Autocefalia

Bisericii
Ortodoxe
Române

2010
 Cuprins

1. Autocefalia bisericeasca, unitate de credinta si libertate

religioasa……………………………………………………..………3

2. Consideratii privnd vechimea si afirmarea autocefaliei romanesti de-

a lungul timpului…………………………………..7

3. Recunoasterea autocefaliei confirmare a demnitatii si prestigiului

B.O.R. in cadrul Ortodoxiei universale…………10

4. Sfintirea Sfantului si Marelui Mir – marturie vazuta a autocefaliei

bisericesti…………………………………………….12

5. Autocefalia in dialogul panortodox…………………………......14

2
 1. Autocefalia bisericeasca, unitate de credinta si libertate religioasa
Ca termen, cuvântul autocefalie provine din limba greacă prin care înţelegem „starea de
independenţă administrativă jurisdicţională sau de conducere a unei Biserici Ortodoxe
faţă de alte unităţi bisericeşti, egale în drepturi, care se găsesc în stare de interdependenţă
sub raport dogmatic, cultic şi canonic, formând împreună ortodoxia ecumenică”1. Ea
datează chiar din timpul Sfinţilor Apostoli, termenul fiind în mod definitiv acceptat de
către vocabularul creştin în secolele V – VI. Acest fapt explică de ce în textele sfintelor
canoane în loc de autocefalie apar alţi temeni. Cu toate acestea, ideea autonomiei, a
dimensiunii canonice a Bisericii locale a existat încă din perioada apostolică, fiindcă toate
comunităţile creştine aveau în fruntea lor câte un episcop şi se conduceau independent
unele făţă de altele, formând astfel o diversitate în unitate, acea communio
ecclesiarum specifică primului mileniu creştin. În această logică eclesiologică, episcopii
din vremea aceea puteau fi numiţi episcopi autocefali,2 spre exemplu Sfântul Apostol
Ioan care, în Apocalipsa, pomeneşte în Asia şapte Biserici autocefale: Bisericile din Efes,
Tiatira, Pergam, Sardes, Filadelfia Smirna şi Laodiceea (Apoc. 1, 4, 11 urm.). Aşadar,
organizarea Bisericii primare se baza pe principiul indenpendenţei fiecărei comunităţi
creştine locale. Fiecare comunitate creştină, care era condusă de un episcop, reprezenta o
unitate independentă, adică reprezenta Biserica locală, expresie în mic a Bisericii
universale. Bisericile locale formau la un loc Biserica Ortodoxă propriu-zisă, adică
universală, iar puterea aceasta se afla în mâna episcopilor, astfel principiile de
independenţă a unei Biserici coincideau cu principiile autocefaliei.3
Canonul al 34-lea apostolic ne arată că întrega Biserică creştină formează o singură
comunitate duhovnicească, din care fac parte bisericile locale, care formează eparhii
separate, fiind grupate în jurul unui centru administrativ unic, care este condus de
episcop. Relaţiile dintre episcopii unei Biserici locale sunt reglementate de canoanele
apostolice în următorul mod: adunarea ierarhilor alege pe unul dintre ei ca fiind mai
marele lor şi acestuia îi sunt subordonate toate eparhiile provinciei respective. Grupurile
unui popor sau provincii reprezintă o Biserică autocefală, care, ca o unitate teritorială,
trebuie să fie competentă să-şi rezolve toate problemele ce pot apărea în eparhie sau chiar
în statul respectiv.
Autocefalia reprezintă o formă de organizare administrativă în cadrul Bisericii Ortodoxe,
în sensul de cârmuire prin cap propriu, adică prin căpătenie proprie a unei Biserici.
Canonul 34 Apostolic este fundamentul organizării autocefale. El spune că „episcopii
unui neam – unui teritoriu – trebuie să-l recunoască pe cel ce este întâi între ei, socotindu-
l drept cap”, nu în sensul de cap al Bisericii, ci de întâiul dintre ei şi „nefăcând nimic mai
deosebit fără ştirea sa, afară de ceea ce fiecăruia îi este îngăduit în eparhia sa şi în
localităţile care depind de ea. Dar nici acela să nu facă ceva fără ştirea tuturor, întrucât
1
Liviu Stan, Autocefalia şi Autonomia în Ortodoxie, în rev. Mitropolia Olteniei, anul XIII(1961),
Nr. 5 – 6, mai-iunie, p. 283.
2
Liviu Stan, Despre Autocefalie, în rev. Ortodoxia, anul VIII(1956), Nr. 3, iulie – septembrie,
pp. 369 – 396.
3
Ioan Floca, Recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române-Aspectul Canonic-Istoric
Administrativ în volumul Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă, EdituraIBMBOR, Bucureşti,
1995, p. 100.

