Anda di halaman 1dari 7

ROMANO-CATOLICII ÎN SPATELE PROPRIILOR DECLARAÞIIROMANO-CATOLICII ÎN SPATELE

PROPRIILOR DECLARAÞII.
ASPECTE CARE DEMONSTREAZÃ CINE SUNT EI CU ADEVÃRAT
ROMANO-CATOLICII. FAPTE TRECUTE ªI ACTUALE ALE NESINCERITÃÞII LOR
Orice analist avizat ºi sincer dar mai ales aparþinând Bisericii celei
dreptmãritoare, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de
caracteristic pentru ideologia si politica pe care o desfãºoarã Vaticanul ºi
biserica Romei. Anume cã, mai ales dupã Conciliul Vatican II, teologia
romano-catolicã se prezintã din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca
pãstrãtoarea, îmbogãþitoarea Tradiþiei Ortodoxe Rãsãritene, cu singura deosebire
cã romano-catolicii s-au manifestat în alt spaþiu geografic ºi cultural; în
plus, cu câteva excepþii care îºi vor gãsi cât de curând o rezolvare facilã,
esenþa teologiei lor ºi scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu
al Bisericii Ortodoxe. Aceastã teorie a aºa numitelor "biserici-surori" este
bazatã pe recunoaºterea de cãtre teologii ecumeniºti a succesiunii apostolice, a
tainelor ºi a existenþei harului mântuitor ºi sfinþitor în biserica Romei, dacã
nu în plinãtatea lui, mãcar
într-o mãsurã mai micã decât în Biserica Ortodoxã. Aceasta este opinia pe care
curentul ecumenist încearcã s-o impunã, în ciuda nenumãratelor dovezi din
întreaga tradiþie a Bisericii dreptmãritoare dar ºi a faptelor concrete
promovate de politica de dominaþie universalã a Vaticanului. Realitatea este cu
totul alta decât încearcã sã o acrediteze teologii ecumeniºti; aceºtia nu îºi
gãsesc nici o susþinere în Tradiþia Bisericii Ortodoxe ºi nici în Sfânta
Scripturã. Sfinþii Pãrinþi nu au vorbit niciodatã nici de "teoria
ramificaþiilor"(anume cã diversele confesiuni creºtine ar fi ramuri ale unui
trunchi comun care este Biserica lui Hristos) ºi nici nu au pomenit de
recunoaºterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolicã
presupune înainte de toate succesiunea în adevãr ºi nu doar o succesiune
formalã, istoricã, a unei înlãnþuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei.
Recunoaºterea succesiunii apostolice este o eroare dogmaticã ºi canonicã
grosolanã dacã ea se face fãrã ca o anume grupare eterodoxã sã revinã la
ortodoxie. Iatã opinia reputatului canonist român, pãrintele profesor Liviu Stan
într-un articol al sãu consacrat tocmai succesiunii apostolice:
"Este greu sã se gãseascã în scrierile Sfinþilor Pãrinþi ceva care sã infirme( )
paralelismul între succesiunea apostolicã sacramentalã ºi aceea în credinþã a
episcopatului sau mai bine zis a preoþiei în totalitatea ei. De altfel,
atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice
sacramentale prin cãderea din credinþã, adicã prin ruperea succesiunii în
credinþã, este exprimatã ºi în hotãrârile canonice ale Bisericii ºi anume în
canoanele 46, 47, 68 apostolice;7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevãd rebotezarea
ereticilor ºi hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad -
episcopi, prezbiteri sau diaconi."
