VIATA PROFETULUI MOHAMED

Dintre toţi întemeietorii de religii universale, Mahomed este singurul căruia i se cunoaşte, în linii
mari, biografia (izvoarele cele mai importante sunt Coranul - în arabă, al Quar'an,
"Propăvăduirea" - şi informaţiile transmise de Tradiţie - în arabă, al-Hadit, "Zicerea", "Spusa".
Trebuie precizat însă că valoarea istorică a acestor surse nu e întotdeauna sigură).

Profetul Muhammad ibn Abdallah s-a născut la Mecca in jurul anului 570. Tatăl sau moare cu
puţin timp înainte de naşterea sa, iar mama sa când el avea doar 6 ani. Este crescut de unchiul
sau Abu Talib de la vârsta de 8 ani. La 12 ani călătoreşte în Siria, unde un călugăr creştin
recunoaşte semnele tainice pe umărul lui Mohamed care îi vestesc vocatia de prooroc. Se
căsătoreşte cu prima lui nevastă, Khadija la vârsta de 25 de ani (ea avea 40); soţia sa a avut un
rol considerabil în viaţa Profetului: ea l-a încurajat mult în încercările sale religioase. Casătoria
avea să fie fericită; Mahomed, care după moartea Khadijei avea să aibă încă nouă neveste, nu
şi-a luat altă soţie cât timp Khadija a fost în viaţă. Datorită caracterului său integru este ales ca
membru într-o organizaţie numită Alianţa pentru Caritate. Este pentru un timp caravanier, având
posibilitatea sa călătorească mult. Era cunoscut de toţi ca fiind o persoană foarte corectă şi cu un
suflet foarte bun.

Nu se prea cunosc amănunte ale vieţii lui Mohamed dinaintea primelor revelaţi, către anul 610.
Potrivit tradiţiei, ele au fost precedate de lungi perioade de "retragere spirituală" (tahannut) în
peşteri şi în alte locuri însingurate, practică străină politeismului arab. E foarte posibil ca
Mahomed să fi fost impresionat de vegile, rugăciunile şi meditaţiile anumitor călugări creştini pe
care îi întâlnise sau de care auzise vorbindu-se în călătoriile sale. Un văr al Khadijei era creştin.
În plus, anumite ecouri ale predicaţiei creştine, ortodoxe ori sectare (nestoriene, gnostice),
precum şi ideile şi obiceiurile ebraice, erau îndeajuns de cunoscute în oraşele arabe.

Cu toate că, în timpul lui Mahomed, este puţin probabil ca religia Arabiei Centrale să fi fost
modificată de influenţe iudeo-creştine, prin evreii (prezenţi într-un mare număr la Iatrib - viitoarea
Medina) si creştinii (prezenţi la Mecca, majoritatea de condiţie foarte umilă, probabil sclavi
abmisieni şi insuficient instruiţi), Profetul a luat contact cu elemente iudeo-creştine.

La 40 de ani, Mahomed are o revelaţie descrisă în felul următor: pe când dormea în peştera în
care îşi petrecea recluziunea lui anuală, îngerul Gabriel a venit la el, ţinând o carte deschisă în
mâini şi i-a poruncit "Rosteşte acestea!". Cum Mahomed refuza să citească din carte, Îngerul i-a
apăsat "cartea pe nări şi pe buze", aproape sufocându-l. Când, a patra oară îngerul i-a spus:
"Rosteşte!", Mahomed l-a întrebat "Ce trebuie să rostesc?". Îngerul i-a răspuns atunci: "Rosteşte
(adică: predică!) în numele Domnului care te-a făcut! Care a făcut omul dintr-un cheag de sânge.
Propăvăduieşte, căci Domnul tău este cel mai darnic, el l-a luminat pe om cu ajutorul penei de
scris şi l-a învaţat pe om ceea ce nu ştia"(90: 1-5) Mahomed a început să citească cu voce tare şi
îngerul s-a depărtat de dânsul. "Apoi m-am trezit şi eram ca şi cum cineva ar fi scris în inima
mea". Autenticitatea acestor experienţe pare neîndoielnică. "Dictarea" Coranului a fost deseori
însoţită de convulsii puternice, de accese de febră sau de răcirea trupului.

