Anda di halaman 1dari 6

14.10.

2010
ANTROPOLOGIE

Curs1

Antropos (din gr.) = om


Logos (din gr.) = stiinta sau cuvant, ratiune
Antropologie = cuvant despre om
Logos = ratiunea intrupata a Lui D-zeu (in terminologia teologica)
Fiinta cuvantatoare = omul
Fiinta necuvantatoare = animalul
Natura, manirea, vocatia, omul.
Antropologia este stiinta prin care omul incearca sa se cunoasca pe sine insusi.

ana logos
↓ ↓
in sus, directie
inainte, maniera
de sus in jos mod de a gadi
conduita
caracter

Ce este Omul?
Este o fiinta rationala, verticala, graitoare (cuvantatoare).
Definitie: Omul este o fiinta de maxima complexitate si cu greu se poate gasi o definitie.
Aceasta se sustrage la modul etic (moral) oricarei definitii. Niciun tratat filosofic nu da o
definitie Omului. Singura „definitie morala” ne spune ca este Om tot ceea ce se naste
om.
- burghezii, chiaburii „sunt ca lipitorile si sug sangele poporului”
- evreii „erau intocmai sobolanilor ce trebuiau exterminati, deratizati.
„Filosofia, antropologia sunt ochelari prin care vedem lumea, omul.”
Hagel : „Nu tot ce ni se pare familiar ne este cunoscut”.

18.10.2010

Curs 2

Lumea ideilor, lumea esentelor, conceptelor, a valorilor calauzatoare ale omului, este
lumina dotata cu un grad maxim de realitate.
Filosofii antici considerau ca esentele lucrurilor sunt mai reale decat lucrurile in sine.
Si filosoful si astronautul privesc cerul si totusi cei doi cauta lucruri deferite. Filosoful
cauta, uitandu-se spre cer, sa se regaseasca pe sine, cauta sa inteleaga in ce masura ii
influenteaza stelele viata. Filosoful stie ca existenta este dedublata: ca interioritate
cugetatoare (subiect) si exterioritate cugetatoare (obiect).
Omul este si subiect si obiect al cunoasterii. Filosofia da dovada de egocentrism,
folosoful raporteaza intreaga existenta la sine.
Omul este chemat sa participe la o ordine superioara care se cheama logos, sa dea
seama de rationalitatea lumii in care traieste, sa dea sens si semnificatie tuturor
lucrurilor inconjuratoare. Si omul nu va constientiza cine este el pana nu
constientizeaza asta prin arta, religie la lumea ideilor, la Fiinta (in teologie se numeste
D-zeu).
1. Ontologia (sau teoria existentei) are domeniu al reflectiei filosofice;
2. Gnoseologia - teoria cunoasterii;
3. Axiologia – teoria valorilor.
Ontologia se constituie in momentul in care filosoful incepe sa se intrebe ce sunt
lucrurile dincolo de aspectul lor fizic, sensibil, vizibil, pipaibil, perceptibil.
Ontologia umanului apare si ea prin raportare la metafizica, in momentul in care
filosofia se intreaba ce suntem noi, oamenii, dincolo de existenta noastra trupeasca.
Intrebarea la care incearca sa raspunda antropologia filosofica este: „Exista ceva in om
mai adanc decat el insusi?”
Ce ar fi in om mai adanc decat el insusi? Ar fi Absolutul, netrecatorul, eternul,
nepieritorul, imuabilul (neschimbabilul).
Filosofia s-a vazut concurata de teologie, amandoua cerceteaza Absolutul.
Citat: „ Daca Omul de intelege ca o creatura a Lui D-zeu sau ca o maimuta parvenita –
oricare dintre aceste acceptii va determina o diferenta sensibila in comportamentul sau
fata de starile de lucruri adevarate; in cele doua cazuri va auzi in interiorul sau porunci
foarte diferite.” A. Gehlem.
NATURA = ORIGINE
Gehlem spune ca sunt posibile doua raspunsuri mari: la origine Omul se poate intelege ca
avand o origine pur biologica (naturala) sau una supranaturala.
↓ ↓
maimuta parvenita creatura a Lui D-zeu
- vocatio = chemare, menire (din latina)
- materialism = omul a aparut din intamplare
- creationism = omul a aparut cu un rost, cu un scop.

