1.

METABOLISM- NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1.Introducere în studiul metabolismului intermediar

Organismele vii îşi asigură structura complexă- care presupune menţinerea unor
echilibre biochimice şi funcţionale - printr-un aport continuu de energie din exterior.
Această energie este preluată o dată cu alimentele din mediul înconjurător iar
organismele vii au posibilitatea ca prin procese colective să elibereze şi să stocheze
această energie chimică şi să sintetizeze biomolecule complexe pornind de la cele
simple.
Totalitatea transformărilor compuşilor chimici şi a energiei din organismul viu
poartă denumirea de metabolism iar prin metabolism intermediar se înţelege ansamblul
proceselor biochimice care au loc după absorbţia intestinală a substanţelor nutritive
provenite din alimente. Aceste procese biochimice presupun conversia materiei şi
energiei prin secvenţe de reacţii catalizate de enzime în care produsul unei reacţii
enzimatice devine substrat pentru reacţia următoare. Produşii care rezultă în aceste
reacţii succesive pot fi metabolizaţi sau devin intermediari metabolici.
Cele două direcţii principale ale metabolismului intermediar sunt:
1.Catabolismul care cuprinde procesele prin care molecule complexe-glucide, lipide,
proteine- de natură endogenă sau exogenă sunt scindate treptat la molecule simple :
monoglucide, glicerol, acizi graşi, aminoacizi. Acestea la rândul lor sunt degradate
oxidativ până la bioxid de carbon şi apă. În această etapă energia liberă care rezultă este
captată sub formă de adenozintrifosfat ( ATP) sau alţi compuşi macroergici. Energia
chimică care se formează în procesele catabolice mai poate fi folosită în susţinerea unor
procese fiziologice sau fizico- chimice cum ar fi contracţia musculară, transportul activ
prin membrane, excitaţia nervoasă sau pentru unele procese anaerobe iar o mică parte
din energie este convertită în căldură. Etapele finale ale căii metabolice sunt
reprezentate de a. ciclul acizilor tricarboxilici b. catena de respiraţie c.fosforilarea
oxidativă. În aceste etape acetilcoenzima A este degradată oxidativ la dioxid de carbon
şi apă iar energia este stocată sub formă de ATP.
2.Anabolismul cuprinde procesele de biosinteză ale complexelor macromoleculare
(glucide, lipide, proteine, acizi nucleici etc) , pornind de la componenţi mai simpli care
provin în primul rând din alimente. Energia necesară proceselor anabolice este furnizată
de compuşi macroergici cum ar fi ATP sau indirect prin hidrogenul cu energie ridicată
din nicotinamid - adenindinucleotid fosfat (NADPH).
Între procesele catabolice şi cele anabolice există un echilibru dinamic la nivel celular,
compoziţia chimică a celulelor fiind menţinută pe toată durata de viaţă a acestora între
anumite limite ceea ce înseamnă că viteza de sinteză a biomoleculelor este egală cu
viteza de degradare a lor. Economisirea de metaboliţi şi de energie reprezintă condiţii de
desfăşurare a proceselor biochimice componente ale metabolismului intermediar.
Unele căi anabolice şi catabolice cuprind etape comune formate din reacţii reversibile
care sunt catabolizate de enzime comune şi la care participă metaboliţi comuni aşa cum
este cazul gluconeogenezei şi glicolizei din metabolismul glucidic.Aceste căi cuprind şi
etape distincte formate din reacţii ireversibile şi care sunt catalizate de enzime
reglatoare.

1
 Echipamentul enzimatic care catalizează o anumită cale metabolică- anabolică sau
catabolică - are o localizare intracelulară distinctă. Astfel ,citosolul conţine enzime
specifice următoarelor seturi de reacţii: glicoliza, calea pentozofosfaţilor, biosinteza
acizilor graşi. Echipamentul enzimatic care catalizează setul de reacţii din ciclul acizilor
tricarboxilici ( ATC), fosforilarea oxidativă, -oxidarea acizilor graşi ,formarea corpilor
cetonici este localizat în matricea mitocondrială.
Metabolismul se clasifică în funcţie de natura biomoleculei sau compusului
metabolizat:
a. metabolismul glucidic;
b. metabolismul lipidelor;
c. metabolismul proteinelor (incluzând aici şi metabolismul nucleotidelor şi acizilor
nucleici) ;
d.metabolismul hidromineral.
Reglarea metabolismului se realizează la mai multe nivele şi cuprinde anumite
sisteme de reglare ,unele prin mecanisme specifice iar altele prin mecanisme
nespecifice.În molecula enzimei care controlează o anumită reacţie biochimică există în
afara centrului activ al moleculei şi centri alosterici unde se pot lega specii moleculare
care nu prezintă analogie structurală cu substratul ( numiţi efectori alosterici). Legarea
acestor efectori determină modificări conformaţionale în macromolecula de enzimă care
se transmit la distanţă , la centrul activ al enzimei şi acţionează în sensul activării sau
inhibării formării complexului enzimă-substrat. Aceşti efectori alosterici joacă un rol
important în reglarea şi controlul proceselor biochimice.
Astfel într-un proces biochimic care decurge în mai multe etape (proces multi-
secvenţial) , unul dintre produşii finali poate acţiona ca inhibitor alosteric pentru una
dintre enzime ( în schema de mai jos: S= substrat, P=produs de reacţie, E=enzima ):