Muhammad începe sa predice, întâi în familie şi printre cunoştinţe, apoi publicului larg. La început
el este ignorat de majoritatea oamenilor, iar mai apoi ridiculizat. Totuşi, el reuşeste să atragă din
ce în ce mai mulţi oameni la noua sa religie. Cu fiecare an care trecea, noi capitole erau revelate
din Coran. Pe măsură ce numărul celor ce îl urmau creştea, Muhammad devine o ameninţare la
adresa conducătorilor societaţii sale şi este persecutat, alături de cei care îl urmau. Un timp s-a
bucurat de protecţia unchiului sau Abu Talib, dar după moartea acestuia Muhammad este nevoit
să îşi părăsească oraşul natal şi să meargă cu un grup de musulmani devotaţi în
oraşul Yatrib în 622, unde fusese invitat de două triburi rivale, care acceptaseră să-l recunoască
drept conducător spiritual şi se aşteptau ca el să le arbitreze disputele. Acest eveniment se
numeşte Hejira şi marchează începutul anului Islamic. Hejira înseamnă în arabă "emigrare".
Numele oraşului este schimbat în Medina('Oraşul' (în arabă), ca prescurtare de la numele
complet de 'Oraşul Profetului' (al Madinat al-Nabi)) [1]

Muhammad devine conducătorul oraşului şi în scurt timp Medina devine capitala primului stat
islamic. Acest stat este imediat atacat de vecinii mai puternici din Mecca, însă Muhammad
reuşeşte să câştige câteva bătălii importante Badr si Uhud, asigurând securitatea statului său.
Acesta continuă să se extindă şi în cele din urmă Muhammad cucereşte Mecca fără vărsare de
sânge in 630. În tot acest timp, versete din Coran continuă să îi fie revelate, acestea fiind o parte
aşternute în scris, iar o alta memorate de către companionii Profetului.

Muhammad a murit la 63 de ani, in 632. La moartea sa, în peninsula arabică exista un factor de
coeziune ce pentru prima dată în istorie, va duce, în deceniile şi secolele următoare, la o
veritabilă unificare a acesteia (şi nu numai) într-un stat islamic. Chiar din timpul vieţii Profetului s-
a putut realiza o unificare religioasă în peninsulă, deşi unificarea politică s-a facut doar mai târziu,
în timpul primului calif, Abu Bakr. Impedimentul unificarii totale a fost dijma (zeciuiala, zakat-ul)
percepută de agenţii ( 'ummal) Profetului pentru finanţarea continuării razboaielor de cucerire, în
afara peninsulei).

Astfel, din chiar timpul vieţii lui, dar mai ales în perioada în care succesorul său a fost Abu Bakr,
au aparut 2 miscari de contestare care au fragmentat noua comunitate (ummah) şi au divizat
politic peninsula; e vorba despre Yamama în Arabia centrală, sub conducerea unui profet
concurent, numit Musailima Ibn-Habib şi despre alt focar de contestare, de data asta în sud, în
Yemen, sub conducerea lui 'Aihala al-'Ansi, poreclit "negrul". Tradiţia păstrează memoria acestei
realităţi în diverse scrieri ale biografilor si istoricilor musulmani (de ex. visul lui Mahomed, si
scrierile lui Balad-huri).

Biografiile lui Muhammad care toate sunt produse de istoria oficială islamică, sunt 'istorii sfinte',
apologetice ('hagiografii'). Ele subliniază atât umanitatea sa, cât şi natura lui fantastică, relatată
de o abundentă sumă de tradiţii (al-hadith-urile stau mărturie în acest sens). În Europa, odată ce
mitologia creştină a fost demontată în măsura posibilului pentru a căuta istoricitatea diverselor
sale personaje sacre şi a evenimentelor relatate în care aceştia au fost antrenaţi doar sau au fost
de-a dreptul protagonişti, istoricii şi hermeneuţii s-au aplecat şi asupra biografiei, inerent
idealizate, a Profetului. Toţi subliniază dificultatea colosală a muncii de separare a prozei
fantastice, pioase, de relatarea strict istorică şi biografică. Soluţia, aşa cum subliniază islamologul
contemporan Anne-Marie Delcambre, nu putea fi decât una singură : abandonarea ideii de a
răsturna acest amplu eşafodaj ridicat de tradiţia islamică şi preluată necritic de specialiştii
musulmani; această idee de a respinge în bloc întreaga constructie din cauza abundentelor
idealizări, îşi are originea atât în munca teologilor creştini, cât şi a adversarilor lor iluministi, în
secolul al XVII-lea, al XVIII -lea şi al XIX-lea.