3
numai aşa va fi în unire şi se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl, Fiul
şi Sfântul Duh”. Toate celelalte canoane care se referă la autocefalie sunt expresii de
manifestare ale acestui canon. Până în secolul al IV-lea, Biserica autocefală era la nivel
eparhial. Nu există o expresie a autocefaliei la nivel mitropolitan câteva secole, episcopul
unei cetăţi fiind capul, autocefal. Odată cu formarea sistemelor de organizare
bisericească, autocefalia trece de la nivel eparhial la nivel mitropolitan şi, după aceea, la
nivel Patriarhal.
Canonul 37 apostolic indică exact forma de conducere a Bisericii autocefale. În acelaşi
timp el cheamă pe toţi episcopii Bisericii respective să rezolve toate problemele ce pot
apărea, nu independent, ci în sinod, deoarece sinodul episcopilor, în sistemul Bisericii
autocefale reprezintă puterea supremă. Odată cu dezvoltarea şi organizarea Bisericilor
locale s-au impus şi nişte reguli care aveau menirea de a asigura legătura normală dintre
ele, pentru a se evita posibilele coliziuni. Un astfel de canon este şi canonul 2 al celui de
al doilea Sinod Ecumenic: „Episcopii să nu-şi întindă jurisdicţia asupra altor Biserici,
afară de eparhiile lor, nici să nu facă tulburări în Biserici, ci, potrivit canoanelor,
episcopul Alexandriei să cârmuiască numai Egiptul, iar episcopii Răsăritului să
administreze numai Rasăritul, păstrându-se pe seama Antiohiei prerogativele sinodului de
la Niceea; şi episcopii eparhiei din Asia să cârmuiască numai Bisericile din Asia, şi cei
din Pont numai pe ale Pontului, şi cele din Tracia să administreze numai pe cele ale
Traciei. Iar episcopii, nefiind chemaţi, să nu treacă peste eparhiile lor pentru hirotonie sau
pentru alte afaceri de conducere bisericească [...]”.
Ideea de autocefalie a fiecărei Biserici s-a precizat tot mai mult, până s-a ajuns la
stabilirea celor cinci Patriarhii apostolice: Roma, Costantinopol, Antiohia, Alexandria si
Ierusalim. După părerea lui Ciobotea I. D., astăzi, Biserica Ortodoxă Universală se
prezintă ca fiind o comuniune de Biserici autocefale surori, egale între ele, libere unele
faţă de altele în ceea ce priveşte conducerea administrativă, dar unite prin credinţă.
Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului se bucură de un primat de onoare, care se
exercită sub forma unui primat de „coordonare a coresponsabiliăţii în acţiuni care privesc
întreaga Ortodoxie4”. Acest titlu de Patriarh Ecumenic, a intrat în uz în Constantinopol
începând cu secolul al VI-lea, atunci când oraşul Constantinopol era capitala Imperiului
Roman. Titlul este doar unul onorific, care nu îi conferă autoritatea unei puteri bisericeşti
universale. Patriarhul Ecumenic nu are drepul de jurisdicţie universală, deci el nu poate
să se amestece în viaţa altor Biserici autocefale şi nici nu poate decide în numele altor
Biserici surori.
Astfel, între Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică există o diferenţă şi din acest
punct de vedere. Dacă Biserica Ortodoxă se bazează pe principiul egalităţii şi al
coresponsabilităţii Bisericilor surori, în Biserica Romano-Catolică, autoritatea supremă
este reprezentată de către episcopul Romei şi în nici un caz de către consiliul ecumenic al

4
Ilie-Dan Ciobotea, Autocefalia Bisericească: Unitate de Credinţă şi Libertate
Religioasă în Centenarul Autocefaliei Bisericii Orotoxe Române, Editura IBMBOR, 1987, p.
269.

4
episcopilor. Papa este considerat ca fiind „păstor universal, cu jurisdicţie ordinară şi
imediată asupra tuturor episcopilor şi credincioşilor romano-catolici”5.
Biserica Ortodoxă se distinge la acest capitol eclesiologic şi de Protestantism. Cu toate că
şi protestantismul pune accent pe libertatea Bisericilor locale, nu are conştiinţa de a
forma în totalitatea sa o singură Biserică.
În pofida faptului că Biserica Ortodoxă este alcătuită din mai multe Biserici autocefale,
ea are conştiinţa de a forma o unitate. Dacă nu ar fi aşa, atunci Otodoxia s-ar prezenta ca
fiind un grup de Biserici izolate. În fruntea unei Biserici Ortodoxe locale trebuie să fie un
episcop ortodox canonic, aflat în comuniune cu totalitatea Bisericilor Ortodoxe
autocefale. Tocmai din acest motiv nu oricine poate infiinţa Biserici locale noi,
„independente” sau „libere”, căci adevărata libertate nu provine din separaţie
bisericească, ci din afirmarea unităţii.

Autocefalia însă nu înseamnă doar drepturi. Libertatea de autoorganizare şi

autogestionare a vieţii eclesiale locale implică în egală măsură responsabilităţi. Aceste
drepturi nu sunt prezentate într-un sistem canonic codificat, ci reies dintr-un consens al
practicii vieţii Bisericilor autocefale:

a) dreptul de a avea propriul Sinod al episcopilor, acest sinod fiind singura

autoritate canonică pentru tot ceea ce priveşte organizarea vieţii bisericeşti;

b) dreptul de a alege proprii săi episcopi şi, în special, primatul său,

mitropolit sau patriarh, fără a avea nevoie de o confirmare a lor de către o autoritate
externă;

c) dreptul de a convoca sinoade şi adunări bisericeşti, care privesc

comunităţile de sub jurisdicţia sa;

d) dreptul de a întocmi şi promulga legi bisericeşti cu valabilitate pentru toate

comunităţile bisericeşti de sub jurisdicţia sa;

e) dreptul de a înfiinţa instanţe canonice sau tribunale bisericeşti în vederea

reglementării disciplinei bisericeşti;

f) dreptul de a stabili liber relaţii cu alte Biserici Ortodoxe autocefale şi de a

interprinde acţiuni de interes comun într-o anumită regiune, precum şi dreptul de a
promova dialoguri ecumenice cu alte confesiuni creştine (nu în numele Ortodoxiei
întregi);
g) dreptul de a sfinţi Sfântul şi Marele Mir;

h) dreptul de a canoniza sfinţi locali;

