Antropologii folosesc termenul enculturare[1] pentru a denumi procesul de dobândire

prin care noii membri ai unei societăţi interiorizează toate aspectele culturii lor.
Propunem folosirea termenului pentru a defini procesul prin care individul din grupul
etnic minoritar îşi dobândeşte tradiţiile, limba, utilizarea artefactului material şi întreaga
colecţie de legende mituri, folclor şi crezuri populare. Dacă oamenii trec de la un grup la
altul, are loc procesul numit aculturare prin care individul dobândeşte credinţele
Celuilalt printr-o resocializare a sa.

Aceste procese sunt explicate de următoarea schemă:

Individ Individ

(Membru al grupului minoritar) (Membru al grupului

majoritar)

aculturare

enculturare enculturare

Grup minoritar Grup majoritar

În ambele cazuri individul este supus unui proces de învăţare/dobândire de noi forme de
comportament care în studiile de specialitate sunt explicate de teoria modelării[2]. Pe
scurt, acest proces constă în mai multe etape, care pot fi rezumate în următorii termeni:

- individul (membru al grupului minoritar sau majoritar; observatorul) observă un

individ aparţinând celuilalt grup (modelul);

- observatorul se identifică cu modelul, adică începe să creadă că este la fel ca şi

modelul, doreşte să fie ca modelul sau consideră modelul atractiv şi demn de a fi imitat;

- observatorul conştientizează că acel comportament observat sau descris va fi

funcţional. Adică, persoana ajunge să creadă că acel comportament va aduce rezultatul
dorit, dacă este imitat într-o anumită situaţie.

- Individul îşi aminteşte acţiunile modelului, atunci când se confruntă cu împrejurări

relevante şi reproduce comportamentul ca reacţie la acea situaţie.

- Urmează executarea acţiunii reprodusă în situaţia relevantă de stimuli, îi aduce

individului satisfacţie, consolidând legătura dintre el şi noul grup

Apar două situaţii: una în care individul reproduce întocmai comportamentul dobândit şi
atunci rezultă fenomene de aculturaţie şi alta în care individul reproduce parţial
comportamentul şi atunci intervine alterarea.
Asimilarea se referă la fuziunea culturală în care două grupuri se amestecă astfel încât
devin o singură entitate. În acest caz, graniţele grupului devin mai permeabile.

Sociologul american Milton G. Gordon (1964) distinge şapte dimensiuni ale asimilării:
culturală, structurală, maritală, de identificare, atitudine receptivă (absenţa prejudecăţii),
comportament receptiv (absenţa discriminării) şi atitudine civică (absenţa conflictului de
valori şi de putere).[3]

Asimilarea este naturală atunci când are loc în relaţiile directe dintre grupurile etnice
eterogene. Ea apare din nevoia de consolidare a vieţii sociale, economice şi culturale
comune. Căsătoriile mixte sunt calea principală de realizare a asimilării naturale.

Există şi asimilarea forţată, un sistem de măsuri guvernamentale sau politice privind

învăţământul, cultura şi alte sectoare ale vieţii sociale ce au ca scop accelerarea artificială
a proceselor de asimilare prin reprimarea sau limitarea în utilizarea limbii şi în
exprimarea valorilor culturii minorităţilor. În acest sens menţionăm un aspect surprins în
localitatea Mahmudia începând cu anii 1950 când după cum declară învăţătoarea Albineţ
Ecaterina: „am început alfabetizarea şi cu cei mici şi cu cei mari. Mi-a fost greu că-ci cei
mai mulţi lipoveni nu ştiau deloc româneşte, dar au învăţat repede că au vrut şi erau
deştepţi.”[4]

Aculturarea este un termen preluat din antropologie, care se referă la schimbările

introduse în două sisteme culturale, ca si rezultat al contactului si difuziei de elemente culturale,
în ambele direc_ii (Berry, 1980). Desi defini_ia sugerează un proces echilibrat si bidirec_ional al
schimbării, în realitate adesea membrii unei culturi au tendin_a de a domina membrii celeilalte
culturi cu care interac_ionează. Rezultatele acestui proces, depind prin urmare de maniera în
care
este implementată schimbarea si de felul în care sunt gestionate conflictele care intervin pe
parcursul său.