Punctul acestora de vedere este fundamentat, e adevarat: istoria oficială a fost scrisă la Bagdad
(într-un mediu urban şi cosmopolit deci, şi nu cel tribal iniţial), în secolul al IX-lea (adică la 2
secole după moartea Profetului), şi ea nu putea sa redea decât un portret prea flatant al acestuia
şi al clanului său haşemit, întrucât abasizii, învingătorii şi succesorii omeiazilor, se trăgeau din
Abas, unchiul lui Mahomed. Trebuie spus şi că această istorie a fost scrisă de convertiţi, care
erau adesea de origine persană (asta e cazul în special cu celebrul istoric Tabari), care erau
adesea fară o cunoaştere directă a moravurilor deşerturilor Arabiei (Tabari, de exemplu, a locuit
pentru mai bine de jumătate de secol la Bagdad), preocupaţi fiind să obţină favorurile califilor
abasizi, însă de asemenea să convingă noii musulmani ne-arabi, ce erau din ce în ce mai
numeroşi şi proveniţi din colţuri din ce în ce mai îndepărtate de Arabia.

Aşa cum spunea până şi orientalistul iezuit Henri Lammens, ce poate fi definit oricum mai puţin
animat de simpatie pentru islam, "în loc să demolam întreaga construcţie a istoriei pioase
musulmane, trebuie să ne mulţumim a o demonta piatră cu piatră, pentru a examina mai apoi
calitatea materialelor folosite".

De aceea munca istoricului actual este una de 'psihologie istorică': în faţa unei istorii prea
perfecte, trebuie căutate continuu punctele slabe prin care se poate întrezări realitatea prozaică.
Aceasta este metoda criticii moderne în istorie. Ea ţine cont în analiza veridicităţii afirmaţiilor
hagiografice de contextul istoric în ansamblul lui, ori pentru Arabia deşertică a secolului 7 acesta
este o lume tribală, ale cărei cutume trebuie cunoscute şi înţelese ca să putem aprecia ce este
valid sau nu în descrierile oficiale idealizate. Portretul lui Mahomed care rămâne după efectuarea
acestei munci, nu poate fi decât al unui om al timpului şi locului său. Doar astfel pot deveni
inteligibile evenimentele care au şocat generaţii de creştini, indivizi a caror religie a apărut pe
ruinele unor strălucite civilizaţii, pe eşafodajul unor state a caror vechime precede cu prea multe
secole apariţia statalitaţilor în deşertul inospitalier.

Nu mai poate mira, de exemplu, faptul că Profetul a fost un războinic atunci când n-a avut de
ales, şi nici mijloacele şi condiţiile extraordinare pe care el le-a folosit. Astfel, departe de
descrierea idealizată a Hagirei, critica istorică arată că Mahomed şi grupul lui de imigraţi la Iatrib
a fost întâmpinat cu o oarecare ostilitate de anumiţi leaderi arabi locali (de ex. Abdalah bin Ubai
(cunoscut ca 'ipocritul' de către istoria pioasă musulmană), şi care, în opinia unor orientalişti,
simbolizează de fapt un grup mai larg de adversari ai lui Mahomed la Medina) ca şi de către cele
3 triburile avute de evrei (aceştia, pe lângă activitatea de artizanat (bijutieri) erau şi agricultori,
deţinând şi exploatând mari şi prospere livezi de palmieri (curmalieri)). Profetul şi adepţii lui au
trăit deci clipe grele la Medina, vieţuind în sărăcie şi suferind de boli specifice locului mai umid
(paludismul).