E1 E2 E3 En
S P1 P2 .... Pn

(-)

Reglarea proceselor metabolice se poate face şi prin controlul genetic al vitezei

de biosinteză al enzimei care catalizează o reacţie biochimică sau prin controlul
vitezelor de intrare a biomoleculelor în celulă datorită permeabilităţii selective a
membranelor celulare pentru aceştia.
Procesele metabolice în organismele animale sunt reglate prin intermediul
hormonilor. Astfel ,hormonii hipotalamici pot stimula sau inhiba secreţia tropinelor
hipofizare. Eliberarea hormonilor hipotalamici şi a tropinelor hipofizare este reglată prin
mecanism feed back de către concentraţia plasmatică a hormonilor periferici Activitatea
unor glande endocrine cum este paratiroida sau pancreasul endocrin este reglată de
parametrul biologic pe care-l controlează. Astfel ,eliberarea de insulină cu acţiune
hipoglicemiantă este declanşată de creşterea glicemiei.
Hormonii sunt activatori ai biosintezei la nivel celular, îndeplinind funcţia de
efectori ai biosintezei enzimelor. În metabolismul lipidic , unii hormoni cum ar fi

2
catecolaminele stimulează lipoliza (mesagerul secundar este în acest caz AMP ciclic) în
timp ce alţii (cum ar fi insulina) stimulează lipogeneza. În metabolismul glucidic
hormonii glucocorticosterozi facilitează conversia aminoacizilor în glucoză iar insulina
induce conversia glucozei în glicogen.

1.2.Oxidarea biologică a glucidelor, lipidelor şi proteinelor

Biomoleculele cu structură complexă de natură exogenă cum ar fi poliglucidele,

proteinele sau lipidele nu pot fi utilizate de către organism decât după o prealabilă
conversie a lor în aparatul digestiv.Scindarea hidrolitică a acestor biomolecule este
realizată cu ajutorul echipamentului enzimatic prezent în sucul gastric, sucul duodenal,
intestinul subţire şi flora bacteriană. În urma acestor transformări metabolice se obţin
unităţile componente ale acestor biomolecule complexe:monoglucide, glicerol,acizi
graşi, aminoacizi. Aceste unităţi componente sunt catabolizate la nivel celular prin
desfacerea treptată a legăturilor C-C din fiecare compus cu formarea în final a unui
metabolit comun, acetilcoenzima A, care reprezintă punctul de legătură catabolică şi
anabolică din organism. Pornind de la acetilcoenzima A se pot sintetiza mai multe clase
de biomolecule. Degradarea aminoacizilor presupune obligatoriu şi o etapă de
îndepărtare a grupării amino realizată prin transaminare sau deaminare
oxidativă.Catabolizarea unităţilor structurale ( monoglucide, aminoacizi etc.) rezultate
prin hidroliză se face pe cale oxidativă , cu consum de oxigen iar acest proces este
denumit impropriu oxidare biologică.Din oxidarea acizilor graşi rezultă cele mai
importante cantităţi de energie dar oxidarea glucidelor decurge mai rapid, fiind utilizată
deseori de către organismul animal pentru nevoile imediate de energie. Dioxidul de
carbon şi apa reprezintă produşii finali ai oxidării acetilcoenzimei A în ciclul ATC
cuplat cu catena de respiraţie şi fosforilare oxidativă. Dioxidul de carbon rezultă prin
decarboxilarea unor acizi ( de exemplu acidul -cetoglutaric) în ciclul ATC. Apa rezultă
în catena de respiraţie pornind de la hidrogenul preluat de pe diferite substrate sub
formă de coenzime în stare redusă ( NADH , FADH 2) şi oxigenul molecular. Prin
cuplarea catenei de respiraţie cu fosforilarea oxidativă, energia care rezultă în procesul
de formare al apei este înmagazinată în legăturile macroergice ale ATP.
În schema de mai jos se redă principalele etape în degradarea oxidativă a glucidelor,
lipidelor şi proteinelor:

3
 Proteine Poliglucide Lipide

Aminoacizi Glucoza Acizi grasi

Piruvat

Acetil-CoA

Ciclul ATC 2 CO2

+
NAD+
NADH+H

O2 H2 O

ADP+Pi ATP
Degradarea oxidativă a glucidelor, lipidelor şi proteinelor

1.3. Biomolecule macroergice

În organismele animale există un grup de biomolecule specializate denumite compuşi
macroergici care sunt implicaţi în schimbul de energie, bilanţul energetic în orice tip de
celule vii. Compuşii macroergici îşi îndeplinesc această funcţie prin susceptibilitatea lor
la hidroliză când se eliberează o cantitate mare de energie (egală sau mai mare de 7
kcal/mol).
Un rol important ca furnizor de energie pentru multe procese biochimice îi revine
sistemului adenilat ce cuprinde adenozintrifosfatul-ATP, adenozindifosfatul-ADP şi
adenozinmonofosfatul-AMP şi care funcţionează în prezenţa ionilor de magneziu
(Mg2+) şi fosfatului anorganic Pi (a se vedea şi schema de mai jos):
NH2
N
N
O O O
_ N N
O P~O P~O P O CH2
- -
O O O- O

