ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE
MIHAI RADULESCU
Volumul II
Cu arhiereşti binecuvântări,
† GALACTION
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
10 decembrie 2004
la praznicul sfinţilor mucenici
Mina, Ermoghen şi Eugraf.
***
Mihai Rădulescu
***
O LEGENDĂ POPULARĂ
PRIVITOARE LA ELIBERAREA ÎNAINTE DE TERMEN
DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE PENTRU POLITICI
O LEGENDĂ POPULARĂ
PRIVITOARE LA ELIBERAREA ÎNAINTE DE TERMEN
DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE PENTRU POLITICI
ÎMPIETRIREA
PĂRINTELE BURUIANĂ
GEAMANTANELE CU BANI
CHEMAREA CA MESAJ
Cele de mai jos vor fi amendate, de către cititorii grăbiţi sau neatenţi,
ca dăunătoare generaţiei celor tineri, într-o epocă a triumfului ştiinţei, când
viitorul lor depinde tocmai de şcoala absolvită.
Dar să nu ne grăbim a da cu piatra. Pentru că în spatele povestirii de
faţă se ascunde o taină a ştiinţei de alt ordin, ce se cade a fi descifrată înainte
de ridicarea şi azvârlirea pietrei. Aruncarea pietrei, acolo unde cade ea, înalţă
hotar de netrecut între doi oameni, între două grupuri sociale. Or, oamenii
există pentru a se apropia unul de celălalt, nu pentru a se despărţi şi dispreţui
până la ură.
Istoria noastră debutează cu apariţia într-un sat numit Români, de pe
lângă Buhuşi, a câtorva bărbaţi ce lăsau să le crească barba, care nu lipseau
niciodată de la biserica parohială, duminicile ori de sărbători, care se
spovedeau şi împărtăşeau la preotul local, dar aveau şi încuviinţarea acestuia
de a cerceta un anume monah preţuit de ei, pe nume Nicodim, şi, cu prilejul
celor patru mari posturi, să se şi spovedească, mai temeinic, călugăreşte, la
el.
Bărbatul care mi-a istorisit cele ce urmează era copil în timpurile
acelea. Tot observând purtarea lor deosebit de cuviincioasă, de pioasă, în
obştea credincioşilor, fu, la început, intrigat de ea; pe urmă, atras; mai apoi,
fascinat. Când unul dintre dumnealor îl îmbie să poarte împreună discuţii
despre credinţă, se socoti pornit pe un drum de cunoaştere a lui Dumnezeu,
ceea ce era adevărul adevărat, pentru că, fără s-o ştie teoretiza, asculta de
Chemarea Lui, făcută prin gura consăteanului cântăreţ la biserică, deşi nu
fusese şcolit pentru această slujire.
Dacă îi cunoscu puterea cu care se agăţa de noile cunoştinţe
religioase dobândite, adultul îi pomeni despre ucenicii ieromonahului Nicodim
Măndiţă, ipodiaconi ţinând de mănăstirea Neamţului. Ei slujeau lui Dumnezeu
bătând potecile, din cătun în cătun, cu raniţa la spinare, încărcată cu cărţile
scrise de călugăr, sau cu căruţa mergând din loc în loc, oprindu-se la bâlciuri,
unde strigau ţăranilor că marfă mai bună ca a lor nu aveau de unde dobândi,
căci din tipăriturile lor puteau învăţa oamenii cum să se mântuiască...
În cele din urmă, băietul fu întrebat de poftea a fi condus la mănăstirea
cu pricina. Era o a doua Chemare, resimţită de el ca atare.
Iată propriile sale cuvinte cât se poate de explicite:
“Până în acel moment făcusem şapte clase elementare şi aveam liceul
început. În acest prim an de liceu s-a produs ceva neobişnuit: am simţit o
Chemare a lui Dumnezeu, ceva deosebit. M-a atras munca aceasta dedicată
cultivării religioase a poporului: cărţi scrise, editate şi transmise oamenilor.”
Este foarte interesant de aflat în sufletul cui răsuna această Chemare.