"De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentalã fãrã una de
credinþã? A admite aºa ceva, nu înseamnã oare a ne închipui sau a ne face iluzia
cã Mântuitorul ar îngãdui ca prin puterea harului sfinþitor, prin puterea
preoþiei sã se întãreascã ºi sã se rãspândeascã rãtãcirile, ereziile? Ar fi însã
cu neputinþã sã se conceapã cã harul preoþiei ar avea ºi destinaþia de servi ºi
minciuna sau rãtãcirea, nu numai adevãrul, ºi cã Mântuitorul ar îngãdui sã fie
pus acest har în slujba celor care nãruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este
evident cã harul preoþiei nu poate fi folosit împotriva credinþei sau în slujba
necredinþei. De aceea el nu poate sã existe la eretici, cãci prezenþa lui la
aceºtia, ar însemna binecuvântarea pãcatului, sfinþirea sau consacrarea lui. Ca
urmare, în nici un chip succesiunea sacramentalã nu poate exista fãrã
succesiunea în credinþã." Recomandãm cu cãldurã acest articol al Pr. prof. Liviu
Stan, în care acesta, cu puterea argumentaþiei bazate pe cuvântul Sfinþilor
Pãrinþi ºi pe deciziile Sinoadelor ecumenice ºi sinoadelor locale, aratã fãrã
putinþã de tãgadã cã: "Trebuie sã se conceadã cã Biserica ortodoxã nu este
îndreptãþitã sã admitã validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupãri
religioase creºtine, ºi deci nici existenþa succesiunii apostolice în vreuna din
acestea, decât dacã, fie respectivele, fie oarecari membri ai lor, ar cere sã
stabileascã intercomuniune in sacris cu ea, sau sã fie primiþi în Ortodoxie."
(articolul se numeºte "Succesiunea apostolicã" ºi a apãrut în revista "Studii
Teologice" nr.5-6/1955).
Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atenþie declaraþiile ºi
manifestãrile romano-catolicilor, cã ei promoveazã nu numai inovaþii periculoase
în aºa-zisa lor "Liturghie" dar ºi adoptã iniþiative demne de a genera un râs
general.
În spatele declaraþiilor lor prieteneºti se regãsesc aceleaºi ambiþii politice
lumeºti ca ºi în trecut. De aceea, în ciuda declaraþiilor lor de iubire faþã de
Tradiþia Ortodoxã( ca în bulele papale "Tertio Milenio Adveniente"ºi "Orientale
Lumen"),trecerea la dreapta credinþã a acelora care se declarã cu tãrie
prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.
Mulþi din studenþii noºtri studiazã la Universitãþi apusene romano-catolice sau
protestante. Strategia romano-catolicilor este veche ºi binecunoscutã din
istorie. Spre exemplu, dacã ne aplecãm asupra istoriei uniatismului românesc dar
ºi asupra acestui fenomen al uniaþiei din alte þãri. Teologii romano-catolici nu
vor fi niciodatã de acord dacã un student ortodox ce învaþã într-o universitate
apuseanã le-ar cere, spre exemplu, sã treacã la romano-catolicism. Ei însã sperã
ca acel student, odatã întors în þara sa, mult mai lax ºi mai tolerant în ceea
ce priveºte acrivia dogmelor ºi canoanelor ortodoxe, sã accepte la momentul
potrivit actul uniaþiei cu Roma ca pe ceva uºor de înfãptuit ºi ca pe o
normalitate.
Aºa s-a întâmplat ºi în veacul XVII, cu primul episcop român unit, Atanasie
Anghel (1698-1701); el a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba ºi a
izbutit sã câºtige prin importante sume de bani bunãvoinþa guvernatorului
Transilvaniei ºi a altor dregãtori, iar în septembrie 1697 a plecat în Þara
Româneascã, pentru ca sã primeascã, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei.
Se pare cã la Bucureºti se cunoºteau intenþiile catolicilor de a atrage pe
români ºi cã noul candidat- tânãr ºi fãrã multã învãþãturã -nu prezenta prea
multã încredere. De aceea a fost þinut la Bucureºti vreo patru luni, pentru a i
se completa învãþãtura ºi a fi întãrit în Ortodoxie. Desigur cã influenþa
dogmaticã eterodoxã primitã anterior, relativismul sãu dogmatic ºi slãbiciunea
sa personalã au avut ultimul cuvânt în deciziile sale.
Dupã semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a uºura
existenþa credincioºilor noii Biserici unite ºi de a avea reprezentare politicã,
s-au prãbuºit. În plus, în documentul de unire semnat de preoþii ortodocºi la 7
octombrie 1698 se stipula cã românii aparþinând Bisericii Unite cu Roma îºi vor
pãstra neatinse sãrbãtorile, calendarul ºi Liturghia lor. Ei trebuiau doar sã
facã ascultare de papã. Noua Bisericã Unitã cu Roma a obþinut unele drepturi
prin edictele date de împãratul Leopold în februarie 1699 ºi martie 1701. Dar
nici unul din aceste privilegii obþinute pe hârtie nu s-a transpus în practicã.
Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai târziu
tensiuni sociale ºi multã vãrsare de sânge pe tot parcursul secolului
al-XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de cãtre ierarhie ºi cler
pentru avantaje materiale ºi drepturi sociale, primând faþã de pãstrarea
credinþei, a condus la apostasie, cum de atâtea ori s-a întâmplat în istorie.
Slujbele bisericeºti ale uniþilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai
asemãnãtoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arãtat astfel încã o datã cã
puritatea credinþei ºi apãrarea ei sunt mult mai importante decât obþinerea unor
avantaje lumeºti, fiind ele chiar ºi drepturi sociale ºi politice. În
Transilvania, uniatismul a adus numai urã, sânge ºi dezbinare între cei care au
rãmas fideli credinþei strãmoºeºti ºi cei care au aderat la biserica unitã. Mai
mult, chiar ierarhii uniþi n-au fost întotdeauna ascultaþi de cãtre Roma; sã ne
amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în
mizerie ºi dispreþ în Italia, cerºind drepturile sociale mult-promise pentru
noua bisericã unitã.
În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu
tunurile în Ardeal - fiind trimis în misiune de împãrãteasa Maria Tereza - peste
140 mãnãstiri ºi biserici ortodoxe care refuzau sã renunþe la Ortodoxie.
Iatã câteva doar din metodele "creºtine" folosite de catolici pentru a-ºi
extinde dominaþia geograficã pe orizontalã. Ca sã nu mai vorbim de nenumãrate
alte exemple asemãnãtoare gãsite în istoria altor naþii: cruciadele sângeroase
care au culminat cu cãderea Constantinopolului sub cruciaþi în 1204 ºi slãbirea
iremediabilã a puterii militare a Bizanþului confruntat cu ameninþarea turceascã
- in aceastã cruciadã, a-IV-a, armatele apusene au profanat ºi distrus biserici
ºi catedrale, au jefuit ºi înstrãinat odoare ºi multe sfinte moaºte din
locaºurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria
Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor
din Occident contra invaziei mongole. Ea a scris chiar ºi papei din Roma cerând
un minim ajutor militar. ªi care a fost rãspunsul papei? Papa a trimis reginei
un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.
Apare însã imediat ºi întrebarea fireascã: cum se mai pot declara
romano-catolicii prietenii ºi fraþii Ortodoxiei, când ei ºi acum încurajeazã
ºi-ºi întãresc prozelitismul în þãrile ortodoxe ale Europei rãsãritene? Sã ne
amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu
scopul declarat "sã constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor
popoare"(1). Se gãsesc deasemenea în Roma ºi alte institute fãcute pentru a
susþine o intensã propagandã catolicã în rândul popoarelor din Orient:
"Institutum Pontificium Orientale" ( din1917), "Institutul Biblic Pontifical"(
pentru promovarea uniatismului prin studii ºi publicaþii). Din 1921 funcþioneazã
la Roma un institut special pentru ruºi, numit "Russicum", ºi în 1937 la Roma
s-a desfãºurat primul "Congres Internaþional pentru Orientul Creºtin"(1).
AGGIORNAMENTO ÎN TEOLOGIA ROMANO-CATOLICÃ
În vremurile de azi, atitudinile ierarhilor ºi teologilor romano-catolici devin
din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol apãrut în " The Washington
Post", vineri, 25 Octombrie, 1996, pag.A1-A14, Academia ªtiinþificã Pontificalã
dãdea publicitãþii un document oficial privind tema principalã a acelei
întâlniri: originile ºi evoluþia vieþii pe pãmânt! Menþionãm cã raportul anual
al acestei Academii reuneºte savanþi renumiþi din întreaga lume, catolici sau
nu, mulþi dintre ei laureaþi ai Premiilor Nobel. ªi iatã declaraþia aparþinând
papei Ioan Paul al -II-lea, declaraþie publicatã în numãrul mai sus amintit din
"The Washington Post" :
"Astãzi, mai mult decât acum 50 de ani, cunoºtinþele ºtiinþei moderne ne fac sã
concluzionãm cã teoria evoluþionistã este mai mult decât o ipotezã Rezultatele
cercetãrilor ºtiinþifice, nu raþionate sau induse, ci întreprinse separat de
savanþi, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii."
