia.
Chiar daca cobora catre tufisuri,parosul niciodata nu intarzia prea mult. Pe atunci a
crezut ca e datorita faptului ca sus e mult mai bine si ca nu are nevoie de toata agitatia de
jos. Adevarul era ca acesta nu reusise sa isi gaseasca locul, nu apartinea nimanui…era un
paianjen singur. Iar el, el nu si-a dat seama de nimic, orbit de obsesia lui pentru o
iluzie.Si-a dorit ceva in aparenta imposibil doar pentru a realiza la final ca ar fi trebuit sa
aibe mai multa grija la toate detaliile.
Cum statea asa abatut si cugeta la toate aceste aspecte, simti ca se apropie cineva.
In spatele lui, in toata splendoarea ei, statea Regina. Aceasta Il privi cu mila si ii sopti:
-Ai grija micule paianjen ce-ti doresti….s-ar putea chiar sa se indeplineasca si atunci…
vei fi oare capabil sa iti asumi rasponsabilitatea indeplinirii acesteia?
L-a mai privit inca cateva clipe, si-a intors corpul masiv si a inceput sa coboare spre
tufisuri.
Sus, o jumatate de luna, lumina plasa argintie…cateva frunze se miscau agale in
bataia vantului si doar o mica umbra se distingea pe o ramurica situata pe ultima creanga
a copacului. Era un pui de Stancuta. Cand norul a eliberat complet fata lunii, oricine si-ar
fi aruncat din greseala privirea spre pui ar fi observat ca din ciocul acetuia inca mai iesea
un mic piciorus de paianjen.

Sfarsit