Să-i dăm iarăşi cuvântul celui care preferă să-şi păstreze anonimatul şi ale
cărui legături cu temniţa s-au soldat într-o anchetă urmând unei ascunderi de
securitate:
“Parcă mă muncea gândul că ar fi fost fără seamăn dacă şi eu aş fi
putut participa la aşa ceva...” îşi spune cuvântul romantismul vârstei şi
îndemnul lăuntric pe care, odată ieşiţi din tinereţe, îl simţim tot mai anevoie
poruncind în pieptul nostru. La ce îndemn gândim? La îndemnul de a proceda
astfel încât să folosească viaţa noastră cuiva; ba la cât mai mulţi; îndemnul de
a ne jertfi pentru o idee, o cauză, pentru semenii noştri, ori, mai presus de
orice, pentru Dumnezeu.
Şi nu i-a fost destul flăcăului.
“Am pornit la şcoală cu alte aspiraţii. Nu aveam în vedere o profesie
anume, ci mă îndemna o sete mare de cunoaştere, cu înclinaţia spre
literatură: tot ce înseamnă literatură, fie istorică, fie beletristică, cu alte cuvinte
literatura propriu-zisă, pură. Citeam mult la vremea respectivă şi doream să
mă consacru, în cele din urmă, literaturii.”
Însă o voce necunoscută din sine îi şopti despre alte căi posibile...
“Se deschisese în sufletul meu ceva deosebit pentru Dumnezeu şi cele
sfinte, o sete, un dor care mă determinau să cer de la Dumnezeu un sprijin,
un ajutor din partea cuiva care să-mi orienteze paşii în viaţă. Aspiram să-l
cunosc pe Dumnezeu, să cunosc voia Lui.“
Trăirile sale secrete se concretizează, se lămuresc treptat, până
ajunge să numească singur cele resimţite, conform canonului urmărit de noi:
“La vârsta pe care o aveam – fără ca să fie o alegere superficială,
datorită tinereţii mele, – eram frământat. Am trecut ca printr-un fel de probă,
fără s-o vreau, fără s-o ştiu... Insist: era o alegere în urma unei Chemări.”
Iar Chemarea nu se mulţumeşte a se face auzită, ci devine lucrătoare
în clipa când a fost condus să-l cunoască pe Părintele Nicodim, autorul
cărţilor ce-l încălziseră. “Când am ajuns la poartă şi dânsul ne-a întâmpinat, a
făcut-o ca întotdeauna cu un zâmbet pe faţa lui care era atât de minunată: o
figură de om duhovnicesc, de om al lui Dumnezeu... M-a impresionat. M-au
cucerit blândeţea şi dragostea şi bunătatea lui.
“M-am spovedit. Printre altele am avut o întrebare: dacă era de acord
ca eu să mai fi continuat şcoala sau socotea că îmi era de folos să renunţ la
cursuri. Asta deoarece simţeam o Chemare care-mi cerea o dedicare de alte
dimensiuni. Exista o bucurie, o apropiere, o prezenţă a lui Dumnezeu, căruia
simţeam că trebuia să-I răspund şi eu într-un mod cu totul deosebit.”
Resimţim aici, deşi nu o numeşte, apărând la copil nevoia de a părăsi tot ce a
fost el până la acel prag, pentru a deveni un om nou, nevoia de a rupe cu
trecutul, chiar dacă, din punctul de vedere al omului de lume, acel trecut era
foarte onorabil şi în spiritul celei mai pioase construiri de sine cu putinţă unui
tânăr care-şi formează viitorul.
Băiatul se îndrepta către poarta cea îngustă, fără să ştie bine ce făcea.
Şi cum calea nouă i se părea că ar fi contrazis tot ce intuia el că nădăjduiau
părinţii şi doreau profesorii pentru el, avea şi o oarecare teamă de a nu greşi.
Dar chemarea către sărăcirea duhului era prea puternică pentru a nu-l fi
adoptat urgent aliat şi sfetnic pe duhovnic, o sărăcire a duhului predicată în
“Fericiri”, deci reflectând cugetarea creştină, chiar dacă băietanul nu era prea
conştient, la ceasul acela, de perfecta sa strecurare în pielea creştinului
începător.
Voi mai zăbovi o clipă încă alături de textul precedent, pentru că
pomenirea Chemării, pentru mine, are o deosebită însemnătate şi doresc să
atrag şi atenţia cititorului asupra acestei idei atât de importante în contextul
abia părăsit. În definitiv, un copil, în temeiul Chemării, renunţă la şcoală, la o
şcoală de care ar fi depins realizarea sa ca literat (după cum îi era nădejdea).