28.10.2010
Curs 3

Terminologia persoanei este rodul teologiei crestine. A aparut in primele secole ale erei
crestine din dorinta Parintilor Bisericii de a prinde cat mai bine in cuvinte dogma Sfintei
Treimi – o substanta, trei persoane. Cand vorbim de persoana, in lumea greaca era cel de
prospon , inseamna masca de teatru, figura artificiala, rol, personal de teatru,
parte a capului situata sub cutia craniana, adica fata, chipul unui om.
Pros - prepozitie – catre, spre + ops - ochi = prosopon a fost preluat de
latini prin persoana.
Individul – este omul ca atare, omul ca fiinta ca atare;
Persoana – este fiinta cu trasaturi, cu identitate, cu care se poate discuta.

Conceptii, perceptii asupra fiintei umane

1. Omul ca masina. Una din perspectivele cu privire la om il abordeaza pe acesta


din prisma a ceea ce poate sa faca. Faptul ca oamenii sunt considerati masini este
evident atunci cand masina il inlocuieste pe om. Patronul prefera masina in locul
omului, astfel masina ajunge egala cu omul din perspectiva patronului.
2. Omul ca animal. O alta conceptie il vede pe om din regnul animal, ca pe o fiinta
derivata din una din speciile superiaore ale regnului animal. El a venit in fiinta
prin acelasi gen de proces prin care au venit si animalele si va avea acelasi sfarsit.
Cei ce adopta aceasta perspectiva considera ca nu exista nicio diferenta calitativa,
singura diferenta fiind una de grad, omul este un animal superior sau mai evoluat.
3. Omul ca fiinta sexuala. Psihologul austriac, Sigmund Freud, a considerat ca
sexualitatea reprezinta insusirea fundamentala a omului. El a dezvoltat o teorie
intreaga a personalitatii in jurul sexualitatii umane si intregul comportament uman
poate fi explicat pe baza energiei sexuale. Desigur, acesta teorie a lui a fost
amendata in timp, desi sexul este in ziua de astazi cea mai buna marfa vaduta.
4. Omul ca fiinta economica. O alta teza afirma ca fortele economice sunt cele care
motiveaza cu adevarat fiinta umana. Aceasta conceptie porneste de la premisa ca
nevoile omului sunt de natura materiala, el avand nevoie de hrana, haine, etc,
nevoile de natura presanta ale omului fiind de natura materiala. Ideologia care a
dezvoltat aceasta conceptie se numeste consumism (motorul societatii de
consum). Filosofia consumismului este una simpla, omul trebuie sa consume cat
mai mult si cat mai bine. Dezvoltarea este egala cu consumul.
5. Omul ca marioneta a Universului. Printre anumiti filosofi existentialisti gasim
ideea ca omul este pierdut in univers, este la discretia fortelor din jurul lui. Aceste
forte sunt vazute ca forte oarbe, forte ale hazardului, ale intamplarii. Practic omul
apare ca traind intr-o lume ostila sau indiferenta de nevoile lui personale si fata de
aspiratiile lui. Este o perspectiva straina crestinismului, atee cu privire la om si
existenta lui in lume.
Filosoful Bertrand Russel: Faptul ca Omul este produsul unor cauze care nu au avut
nici o perspectiva asupra obiectivului pe care il realizau; ca originea lui, maturizarea
lui, sperantele si temerile lui, iubirile si crezurile lui nu sunt altceva decat rezultatul
unor combinatii accidentale ale atomilor; ca nici focul, nici eroismul, nici intensitatea
gandului si a sentimentului nu pot pastra o viata individuala dincolo de mormant; ca
toata truda veacurilor, intregul devotament, intreaga inspiratie, intreaga stralucire a
geniului uman ajuns la apogeu, sunt destinate nimicirii o data cu marea moarte a
sistemului solar si, intregul templu al realizarilor omului, trebuie sa fie ingropat in
mod inevitabil sub daramaturile unui univers in ruine – toate aceste lucruri – daca nu
chiar dincolo de orice disputa, sunt totusi aproape atat de sigure, incat nici o filosofie
care le respinge nu poate nadajdui sa dainuie.
Doar pe fundamentul acestor adevaruri, doar pe temelia ferma a disperarii de
nealinat, poate fi de acum incolo cladita, fara nici un risc, locuinta sufletului...
Scurta si lipsita de putere este viata omului; asupra lui si asupra intregii lui rase
pieirea inceata si sigura se asterne intunecata si fara mila.
Oarba in fata binelui si raului, nepasatoare in fata distrugerii, materia omnipotenta
continua pe drumul ei neabatut; omului condamnat astazi sa piarda ce are mai scump,
maine sa treaca el insusi prin poarta intunericului; nu-i ramane decat sa nutreasca
inainte de caderea loviturii, gandurile alese, care-i inobileaza scurta sa viata; sfidand
cu mandrie fortele irezistibile care ii tolereaza, pentru o clipa, cunoasterea si
condamnarea, pentru a sustine singur – un Atlas obosit, dar de nezdruncinat – lumea
careia propriile lui idealuri i-au dat o infatisare in pofida marsaluirii puterii
inconstiente ce calca totul in picioare”.