Acolo unde se refugiaseră (şi unde Profetul a sosit ca arbitru între 2 triburi arabe rivale), ei au
trebuit să-şi câştige existenţa în mod umilitor, ca zilieri ai evreilor (Ali, vărul Profetului, de
exemplu, a fost tocmit de un evreu cultivator de curmalieri pentru a scoate apa din puţ şi a-i uda
acestuia plamierii). Regimul acesta de subzistenţă nu putea continua indefinit. Ospitalitatea
auxiliarilor ('ansar'-ii) avea şi ea limite, aşadar mecanii au trebuit să se descurce singuri la un
moment dat. Şi au făcut-o în felul lor beduin, anume prin jaf ('razie'), adică prin ceea ce în istorie
a rămas cunoscut ca "mascacrul sacrilegiu de la Nakhla". Masacrul este numit astfel pentru că a
fost un atac contra unui grup format majoritar nu din luptători, ci din comercianţi (caravanieri); el
este numit 'sacrilegiu', pentru că a avut loc într-o lună sfântă ('Rajab'), când la Meca aveau loc
pelerinaje si târguri de schimb.

Atacul a avut loc noaptea, iar Mahomed şi adepţii lui s-au folosit de înşelăciune pentru a se
apropia de caravana mecană : s-au ras în cap şi s-au îmbrăcat în pelerini aflaţi în drum spre locul
sacru de pelerinaj de la Kaaba (pelerinajul şi adorarea pietrei de la Kaaba este la origine un ritual
pagân (politeist) arab, adoptat şi de noua religie islamică).

Strategema a provocat fără îndoială discuţii în comunitatea islamică a acelui timp, căci ea ridica
semne de întrebare de natură morală, mărturie ne stă textul coranic, care se face ecoul acestor
nelinişti (surata 2, verset 217).
Cum era de aşteptat, Alah îi va da dreptate Profetului. Motiv pentru care practica a putut fi
continuată si extinsă contra mecanilor, care, cum ştim, n-au acceptat islamul si care au rîs de
profet atâta timp : ei îi reproşau că acesta 'preia tezele străinilor, ale evreilor si creştinilor din jur,
abandonând tradiţia strămoşească' (i se reproşa, de ex., că 'revelaţiile îi sunt dictate de un sclav
creştin grec, Giabr, care avea un comerţ cu bijuterii la Meca'), îl numeau nebun şi posedat de
duhuri rele ('maşnun'), şi, culmea jignirii pentru un arab, îi puseseră eticheta de 'castratul'
(abtar = impotent, bărbat fără descendenţi masculini, măgar castrat), pentru că nu avea decât
fete (pentru arabii timpului, naşterea unei fete era o veste rea, care echivala în cel mai bun caz cu
lipsa unei naşteri.

Coranul conţine ecouri ale unor astfel de mentalităţi patriarhale, pe care les critică (vezi surata
16, versete 58 si 59). Astfel, raziei de la Nakhla îi va urma, în martie 624, la Badr, atacul contra
caravanei lui Abu Sufian, care revenea din Siria bine garnisită cu marfă (era numită 'marea
caravană de primăvară'). În mod necesar, pentru o populaţie aflată permanent sub spectrul
foamei, cum este aceea seminomada a 'deşertului deşerturilor', o credinţă care justifică jaful nu
poate să fie decât extrem de atrăgătoare: islamologii (de ex. Anne-Marie Delcambre) pun pe
seama acestui fapt o parte importantă din numărul celor care s-au convertit, atunci la începuturi,
la noua religie a lui Mahomed. De această dată, caracterul josnic al atacului este însă şi mai
pregnant, în măsura în care grupul lui Mahomed practic îsi ataca rude apropiate (cum e cazul cu
Abu Bakr, al cărui fiu era printre caravanieri, şi a lui Omar, al cărui unchi era şi el alături de Abu
Sufian, şi chiar unchiul Profetului, anume Abas, sau fiul lui Abu Talib, care si el îi era rudă
apropiată, dar chiar si ginerele Profetului se afla printre comercianţii călători). Mahomed a
ordonat ca rudele lui directe să fie cruţate, fapt care a scandalizat pe unii musulmani care aveau
şi ei rude printre caravanieri, aşa cum ne transmite istoria tradiţională (unul dintre ei spune : 'Ne
omorâm taţii, fraţii si unchii, şi el ne cere să nu-i omorâm unchiul … pe Dumnezeu, dacă-l
întâlnesc pe Abas, îi voi da primul cu sabia-n cap!) Avem astfel o surată (capitol al textului sacru
islamic) numită 'Prada' , al cărei prim verset incită credincioşii la supunere în faţa lui Mahomed.
Prada trebuia împărţită în ordine doar...