HO OH

AMP

ADP
Schema 1.3.1. Structura funcţională a sistemului adenilat, ATP/ADP/AMP
4
 Fosforilarea la nivelul substratului şi fosforilarea oxidativă reprezintă cele mai
importante căi de sinteză a ATP-ului.
Fosforilarea la nivelul substratului implică utilizarea imediată în scopul sintezei de ATP
a energiei eliberate în cursul unei reacţii exergonice care face parte dintr-o secvenţă
catabolică. Fosforilarea la nivelul substratului implică preluarea de Pi şi asigură 10-12%
din necesarul de ATP al organismului animal.
Se cunosc trei reacţii de fosforilare la nivelul substratului care operează în organismul
animal şi anume:
a. În glicoliză, aldehida 3-fosfoglicerică este convertită la acid 1,3-difosfogliceric
sub acţiunea gliceraldehid-fosfat-dehidrogenazei (cu preluare de Pi). Într-o etapă
ulterioară, acidul 1,3-difosfogliceric este transformat sub acţiunea
fosfogliceratkinazei în acid 3-fosfogliceric cu sinteza concomitentă de ATP:
O NAD+ O
ADP
Pi COOH
C C~O P
H
HC OH HC OH HC OH
H2C O P NADH+H+ H2C O P ATP
H2C O P
Aldehidă-3- Acid 1,3-difosfo- Acid 3-fosfo-
fosfo-glicerică gliceric gliceric

b. Tot în glicoliză, 2-fosfoenolpiruvatul este convertit la piruvat cu formarea unei

molecule de ATP. Această etapă este precedată de obţinerea 2-fosfoenolpiruvatului din
2-fosfoglicerat:

ADP
COOH COOH COOH
HC O P C O~ P C O
H2C OH H2O CH2 CH3
ATP
Acid 2-fosfo- Fosfoenol- Piruvat
gliceric piruvat
c.În ciclul ATC, prin decarboxilarea oxidativă a -cetoglutaratului la succinat se
sintetizează ATP. Această conversie se realizează prin două reacţii catalizate de -
cetoglutarat dehidrogenaza şi respectiv succinil~CoA sintetaza:
COO- O
NAD+ CoA-SH GDP Pi
C O C ~ SCoA COOH
CH2 CH2 CH2
CH2 CO2 CH2 CoA-SH CH2
NADH+H+ GTP
COOH COOH COOH
Acid -ceto- Succinil ~ CoA Acid
glutaric succinic
Această fosforilare la nivel de substrat duce la sinteza de GTP pornind de la GDP şi Pi.
Sistemul GDP/GTP este în corelaţie cu sistemul ADP/ATP aşa cum rezultă şi din
reacţia de transfosforilare prezentată mai jos:

5
 GTP + ADP GDP + ATP
Fosforilarea oxidativă asigură aproximativ 80-90% din necesarul de ATP al
organismului animal. Oxidarea coenzimelor reduse (NADH, FADH 2) în catena de
respiraţie este cuplată cu fixarea directă de fosfat anorganic (P i) la ADP, acest
mecanism de cuplare fiind prezentat mai departe.
În cursul diverselor procese biochimice, ATP-ul este scindat la ADP+ Pi sau la AMP şi
acid pirofosforic care este hidrolizat mai departe la acid fosforic ,aşa cum se exemplifică
în reacţiile de mai jos:

a.
HO CH2 P O CH2
O O

OH + ATP OH + ADP
HO OH HO OH
OH OH
Glucoza Glucozo-6-fosfat

Deoarece fosforilarea glucozei necesită mai puţin de 7,3 kcal/mol, este suficientă
scindarea hidrolitică a ATP-ului la ADP+ PI.
b. R-COOH + ATP + COA-SH  R-CO~SCOA + AMP + PPi
Acid gras Acil~CoA
Sinteza acetil~CoA (forma activată a acizilor graşi) necesită mai mult de 7,3 kcal/mol,
iar în acest caz scindarea hidrolitică a ATP-ului se face la AMP+PPi, acesta din urmă
fiind hidrolizat rapid la două resturi de fosfat anorganic (P i) sub acţiunea unor
pirofosfataze specifice existente în toate tipurile de celule:
PPi + H2O 2 Pi
Adenilatkinaza este o enzimă activă, prezentă în toate celulele, care catalizează
conversia AMP la ADP printr-o reacţie de transfosforilare:
AMP + ATP 2 ADP
Dacă ATP-ul poate fi sintetizat din ADP şi Pi , nu acelaşi lucru se poate spune despre
sinteza din AMP şi PPi pentru care nu există o enzimă care să catalizeze această reacţie.
Alţi compuşi macroergici sunt cei din clasa guanidinfosfaţilor şi anume creatinfosfatul
şi argininfosfatul:
HN PO3H2
HN PO3H2 C NH
C NH NH
N CH3 CH2
CH2 CH2
COOH HC NH2
COOH
Creatinfosfat Argininfosfat

6
Pentru mamifere, creatinfosfatul are un rol important ca rezervor de grupări fosfat
macroergic la nivelul muşchilor ,pentru a putea fi utilizat în timpul contracţiei prin
intermediul ATP. Creatinfosfokinaza (CPK) este o enzimă care catalizează sinteza
ATP-ului pornind de la creatinfosfat şi ADP într-o reacţie reversibilă:

NH ~ P NH2
HN C + ADP HN C + ATP
N CH2 COOH N CH2 COOH
CH3 CH3
Creatinfosfat Creatină