David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru ªtiinþã ºi Valori Umane
din cadrul Conferinþei Episcopilor Catolici, a spus cu aceastã ocazie: "Acesta
este un pas important: Biserica ºi-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea cã
eºti liber sã accepþi evoluþia sau orice formã de creaþionism. Astãzi Biserica
declarã cã vom accepta evoluþia care, în orice caz, existã, de facto. Cine se
mai îndoieºte astãzi în Biserica Romano-Catolicã asupra evoluþiei? Eu cred cã
nimeni."
Iatã aºadar cum declaraþiile papei ºi ale oficialilor catolici neagã întreg
referatul scripturistic al Genezei. Ca ºi pentru toate ereziile promovate de
romano-catolici, aceasta ne face sã ne întrebãm cum este posibil sã considerãm
biserica romano-catolicã drept bisericã "sorã" ºi sã ne numim cu mândrie "fraþi
în credinþã" cu partizanii lui Darwin? ªi ceea ce este cu mult mai scandalos,
este cã declaraþia papei reprezintã un rãspuns la faimoasa "Humani
Generis"-scrisoarea enciclicã datã de papa Pius XII în 1950. (2) În acea
enciclicã, papa Pius concluziona cã teoria evoluþionistã reprezintã o serioasã
ipotezã. Iatã aºadar cum gradul de apostasie al romano-catolicilor creºte
generaþie cu generaþie.
Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi fãcutã de actualul papã Ioan Paul al
II-lea, a fost atunci când a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de
rãstignirea Mântuitorului Hristos. Mulþi îºi amintesc poate de discuþiile
stârnite în jurul cazului lui Marcel June; el este profesor de teologie în
Franþa ºi a fost adus în faþa justiþiei de cãtre o organizaþie anti-defãimare
evreiascã asociatã cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost
instigarea la urã de rasã, întrucât profesorul a protestat contra falsificãrii
Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei.(2) O
personalitate de marcã a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. El a lucrat
timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice
"antisemitism". Pe 13 Iunie 1960, el a fost primit în audienþã de papa IoanVI;
dupã aceastã întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însãrcinat sã studieze
mai bine cum s-ar putea stârpi orice urmã de antisemitism în biserica
romano-catolicã. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schemã de
reconciliere a religiei creºtine cu iudaismul (3-Leon de Poncins, "Judaism and
Vatican" ).Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea(pe numele
sãu adevãrat, Beheim) s-a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J.Herschel, de la
Seminarul Evreiesc din New York; în acelaºi timp, dr. Nahum Goldmann, ºeful
Conferinþei Internaþionale a Organizaþiilor Evreieºti, împreunã cu alþi
reprezentanþi ai lojei masonice iudaice B'nai B'rith s-au întâlnit la Roma cu
papa. Jules Isaac i-a cerut papei sã se renunþe la acel versete despre patimile
Mântuitorului ºi despre rãstignire, el spunând:" cei patru evangheliºti au fost
niºte scornitori ºi calomniatori ai poporului evreu, fãrã sã aibã vreun motiv
real. Nici pãrinþii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defãimãtori plini de
otravã, vinovaþi de genocid." - în "Jesus et Israel, Genese de l'Antisemitisme"
(3)
Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, dupã Conciliul Vatican II cã de acum se
va propovãdui în lume un creºtinism cosmetizat: "Atractiv, plãcut, pozitiv,
acceptabil ºi amiabil; prieten al vieþii, al omului ºi chiar al lucrurilor
lumeºti un creºtinism indulgent, deschis, liber, descãtuºat de rigiditatea
Evului Mediu ºi eliberat de interpretãri pesimiste privind oamenii ºi
obiceiurile lor."- în "Catholic Family News" (3). Contribuþia lui Augustin Bea
la recunoaºterea -adoptatã de Conciliul Vatican II - a faptului cã evreii nu
sunt vinovaþi de rãstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciatã de