1.11.2010
Curs 4

„Masina este un om mai performant, iar omul este o masina mai putin performanta. „ (M.
Androne)
6. Omul ca fiinta libera. Neconstransa de nimeni si nimic, aceasta persoana
accentuaeaza libertatea de vointa, capacitatea de a alege si considera ca esenta
personalitatii lui se afla la nivelul vointei.
7. Omul ca fiinta sociala. Omul este, in primul rand, om al societatii si omul este
om cat timp traieste in societate.
8. Conceptia crestina. Aceasta conceptie sustine ca omul este coroana creatiei
divine, ca este Creatie a Lui D-zeu, facut dupa chipul si asemanarea Lui. Cu alte
cuvinte, omul nu trebuie vazut ca un proces evolutiv orb, intamplator, ci este
rezultatul unui act planificat, constient, a Lui D-zeu. Omul nu este un animal
superior, ci o fiinta calitativa, deosebita de celelalte fiinte vii, este altceva decat
celelalte fiinte vii, este o fiinta speciala care are un destin special si anume,
partasia vesnica cu Cel care l-a creat. Aceasta conceptie ii acorda omului o
demnitate aparte si doar in acest caz putem vorbi in mod legitim de nobletea
fiintei umane.

15.11.2010

Curs 5

Filosofia lui Socrate si Platon

Filosofii presocratici (sec VII – V ) se inderetniceau cu studiul Naturii, erau niste


fiziologi, urmareau sa identifice natura lumi extraumane (matura – naturii ). Arheum
(principiul primordial) unitatea si coerenta lumii. Arhee – principiu, temei, baza. Esenta,
inceputul intregii diversitati este fie aerul, apa, etc. Trebuie sa gaseasca un principiu.
Socrate (n. cca. 470 î.Hr. – d. 7 mai 399 î.Hr.) a avut o viata interesanta si un sfarsit
tragic pentru ca a fost acuzat de impietate, el credea ca exista un diamon care-i dicteaza
lui ce este bine sau rau, ori acest diamon nu exista printre zeii Athenei. Orice atac asupra
Zeilor era implicit un atac asupra statului, iar Socrate nu a fost singurul care a suferit din
aceasta pricina. Socrate refuza sa fuga si isi asuma propria filosofie, astfel ea devine un
fapt de viata si plateste cu propria viata. Socrate este important si prin faptul ca a fost
magistrul lui Platon (n. cca. 427 î.Hr. — d. cca. 347 î.Hr.). Noi cunoastem filosofia lui
Socrate gratieelevului sau, Platon. Filosofia se transmitea pe cale orala in antichitate, iar
Platon a scris foarte mult.
Socrate credea ca omul are adevarul in sufletul lui, ca adevarul este inascut fiintei umane,
ca maestrul nu are altceva decat sa-l moseasca. In pedagogie aceasta metoda se numeste
„metoda euristica” (gasesc, caut, descoper). Socrate mai spunea ca omul este chemat sa
aiba o viata virtuoasa, cunoasterea Binelui se face prin cunoasterea lui. Cu alte cuvinte,
omul rau este nestiutor. Preocuparile lui Socrate sunt de ordine etica. El credea ca exista
un Bine absolut si daca omul asculta de glasul ratiunii (logos), atunci isi va fudamenta
intreaga existenta pe temeiul binelui. In planul cunoasterii, el credea ca omul este dator sa
se cerceteze pe sine insusi. Cunoaste-te pe tine insuti → cunoaste adevarul din tine. Acest
imperativ de autocunoatere a ramas de la Socrate incoace un imperativ al nostru, al
tuturor. Nimeni nu poate trai virtuos in afara acestei cunoasteri.
Daca binele este valoarea care-i foloseste omului extrem de mult, atunci omul va alege, in
cunostinta de cauza, binele si astfel va duce o viata fericita. O viata fericita este o viata
virtuoasa. O data cu Socrate, etica capata o valoare foarte mare.