În repaus, reacţia merge de la dreapta la stânga şi reprezintă modalitatea de sinteză a

creatinfosfatului. În muşchii nevertebratelor, rolul de „fosfagen” al creatinfosfatului este
preluat de argininfosfat.Astfel de compuşi macroergici reprezintă un „răspuns” la
asigurarea de durată a rezervei de energie în celule cu un consum foarte ridicat de ATP,
cum este cazul muşchilor în contracţie.
Sinteza de ATP este în funcţie de necesităţile energetice la nivel celular iar
controlul acestui proces se face cu ajutorul unor enzime alosterice a căror activitate este
dependentă de concentraţiile unor efectori ca AMP, ADP şi ATP.
Mononucleotidele trifosforilate, altele decât ATP, au un rol important îndeosebi
în procese de biosinteză. Astfel, guanozintrifosfatul (GTP) este implicat în biosinteza
proteinelor, citozintrifosfatul (CTP) în biosinteza fosfolipidelor, uridintrifosfatul (UTP)
în biosinteza glicogenului, glicosfingolipidelor etc.
Unele mecanisme de transmitere a informaţiilor chimice, îndeosebi provenind de
la hormoni, presupun existenţa la nivelul membranelor plasmatice a unor „proteine G”
care au ca şi componente GDP şi GTP.
În tabelul de mai jos se dă conţinutul în energie liberă (kcal/mol) corespunzătoare
hidrolizei unor compuşi macroergici sau ale unor biomolecule fosforilate care nu sunt
macroergice.
Tabelul 1.3.1. Conţinutul în energie liberă (kcal/mol) corespunzătoare
hidrolizei unor compuşi macroergici sau ale unor biomolecule fosforilate care nu
sunt macroergice
Biomolecule Tipul de legătură Energie

Acid fosfoenolpiruvic enol-fosfoesterică 14,8

Creatinfosfat fosfoamidică 10,3
Acetil~CoA tioesterică 7,5
ATP ( ADP + Pi) anhidridică 7,3
Glucozo-1-fosfat esterică 5,0
Glucozo-6-fosfat esterică 3,3
Glicerol-3-fosfat esterică 2,2

7
 Orice biomoleculă macroergică fosforilată având o energie liberă corespunzătoare
hidrolizei sale mai mare de 7,3 kcal/mol este capabilă ca printr-o reacţie de
transfosforilare să convertească ADP la ATP.
1.4.Ciclul acizilor tricarboxilici
1.4.1. Etapele ciclului ATC
Ciclul acizilor tricarboxilici sau „ciclul lui Krebs” este o cale amfibolică (se
implică atât în procesele catabolice cât şi în cele anabolice):
a. acetatul activat care rezultă ca metabolit al diferitelor căi de utilizare a substanţelor
nutritive (glucide, acizi graşi şi aminoacizi) este degradat printr-un ciclu de reacţii în
scop energetic.
b. ciclul acizilor tricarboxilici furnizează intermediarii săi pentru biosinteza multor
compuşi.
1. Introducerea acetatului sub formă de acetilcoenzimă A în ciclul Krebs se face prin
reacţia de condensare cu acidul oxalilacetic în urma căreia rezultă acidul citric:
H3C CO ~ SCoA H2O H2C COOH
Acetil ~ CoA HO C COOH
+
O H2C COOH
HOOC C CH2 COOH CoA-SH
Acid oxalilacetic Acid citric
Reacţia de mai sus este catalizată de citratsintetază şi este o condensare aldolică
între o componentă carbonilică (oxalilacetat) şi una metilenică (acetil~CoA).
Labilizarea hidrogenului din poziţia  a acetil~CoA se datorează lipsei fenomenului de
mezomerie în tioesteri care conduce la efectul atrăgător de electroni al grupei –CO-.
Succinil~CoA, un intermediar al ciclului Krebs şi ATP-ul sunt inhibitori alosterici ai
citratsintetazei. În acest fel, o stare energetică ridicată în ţesuturi ,semnalată de
concentraţii mari de ATP, duce la încetinirea ritmului reacţiilor incluse în ciclul ATC
prin inhibarea citratsintetazei.
2. Citratul este izomerizat în continuare la izocitrat sub acţiunea cis-aconitazei şi având
ca intermediar cis-aconitatul:
H2 C COOH HC COOH HO CH COOH
- H2 O - H2 O
HO C COOH C COOH HC COOH
+ H2 O + H2O
H2C COOH H2 C COOH H2C COOH
acidul citric acidul acidul
cis-aconitic izocitric
Izomerizarea acidului citric se realizează printr-o deshidratare urmată de o etapă de
hidratare.
3.Acidul izocitric este decarboxilat oxidativ cu formarea acidului -cetoglutaric şi CO2
sub acţiunea izocitratdehidrogenazei, enzimă reglatoare alosteric:

8
 NAD+ COOH
HO CH COOH C O
HC COOH CH2
H2 C COOH CO2 CH2
NADH+H+
COOH
Acidul izocitric Acidul -cetoglutaric
4. Acidul -cetoglutaric este decarboxilat oxidativ la succinil~coenzima A:
COOH COOH
NAD+ CoASH
C O CH2
CH2
CH2
CH2 CO2
NADH+H+ CO SCoA
COOH
Acid Succinil ~ CoA
-cetoglutaric