revista evreiascã "The Jewish Sentinel" ( Chicago,26 noiembrie 1964). Revista
"Look", în numãrul sãu din ianuarie 1966, apãrut dupã Conciliul II Vatican,
dãdea o înaltã apreciere cardinalului Augustin Bea ºi deasemenea lui Jules
Isaac, drept iniþiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra
absolvirii evreilor de orice vinã privind rãstignirea Mântuitorului Iisus
Hristos. (3) Dupã numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez, adopta la 16
aprilie 1973, în aºa numitele "Directive Spirituale", urmãtoarele patru
principii recomandate de biserica romano-catolicã:
În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mântuitorul Iisus Hristos ca pe
Mesia, mozaicismul este astãzi o binecuvântare pentru întreaga lume.2) Iudeii
au astãzi "o misiune universalã în lumea întreagã" 3) ªi Biserica creºtinã
trebuie sã urmeze "acelaºi plan universal al mântuirii". 4) Atenþia comunã
atât iudeilor cât ºi creºtinilor este îndreptatã cãtre o aceeaºi erã
mesianicã. (4) Mai mult decât aceastã aventurã teologicã a Episcopatului
Catolic Francez, este urmãtoarea declaraþie a cardinalului Etchegaray despre
relaþiile dintre Biserica creºtinã ºi iudei: "aceste relaþii privesc Biserica
nu numai în aspectele ei exterioare, ci ºi în aspectele ei interne, cum ar fi
însãºi definiþia Bisericii". (4) Acelaºi cardinal vede relaþiile dintre
mozaicism ºi Biserica creºtinã ca "o asiduã competiþie între cei care încã îl
aºteaptã pe viitorul Mesia ºi cei care aºteaptã a doua venire a Lui."(4)
Dupã aceste scandaloase consideraþii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebãm
dacã aceºtia mai pot fi oare numiþi creºtini; întreaga imnografie ortodoxã ºi în
special cântãrile Postului Mare se referã la pierderea caracterului mântuitor al
Legii celei Vechi, odatã cu Întruparea, rãstignirea, moartea ºi Învierea lui
Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevãrat. Numai respectarea Legii Vechiului
Testament, fãrã acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatãlui Ceresc ºi
Dumnezeu adevãrat, nu poate duce la mântuire. Vechiul Testament are desigur
importanþa lui covârºitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia.
Profeþii Vechiului Testament vorbesc despre Mântuitorul ºi despre Împãrãþia Lui,
despre Maica Domnului, despre Noul Templu-Biserica lui Hristos- mai strãlucitor
ºi mai plin de slavã decât templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit
deja pentru noi creºtinii, pe când iudeii încã Îl mai aºteaptã; orbirea ºi
învârtoºarea inimilor lor rãmân ºi astãzi aceleaºi ca pe vremea Mântuitorului.
Legalismul, formalismul, rãstãlmãcirea pânã la extrem a Legii, persistã ºi azi
ca atunci când Mântuitorul îi Învinuia pe cãrturari ºi pe farisei cã înþeleg
semnele schimbãrii timpului, privind la cer , când e soare sau e nor, dar nu
înþeleg semnele plinirii vremii. Însuºi mântuitorul Hristos a spus cã El nu a
venit sã strice Legea, ci sã o plineascã. Cu aceeaºi semnificaþie este ºi
urmãtorul fragment dintr-un imn ortodox. Acesta confirmã credinþa Bisericii
Ortodoxe cã pãstrând numai vechile porunci ale Vechiului Testament ºi totodatã
negând dumnezeirea persoanei Mântuitorului, aºa cum fac iudeii, reprezintã o
veºnicã osândã pentru iudei: " O, adunãturã vicleanã ºi desfrânatã(adicã
sinagogã) de ce þii Legãmântul dacã nu eºti moºtenitoarea lui? De ca te lauzi cu
Tatãl, dacã nu ai primit pe Fiul?"(stihira III pentru Vecernia Marii Luni)
De când a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al II -lea a fost
influenþat de duhul filosofilor necreºtini moderniºti: Husserl, Kierkegaard,
Scheler, Rudolf Steiner ºi de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von
Balthasar. Iatã un exemplu din declaraþiile caracteristice ale papei Ioan Paul
al II-lea: "Este nevoie sã separãm creºtinismul de forma lui europeanã.