Cuvântul "aculturare" reprezintă procesul de a învăţa o nouă cultură, spre deosebire de

enculturaţie.

nseamnă transbordarea într-o nouă societate unde cultura este diferită, dar face parte de
asemenea din adaptarea de care avem nevoie pentru a face faţă în timp ce propria noastră
comunitate se schimbă (ex. se dezvoltă) în jurul nostru.

REACŢIA INDIVIZILOR LA ŞOCUL CULTURAL: ACULTURAREA ŞI

ALIENAREA

Am ales drept motto al acestui referat, următorul citat

de Edward Hall „Cultura înseamnă comunicare, iar
comunicarea înseamnă cultură”, deoarece, precum se observă,
pe bună dreptate, în literatura de specialitate „Conceptele de
comunicare şi cultură sunt inseparabile. Comunicarea, ca
interacţiune socială, este procesul prin care indivizii din
aceeaşi cultură sau din culturi diferite îşi transmit reciproc
mesaje. Întregul proces este influenţat de cultura căreia îi
aparţin deopotrivă emiţătorii şi receptorii. Cum, cînd, unde, în
ce fel, prin ce mijloace se comunică sunt chestiuni dictate de
cultura fiecăruia” [Pascu, p. 6].

În general dezvoltarea umană şi existenţa în societate

presupun schimbul de informaţii dintre indivizi. „Etimologia
latină a termenului comunicare („com”, „cum” – împreună şi
„munis” – lucruri) sugerează însăşi esenţa procesului:
comunicarea este un proces, prin care 2 entităţi schimbă între
ele mesaje formulate într-un mod comun” [Luca, p. 10].

Sub genericul extrem de simptomatic, al comunicării

interculturale, se află comunicarea între reprezentanţi ai unor
culturi distincte, interacţionînd în diverse contexte şi din
diferite motive.

De prin secolul XVIII, Europa se confruntă cu extinderea

viziunilor culturale, prin intermediul descoperirii culturii
aborigenilor din America şi Asia. Astfel apare necesitatea de
dezvoltare a culturii comunicării, întrebuinţării normelor şi
capacităţilor comunicative, deoarece aceasta vizează
„abilitatea de a realiza un larg spectru de acte comunicative”
[Isac, p. 157]. Însă este necesar să menţionăm că,
comunicarea interculturală există din cele mai vechi timpuri
ale istoriei şi civilizaţiei omenirii ca, de exemplu, cele mai
frecvente fiind în antichitate contactele economice şi
războaiele de cucerire. Comunicarea reflectă cultura. Iar
cultura după cum afirmă Braudel, „este o civilizaţie care nu a
ajuns la maturitate încă, la expresia sa optimă; care nu şi-a
asigurat creşterea. În aşteptare, şi aşteptarea poate să dureze,
civilizaţiile vecine exploatînd-o în mii de feluri” [Civilisation
materiélle…, vol. I, 1979, p. 79 apud Leclerc, p. 22]. Anume
confuzia, incertitudinea, dezorientarea trăită de oameni atunci
cînd sunt nevoiţi să se manifeste într-un mediu social sau
cultural care le este necunoscut, subînţelege starea de
anxietate, definită ca şoc cultural.

Astfel, astăzi cînd comunicarea interculturală a devenit

indispensabilă, prin schimbul de experienţă, job, turism şi
multe alte mijloace de contact cu alte culturi, indivizii încearcă
anumite stări de anxietate manifestate prin confuzii,
incertitudine şi dezorientare atunci cînd sunt nevoiţi să se
manifeste într-un mediu social sau cultural necunoscut, trăind
astfel, ceea ce specialiştii numesc şoc cultural. Atunci cînd
reprezentanţi ai unor culturi diferite vin în contact, ei aduc cu
sine şi scot în evidenţă, inconştient, elementele specifice
culturii lor, fie perceptuale sau socio-culturale. Confruntaţi cu
şocul cultural – cu inevitabile sentimente negative de
nemulţumire, frustrare, confuzie – indivizii pot ajunge, după
părerea doamnei A. Şerbănescu, „la 2 tipuri de efecte:
aculturarea şu alienarea culturală” [Şerbănescu, p. 276].
 Conform autorilor americani „aculturarea este procesul
prin care indivizii/grupurile de indivizi care intră în contact
direct sunt atraşi treptat de sistemul de valori şi practici ale
unuia sau altuia dintre indivizi/grupuri” [Redfield, Linton şi
Herskovits 1936, p. 149 apud Şerbănescu, p. 276]. Atragerea
la noua cultură, ca punct al Convenţiei Culturale Europene,
presupune conform acesteia, „aplanarea vechilor neînţelegeri,
prevenirea noilor conflicte şi consolidarea democraţiei” [BICE].
Comportamentul indivizilor este rezultatul interacţiunii dintre
diferiţi factori, inclusiv cel cultural. Aşadar, cel de-al doilea tip
numit mai sus, alienarea culturală, este, de fapt, „atitudinea
iniţială de suspiciune, teamă neîncredere, intoleranţă”.
[Şerbănescu, p. 279].