5
Ciobotea, Op.Cit., p. 270.

5
i) dreptul de a compune noi imne liturgice etc.

Aşadar, o Biserică autocefală poate să decidă în orice problemă care o priveşte direct.

Există, cu toate acestea, o mare diferenţă între o Biserică autonomă şi una autocefală. Cea
dintâi nu se bucură de toate drepturile de care se bucură Biserica autocefală. Pentru ca o
Biserică să poată deveni autocefală, ea trebuie sa indeplinească următoarele condiţii:

a) trebuie sa fie o Biserică matură, să aibă o experienţă de adminitraţie bisericească, să

aibă capacitatea materială şi spirituală de a menţine şi promova credinţa ortodoxă şi de a
organiza viaţa bisericească a unui popor în totalitatea sa, să se manifeste sinodal de o
anumită perioadă de timp şi să aibă capacitatea de a-şi gira afacerile singură;

b) să aibă cel puţin trei episcopi titulari ca să poată convoca sinodul ;

c) să existe dorinţa episcopilor şi a diferitelor dioceze dintr-o ţară de a deveni o

Biserică autocefală.

d) trebuie să aibă un teritoriu bine definit şi un context etnic sau cultural în care această
Biserică locală şi-a arătat capacitatea de a se pune în slujba sa şi de a-l aduce pe Hristos.
Cu alte cuvinte, e nevoie să fie dovedită o sudură profundă şi o simbioză trainică între
credinţa ortodoxă şi contextul etnic şi cultural al Bisericii care doreşte autocefalia;

e) autocefalia a fost adesea condiţionată de independenţa statală sau politică a

teritoriului sau a ţării în care se află Biserica locală respectivă. Ea trebuie să ţină seama
de împărţirea administrativă civilă, astfel încât să existe o legătură între organizarea
bisericească autocefală şi organizarea statală independentă, Această condiţie derivă din
canoanele 17 şi 28 ale Sinodului IV Ecumenic, precum şi al canonului 38 al Sinodului VI
Ecumenic, potrivit cărora, pentru o mai bună coordonare a vieţii bisericeşti şi misionare,
organizarea bisericească trebuie să ţină seama de evoluţia organizării civile;
f) Biserica Mamă, care are responsabilitatea canonică şi pastorală pentru Biserica
locală aflată sub jurisdicţia sa, trebuie să fie convinsă de posibilitatea şi necesitatea
acordării sau a recunoaşterii autocefaliei dorite de această Biserică locală-fiică.
Recunoaşterea acestei autocefalii şi, în general, drepturile şi îndatoririle majore legate de
ea, sunt precizate într-un act oficial şi solemn numit „Tomos”. Această recunoaştere a
autocefaliei de către Biserica-mamă, este adusă la cunoştinţa tuturor Bisericilor ortodoxe
surori, cărora li se cere să recunoască, la rândul lor, Biserica respectivă ca Biserică
autocefală soră.

Între Bisericile Autocefale trebuie să existe o relaţie de interdependenţă, de perihoreză.

Bisericile se intrepătrund prin existenţa lor eclesiologică în ciuda diferenţelor de natură
administrativă.

6
 2. Consideratii privnd vechimea si afirmarea autocefaliei romanesti de-a lungul
timpului
În spaţiul carpato-danubiano-pontic, unde creştinismul s-a aşezat statornic încă din
primul veac al erei creştine, adică din secolul I, din epoca apostolică, în secolele
următoare s-au constituit eparhii, în special în zona Dunării de Jos. Ele au culminat
printr-un moment de organizare a Bisericii din Sciţia Minor, ajunsă la nivel de
mitropolie, cu arhiepiscopia Tomisului în fruntea acestei organizări şi care avea un
anume fel de autonomie în cadrul organizării din întregul Imperiu Roman de Răsărit. Mai
târziu, am putea evoca semnificativ momentul creării, în secolul al XIV-lea, a statelor
feudale româneşti, când organizarea bisericească a venit să consfinţească această
independenţă statală prin organizarea mitropoliilor în Ţara Românească şi Moldova.
După recunoaşterea mitropolitului din Ţara Românească de către Patriarhia
Constantinopolului, în deceniile următoare ierarhii munteni au fost numiţi tot de
Patriarhia Ecumenică, în condiţiile în care noi aveam o Biserică încă tânără, abia
organizată în cadrul noului stat. Chiar de atunci în Moldova s-a dorit foarte mult ca
ierarhii de acolo să fie autohtoni. Din această dorinţă s-a născut ulterior mişcarea pentru
dobândirea autocefaliei. Patriarhia Ecumenică a recunoscut, în cele din urmă, la începutul
secolului al XV-lea, pe ierarhul moldovean Iosif I Muşat, ca prim mitropolit, acesta fiind
în funcţie mai dinainte de recunoaşterea sa.