Bine a făcut să socotească aceasta o Chemare divină? Acum că am
perspectiva întregului vieţii sale, pot afirma că a făcut bine. Căci timpul ce l-ar
fi închinat studiilor laice dintr-o şcoală comunistă el l-a dedicat deprinderii
abeceului creştin. Or, aceasta avea să-i folosească peste zeci de ani, după ce
Părintele şi ucenicii săi au trecut prin flăcările martirajului, după ce el însuşi a
fost anchetat cu duritate, atunci când şi-a închinat integral maturitatea editării
operelor Părintelui Nicodim, după Revoluţia din ‘89, când a înfiinţat o editură
anume cu ţelul acesta... Există Chemări ce ne vin de la Dumnezeu iar cea
despre care a fost vorba este una dintre ele.
GLASUL CONŞTIINŢEI
10
Fratele înfometat
Chiar dacă unii dintre cititorii mei de astăzi cunosc, dintr-un interviu
televizat luat lui Nicolae Balotă, întâmplarea pe care o voi povesti, îi invit să
ne-o reamintim împreună. Din fiece păţanie există mai multe învăţături de
deprins decât ni se pare la prima vedere.
Colegul meu de celulă de odinioară mi-a fost fiinţa cea mai îndrăgită
din câte am întâlnit prin gherle şi lagăre. Deaceea mă tulbură adânc orice
revelaţie a sa tardivă legată de experienţa penitenciară posterioară perioadei
cât am suferit împreună.
Despărţirea noastră a fost la fel de neprevăzută ca şi întâlnirea
conducând la prietenia ce ne-a legat. Aidoma oricărei despărţiri în temniţe, a
însemnat mult mai mult decât clipa fără deosebită pondere sentimentală când
ne-am cunoscut. O astfel de despărţire constituie ceva mai dur decât
despărţirea dintre doi fraţi, survenită în libertate. În afara cazurilor de excepţie
(aduse de un cataclism, de un război, de o infirmitate rezultând în pierderea
memoriei sau a minţilor), despărţirea dintre doi fraţi nu reprezintă ceva
definitiv, ci implică revederi ori convorbiri telefonice ritmice sau corespondenţa
prin care ştirile nu ostenesc alergând de la unul la celălalt. Despăţirea dincolo
de gratii, în lumea îmbeznată a condamnaţilor politici, însemna, sub puterea
comunistă, ruperea oricăror legături, până la ignorarea totală a faptului că
celălalt mai trăia, întreruperea veştilor, a semnelor, a gândirii împreună.
Iată pentru ce asişti, după zecile de ani, cu o sete arzătoare, la orice
revelare a unui moment din trecutul ce ţi-a fost interzis a-l împărţi cu fratele de
suferinţă. Este vorba de o recuperare inconştientă a unei părţi din tine, prin “a
despărţi” înţelegându-se mutarea unei părţi dintr-un întreg, de lângă cealaltă.
Şi iată-l pe Nicu istorisind că se afla într-o celulă cu alţi şaizeci-
şaptezeci de inşi, în Jilava. Tavanul – nu am înţeles prea bine cum – avea o
comunicare cu exteriorul, cu alte cuvinte cu suprafaţa pământului, fortul
devenit închisoare aflându-se sub nivelul solului. Comunicarea se făcea
printr-o deschizătură, printr-un fel de gaură (încerc să-mi imaginez, pe urmele
relatării economicoase. Oare prin ea şi ploua, şi ningea? Ce importanţă să
aibă?). La lumina soarelui, o echipă de deţinuţi de drept comun – singurii
având dreptul de a fi scoşi la muncă în aer liber – trebăluia pe deasupra
celulei cu pricina.
Pe neaşteptate, un zgomot de rostogolire şi cădere se făcu auzit. Prin
deschiderea din tavanul celulei se ivi... un calup de mămăligă.
Acesta constituia o prismă de mălai fiert şi întărit. Cântărea, se zicea,
patru sute de grame şi constituia raţia cotidiană a fiecărui om (minus în două
zile ale săptămânii, când îl înlocuia o feliuţă de pâine neagră de o sută
douăzeci de grame, circula zvonul). Unii îşi devorau porţia de cum o primeau,
dimineaţa. Alţii o împărţeau în trei, să aibă la fiecare masă a zilei o bucată.