16.11.2010

Curs 6

Antropologia stoica sau despre nevoia absoluta de perfectiune

Filosofia stoica apare la inceputul sec. III i.Hr. Fondatorul doctrinei stoice este filosoful
Zenon. Idealul intelepciunii stoice consta in acceptarea senina, linistita a suferintei,
virtutea fiind insotita permanent de durere. Viata este o lupta continua, un efort sustinut
de invingere, depasire a nenumaratelor obstacole si primejdii. Filosoful Seneca afirma ca
virtutea este avida de primejdii. Virtuos poate trai doar cel care se confrunta in viata cu
greutati considerabile, suferinte, altfel spus, este o conditie esentiala a exercitarii
virtutilor morale.
Stoicii raporteaza intreaga ierarhie a valorilor morale la vointa. Pentru ei binele este ceea
ce satisface vointa ferma. Ceea ce este considerat rau la un moment dat, nu mai este astfel
in momentul in care s-a schimbat atitudinea vointei fata de lucrul respectiv. Cu alte
cuvinte, binele si raul, sub aspect moral, nu-si au originea in lucruri, evenimente,
intamplari exterioare omului, ci in atitudinea specifica omului fata de el. Sa nu ne mire in
aceste conditii ca, de exemplu, cele mai grele suferinte (de natura fizica) devin pentru
stoici lucruri usor de suportat din moment ce au fost acceptate liber, de buna voie, din
moment ce el insusi le doreste. Chinuit de cumplite dureri fizice intr-o calatorie in insula
Rodos, stoicul Posidonius, striga „durere intetestete, niciodata nu ma vei face sa admit ca
esti un rau”
Kant s-a oprit asupra acestei afirmatii : Posidonius a reactionat astfel pentru ca era
constient ca suferinta lui fizica nu era urmarea unei nedreptati, el nu era vinovat de
propria lui suferinta, de aceea ea il innobila, el suferea pe nedrept. Astfel spus, virtutea,
fericirea, intelepciunea pentru stoici depind de libertatea si corectitudinea opiniei noastre,
atitudinii noastre fata de intamplari. Stoicul era ferm convins ca nimic nu poate rezista
unei opinii juste.
Stoicii considerau ca in univers totul se petrecea strict determinat, ca intreaga desfasurare
a evenimentelor urmeaza imperativele unei ratiuni supreme. Exista un progres al lumii
spre bine, tot universul tinde spre bine, iar suferinta mea este practic neinsemnata in
raport cu splendida alcatuire si armonie din univers.
Etica stoica este una de ordin terapeutic. Ca si filosoful epicureic, stoicul gaseste refugiul
in sine insusi, in propria lui morala, in viata lui virtuoasa, virtutea rezidand in
conformarea vietii la necesitatea cosmica.
Conform opiniei stoicilor, hazardul nu are nici un loc in univers deoarece toate
evenimentele, toate procesele, toate lucrurile sunt legate intre ele prin necesitate. Nimic
nu se poate sustrage necesitatii absolute, nici chiar evenimentul cel mai neinsemnat sau
miscarea cea mai fina nu se pot produce fara a fi cauzate strict.
Evenimentele, asa-zise intamplatoare, nu sunt in realitate decat niste evenimente ale caror
cauze ne sunt pana in prezent necunoscute. Aceste cauze exista fiind inserate intr-o
ordine implacabila ce se extinde la infinit.
Aceasta cauzalitate, aceasta necesitate absoluta stapaneste intregul univers si mai poarta
numele de Fatalitate sau Destin.
Cauzalitatea de care vorbim este buna pentru ca, fara ea, ar fi haos, dezordine, insa gratie
ei fiecare lucru este la locul sau si survine la timpul sau. In acest univers armonios si
strict totodata, logic vorbind, cea mai mica perturbare ar putea intrerupe intregul sir al
evenimentelor si ar arunca totul in haos.