„După 1453, Ţările Române au devenit principalul bastion de apărare a creştinătăţii“

Cum a reuşit Biserica noastră să-şi manifeste autonomia în noul context istoric, având în
vedere expansiunea otomană de după 1453?
În secolul al XV-lea s-au produs anumite mutaţii care au dus la creşterea importanţei
Ţărilor Române pe plan internaţional în cadrul luptei pentru libertate. În împrejurările
expansiunii otomane care a dus la însăşi căderea Bizanţului la 1453, Ţările Române au
devenit principalul bastion de apărare a creştinătăţii, a întregii Europe. Am avut şi noi un
aşa-zis „război al nostru de o sută de ani“, cum spunea istoricul Constantin C. Giurescu,
comparând situaţia de la noi cu Războiul de 100 de ani din vestul Europei, referindu-se la
lupta pentru apărarea libertăţii.
Până când s-a instaurat dominaţia otomană asupra Ţărilor Române, adică până spre
jumătatea secolului al XVI-lea, românii au avut independenţă politică, iar după această
dată ei şi-au păstrat autonomia. În vreme ce, în secolele următoare, până la Dunăre au
fost zone administrate direct de turci sub forma paşalâcurilor, în partea nord-dunăreană
Ţările Române au avut continuitate ca viaţă de stat. Faptul fundamental al istoriei noastre
medievale începând din secolul XIV-lea până în epoca modernă şi apoi pe întreg
parcursul epocii moderne până în ziua de astăzi este continuitatea statului românesc şi,
odată cu ea, şi continuitatea vieţii bisericeşti în forme specifice statului, care nu şi-a
pierdut niciodată fiinţa şi care a mărturisit în permanenţă, cu consecvenţă şi credincioşie,
Ortodoxia. De aceea Biserica noastră a avut mereu o legătură firească cu celelalte Biserici
Ortodoxe pe planul dogmatic, al învăţăturii de credinţă.
În acest context, în condiţiile în care patriarhatele din Răsăritul ortodox, inclusiv
Patriarhia Ecumenică, aveau mari dificultăţi în cadrul stăpânirii otomane, Ortodoxia
românească a devenit o mare sprijinitoare a Ortodoxiei din toate ţările răsăritene. Această
amplă susţinere de către Biserica Românească a întregii Ortodoxii reprezintă expresia
însăşi a autocefaliei, căci un asemenea consistent sprijin nu putea să vină din partea unei

7
Biserici fără capacitate de exprimare proprie. Avem, în toată această perioadă, expresii
elocvente privind faptul că ierarhii, începând cu mitropoliţii, erau aleşi în ţară şi abia apoi
aduşi la cunoştinţa Patriarhiei Ecumenice, doar pentru confirmare. Aceasta este o formă
de autocefalie.

Pe parcursul secolelor Evului Mediu, organizările de eparhii s-au făcut ţinând cont de
necesităţile locale. Sunt acestea un semn al autocefaliei manifestate timpuriu în Biserica
noastră?
Da. Spre exemplu, Episcopiile Râmnicului şi Buzăului au fost create la 1502-1503 în
cadrul acelui sobor de la Târgovişte sau de la Mănăstirea Dealu, condus de patriarhul
Nifon, acesta fiind invitat ca un conducător al Bisericii din Ţara Românească, nu în
calitatea sa de patriarh ecumenic, fiindcă nu mai era în scaun în acel moment. La acel
sobor au participat toţi egumenii şi stareţii mănăstirilor din ţară şi boierii, în frunte cu
însuşi domnitorul Radu cel Mare. De asemenea, crearea, mai târziu, a Episcopiilor
Huşilor şi Argeşului a fost gândită şi realizată în Biserica Moldovei şi cea a Ţării
Româneşti.
Un alt fapt semnificativ: faţă de teritoriile de la sud de Dunăre, unde turcii nu acceptau
construirea de biserici cu turlă, ele trebuind să fie, în general, joase, ba chiar uşor
îngropate, pentru a nu concura cumva geamiile musulmane, la noi tot timpul bisericile au
fost construite cu turlă, şi nu doar biserici mici, ci şi unele de mari dimensiuni pentru
vremea aceea, adaptate unor funcţiuni specifice. Astfel, Biserica „Sfântul Nicolae“ -
Domnesc de la Curtea de Argeş era una foarte spaţioasă pentru mijlocul secolului al XIV-
lea. Acelaşi lucru se poate spune despre Catedrala mitropolitană din Târgovişte, înălţată
de Sfântul Voievod Neagoe Basarab la începutul secolului al XVI-lea, ea putând cuprinde
cvasi-totalitatea populaţiei capitalei Ţării Româneşti. De asemenea, de mari dimensiuni
era, ca lăcaş mănăstiresc, biserica Mănăstirii Neamţ, ctitorită în 1497 de Sfântul Voievod
Ştefan cel Mare.
Stilurile ştefanian şi brâncovenesc - elemente de autonomie în arhitectura ecleziastică
românească