Decarboxilarea oxidativă a acidului -cetoglutaric este catalizată de complexul -

cetoglutarat dehidrogenaza care depinde de tiaminpirofosfat (TPP), acid lipoic,FAD şi
NAD+. Produsul de reacţie, succinil~CoA, este un compus macroergic, iar scindarea
legăturii tioesterice este cuplată cu fosforilarea guanozin-difosfatului (GDP) care trece
în GTP (reacţie de fosforilare a substratului):
COOH GDP COOH
CH2
CH2
+ CoASH
CH2 CH2
Pi
GTP COOH
CO SCoA
Acid succinic
Succinil-CoA

Conversia GTP la ATP se face sub acţiunea enzimei nucleozid difosfatkinaza:

GTP + ADP  GDP + ATP
-Cetoglutaratdehidrogenaza este inhibată de ATP, NADH şi succinil~CoA.
5. Acidul succinic obţinut în reacţia precedentă este convertit la acidul fumaric sub
acţiunea succinatdehidrogenazei, o flavin-dehidrogenază:

COOH FAD
CH2 HOOC CH
CH2 HC COOH
COOH FADH2
Acid succinic Acid fumaric

9
Această reacţie este inhibată competitiv de concentraţii mari de acid oxalilacetic, dar şi
de acid malonic, un fals substrat.
6. Sub acţiunea fumarazei, o enzimă stereospecifică, acidul fumaric este hidratat la acid
L-malic:
H2O COOH
HOOC CH HC OH
HC COOH CH2
H2O COOH
Acid fumaric Acid L-malic
7. Ciclul catabolizării unei molecule de acetil~CoA se încheie prin reacţia de oxidare a
acidului L-malic la acid oxalilacetic:
COOH NAD+ COOH
HC OH C O
CH2 CH2
COOH NADH+H+ COOH
Acid L-malic Acid oxalilacetic
Reacţia este catalizată de L-malatdehidrogenaza.
Ecuaţia globală a ciclului ATC este:
CH3–CO~SCoA + 3 NAD + + FAD + GDP + 2H2O + Pi  2 CO2 + FADH 2 + 3 NADH
+ GTP + CoASH + 2 H+
Deci prin oxidarea acetil~CoA rezultă 2 molecule de bioxid de carbon şi patru
perechi de echivalenţi reducători (3 NADH + 3 H + + FADH2) care sunt oxidaţi în lanţul
respirator şi care permite reluarea ciclului ATC. Condiţia obligatorie în acest caz este
desfăşurarea acestui proces în condiţii de aerobioză. Ciclul Krebs reprezintă o cale
majoră de degradare a glucidelor, lipidelor şi proteinelor cu scopul generării de ATP,
dar poate furniza intermediari pentru diferite căi metabolice.
Intrarea în ciclul Krebs a aşa-numiţilor aminoacizi cetoformatori (fenilalanină,
leucină) se face prin acetil~CoA, la fel ca şi pentru acizii graşi care sunt degradaţi prin
-oxidare. Glucidele dar şi unii aminoacizi furnizează şi componenta oxalilacetat care
permite reluarea ciclului ATC. Disponibilitatea oxalilacetatului permite utilizarea
lipidelor în ciclul ATC.
Calea majoră de sinteză a oxalilacetatului o reprezintă carboxilarea piruvatului sub
acţiunea piruvatcarboxiligazei:
CH3COCOOH + CO2 + ATP  HOOC–CH2–CO–COOH + ADP + Pi
Reacţia se desfăşoară în mitocondrii, iar biotina este gruparea prostetică a
piruvatcarboxiligazei.
Aminoacizii glucoformatori se degradează pe căi proprii cu formarea unor
intermediari ai ciclului ATC.
La pH-ul celular, toţi acizii formaţi în stare liberă în ciclul ATC (citric, cis-aconitic,
izocitric, -cetoglutaric, etc.) se găsesc sub formă de anioni.
Cele două decarboxilări oxidative din ciclul Krebs catalizate de izocitratdehidrogenază
respectiv -cetoglutaratdehidrogenaza sunt responsabile pentru cea mai mare parte din

10
bioxidul de carbon expirat de animale (volumul de CO 2 în litri/zi este de 3000–3500 în
cazul vacilor în perioada de lactaţie şi demonstrează intensitatea acestei căi metabolice).
1.4.2.Bilanţul energetic al ciclului Krebs. Cuplarea ciclului Krebs cu lanţul respirator
şi fosforilarea oxidativă permite oxidarea coenzimelor reduse (NADH, FADH 2) prin
care se generează ATP şi este facilitată de localizarea intramitocondrială a
echipamentelor enzimatice specifice acestor procese.
Prin conversia izocitratului la -cetoglutarat sub acţiunea NAD +–
izocitratdehidrogenazei rezultă un mol de NADH care duce în final la formarea a 3 moli
de ATP.
Prin decarboxilarea oxidativă a -cetoglutaratului la succinil~CoA sub acţiunea -
cetoglutaratdehidrogenazei se formează un mol de NADH (=3 moli de ATP).
Dehidrogenarea malatului la oxalilacetat sub acţiunea malatdehidrogenazei
generează un nou mol de NADH (= 3 moli de ATP).
Conversia succinatului la fumarat sub acţiunea succinatdehidrogenazei generează
un mol de FADH2 (= 2 moli de ATP).
În conversia succinil~CoA la succinat se formează o legătură fosfat macroergică prin
fosforilare la nivelul substratului. Prin transfosforilare, molecula de GTP astfel formată
este convertită la ATP.
Deci însumând numărul de moli de ATP formaţi prin catabolizarea unui mol de
acetil~CoA prin ciclul ATC continuat cu catena de respiraţie cuplată cu fosforilarea
oxidativă se obţine un total de 12 moli ATP.
1.4.3.Caracterul amfibolic al ciclului ATC.
Numeroase biomolecule îşi sintetizează scheletul hidrocarbonat pe seama unor
intermediari ai ciclului Krebs, ceea ce consacră acest ciclu ca pe o cale amfibolică
(catabolică şi anabolică).Succinatul, intermediar al ciclului ATC, este antrenat în
biosinteza hemului, mioglobinei, citocromilor prin ciclul succinat-glicocol. Succinatul
este intermediar şi în gluconeogeneza la rumegătoare.
Oxalilacetatul şi -cetoglutaratul, cetoacizii formaţi în ciclul ATC, pot forma prin
transaminare sau aminare reductivă aminoacizii corespunzători, aspartatul şi glutamatul.
Aspartatul este de asemenea un precursor în biosinteza pirimidinelor.
Prin reacţii anaplerotice se înţeleg reacţiile care permit furnizarea de intermediari
metabolici ai ciclului Krebs. Carboxilarea piruvatului este un exemplu de reacţie
anaplerotică prin care se furnizează ciclului Krebs oxalilacetat în condiţiile în care
mamiferelor le lipseşte echipamentul enzimatic de conversie directă a acetil~CoA în
oxalilacetat. Reacţii anaplerotice sunt considerate şi transaminările aspartatului şi
glutamatului la oxalilacetat şi respectiv -cetoglutarat:

