Cine L-a răstignit pe Isus?

Coborând cu această întrebare în lumea noastră pluralistă, a diversităţii de opinii, vom fi

surprinşi să observăm câte răspunsuri putem obţine. Iată câteva dintre ele, vechi de când lumea,
prezente atât în Biserică cât şi în afara ei:
“Iudeii aceştia l-au omorât pe Domnul Isus”, ne spune Pavel în 1 Tesaloniceni 2:15.
Urmându-i exemplul, au fost mulţi care au arătat cu degetul către Iudei, înfierând cu un acut
spirit judiciar nedreptatea pe care aceştia I-au făcut-o compatriotului lor. Uciderea Domnului le-a
fost imputată de către creştini evreilor încă din primi ani de după eveniment şi a alimentat un
nesfârşit conflict între cele două grupări, conflict pe care îl mai vedem şi azi răbufnind din când
în când ( una dintre ultimele ocazii fiind lansarea Patimilor lui Mel Gibson ).
Iuda a avut partea sa de vină. Poate n-a mai apucat să-şi vadă rodele trădării dar contribuţia sa
rămâne esenţială.
Nu-l uitaţi pe Pilat, ne vor spune alţii. La urma urmelor el este cel care a emis nedreapta sentinţă.
Numele guvernatorului roman va rămâne pe veci un simbol al laşităţii, al compromisului şi al
strâmbei cumpăniri.
Lângă Pilat, puteţi să-i amintiţi şi pe cruzii soldaţi romani. Ei au executat ordinul; ei L-au
biciuit, L-au batjocorit, au confecţionat crucea, au bătut cuiele şi au dus până la capăt
crucificarea.
Eu şi cu tine, ne va spune A.W.Tozer, suntem cei care L-am răstignit, împreună cu toţi aceştia.
Într-o carte care poartă ca şi titlu chiar această întrebare, autorul accentuează răspunderea
colectivă a întregii omeniri pentru moartea lui Christos. În acelaşi timp, el deplânge această
conspiraţie a disculpării de vină, care se pare că ar caracteriza creştinismul evanghelic din zilele
noastre.
S-ar părea că lista este completă, nu-i aşa? Nici pe departe.
Când citim evangheliile, mai ales pe cea a lui Ioan, putem observa o perspectivă puţin schimbată
asupra morţii lui Isus. Ea este anunţată încă din capitolul 10 în felul următor:
“Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu
sila ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca
pe care am primit-o de la Tatăl Meu.” Ioan 10:17-18
Nu, Isus n-a fost victima unor circumstanţe nefaste ci, în toate lucrurile în care părea lipsit de
apărare şi neputiincios, El împlinea într-o totală supunere porunca Tatălui. Acest fapt este
evident în capitolul 18, în relatarea arestării, când cei ce vin să-L prindă pe Galilean, înarmaţi
până în dinţi, ne apar evident depăşiţi de importanţa misiunii lor. Isus le iese în cale păşind calm
înspre ei, nici vorbă să se ascundă; va trebui să-i întrebe de două ori pe cine caută, după care tot
de două ori le va confirma că persoana pe care au venit s-o aresteze este chiar înaintea lor.
Mai există o menţiune făcută de Domnul nostru care întăreşte ideea precedentă, că ceea ce s-a
întâmplat de Paşte este cu mult deasupra urzelilor meschine şi a jocurilor politico-religioase ale
vremii. Vorbind despre moartea Sa, la intrarea în Ierusalim, El spune astfel:
“Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare,
rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” Ioan 12:24
Avem de făcut o alegere. Pe deoparte putem să privim la întregul context care a dus la moartea
lui Isus, să evidenţiem ura preoţilor faţă de Acesta, teama Fariseilor faţă de succesul Său (Ioan
12:19), dispreţul lui Pilat faţă de evrei în general şi faţă de autorităţile lor religioase, ignoranţa şi
brutalitatea romanilor şi isteria gloatelor împinsă până la ridicolul acceptării Cezarului, doar de
dragul uciderii acestui Rege pe care nu şi-L doreau. Toate acestea, în adevăr, au concurat la
crucificarea Fiului lui Dumnezeu.
Isus însă ne propune un alt tablou, mult mai simplu, însă mai profund decât pare la prima vedere:
un bob de grâu semănat în pământ. Pune un bob de grâu în pământ primăvara şi vino câteva
săptămâni mai târziu să vezi ce se va întâmpla cu el. În zadar îl vei mai căuta acolo că nu vei găsi
altceva decât o supăratoare rădăcină şi un firicel ce dă să iasă timid din pământ. De fapt, oricine
te-ar vedea, ar fi îndreptăţit să te întrebe: pentru ce mai cauţi sămânţa când acum ai o plantă
adevărată în faţa ta? Înţelegeţi poate acum nedumerirea îngerilor care le întrebau pe femei
“Pentru ce căutaţi între morţi pe Cel ce este viu?” Luca 24:5. Odată pusă sămânţa în pământ,
trebuie să accepţi ideea că va muri şi, în acelaşi timp, poţi deja să anticipezi fumuseţea viitoarei
plante care va răsări acolo. Nu te poţi bucura de ambele lucruri în acelaşi timp.
Tot ceea ce s-a întâmplat de Paşte, culminând cu Învierea, nu este altceva decât împlinirea
dorinţei Tatălui de semăna viaţă în acest pământ mort. Isus este Sămânţa Vieţii iar în acest caz
crucea devine plug iar mormântul este o frumoasă grădină ( Ioan 19:41 ). Lipsa Învierii ar fi
însemnat că sămânţa “n-a prins”, nu a încolţit şi nu e nici o speranţă de roadă pe mai departe.
Dacă femeile ar fi găsit trupul acolo, ar fi fost la fel de dezamăgitor, spiritual vorbind, cu situaţia
unui fermier care în loc să vadă lanul de grâu, încă mai poate găsi seminţele intacte în pământ.
Dar, pentru că minunea încolţirii s-a întâmplat, putem privi cu încredere în viitor: viaţa lui
Christos se răspândeşte pe întreg Pământul invadând şi biruind asupra domeniilor morţii.
Aşadar, cine l-a răstignit pe Isus?
Urmare a acestor ultime gânduri, poate că nu ar strica să privim puţin dincolo de cadrul strict
istoric al evenimentelor de Paşte; vom găsi acolo ceva special, ceva ce unii dintre noi au
privilegiul să guste la începutul fiecărei primăveri iar apoi să savureze pe îndelete până la
apariţia roadelor: inima de agricultor a Tatălui Ceresc.
Fără El, lista aceea a celor care L-au condus la moarte pe Domnul nostru ar fi mult prea săracă, şi
poate mult mai greu de înţeles …