În cultura şi arta sacră de la noi există elemente specifice româneşti. Vorbiţi-ne despre
stilurile care marchează o autonomie privind arta bisericească din Evul Mediu românesc.
În Ţările Române s-au constituit o arhitectură şi o artă sacră cu trăsături specifice care s-
au inspirat în primele veacuri medievale din anumite orizonturi culturale, fie din mediul
constantinopolitan, fie din cel al Serbiei. Mai târziu au fost şi alte influenţe (în timpul
domniei lui Vasile Lupu - stilul armeano-georgian sau chiar barocul), toate topite într-o
sinteză specific românească, unde elementul tradiţional prevalează. Formele de exprimare
cele mai strălucite ale artei ecleziastice româneşti sunt: stilul ştefanian în Moldova, stilul
epocii clasice moldoveneşti, unde elementele alogene asimilate sunt de provenienţă
gotică, şi stilul brâncovenesc în Ţara Românească, unde barocul joacă rolul goticului de
înainte. Aici se creează sinteza extraordinară a artei brâncoveneşti, devenită mai târziu,
spre sfârşitul secolului al XIX-lea, stilul neo-românesc. Acestea sunt elemente care scot
în evidenţă personalitatea distinctă a Ortodoxiei româneşti, autonomia de care vorbim.
Un alt element care întăreşte ceea ce am spus mai sus este susţinerea, prin cărţile tipărite,
a Ortodoxiei de pretutindeni. Noi am avut un tipar cu multe cărţi care nu erau destinate
doar uzului intern, ci servea nevoilor credincioşilor din afara ţării noastre, celor de limbă
slavă şi greacă. La Mănăstirea Cetăţuia de lângă Iaşi a funcţionat o tipografie în limba

8
greacă, în special pentru nevoile credincioşilor greci aflaţi sub dominaţie turcească. În
Ţara Românească, mitropolitul Antim Ivireanul tipărea cărţi în limba greacă, arabă,
georgiană, trimiţând până şi tipografie în Antiohia şi Georgia.

Pe de altă parte, au fost momente în care la noi s-au discutat problemele importante
privind învăţătura de credinţă ortodoxă. Să ne aducem aminte, spre exemplu, de Sinodul
de la Iaşi din 1642, când a fost studiată Mărturisirea de credinţă a mitropolitului Petru
Movilă, adoptată apoi în întregul Răsărit ortodox.
Lumea ortodoxă a fost sprijinită de Biserica din Ţările Române şi pe plan economic,
financiar. Ne întoarcem la epoca lui Vasile Lupu, care a plătit datoriile Patriarhiei
Ecumenice, urmare a cărei binefaceri Moldova a primit moaştele Sfintei Cuvioase
Parascheva. Timp de mai multe secole, numeroase aşezăminte religioase de la noi au fost
închinate la Locurile Sfinte şi ele au susţinut economic Patriarhiile de la Constantinopol,
Alexandria, Antiohia, Ierusalim, precum şi aşezămintele monahale din Grecia, de la
Muntele Athos, din Ţara Sfântă şi din alte părţi ale Ortodoxiei.
Apoi, mitropolitul Varlaam, din vremea lui Vasile Lupu, a fost chiar unul dintre
candidaţii la scaunul de patriarh ecumenic. Iar, în 1643, patriarhul Ierusalimului, Teofan,
aflat în vizită prin părţile noastre, împreună cu alţi ierarhi din ţară au sfinţit Sfântul şi
Marele Mir, care este un moment deosebit de semnificativ pentru ceea ce însemna
Biserica din Ţara Moldovei în acea vreme.
O altă lucrare sfântă care dovedeşte autonomia Bisericii din Ţările Române este
canonizarea de sfinţi.
Aici avem exemplul Cuviosului Nicodim de la Tismana, considerat sfânt încă din
perioada Evului Mediu. Ştim apoi de canonizarea Sfântului Ierarh Nifon, patriarhul
Constantinopolului, consfinţită la Curtea de Argeş prin aducerea moaştelor sale de la
Athos de către domnitorul Neagoe Basarab, în 1515. La fel s-au petrecut lucrurile cu
constituirea tradiţiei legate de canonizarea Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, a cărui
canonizare s-a consfinţit în părţile noastre. Tot ţinând de autocefalie sunt elementele
constitutive care se referă la cultul, cinstirea deosebită pentru sfinţii ale căror moaşte au
fost aduse pe teritoriul ţării noastre, unele dintre ele rămânând aici. Putem aminti astfel
pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfânta Filofteea, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou de la
Basarabi, adus în 1774 în Catedrala mitropolitană din Bucureşti, Sfântul Grigorie
Decapolitul, care din Evul Mediu are moaştele la Mănăstirea Bistriţa. Toate vorbesc
despre o viaţă bisericească extrem de bine organizată, o trăire neabătută întru învăţătura
ortodoxă, o comuniune frăţească permanentă cu celelalte Biserici Ortodoxe.