Aspartat + piruvat  oxalilacetat + alanină

Glutamat + piruvat  -cetoglutarat + alanină

Glutamatdehidrogenaza catalizează următoarea reacţie anaplerotică care furnizează -

cetoglutarat:

11
Glutamat + NAD + + H2O  -cetoglutarat + NADH + H2O + NH 3
Reglarea ciclului ATC. Oxidarea acetatului activat în acest ciclu, dar şi ritmul
oxidărilor în ciclul ATC sunt sensibile la încărcarea energetică a celulei, la concentraţia
de ATP. Sunt importante şi semnalele FAD şi NAD+ atunci când schimbul energetic
este mic. Controlul ciclului ATC este realizat prin mai multe mecanisme ce acţionează
în câteva puncte de control care includ citratsintetaza, izocitratdehidrogenaza şi -
cetoglutaratdehidrogenaza şi au fost menţionate la trecerea în revistă a reacţiilor acestui
ciclu.
1.4.4.Dereglări ale ciclului ATC. Unele otrăvuri de membrane cum ar fi CCl4 pot să
afecteze randamentul de sinteză al coenzimelor reduse (NADH, FADH2) cu consecinţe
imediate în sinteza de ATP (prin cuplarea cu lanţul respirator şi fosforilarea oxidativă)
şi implicit instalarea unor tulburări funcţionale inclusiv modificări structurale
degenerative.
În cetoza rumegătoarelor, insuficienţa oxalilacetatului face ca să nu se mai
asigure raportul echimolar necesar reacţiei cu acetil~CoA ,instalându-se astfel o
disfuncţie a mitocondriilor.
O privire de ansamblu asupra ciclului ATC este redată în schema 1.4.1.
NAD+ Acetil-CoA
8 Oxalil acetat
1
Malat NADH+H+ Citrat

7 2a
Fumarat
Cis-aconitat
FADH2
FAD 6 2b
Succinat

5 Izocitrat
GTP GDP +
NAD
Succinil ~ CoA 4
NAD+ 3
NADH+H+
CO2 -Cetoglutarat
CO2
NADH+H+
Schema 1.4.1.Principalele etape ale ciclului ATC (1-citratsintetaza, 2-aconitaza, 3-
izocitratdehidrogenaza, 4--cetoglutaratdehidrogenaza, 5-succinil-CoA tiokinaza,
6-succinatdehidrogenaza, 7-fumaraza, 8-malatdehidrogenaza).

1.5.Catena de respiraţie şi fosforilare oxidativă

Ciclul acizilor tricarboxilici şi lanţul respirator cuplat cu fosforilarea oxidativă
reprezintă căi comune de degradare a glucidelor, lipidelor şi proteinelor. Coenzimele
reduse NADH şi FADH 2 formate în glicoliză, oxidarea acizilor graşi şi ciclul ATC sunt

