După o iarnă grea şi claustrofobică, această ieşire în parc este un exil voluntar în
fascinaţie. Ish o luă razna prin iarbă, împrăştiind în jurul său un nor de păpădie vătoasă.
Am băgat zgarda în buzunar şi m-am aşezat pe bancă. Vântul purta uşor aroma ierbii
proaspete, copacii înfloriseră, culorile pastelate ale florilor păreau glazate ca un ulcior
ţărănesc de Horezu. Un nor de polen auriu îmi îngreună pleoapele care alunecau cu o
savoare înceată şi umedă peste ochii tremurând leneş sub cortinele lor.
Retrasă într-un colţ al atelierului, a început să modeleze un bust micuţ cât palma.
În faţa ei este un album uriaş în care priveşte hipnotizată fotografia unui bătrân cu barbă
albă şi turban. Femeia are în jur de patruzeci de ani. Cea mai tânără studentă din clasa
mea de sculptură, pe care de multe ori o compar în glumă cu un grup în tratament
geriatric la Ana Aslan. Deşi nu are o experienţă prealabilă în modelaj, mi-a spus că vrea
să facă acest bust pentru că se apropie aniversarea zilei de naştere a Marelui Maestru,
Baba Sawan Singh Ji, bătrânul cu turban din fotografie. Am luat albumul în mână şi am
început să îl răsfoiesc fără să ştiu că în faţa ochilor mei se afla imaginea unui om
considerat a fi unul dintre cei mai mari mistici ai Indiei.
În săptămânile care au urmat, am aflat că face parte dintr-un grup foarte restrâns
de discipoli şi iniţiaţi care se întâlnesc săptămânal în jurul Maestrului, un guru iniţiat de
Baba Swan Singh Ji. Nu îmi amintesc exact ziua în care am ajuns să vizitez grupul ei, dar
ştiu că a fost o zi de iarnă geroasă în care paşii mei pe iarba congelată sunau ca un pat de
becuri opace zdrobite sub bocanci. Grupul se întâlnea în sala unei biserici de la periferia
oraşului. Premeditarea acestei întâlniri a creat tot felul de scenarii bizare în mintea mea,
precum descălţarea şi umilinţa descoperirii unei găuri în ciorap, sau îngenunchierea în
faţa unei statui pe care o văd pentru prima dată. Cei din jur erau îmbrăcaţi obişnuit, nici
urma de turbane, de „ali-baba-şi-cei-patruzeci-de-hoţi.“
În sală erau în jur de patruzeci de persoane. Toţi se cunoşteau foarte bine şi păreau
înţeleşi să îmi ignore prezenţa. Începusem chiar să mă gândesc dacă toată întâlnirea
aceasta nu este cumva un fel de farsă sau conspiraţie, când sala a intrat brusc într-o linişte
mormântală. Maestrul, care şedea în faţa noastră pe un tron masiv de stejar, ne cântărea
cu privirile. Discipolii erau nemişcaţi, arestaţi de acest schimb de priviri cu o materialitate
organică ce putea fi luată în braţe. Pentru o fracţiune de secundă ochii Maestrului s-au
oprit şi asupra mea. Încercam să par cât se poate de insensibil, dar mi-am dat seama că
maxilarul de jos îmi căzuse paralizat de o forţă pe care nu puteam să o controlez. Toată
ceremonia asta mută a durat câteva minute, apoi Maestrul a început să vorbească:
„Cu mulţi ani în urmă, tatăl meu, care era profesor de filosofie şi metafizică la
Universitatea din Punjab, a scris o carte în două volume intitulată “Mysticism – The
spiritual Path.” Cartea a apărut în 1940 într-o ediţie de o mie de volume şi a avut un
succes deosebit, fiind reeditată de cinci ori. Cred că volumul doi al cărţii încă poate fi
găsit, dar volumul întâi pot să vă spun de acum că a dispărut total. Nici măcar eu nu îl
mai am. Cum trăim într-o epocă dominată de materialism şi cercetare ştiinţifică, în care
credinţele vechi şi dogmele religioase trec prin filtrul interogaţiilor analitice, m-am gândit
că ar fi folositor să avem o discuţie pe această temă. Cartea a fost dedicată Marelui
Maestru, Param Sant Satguru Huzur Maharaj Sawan Singh Ji, care a apreciat-o în mare
măsură. Am să mă refer astăzi la câteva idei cuprinse în capitolele cărţii…“
După câteva mişcări indecise ale capului, imaginea parcului mi-a reintrat în focus.
Se făcuse mic cât o monedă de 25 de cenţi. Speriată, privirea a transfocat spre leagăn,
despicând în valuri aerul dens şi vâscos, de parcă ar fi trecut printr-un lan de grâu. În
inerţia picajului, am pierdut orice urmă de cognizanţă. M-am trezit aproape de nivelul
solului. Un copac lăsă să cadă o frunză ce îmi acoperi pentru moment privirea. Eram
lângă leagăn. La intervale regulate, piciorul copilului apărea în imagine cu mişcările
precise ale unui ştergător de parbriz. Un rictus al bărbiei mi-a schimbat direcţia privirii
spre faţa copilului. Neliniştea îmi sporea. Copilul avea buzele strânse ca o panglică pe
după care se citea durere. Părul auriu îi acoperea faţa de câte ori se ridica în sus, pentru a
cădea întins pe spate, de câte ori venea ameninţător spre mine. Din când în când,
imaginea se voala ca mâlul tulburat de pe fundul unui lac. Un sunet surd acompania în
contratimp mişcarea copilului. Am stat aşa pentru multă vreme până când un ţipăt
puternic m-a făcut să mă mişc brusc, şi, spre groaza mea, transfocarea a intrat în trupul
copilului, printre celulele şi porii lui, secţionând organe şi fibre musculare care se rupeau
într-o baie de spumă purpurie şi sidefată. Căzusem pe bancă, mâinile îmi erau încleştate
şi simţeam că îmi pierd cunoştinţa. Un lichid fierbinte şi lipicios îmi acoperi trupul, şi mă
cufundam în el cu o viteză ameţitoare. Unghiile îmi intraseră în lemnul băncii. Aveam
nevoie de aer, probabil că nu respirasem de zece minute. Trebuia să ies de aici, să ies cât
mai repede. În sfârşit, plămânii mi s-au desfundat, şi un boţ de carne cât o găluşcă cu
prune ţâşni prin gura larg deschisă, după care căzu cu un zgomot asurzitor lângă bancă…
Experienţa vieţii mele a fost mult timp deprivată de hrană spirituală, şi iată, mă
găseam aici în faţa unui om care îmi ridica uşor pleoapa celui de-al treilea ochi pentru a
vedea o lume magică şi necunoscută. Într-adevăr, ce este „acolo“, sau „dincolo“, în
palierele astrale? A venit oare cineva cu o descriere a acelei lumi? Şi apoi, cum ajungem
acolo, dacă trebuie să murim în timp ce trăim?...