Din acest moment în care situaţia materială a micii comunităţi s-a mai întremat, Mahomed îsi
îndreaptă atenţia spre adversarii săi politici de la Medinaa, începând astfel o serie de asasinate
motivate politic. Prima victimă este poetul evreu Kaab ibn Aşraf, gură prea slobodă care luase
prea des în rîs revelaţiile lui Mahomed.

Odată ce şi-a văzut consolidată poziţia în Medina, Mahomed căută motive, şi desigur a găsit,
pentru a-i expulza pe evrei din oraş, evident deposedându-i de bunuri cu această ocazie. Primii
sunt cei din tribul Banu Kainuka, bijutieri de meserie… Astfel, gruparea lui Mahomed va fi
pregătită atât logistic cât si financiar pentru bătălia care se anunţa deja, căci evident, kuraişitii de
la Meca doreau răzbunarea alor lor si a jafurilor repetate ale lui Mahomed.

Bătălia va fi pierdută totuşi de trupele lui Mahomed din cauza lăcomiei unei părti a trupeor sale
(arcaşii), care la un moment dat, rupând disciplina militară şi-au părăsit poziţiile pentru a se
repezi spre împarţirea prăzii (şansele păreau atunci a le surîde din nou musulmanilor). Strategii
mecani vor profita de eroare, întorcând de partea lor sorţii confruntării. Răzbunarea va fi cruntă :
Mahomed însuşi este rănit, iar unchiul său Hamza este ucis. Atunci când trupul acestuia este
prezentat de către combatanţii mecani soţiei lui Abu Sufian (numită Hind), aceasta se va apleca
asupra cadavrului, va smulge ficatul mortului şi va mânca din el. Hamza îi ucisese doar cu ocazia
jafului de la Badr, atât tatăl cât şi fratele, başca un unchi…

Dupa înfrângerea de la Ohod, o umilinţă serioasă pentru comunitatea musulmană, trebuia să fie
făcut ceva pentru a ridica moralul si reumplut buzunarele, ori soluţia o ştim deja: jaful. Dupa
expulzarea din oraş şi jefuirea tribului de evrei bijutieri Banu Kainuka, a urmat la rând un alt trib
de evrei, anume Banu Nadir, care au fost acuzati de complot. Cea mai mare parte dintre ei se vor
îndrepta spre Kaibar. Înca un pas deci, si oraşul devin pur, căci rămăseseră doar evreii din tribul
Banu Quraiza. Aceştia însă, aşa cum vom vedea, în afară de a fi si ei jefuiţi mai târziu, vor fi şi
exterminaţi. Mecanii însă nu se vor mulţumi doar cu victoria de la Ohod (versantul unui munte
aflat lângă Medina), şi vor organiza un alt atac al Iatribului, de data asta cu o armată de 3 ori mai
numeroasă. Musulmanii vor organiza apărarea oraşului, aceştia săpând, la sugestia unui
convertit pers (un fost sclav eliberat) un şanţ în jurul aşezării (de unde numele rămas în tradiţia
istorică islamică de "batălia şanţului"; tehnica asta de apărare era total necunoscută arabilor).

Ideea a fost genială şi salvatoare, căci mecanii n-au reuşit să treacă tranşeul, şi vor face astfel
cale-ntoarsă. După efort, urmează, evident, răsplata bine-meritată, căci mai rămăsese încă un
trib de evrei de jefuit, doar că aceştia vor plăti cu viaţa dispoziţia proastă a şefului tribului arab
Aws, care rănit mortal fiind după lupta şanţului, n-a mai fost deloc înclinat să-şi respecte
angajamentele de garant al securităţii lor.