Chiar dacă aceşti 2 termeni, devin cunoscuţi din ce în ce

mai mult, totuşi pe timpul marilor civilizaţii, separate de
distanţele geografice, era prezent atît fenomenul aculturării, cît
şi cel al închiderii culturale (al alienării). În prezent, ideea
unităţii Europei, ne duce la explicaţiile lui Voltaire, precum că:
„încă de multă vreme Europa, putea fi considerată un soi de
republică, mare împărţită în mai multe state […] toate
posedînd aceleaşi principii” [Voltaire, p. 14 apud Leanca, p.
103]. Această republică prezisă de Voltaire a devenit o arenă
de confruntare a diferitor culturi. Am dori aici să ne referim
puţin la ţările membre ale Uniunii Europene, deoarece este o
temă foarte actuală, datorită faptului că Republica Moldova în
ultimii ani a depus eforturi mari pentru a se îndrepta spre
Europa, Uniune cu noi ambiţii, aspecte şi influenţe. Drept
confirmare aducem exemple de etnopsihologie ce evidenţiază
anumite credinţe şi valori importante pentru diferite culturi:
• Germanii accentuează valoarea organizării şi a
conformităţii;
• Belgienii subliniază valoarea intuiţiei şi a
sentimentelor în relaţiile umane;
• Englezii respectă intelegenţa, înclinaţia spre
economie;
• Italienii – închidere în sine, comunicare prin gesturi,
manifestarea prin artă;

În fiecare din aceste ţări, populaţia autohtonă a simţit

deja sentimentul aculturării şi alienării, dar oare recunoaşte
cineva acest lucru? Pînă cînd, nu ne rămîne decît să agreăm
ideea că „cunoaşterea diferitor civilizaţii, va contribui fără doar
şi poate la propria noastră cunoaştere, căci întotdeauna
caracteristica unei lumi găseşte ecouri îndepărtate într-o altă
arie georafică” [Simu, p. 9]. Revenind la şocul cultural, acesta
se desfăşoară, în general, în cinci faze: „contactul,
dezintegrarea, reintegrarea, autonomia şi independenţa.
Acesta nefiind un plan strict, cu faze prin care trec toţi, însă
este un model valabil pentru majoritatea” [Ibidem]. De fapt,
tranziţia de la o cultură la alta, e resimţită de mulţi indivizi ca o
experienţă negativă, dăunătoare şi mai mult distructivă. Faptul
că poporul român fiind unul deosebit de loial şi mai mult
paşnic, de-a lungul istoriei a suportat tot felul de frustrări,
pierderi şi dezamăgiri.
 În orice caz din punct de vedere lingvistic, aculturarea
include şi asimilarea de neologisme, fenomen ce prezintă
interes şi e practicat de tinerii contemporani. Ceea ce
determină pe unii să menţioneze că „această influenţă e în
stare să reînvie unele cuvinte de altă provinienţă care deja
ieşiseră din uz” [Isac, p. 58].

„Aculturarea este procesul prin care indivizii/grupurile de

indivizi care intră în contact direct sunt atraşi treptat de
sistemul de valori şi practici ale unuia sau altuia dintre
indivizi/grupuri” [Redfield, et alii, 1936, p. 149 apud
Şerbănescu, p. 277]. După cum am menţionat mai sus, se
disting cîteva tipuri de aculturare: colonizarea şi invazia,
aculturarea unilaterală, bilaterală, multilaterală şi contactul
între grupuri naţionale şi extranaţionale. Însă toate acestea au
lăsat doar seminţe rodnice pe arealul culturii româneşti, adică
totalitatea proceselor care stau la baza culturii româneşti de
azi, au influenţat cultura naţională prin fenomenul de adaptare
şi asimilare parţială.