3. Recunoasterea autocefaliei confirmare a demnitatii si prestigiului B.O.R. in

cadrul Ortodoxiei universale
Tara avea nevoie de o constituţie şi o nouă lege organică bisericească. Decretul din 3
decembrie 1864 cuprindea o prevedere care făcuse multe valuri în vremea aceea, şi
anume numirea de către domn a ierarhilor. A fost o mişcare puternică în anii următori,
pentru a se trece la alegerea ierarhilor şi confirmarea lor de către domn. Deci, mergeau
împreună întocmirea unei noi constituţii şi a unei noi legi organice. Constituţia din 1866
are o prevedere semnificativă la situaţia Bisericii. În articolul 21 se spunea: „Biserica
Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă
unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor“. Deci, aceleaşi două
idei menţionate mai înainte: unitatea din punct de vedere dogmatic cu Biserica
9
Constantinopolului, iar, pe de altă parte, independenţa din punct de vedere administrativ.
Autocefalia, în sensul în care era ea concepută, însemna mai mult decât autonomie. Ea
era sinonimă cu independenţa, dobândită mai întâi pe plan politic, şi mai apoi bisericesc.
În proiectul Legii organice dezbătute atunci s-a introdus aceeaşi idee în articolul 2 din
proiect. A fost transmis patriarhului Grigorie al VI-lea, care a exprimat aceleaşi
obiecţiuni pe care, în timpul lui Cuza, patriarhul Sofronie al III-lea le manifestase. Acesta
a fost motivul pentru care Constituţia a fost aprobată cu acea prevedere din 1866, iar
Legea Organică a ajuns să fie votată în 1872, dar nu a mai menţionat expres autocefalia
BOR. Cu toate acestea, în 3 articole din această lege apare menţionată autocefalia
Bisericii noastre (art. 9, 10 şi 12). Legea organică a fost adusă la cunoştinţă de
mitropolitul primat Nifon noului patriarh ecumenic Antim al VI-lea, de la care
neprimindu-se nici un răspuns, s-a considerat a fi fost acceptată tacit.
După acest moment s-a produs o îngheţare a problemei autocefaliei. Ea a fost reluată în
timpul lui Ioachim al III-lea, care şi-a început păstorirea în 1878. Odată cu păstorirea lui
Ioachim suntem într-o nouă realitate istorică, după Războiul de Independenţă.
Dobândirea independenţei de stat atrage după sine independenţa bisericească
În 1882, în ziua de 25 martie, Biserica noastră a săvârşit un act foarte important, şi anume
sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir. Faptul acesta a dus la al doilea moment de încordare a
relaţiilor cu Patriarhia Ecumenică, trimiţând scrisoare şi mitropolitului primat Calinic
Miclescu, prin care reproşau acest gest ca fiind o îndepărtare de la canoane. Au urmat
răspunsuri demne din partea Bisericii noastre. Din toamna lui 1884, când a avut loc
urcarea pe tronul de la Constantinopol a patriarhului Ioachim al IV-lea, a început o
activitate intensă de pregătire, de reluare a problemei autocefaliei, printr-o contactare
repetată a Patriarhiei Ecumenice.
În februarie 1885, Sinodul nostru a elaborat principalele doleanţe pe care le avea Biserica
Română pentru exprimarea acestei autocefalii într-o formă stabilă, care să aibă şi
confirmarea Patriarhiei Ecumenice. În 20 aprilie 1885, Sinodul nostru a trimis scrisoarea
oficială de recunoaştere a autocefaliei, iar la 25 aprilie s-a convocat Sinodul Patriarhal şi
s-au întocmit trei documente fundamentale: Tomosul de recunoaştere a autocefaliei şi
două scrisori, una către mitropolitul primat Calinic Miclescu şi alta către primul ministru
D. A. Sturza. Cele trei documente exprimă, într-un cadru solemn, recunoaşterea
autocefaliei BOR, ca un fapt legitim în concordanţă cu canoanele bisericeşti şi cu
realităţile istorice. La 1 mai, în plenul Sinodului nostru, a fost anunţată oficial
recunoaşterea autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică. Au fost traduse aceste
documente şi, în 6 mai, a fost citit Tomosul, iar scrisorile au fost făcute publice. Pe 7 mai
a fost trimisă o scrisoare de mulţumire Patriarhiei Ecumenice, pentru gestul recunoaşterii.
Toate Bisericile Ortodoxe au fost anunţate că, de acum, Biserica Română este Biserică
soră cu cea Ecumenică, iar Sinodul român este Sinod frate cu cel constantinopolitan, în
această comuniune a egalilor.