Astfel, bunurile vor fi trecute în proprietatea musulmanilor, bărbaţii evrei vor fi executaţi prin
decapitare, iar femeile şi copii vor fi vânduţi ca sclavi, căci era nevoie de bani, din ce în ce mai
mulţi bani, pentru a alimenta maşina de război ce era din ce în ce mai des folosită. Banul, cum se
zice, este nervul războiului. Pentru executarea pedepsei, în piaţa centrală a Medinei au fost
săpate alte şanţuri, de asta dată nu pentru apărare, ci pentru îngroparea evreilor decapitaţi.
Măcelul are loc o zi întreagă, sub ochiul atent al Profetului, care asistă în linişte la execuţia
"duşmanilor lui Alah şi ai Profetului Lui", aşa cum ne raportează tradiţia musulmană. La căderea
nopţii, ultimii evrei sunt decapitaţi la lumina torţelor, fiecare victimă având dreptul la un strigăt
"Alah e mare!" din partea musulmanilor prezenţi. Evreii, dogmatic vorbind, n-au nimic de reproşat
musulmanilor: aceştia i-au tratat exact în modul în care ei înşisi, la rândul lor, au tratat numeroase
populaţii sedentare, în procesul de cucerire sângeroasă a Canaan-lui promis lor.

Aşa cum Biblia justifică cruzimea triburilor de evrei ce măcelăreau bătrâni şi copii când întâlneau
o aşezare canaaneană, tot aşa şi Coranul justifică gesturile abominabile ale lui Mahomed (surata
33): "Aţi omorât o parte dintre ei, i-aţi făcut sclavi pe o alta; Alah v-a făcut moştenitorii
pamânturilor lor, al locuinţelor şi bunurilor lor, chiar dacă paşii voştrii n-au călcat niciodată acest
pământ." Mahomed îşi va lua cu această ocazie o concubină dintre evreicele înrobite. Mahomed
va pleca apoi (în 629) spre Kaibar, unde se refugiaseră evreii tribului Banu Nadir, după
expulzarea şi jefuirea acestora la Medina, pentru a-i mai jefui o dată de bunuri (evreii aveau din
nou livezi de palmieri), cu această ocazie luându-si încă o concubină evreică, pe frumoasa Safia,
de numai 18 ani (el avea pe atunci 59 de ani).

Mahomed va sfârşi prin a-şi domina adversarii mecani, cucerind finalmente oraşul idolatrilor.
Inamicii săi cei mai aprigi se vor converti pentru a-şi scăpa pielea (de ex.: Abu Sufian, Kalid ibn
al-Walid, Amr ibn al-As).

Mahomed, la intrarea în oraş va executa o parte dintre inamicii săi neconvertiţi, în special dintre
acei care l-au umilit în mod atât de barbar în vremea când era doar "orfanul nebun al lui
Abdalah", dar va arăta clemenţă faţă de alţii, dovedind un fin simţ politic.

Religia înfiinţată de el reprezintă un progres considerabil pentru lumea din care făcea parte, şi
asta se va vedea cu ochiul liber secole de aici încolo, când islamul ieşind din peninsulă va
îngloba, dar mai important, va reusi sa asimileze strălucite civilizaţii.

Nu există o scădere tipic islamică care sa explice de ce civlizaţia la baza căreia stă învăţătura lui
Mahomed stagnează de prea multe secole, căci eroarea este de fapt comună tuturor
monoteismelor şi în parte tuturor religiilor: oricât de valoroase pot fi nişte precepte la un moment
dat, el vor fini prin a se dovedi neadaptate unei epoci diferite, ori din păcate dogmele religioase
au dificultăţi majore în a se modifica pe măsura ce timpul trece şi societatea se schimbă; lumea
creştină a cunoscut şi ea blocaje si distorsiuni care au ţinut-o pe loc mai bine de o mie de ani, în
întunericul obscurantismului creştin.