Acest fapt este clar observat în modul în care

comunicăm vis-à-vis cu reprezentanţii altor culturi. Poporul
român se deosebeşte de alte popoare prin cultura sa bogată,
cu un vădit substrat de elemente antice, fapt care justifică
tendinţa sa spre perfecţiune. De exemplu, în discuţii aceştia
tind să corecteze greşelile stilistice, lexicale sau gramaticale,
acţiune deloc întîlnită însă la englezi, americani sau francezi.
 Problema plecării peste hotare, astăzi fiind cea mai
acută (indiferent de motiv, serviciu, turism, odihnă sau
insuficienţa de bani) conduce inevitabil la un impact cultural
(caracterizat prin contacte de scurtă durată). Acesta, la rîndul
lui „poate cauza şocul cultural, ca o reacţie la luxaţia culturală,
manifestată ca incapacitate temporară de comunicare”
[Şerbănescu, p. 273]. Termenul de şoc cultural pare a fi unul
straniu, însă nicidecum primitiv. Antropologii călătoresc prin
diferite locuri cu scopul cunoaşterii civilizaţiei băştinaşe şi se
pot ciocni nu mai puţin ca noi cu acest fenomen, însă cu puţin
timp în urmă, a fost elaborat un proiect cu ajutorul căruia,
aborigenii din Insula Tanna s-au deplasat în Marea Britanie
pentru a face cunoştiinţă cu civilizaţia contemporană, şi
emoţiile acestora iniţial pozitive, s-au manifestat mai tîrziu prin
ostilitate şi enervare, ca, în sfîrşit, să se definească aculturarea
[NGC]. Iată o realitate ce demonstrează că şocul cultural
predomină la plecarea de lungă durată dintre 2 culturi diferite
atît ca progres cît şi ca civilizaţie în sine, după cum spunea
antropologul Franz Boas: „Nu va fi o exagerare să spunem, că
nu există oameni, a căror dezvoltare culturală s-a înfăptuit fără
influenţa culturilor străine” [Wikipedia], referindu-se la faptul
că cultura tuturor popoarelor este afectată de alte culturi, nu
numai a minorităţilor şi oamenilor primitivi.

Astăzi, fiecare ţară are propriile sale principii de

supravieţuire la impactul cultural. Bunăoară egalitatea,
individualitatea şi responsabilitatea, la americani este cu greu
înţeleasă de cătrei noi românii. Şi invers, bunătatea, atenţia şi
ospitalitatea sunt lucruri bizare pentru alte culturi, remarcate
prin progres tehnic. Cu toate acestea, aculturarea în ţara
noastră a avut loc cu succes la nivel naţional, adică de
comunicare interculturală între minorităţile şi majoritatea
prezente aici prin anii ’90. Schimbul de tradiţii, libertatea în
exprimare, unirea pentru un viitor mai bun a beneficiat
extiderea şi adaptarea la cutura română a minorităţilor.
Procese asemănătoare de transformări social-economice,
politice şi etnice avînd loc pe parcursul istoriei, spre exemplu,
şi în Grecia Balcanică, prin „îmbinarea şi interacţiunea
elementelor greceşti şi orientale, deschizînd astfel o nouă
etapă” [Cuzişcin, p. 8]. Această influenţă s-a exercitat şi asupra
romanilor, răsfrîngîndu-se în continuare asupra civilizaţiei
europene, iar mai tîrziu şi asupra celei mondiale.

Cercetările ştiinţifice contemporane demonstrează că în

procesul comunicării interculturale, „adaptarea poate avea loc
la unele persoane mai repede decît la altele” [Chataway, p.
295], aceasta datorîndu-se faptului că factorii psihologici,
sociali şi culturali pot fi cunoscuţi de majoritate, astfel se face
posibilă uşurarea comunicării şi acordului.