4. Sfintirea Sfantului si Marelui Mir – marturie vazuta a

autocefaliei bisericesti
Decretul Organic din 1864, primul document oficial ce prevedea independenţa Bisericii
Ortodoxe Române, a fost urmat de o serie de legi ce reconfirmau acest statut al
organizării bisericeşti din ţara noastră. Dintre acestea, cele mai importante sunt prima
Constituţie a României, din 1866, şi Legea Organică promulgată de Sfântul Sinod al

10
Bisericii Autocefale Române din 1872. Cu aceste temeiuri legale, Sfântul Sinod a săvârşit
actul specific unei Biserici Autocefale, în Joia Mare a anului 1882, la 25 martie: Sfinţirea
Marelui Mir. În tot acest timp a avut loc un schimb diplomatic de scrisori între
cancelariile bisericeşti de la Bucureşti şi Constantinopol.
MăreşteCea mai recentă sfinţire a Marelui Mir a fost săvârşită de Sinodul BOR în Joia
Mare a anului 2007
“Decretul Organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale” promulgat de
domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 3 decembrie 1864 nu a rămas singurul proiect de lege
ce prevedea autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Astfel, prima Constituţie a
României, din 1866, la art. 21 preciza: “Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea
dominantă a Statului român. Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de
orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica ecumenică a răsăritului în
privinţa dogmelor. Afacerile spirituale, canonice şi disciplinare ale Bisericei Ortodoxe
Române se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi
speciale. Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai Bisericei Ortodoxe Române sunt aleşi după
modul ce se determină prin o lege specială”. În anul 1872 a fost promulgată “Legea
Organică pentru alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor eparhioţi, cât şi a constituirii
Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române”, aşadar o proclamare oficială
a autocefaliei din partea autorităţii bisericeşti.
Autocefalia BOR – “nici contestată, nici contestabilă”
Proclamarea independenţei de stat a României la 9 mai 1877, recunoscută de Congresul
de Pace de la Berlin din 1878, a dus la sporirea prestigiului ţării noastre la nivel
european. Încercările Sfântului Sinod de a obţine recunoaşterea independenţei bisericeşti
de către Patriarhia Ecumenică s-au lovit de refuzul Patriarhului Ioachim al III-lea, care,
într-o scrisoare din 1879, afirma că Biserica românească se află “sub suprema
suzeranitate spirituală” a scaunului constantinopolitan. Scrisoarea de răspuns a
Mitropolitului Primat Calinic Miclescu, din 16 ianuarie 1880, reamintea, cu argumente
istorice, că Patriarhul Ecumenic nu avea nicio autoritate în problemele administrative ale
Bisericii Ortodoxe Române, numind autocefalia “un fapt incontestabil şi indiscutabil”. În
acelaşi an, Patriarhul Ecumenic adopta o atitudine mai moderată asupra problemei de
fond a autocefaliei, insistând asupra formei: “Marea noastră Biserică a lui Hristos nici că
s-a gândit vreodată, nici că se gândeşte să contesteze absolut şi în principiu autocefalia
Prea Sfintei Biserici Ortodoxe din România”. În acest sens, afirma: “Nu socotim nici
contestată, nici contestabilă autocefalia Prea Sfintei Biserici Ortodoxe a Sfinţiei Voastre,
ci contestate şi contestabile considerăm principiul şi modul în care Sfinţia Voastră crede
că această autocefalie se capătă”. Dincolo de independenţa politică a principatelor unite şi
de argumentele istorice unanim cunoscute, “se mai cere imperios şi actul de consacrare
bisericească” a autocefaliei, pe care scaunul constantinopolitan îl putea emite.
“Este bine a se împlini şi neînsemnata formalitate”
Urmare a corespondenţei dintre cancelariile bisericeşti de la Bucureşti şi Constantinopol,
Mitropolitul Primat Calinic Miclescu, în şedinţa Sfântului Sinod din 25 mai 1880,
amintea interesul imediat al Bisericii Ortodoxe Române. Conform sumarului şedinţei
sinodale, deşi înaintea Patriarhului Ecumenic “şi a reprezentanţilor săi a susţinut din toate
puterile şi cu toate argumentele autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, totuşi, în faţa
Prea Sfinţiţilor Membri ai Sfântului Sinod, se simte dator a observa că ar fi bine ca
această autocefalie să fie recunoscută şi de Marea Biserică, pentru care ar propune să se
facă cuvenitele demarşe din partea Sfântului Sinod, după exemplul şi al altor Biserici