Alţii o tăiau felii sau pătrăţele (cu mijloace improvizate, cuţitele fiind interzise)
şi le păstrau pentru mai târziu. Erau unii ingenioşi care, în vederea sărbătoririi
unei onomastici sau zile de naştere a vreunui coleg îşi adunau lingură de
marmeladă depusă în terci cu lingură de marmeladă, pentru a conserva o
cantitate suficientă ungerii feliilor de mămăligă rece suprapuse, astfel încât să
formeze ceea ce botezaseră: tort.
Cum “cafeaua”, alternând cu terciul, dimineaţa, era o fiertură de orz
prăjit, lipsită de orice calitate nutritivă, şi cum celelalte două mese ale zilei,
îndeobşte erau compuse din alte două ‘zemuri chioare’ (nu mă voi feri de
expresia vulgară dar dreaptă...), turtoiul de mălai constituia singurul fel de
mâncare consistent ce-l primeam.
Va să zică era foarte preţios.
Şi acel mic tezaur le reveni, ca supliment, condamnaţilor din respectiva
celulă, fără a fi fost meritat, fără a fi fost cerut, fără a fi fost nădăjduit. L-au
împărţit frăţeşte în şaizeci-şaptezeci de feliuţe, câte guri hămesite număra
obştea. A primit şi Nicu una (ne-a arătat de pe micul ecran, cu degetele, cât
de nesemnificativă era, însoţindu-şi demonstraţia de un surâs amar şi cu
destăinuirea înduioşată că era şi el înfometat...).
De unde a picat turtoiul? Nicu ne-a încredinţat că unui hoţ i s-a făcut
milă de condamnaţii politici şi li l-a aruncat. În paranteze fie spus, nu mi-ar
place ca vreun om cinstit, căzut, datorită aceleiaşi politici (de data aceasta
economică), în ghearele partidului şi aruncat în beci, să fie jignit la lectura
paginilor de faţă, el nesimţindu-se deloc “hoţ”...
Aşa încât voi întreba din nou: De unde a picat turtoiul? Şi voi răspunde
că, neglijând iluzia optică, a picat DIN CER!
A binevoit Dumnezeu ca, printr-un act de credinţă, turtoiul să se
înmulţească precum pâinile noutestamentare? Sau ca părticica revenind
fiecărui deţinut să fi fost purtătoarea unor energii valabile pentru restul
condamnării? Nu putem pătrunde în chibzuinţa Sa. Ca nişte inşi cu picioarele
pe pământ, constatăm, pur şi simplu, că dăruitorul I-a auzit Chemarea la milă.
Şi nădăjduiesc că se va fi găsit şi printre cei miluiţi careva care să fi priceput
că era chemat la un gest similar repetabil tot restul vieţii.
11
Aurel Coţa este unul dintre puţinii români care au văzut un vehicol
extraterestru. “Eram în vacanţă când tata lui Victor zis Ciotu Moraru ne-a
trimis în Sălişte să cumpărăm un pachet de tutun cu foiţe pentru a face ţigări.
(...) Când am ajuns aproape de drumul din deal, de unde se vede Săliştea,
mestecenii au început să se mişte şi să se îndoaie, se mişcau de parcă ar fi
vrut să iasă din rădăcini. Se părea că vine o furtună mare, un vânt foarte
mare, când am văzut pe cer un obiect rotund ca o roată de car, luminat ca o
roată de foc, care se deplasa foarte repede şi era la o înălţime de cam 500 de
metri” (în “Sub teroarea vremii”, p.27-28). Aceeaşi vârstă timpurie a mai
gravat în memoria sa feciorelnică o imagine de neuitat, alături de turburarea
Firii din precedenta, când toate păreau să-şi iasă din balamale, sub imperiul
Focului. Este imaginea Încremenirii vecinice. “Mă întorc la anul 1938, când
era vânătoare de legionari. L-am văzut pe TONCEAN GHEORGHE împuşcat
în târgul de fân din Turda; acum locul se află în faţa vechii policlinici. Era cu
ochelarii căzuţi de pe nas, cu pălăria lângă cap şi avea o tablă pusă la cap pe
care era scris: Aşa vor păţi toţi trădătorii de neam” (p.22).