Popoarele cu o culturã strãveche au dificultãþi în a accepta creºtinismul,
întrucât aceastã religie le este prezentatã în formulele ei europene Înþelegem
cã se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre
creºtine." Teologul ortodox, va vedea, fãrã îndoialã, în aceastã declaraþie a
papei, greºeala tipicã a catolicilor privind concepþia despre mântuire, despre
Tradiþie ºi despre adevãrul mântuitor, anume: cã toate acestea sunt numai o
chestiune de moºtenire culturalã.
Actuala conversie pãgânã a romano-catolicismului nu a început însã cu Conciliul
Vatican II. A fost un proces îndelungat, început în acel moment când s-au
introdus primele erori dogmatice în teologia apuseanã. Nu papa Ioan Paul al
II-lea sau predecesorii sãi au distrus romano-catolicismul; romano-catolicii
înºiºi au încetat de a mai fi Bisericã în momentul în care s-au separat de
Trupul cel Unul al Sfintei, Soborniceºtii ºi Apostolicii Biserici( Biserica
Ortodoxã).
ªi ce înþeleg romano-catolicii practic prin aceastã "adaptare culturalã" a
vieþii Bisericii? În mai 1985, vizitând Belgia, papa Ioan Paul al II, a declarat
cã atât musulmanii cât ºi creºtinii sunt supuºii aceluiaºi Dumnezeu, utilizând
fiecare "cãrþile noastre sfinte corespunzãtoare." Astfel, papa pare sã fi uitat
cã în una din aceste "cãrþi sfinte"-în Coran, sunt scrise urmãtoarele blasfemii:
"Sunt 11 lucruri spurcate- urina, excrementele, sperma, oasele, sângele,
câinele, porcul, bãrbatul ºi femeia ne-musulmani ºi treimea."(Articolul1) ªi
încã: "Cine crede în treime este spurcat precum urina ºi fecalele."(Articolul2)
(5).În august 1985, vizitând Marocul, acelaºi papã a afirmat despre credinþa
noastrã cã este comunã atât creºtinilor cât ºi musulmanilor. Aceste eforturi de
a "adapta " religia creºtinã la obiceiurile ºi tradiþiile culturale este foarte
fructuoasã in Europa, mai mult decât în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a
deschis la Lille, într-o fostã capelã dominicanã. În 1981 o moschee s-a deschis
în vechea bisericã din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o altã moschee s-a deschis
la Sarcelles. În decembrie 1984, o altã moschee s-a deschis la Roma
Religiile pãgâne asiatice par sã beneficieze de aceeaºi bunãvoinþã papalã. Putem
menþiona urmãtoarele fapte: complimentele adresate reprezentanþilor budiºti ºi
ºintoiºti care au fost primiþi de papã la Tokio în 1981. Laudele aduse
libertãþii religioase ºi acelor religii care adorã natura ( vizita papei la
Bankok, când papa s-a plecat în faþa ºefului spiritual budist.) În India, papa
ºi-a scos pantofii pentru a aºeza o ghirlandã de flori la mormântul lui Mahatma
Gandhi. Cu aceastã ocazie, papa a declarat: "omul este acea rãdãcinã pe care
Biserica trebuie sã o cultive, pentru a-ºi rãmâne fidelã ei înºiºi.." ªi mai
mult:" Hinduºii, budiºtii ºi creºtinii se reunesc pentru a proclama adevãrul
despre om ºi în special privind apãrarea drepturilor omului; pentru a elimina
sãrãcia, foametea, ignoranþa, persecuþiile."(5) Putem cu uºurinþã sã ne întrebãm
ce adevãruri comune despre om pot proclama împreunã creºtinii ºi pãgânii, în
momentul în care ei nu cinstesc aceeaºi divinitate.
În Europa acþiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a
inaugurat un Templu Tibetan, unde au fost "consacraþi" 10 francezi drept "lama"
ºi într-un timp scurt au fost consacraþi alþi 14 francezi drept "lama" tibetani.