12
molecule bogate în energie iar hidrogenul pe care-l conţin se găseşte la un potenţial
ridicat cuantificabil prin potenţialul redox standard.
Prin transferul hidrogenului pe oxigen cu formarea apei se eliberează o cantitate
mare de energie care poate fi utilizată la generarea de ATP. Reoxidarea coenzimelor
asigură continuitatea reacţiilor din ciclul ATC dar şi din alte căi metabolice care implică
dehidrogenări specifice.
Lanţul respirator este etapa ultimă a degradării aerobe la organismele eucariote
prin care atomii de hidrogen şi electronii (aşa numiţii „echivalenţi reducători”) de la
coenzimele reduse sunt transferaţi la oxigen prin intermediul unor sisteme redox şi a
unui echipament enzimatic specific:
NADH + H+ + 1/2 O 2  NAD + + H2O
FADH2 + 1/2 O 2  FAD + H2O
Fiecare sistem redox implicat în lanţul respirator este caracterizat printr-o anumită
cădere de potenţial.
Fosforilarea oxidativă este procesul prin care se generează ATP din transferul
echivalenţilor reducători de la NADH sau FADH2 la oxigen şi reprezintă sursa majoră
de ATP în organismele aerobe.
Localizarea lanţului respirator şi fosforilării oxidative. Ansamblul componentelor
lanţului respirator şi fosforilării oxidative este localizat în membrana internă a
mitocondriei. Transferul de electroni de la coenzimele reduse (NADH, FADH 2) la
oxigenul molecular are loc prin intermediul componentelor lanţului respirator (cum ar fi
citocromii)
1.5.1.Organizarea catenei de respiraţie
Catena de respiraţie este formată din 4 complexe enzimatice legate prin doi
transportori de electroni mobili: coenzima Q şi citocromul C.
Complexul I mai este denumit şi complexul NADH-coenzima Q reductaza
cunoscută şi sub numele de NADH-dehidrogenaza, Subunităţile complexului I conţin şi
câteva heteroproteine cu fier neheminic şi sulf notate cu FeS1, FeS2 etc, această ordine
corespunzând descreşterii lui E0. Flavoproteina FPN ,având ca şi coenzimă
flavinmononucleotidul (FMN), este de asemenea o componentă a complexului I, fiind
implicată în preluarea hidrogenului de la coenzimele NADH.
Acceptorul de electroni pentru complexul I este coenzima Q numită şi ubichinonă
şi notată „Q”.
Coenzima Q face legătura cu complexul III (complexul citocrom C reductază). Tot
coenzima Q este implicată în transferul de electroni de la complexul II la complexul
III.
Complexul II mai este denumit şi succinat-coenzima Q-reductaza şi reprezintă
punctul de intrare în catena de respiraţie a hidrogenului de la succinat. Complexul II
include flavoproteina succinatdehidrogenaza (fiind aceeaşi enzimă care participă şi în
ciclul Krebs) cu coenzimă de tip FAD. Tot în complexul II se mai găsesc cel puţin trei
proteine cu fier şi sulf.
Funcţionarea catenei de respiraţie se poate face prin „ramura lungă”, adică atunci când
echivalenţii de reducere intră în lanţul respirator prin complexul I sau prin „ramura
scurtă”, când intrarea echivalenţilor se poate face prin complexul II.

13
 Complexul III este denumit şi coenzima Q-citocrom c-reductază. Electronii
primiţi de la complexele I şi II sunt cedaţi complexului III prin intermediul coenzimei
Q. Ca grupări prostetice ale complexului III menţionăm citocromii de tip b şi c precum
şi o proteină cu Fe şi S.
Citocromii sunt heteroproteide având ca grupare prostetică Fe-porfirina IX, asemănător
hemului din mioglobină şi hemoglobină. „Citocromul C”, de exemplu, este o
heteroproteidă solubilă, legată de membrană pentru a îndeplini rolul de transportor de
electroni.

CH3
H3C CH S P
R
O
H 3C N CH3 T
E
N Fe2+ N I
N
N Ă
H2C CH S
H2 C CH3
H3 C C H2 CH3
CH2
CH3
Schema 1.5.1. Structura citocromului C

În esenţă, rolul citocromilor în catena de respiraţie este de acceptor al electronilor de la

partenerul aflat în amonte şi cedarea acestora partenerului din dreapta:

e- Cit (Fe3+) e-

Cit (Fe2+)

Complexul IV numit şi citocromoxidază este acceptorul de electroni de la

citocromul C în stare redusă pe care-i transferă la oxigenul molecular ca acceptor final.

14
Grupările prostetice ale acestui complex sunt cuprul (Cu2+) şi citocromii a şi a3. O
imagine de ansamblu a lanţului respirator este redată în schema 1.5.2:

NADH+H+ Succinat
Complex I Complex II
FPN (FMN) FPS (FAD)
Fe – S Fe – S
cit b 560
Fumarat
NAD+
(-0,32 V) Rotenonă, amital,
pericidină

Coenzima Q (+0,04 V)
ATP

Complex III
F cit b 562
A
C
T ATP cit b 566
O Antimicină
R
Fe - S
D
E
cit C1
C
U
P citocrom C (+0,25 V)
L
A
R Complex IV
E Cu2+
ATP
1
cit a
(F1)

cit a 3
CN-, azide,
CO, H2S

1/2 O2 H2O (+0,32 V)

Schema 1.5.2. Complexele lanţului respirator şi fosforilării oxidative

1.5.2.Calea transferului de electroni

Complexul I NADH-CoQ-reductaza (prin cuplare cu fosforilarea oxidativă)
catalizează următoarea reacţie:

15
 ADP+Pi

NADH+H+ + CoQ NAD+ + CoQH2

ATP
Cuplarea lanţului respirator cu fosforilarea oxidativă necesită eliberarea protonilor în
primele etape.
Inhibitorii transferului de electroni din complexul I sunt unele insecticide (rotenona),
antibiotice (antimicina A) sau barbiturice (amitalul).
Complexul II reprezintă punctul de intrare în lanţul respirator pentru electronii de la
succinat care sunt transferaţi la coenzima Q:
Succinat FPS(FAD) CoQH2

Fumarat FPS(FADH2) CoQ

Complexul III este acceptorul de electroni de la CoQ pe care-i transferă citocromului
C:
ADP+Pi

CoQH2 + 2 cit C (Fe3+) CoQ + 2 cit C (Fe2+) + 2 H+

ATP
Complexul IV (citocromoxidaza) este acceptorul de electroni de la citocromul c
şi catalizează transferul acestora la oxigenul molecular pentru a forma în final apă:
ADP+Pi