11
Ortodoxe”. Astfel, de ambele părţi se observă o atitudine împăciuitoare, Sfântul Sinod
socotind “că este bine a se împlini şi neînsemnata formalitate”, pentru ca “Biserica
Ortodoxă Română să fie totdeauna în bune relaţiuni şi în strânsă legătură cu Sanctitatea
Sa Patriarhul şi ca autocefalia ei să fie recunoscută şi formal de Marea Biserică”.
25 martie 1882 – Sfinţirea Marelui Mir
Episcopul Melchisedec Ştefănescu al Romanului, într-o scrisoare din 9 ianuarie 1882,
arăta Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice că “la facerea Sfântului Mir trebuie
luate măsuri foarte serioase şi trebuie oameni foarte competenţi şi experimentaţi, ca să nu
se compromită acest act prin neştiinţă şi să devenim ridicoli”. Şi continua, cu o
recomandare: “Despre Sfântul Mir nu trebuie a se face nici un zvon public, nici chiar în
Sinod a se trata, ci trebuie procedat imediat la faptă, ca la un drept incontestabil al
Bisericii noastre. El trebuie a se efectua în săptămâna patimilor din anul acesta căci, după
uzul Bisericii, numai atunci se săvârşeşte”.
Sfinţirea Marelui Mir, la 25 martie 1882, în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti, a iscat
o nouă tensiune din partea Patriarhiei Ecumenice. Conform sumarului şedinţei sinodale
din 28 mai 1882, Iosif Naniescu, Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, “aminteşte Sfântului
Sinod de marele act săvârşit în Biserica noastră în ziua de 25 martie anul curent, adică
sfinţirea Sfântului Miru. Atunci, zice I.P.S. Sa (Iosif Naniescu, n.r.), nefiind Sfântul
Sinod convocat în sesiune specială, nu s-a putut forma un act oficial în această privinţă,
deşi la sfinţire au coliturghisit mai toţi membrii Sfântului Sinod, în număr de 14. Dar ceea
ce nu s-a putut face atunci, să se facă acum spre a se vedea că întreaga Biserică
Românească a participat la acest mare act. Această propunere, primindu-se în unanimitate
de membri, Sfântul Sinod ia act şi exprimă deplinele sale mulţumiri, mai întâi IPS
Mitropolitului Primat, care a luat iniţiativa întru aceasta şi apoi Domnului Ministru al
Cultelor V.A. Ureche şi întregului guvern al Majestăţii Sale Regelui, care au dat tot
concursul material pentru realizarea actului.”
Într-o scrisoare datată 10 iulie 1882, Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea se declara
indignat că a trebuit să afle “din cele publicate prin ziare” despre acest gest al Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Totodată, în “epistola patriarhicească şi
sinodicească”, nu se adresa Mitropolitului Primat al României şi Preşedinte al Sfântului
Sinod, cum era titulatura oficială, ci “Mitropolitului Ungrovlahiei şi tuturor celorlalţi
ierarhi din de Dumnezeu păzita Românie”. Mitropolitul Primat Calinic Miclescu, în
deschiderea sesiunii de toamnă a Sfântului Sinod, la 15 octombrie 1882, a adus la
cunoştinţă sinodalilor textul epistolei Patriarhului Ecumenic: “În cel din urmă timp am
primit o epistolă patriarhicească, sinodicească, ce se va comunica Frăţiilor Voastre, în
care veţi vedea şi veţi constata, cu aceeaşi durere ca şi mine, acea tendinţă regretabilă.
Prea Sfinţitul Patriarh, împreună cu Sfântul său Sinod, bazându-se pe nu ştim care
informaţiuni de gazete şi nevoind a ţine în seamă faptele glorioase petrecute în ţeara
noastră şi schimbările naturale provocate prin ele şi mergând chiar până a ne contesta
dreptul Sfinţirei Sfântului Mir, a crezut de cuviinţă a ne adresa o epistolă lipsită cu
desăvârşire de spiritul dragostei cu care ar trebui să se adreseze Bisericile Ortodoxe una
către alta, lipsită chiar – e dureros să o spun – de respectul datorit unei Biserici
autocefale, datorit mai ales Bisericii unei ţări, care atâte secule a vărsat cu abundenţă
bogăţiile ei asupra acelor monastiri şi acelei naţiuni ale cărora interese le apără astăzi
Prea Sfinţitul Patriarh cu atâta zel.” Sfântul Sinod a aprobat alcătuirea unei comisii
conduse de Mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei, care să pregătească un răspuns
potrivit adresat Patriarhiei Ecumenice. Redactarea i-a revenit Episcopului Romanului,

12
Melchisedec Ştefănescu, care urma să pregătească un raport argumentat teologic, canonic
şi istoric, prin care să fie demontate acuzaţiile venite de la Constantinopol.

5. Autocefalia in dialogul panortodox

Bibliografie
1. Preot Doctor Claudiu Cotan, Ortodoxia si miscările de emancipare natională, Editura
Bizantină, București, 2004
2. Ilie-Dan Ciobotea, Autocefalia Bisericească: Unitate de Credinţă şi Libertate
Religioasă în Centenarul Autocefaliei Bisericii Orotoxe Române, Editura IBMBOR, 1987
3. Ioan Floca, Recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române-Aspectul Canonic-
Istoric Administrativ în volumul Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă, EdituraIBMBOR,
Bucureşti, 1995
4. Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu,Istoria bisericească universală, București 1992
5. Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Câteva consideraţii privind vechimea „autocefaliei” Bisericii
Ortodoxe Române, în vol. Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, 1885-
1985”, Bucureşti, 1987
6. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, de apărută la editura
Sophia, București, 2000
7. Mărturii ale monahului Rafail, Editura Anastasia, București, 1994
8. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Cartea a III-a – Roadele Sfântului Mir în
viaţa duhovnicească, trad. Pr.Prof.Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucureştilor,
Bucureşti, 1989
9. Pr.Prof.Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucureştilor, Bucureşti, 1989
Studii teologice
10. Justinian, Patriarhul României, Cuvânt la Sfinţirea Marelui Mir din anul 1965, în Rev.
Mitropolia Ardealului, nr. 7-8/1966
11. Liviu Stan, Autocefalia şi Autonomia în Ortodoxie, în rev. Mitropolia Olteniei, anul
XIII(1961), Nr. 5 – 6, mai-iunie, p. 283.
12. Pr.Prof.Ene Branişte, Cuvânt de învăţătură la Sfinţirea Marelui Mir din anul 1978, în
Rev.Mitropolia Olteniei, nr.7-8/1978

13