În Franþa s-au estimat 30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie
1987, un ziar local descrie modul de viaþã a unui lama tibetan ºi menþioneazã cã
mulþi lama au sosit în Franþa de la Darjeeling, India. Unul dintre ei ºi-a
deschis în Franþa în 1987, în localitatea Plaigne, "Templul celor 1000 de Buda".
Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franþa ºi unele dintre statui au
peste 7 metri în înãlþime. Aceºti cãlugãri tibetani trãiesc aparent din donaþii,
însã cum au reuºit ei atunci sã ridice un asemenea templu? Pe banii cui?(5)
Este bineºtiut cã din trupul stricat al unei credinþe eretice, odrãslesc noi
erezii. Prin urmare vor fi uºor de înþeles urmãtoarele fapte uimitoare ºi
scandaloase, nu mai puþin condamnabile decât faptele istorice despre opulenþa,
erorile ºi atitudinea departe de smerenia creºtinã a ierarhiei romano-catolice.
La numai câteva ore dupã închiderea lucrãrilor Conciliul Vatican II, Karol
Wojtyla a declarat despre slujbele bisericeºti în Biserica Romano-catolicã:"
totul se va schimba : cuvintele, gesturile, culorile, veºmintele, imnografia,
arhitectura. Problema reformãrii Liturghiei este enormã ºi e dificil de prevãzut
cum se va sfârºi." Anii urmãtori au adus confirmarea acestei decizii. În mai
1980 în Zair , papa a consacrat 8 episcopi, la o ceremonie de 1 milion de
participanþi. Preoþii se legãnau în timp ce mulþimea cânta "gloria"; dupã aceea,
au cântat în Swahili, Lingala ºi Kikongo, acompaniaþi de chitare, acordeoane ºi
tam-tam. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papã la Nairobi, ofertoriumul a
fost , de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus coºuleþe
cu fructe, o oaie care behãia, obiecte de artizanat local. Papa însuºi ºi-a
aºezat pe cap faimoasa podoabã "Masai", de 40 centimetri înãlþime, ornatã cu
pene, iar pe umeri o mantie "Masai" roºie. În februarie 1982, ultima liturghie a
papei în Africa, a constat din cântece ºi dansuri tradiþionale africane,
similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci când îºi ucideau
sclavii în ritualurile lor pãgâne. Douã luni mai târziu, Reuniunea Naþionalã
Liturgicã a Episcopilor din Volta Superioarã, a prescris ritualul liturgic,
constând dintr-un amalgam de aºa-numite elemente creºtine din dansuri
tradiþionale, bãtãi ritmice din palme, strigãte de femei, bãtaia ritmicã a
tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în
Vinerea Mare, un grup de dansatori, bãrbaþi ºi femei, trebuie sã salute
Crucea.(5)
În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua- Noua Guinee. Cu aceastã ocazie,
250 de dansatori, pe jumãtate dezbrãcaþi ºi purtând ornamente multicolore, au
executat dansurile lor rituale acompaniate de bãtãi de tobe.
În septembrie, 1984, papa a hirotonit 8 deaconi în Canada. În timpul acestei
ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzând plante pentru a chema Marele
Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dãruit papei o panã înmuiatã în sânge proaspãt.
În 1985, în timpul cãlãtoriei sale în Togo, papa a declarat: "Pentru prima datã
m-am rugat împreunã cu cei care cred în animism."(5) De fapt, în 1985 în Togo,
papa a participat la un ritual pãgân propriu-zis, nemaiascuns sub masca unei
liturghii creºtine. Astfel, papa însoþit de vrãjitori, s-au deplasat într-o
pãdure. Jurnalul l'Osservatore Romano descrie cum papa a acceptat sã invoce
puterea magicã a apei ºi a morþilor. Papa a executat toate miºcãrile ºi
gesturile rituale, folosind fãinã ºi apã ºi împrãºtiindu-le pe pãmânt în mai
multe direcþii. Dupã aceea, el însuºi s-a plecat la pãmânt.(5)
E important sã amintim cã ideea unificãrii tuturor religiilor s-a conturat mai
cu putere încã de la Chicago(1893) ºi Paris(1900). Masoneria a propus sã se facã
un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova "o religie universalã,
acceptatã de popoare de toate culturile ºi tradiþiile.", aºa cum Loja Marelui
Orient a declarat încã de la mijlocul sec. al XIX-lea. La 27 octombrie 1986,
papa Ioan Paul al-II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. El a
primit în bazilica Sfântului Francisc ,în Assisi, pe reprezentanþii marilor
religii ale lumii pentru a se ruga împreunã. Locul rezervat lui Dalai Lama era
chiar altarul central, unde Dalai Lama a instalat o statuie a lui Buda.