Aculturarea joacă un rol progresiv în societatea

mondială, ea „presupune recepţionarea normelor altei culturi,
cunoaşterea tezaurului istoric, prin care putem găsi limbă
comună” [Кравченко, p. 23], dar, deseori acest fenomen este
impus în procesul de extindere politică.
 La subiectul aculturării am putea adăuga miile de
exemple şi opinii existente, după cum am menţionat mai sus,
în situaţia plecării peste hotare, călătoriilor şi chiar discuţiilor
pe internet, care scot la iveală şocul cultural, întîlnirea cu o altă
civilizaţie, cu un alt nivel de dezvoltare, în special, pentru noi
cei din Republica Moldova. Inclusiv, am putea menţiona aici şi
impresiile scriitorilor începînd cu Diodor de Sicilia, Homer,
Platon, Herodot etc. şi pînă chiar la Eminescu, Minulescu, Paul
Goma.

În această ordine de idei, menţionăm că exemplu

întîlnim la Motesquieu prin romanul său „Scrisori persane”.
Chiar dacă îl folosea pe atunci ca mijloc de atac contra
despotismului monarhic şi satirizare a societăţii, astăzi pentru
noi devine un nemaipomenit model de şoc cultural, cu
rezultate de aculturare şi alienare în urma confruntării
personajelor principale, 2 persani, cu societatea „colorată” din
Franţa secolului al XVIII-lea. Faptul că pe acele timpuri are loc
ciocnirea dintre reprezentanţii a 2 civilizaţii absolut diferite,
bogate prin diverse obiceiuri culturale şi comportamente
proprii, susţine tendinţa contemporană de a înţelege „restul
lumii”.

Dar cu toate acestea, în legătură cu alienarea culturală

ca o reacţie a indivizilor la şocul cultural, amintim de exemplul
din viaţa filosofului Diogene din Sinope, care se plimba cu o
lampă aprinsă prin centrul Atenei. Întrebat de ce face asta, el a
răspuns: „Caut un om” [Miklos]. Acest om subînţelegea cultura
proprie a grecilor, care deja pierduse o parte din
particularităţile sale.

„Alienarea culturală se manifestă printr-un proces de

devalorizare a culturii gazdă şi dorinţa de întoarcere la cultura
de origine, individul avînd sentimente de marginalizare socială,
frustrare, furie” [Şerbănescu, p. 279]. Acest sentiment al
dezrădăcinării produce teamă, neîncredere şi incapacitatea de
a se adapta la noua cultură. Chiar dacă este un proces rar
întîlnit totuşi, are loc ca o reacţie.

Spre exemplu, în perioada antică, nici un roman nu era

admirat şi socotit cult, dacă nu ştia limba greacă, în timp ce
grecii „nici nu se gîndeau să înveţe latina şi habar n-aveau de
Cicero şi Virgiliu” [Aries, p. 31]. În general, intelectualii elini,
precum şi italienii în secolul al XVI-lea şi francezii în secolul al
XVIII-lea considerau cultura lor superioară şi evitau orice
legătură cu cele străine spre evitarea aculturării.
În concluzie, orice modificare a factorului cultural are efect asupra comunicării
dintre indivizi, iar experinţele de comunicare interculturală îl ajută pe individ să
cunoască şi să aprecieze alte culturi, dar să-şi înţeleagă mai bine propria
cultură. Fiecare din noi, mai mult sau mai puţin, dacă nu a trăit, atunci va trăi
aşa-numitul şoc cultural, deoarece societatea de azi tinde spre mondializare,
spre dezvoltare culturală, a cărei înfăptuire nu este posibilă fără influenţa
culturilor străine. Şi aşa după cum rezultatul procesului de aculturare, este
adaptarea, care poate conduce şi la alienare, obligaţia noastră este de a lua în
considerare faptul că, cel mai important în comunicarea eficientă interculturală
este „să realizăm că toţi suntem altfel şi cu diferite faţete” [Şerbănescu, p. 281],
necesitînd să fim flexibili, cu atitudini pozitive şi adoptînd comportamente
compatibile cu oricare societate, deoarece mediul universitar este locul de
însuşire şi dezvoltare a culturii, căci „poporul are cultură, dar nu şi ambiţia de
a se cultiva” [Aries, p. 32].