Se poate spune că Mahomed a fost un om al timpului şi locului în care s-a născut (de aceea
biografia lui şochează atât de mult persoanele trăitoare în secolul 21 şi care nu sunt educate în
morala islamică), însă în acelaşi timp şi-a depăsit în anumite privinţe epoca, aşa cum arată
anumite reforme pe care le-a introdus cu religia lui în societatea tribală a Arabiei secolului al 7-
lea.
Istoricii şi sociologii spun că nimic din istoria timpurie a religiei lui Mahomed nu prevestea
stagnarea de care suferă civilizaţia islamică de mai bine de jumătate de mileniu. Mesajul acestuia
a fost unul similar celorlalte religii monoteiste abrahamice, dacă nu cumva chiar unul mai coerent
şi credibil, dată fiind perioada mai târzie în care noua religie a apărut. Spiritul tribal care i-a
îmbibat pe arabi cu o imensă dragoste de libertate dintotdeauna, ca şi cu o sănătoasă doză de
scepticism în ce priveşte orice formă de concentrare a puterii şi deciziei, modul democratic în
care lumea tribală arabă lua deciziile privitoare la comunitate, sunt doar câteva elemente care
prevesteau şi în fapt chiar au produs efecte favorabile dezvoltării impetuoase a civilizaţiei la baza
cărei stătea mesajul lui Mahomed. Piedica, sau "vina", trebuie deci căutată, cel puţin în parte, mai
târziu, şi nu în epoca sau mesajul iniţial, de altfel destul de ambiguu şi divers, al Profetului. Istorici
ca B. Lewis şi D. Sourdel consideră că turnura antiraţionalistă pe care a luat-o islamul ca reacţie
a mişcării mutazilite a fost decisivă în grăbirea falimentului. Tolerată un timp, filozofia a fost
treptat respinsă ca un corp străin, iar ortodoxiile şi fanatismele fratricide n-au făcut decât să
învenineze climatul intelectual, după ce-l denaturaseră pe cel politic. Lungul şir de execuţii ale
ereticilor şi lista nesfârşită de cărţi ale filozofilor arabi arse în piaţa publică, a provocat lent
dar inexorabil declinul final.

Alţi specialişti, mai direcţi în exprimarea tezelor lor, cum este de ex. antropologul francez de
origine algeriană Malek Chabel, spune că "mediul cultural şi istoric în care trăiesc populaţiile
arabe, persane şi turceşti, şi în general cele musulmane, este principala frână împotriva renaşterii
civilizaţiei islamului; acest mediu este strivit de tradiţia înrobitoare a unei veneraţii extatice, a
gândirii inchizitoriale şi a absenţei autocriticii, ansamblu refractar la orice idee de progres;
blocajele sunt identificate de mult timp, anume proasta guvernare şi imposibila separare a
religiosului de politic". Or, explică autorul lucrării Islamul şi Raţiunea, "această separare,
laicizare, nu poate să fie acceptată decât după ce textul sacru a fost reinterpretat şi trecut
prin critica raţionalistă." Proiect început de marele Taha Husein, dar lăsat în paragina pe
pământul islamului (între timp de asta se ocupă occidentalii...). Chabel adaugă: "Raţiunea este
firul roşu, criteriul (al-furqan) care separă două specii umane, anume acei care cred în
Dumnezeu şi cei care cred în om, acei care consideră că fără Dumnezeu omul n-ar exista, şi cei
care, fără a jura pe "moartea lui Dumnezeu", consideră totuşi că omul, prin propriile lui capacităţi,
e capabil să inventeze aici şi acum atât paradisul cât şi infernul. Un alt factor de blocaj îl
reprezintă chiar propriul succes de altă dată, care între timp nu a rămas decât o frumoasă
amintire. Chabel se exprimă de această manieră: când islamul merge rău, vocea raţiunii are
dificultăţi în a se face auzită; considerabila rămânere în urmă a islamului se explică în parte prin
eşecul musulmanilor de a depăşi vechile ambiţii de cucerire, de a supravieţui trecutului lor
glorios. Regresul politic şi militar a provocat în fapt un alt regres mai devastator, anume acela al
civilizaţiei. Vânzătorii de iluzii s-au înmulţit."