Episcopii catolici au vãzut statuia ºi nu au spus nimic Un an mai târziu
evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere, în Roma, spre
satisfacþia masonilor, care ºi-au publicat victoria în ziarul "Hiram" scos de
Loja Marelui Orient. Masonul F.M.Marsaudon scria: "Catolici, Ortodocºi,
protestanþi, evrei, musulmani, hinduºi, budiºti, liber-cugetãtori, pentru noi nu
sunt decât porecle; francmasoneria este numele întregii familii."(5)
Relaþiile catolicilor cu francmasoneria au fãcut multe valuri ºi sunt
binecunoscute în occident. Astfel, Mary Ball Martinez a scris în cartea ei(
"Subminarea Bisericii Catolice"), cã în acest secol mulþi papi au fost masoni.
Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o
seamã de reviste faimoase ("The Wonderer") sau la alte reviste(ca "The National
Review"). Mary Ball afirmã cã papaIoan al XXIII-lea era iniþiat în
francmasonerie ºi cã a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la
paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a
declarat cã papa Ioan XXIII ºi de asemenea paul al VI-lea erau masoni; episcopul
Sergio Mendez din Cuernabaca( care a introdus la Conciliul Vatican II iniþiativa
de a anula interdicþia credincioºilor catolici de a putea fi ºi masoni), a fost
în aceeaºi lojã cu Carlos Vasquez, dupã cum declarã chiar acesta din urmã. În
"CDL Report" din mai 1995, gãsim urmãtoarea menþiune:" Pe 9 strãzi ale
Vaticanului sunt 4 loje masonice. Unii din cei mai înalþi reprezentanþi ai
staffu-lui Vaticanului sunt membri ai masoneriei ºi aparþin Ritului Scoþian ."
CONCLUZII
Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu uºurinþã dacã luãm în
considerare mai înainte de toate cã romano-catolicii nu au refuzat niciodatã sã
facã compromisuri cu puterea politicã lumeascã pentru a-ºi menþine ºi extinde
supremaþia. Confesiunea romano-catolicã, bazatã pe un sistem doctrinar complet
strãin de învãþãtura apostolicã, a luptat sã supravieþuiascã prin filosofia sa
umanistã ºi antropocentricã. Astfel, nici harul ºi nici ajutorul dumnezeiesc nu
pot fi împãrtãºite credincioºilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie
deconectatã de orice legãturã cu Dumnezeu Cel slãvit în Sfânta Treime ( prin
refuzul lor de a accepta energiile necreate),explicã rolul major acordat
omului(papei) pentru a susþine ºi justifica credinþa lor falimentarã ºi
nemântuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei,
prozelitismul, uniatismul ºi celelalte metode folosite pentru a-ºi câºtiga cât
mai mulþi credincioºi, ne fac astãzi sã privim cu multã circumspecþie la
declaraþiile de iubire ºi respect pe care aceºtia le fac cu insistenþã faþã de
creºtinismul Ortodox rãsãritean.
Bibliografie:
1."Istorie Bisericeascã Universalã", vol.II, Edit. IBMBOR, Bucureºti,1993.
2."Rugãciune ºi Luminã Misticã", Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Edit. Dacia,
Cluj, 1998
3".Distrugerea Bisericii Romano-catolice", in Rev. "Francmasoneria", pg.49-51,
nr1, 1999.
4."Ortodoxie ºi Ecumenism", Arhim.Serafim Alexiev, Arhim. Jazadjiev, Mãnãstirea
Slãtioara, 1997.
5."Cine atacã Biserica Romano-catolicã?" artic. Internet, "Romanian Historical
Studies"
6."Studii Teologice", nr.5-6, 1955.