O2 + 4 cit C(+2) + 4 H+ 4 cit C(+3) + 2 H2O

ATP
Sinteza de ATP este realizată de o proteină cu structură complexă formată din 12-
13 subunităţi şi denumită factor de cuplare F1 care este localizată în membrana internă
mitocondrială. Principala componentă a complexului – ATP-sintetaza – este formată din
cinci subunităţi. Celelalte componente ale factorului de cuplare F1 au roluri în fixarea
de membrana mitocondrială sau de reglare ale unor procese.
Citocrom-oxidaza este inhibată de azide, oxidul de carbon şi ionii CN-.
Ecuaţia globală a lanţului respirator cuplat cu fosforilarea oxidativă este:
NADH + H+ + 1/2 O 2 + 3 ADP + 3 Pi  NAD+ + 3 ATP + 4 H2O
Dacă însă introducerea echivalenţilor de reducere în catena de respiraţie se face
prin ramura „scurtă” atunci ecuaţia globală a celor două procese este:
FADH2 + 1/2 O 2 + 2 ADP + 2 Pi  FAD + 2 ATP + 3 H2O
Din oxidarea în lanţul respirator cuplat cu fosforilarea oxidativă rezultă
echivalenţa în ATP pentru formele reduse ale dehidrogenazelor:
1 mol NADH + H+ = 3 moli ATP
1 mol FADH2 = 2 moli ATP

16
 Oxidarea dehidrogenazelor depinde de concentraţia substratelor, a ADP-ului şi Pi
dar şi de integritatea membranei mitocondriale şi de aportul de oxigen.
-Oxidarea acizilor graşi şi ciclul Krebs reprezintă surse importante de coenzime
reduse (NADH+H +, FADH 2, FMNH 2), dar numeroase alte substrate pot fi
dehidrogenate sub acţiunea unor dehidrogenaze specifice.
Prin „cât de fosforilare” notat cu P/O se înţelege raportul între numărul de moli
de ATP sintetizaţi şi oxigenul consumat în lanţul respirator şi el este de 3/1 pentru
ramura „lungă” şi de 2/1 pentru ramura „scurtă”.

1.5.3.Decuplanţi ai fosforilării oxidative de catena de respiraţie

Agenţii capabili să stopeze utilizarea energiei eliberate în catena de respiraţie

pentru fosforilarea ADP se numesc decuplanţi. Ca decuplanţi naturali amintim tiroxina
în concentraţii peste limitele normale, care face ca energia în catena de respiraţie să fie
disipată sub formă de căldură. Animalele care hibernează au ţesuturi brune în care
catena de respiraţie este decuplată de fosforilarea oxidativă (astfel de ţesuturi se găsesc
şi la animalele nou născute sau la făt). Un alt decuplant este 2,4-dinitrofenolul care,
fiind un transportor de protoni prin membrană, duce la anularea gradientului de pH
implicat în cuplarea catenei de respiraţie cu fosforilarea oxidativă.

1.5.4.Specii reactive de oxigen

În catena de oxidaţie cuplată cu fosforilarea oxidativă apar alături de oxigenul redus la

O2- şi forme intermediare de oxigen activat datorită unor reduceri incomplete, aşa
numitele specii reactive de oxigen (SRO). În peroxizomi şi citosol există de asemenea
sisteme care generează specii reactive de oxigen. Un exemplu de generare de anion
radical superoxid (O2- .) este oxidarea xantinei sub acţiunea xantinoxidazei la acid uric:
Xantină +2 O2 + H2O  Acid uric + 2 O2-. + 2 H+
Speciile reactive de oxigen (SRO) au o citotoxicitate deosebită ,interacţionând cu
acizii nucleici, lipide membranare, proteine etc. Această interacţiune se concretizează
prin promovarea formării de peroxizi ai bazelor nucleice sau acizilor graşi constituenţi
ai lipidelor din membranele celulare, cu efecte asupra permeabilităţii membranelor,
activităţii unor enzime etc.
Radicalul superoxid este transformat sub acţiunea unei enzime denumită
superoxiddismutază (SOD) în apă „oxigenată”, H2O2. (reacţia a, vezi mai jos). Anionul
superoxid generează şi un radical liber cu toxicitate mare, radicalul hidroxil (-OH,
reacţia b):
(a) O2- . + O2- . +2 H+  H2O2 + O2
(b) O2- . + H2O  1/2 O2 + OH- + OH.
Catalaza şi peroxidazele (inclusiv glutation-peroxidaza) sunt enzime prezente în
peroxizomi capabile să îndepărteze rapid H2O2 din celule:

17
 Catalaza

H2O2 H2O + 1/2 O2

Glutation peroxidaza

GSH G S S G

Glutation reductaza

Sistemul de apărare celular utilizează şi sisteme antioxidante neenzimatice care

cuprind vitamine (A, E, C), provitamine (-carotină), peptide cum ar fi glutationul sau
metaboliţi ca acidul uric.
O serie de stări patologice cum ar fi tendinţa la hemoliză datorită deteriorării
membranelor eritrocitelor, ischemia, malignizarea, afecţiuni legate de vârsta înaintată
etc se interpretează în prezent şi prin acţiunea speciilor reactive de oxigen care produc
efecte de „autooxidare” sau „peroxidare”.

18