Între aceşti doi poli, fantasticul şi realul rece al morţii, se naşte un iezer
rareori atins fie şi de cugetele cele mai înalte ale umanităţii. E darul
întemniţării. “Să lăsăm să vorbească lacrima mută în adâncimea tăcerii, să
mulţumim lui Dumnezeu că a binecuvântat cu suferinţă vieţile noastre”
(p.107).
Numai beciul gherlelor este în stare să creeze mediul necesar
comunicării cu Dumnezeu, pe care aţi simţit-o pregătindu-se. Pentru că în el
“dreptul de-a gândi, de a vorbi, a devenit incompatibil cu existenţa” (p.116). În
acest hău personal, în această absenţă, în acest pustiu, “deţinutul izolat, în
mâinile şi la discreţia ticăloşilor, nu are cui să-i ceară şi nu poate chema în
ajutor decât pe Dumnezeu” (p.114).
Odată cu răspunsul neauzit dar zămislitor de înnoire, al lui Dumnezeu,
omul devine altul, o apucă pe calea sfinţirii. “Ei au fost delatori şi eu i-am
iertat, dar fiindcă nu i-am uitat, mă rog la Dumnezeu pentru ei” (p.118).
În sânul acestei prefaceri, ce are loc de câte ori făptura aude şi ascultă
glasul Creatorului ei, răsună cugetările unei recreări a lumii. “Soarta României
nu poate fi schimbată decât de români!
Noi credeam că pentru a schimba soarta ţării, mai întâi trebuie să se
schimbe ROMÂNII ÎNŞIŞI.
Dar cum trebuie să fie tipul de român care poate face schimbarea?
Tipul de român trebuie să fie:
– un om de caracter;
– un om onest;
– un om bun;
– cu dragoste de muncă;
– cu credinţa în Dumnezeu.
Credem că România nu poate ieşi din starea de degradare în care se
află, numai [...dacă] fiecare român va fi dispus să facă un sacrificiu cât de mic
PENTRU NEAMUL SĂU” (p.170-171).
12
O MÂNĂ DE AJUTOR
13
Asta cât priveşte gimnastica trupului, urmând masajului. Omul mai are,
însă, şi alte nevoi. “De mâncat, mânca bine, seara însă se abţinea. Motivul:
nu voia să deranjeze pe nimeni din somn pentru a-l ajuta să-şi facă
necesităţile. I-am spus să mă scoale pe mine” (p.260). Cititorul a băgat de
seamă o nouă ascultare de Chemare. După ce a hotărât, împotriva propriei
comodităţi, să-l ajute pe neputincios, de data aceasta îi arată dragostea
creştinească fraternă cerându-i să se încredinţeze că şi deşteptat din somn,
tot îi sta sprijin. Sănătatea semenului devenea mai importantă decât
sănătatea personală. Poate că e o exagerare în ambele sensuri. Nici
nemâncându-şi masa de seară, Stetin nu risca să-şi piardă sănătatea, nici
fiind deşteptat Ion Constantin nu ajungea el să şi-o piardă pe a sa. Dacă am
exagerat, am făcut-o fiindcă am ţinut seama de condiţiile speciale de
subnutriţie şi lipsă de odihnă ale regimului penitenciar menit să ucidă
condamnaţii politic. În acest caz, îmi poate fi înţeleasă exagerarea.
“Întrucât mâinile îi erau anchilozate, singur nu putea mânca. Stabilisem
cu colegii de cameră să mă ocup eu de hrănirea lui” (idem).
Va să zică, de la orarul nutriţiei se trece la modalitea ei.
“Şedea cu faţa în sus, luam cu lingura mâncare din gamelă şi îi băgam
în gură. Când se termina raţia, urma alta şi alta aduse de colegi fără ca el să
vadă. “Nu se mai termină?” întreba el, iar eu îi răspundeam: “Nu încă.” Şi
până nu constatam, pipăindu-l, că stomacul lui era plin, tare, nu-l lăsam”
(idem). În sfârşit, aflăm că şi ceilalţi deţinuţi din spital auziseră Chemarea: ei
renunţau parţial la porţia lor de mâncare. Extinderea răspunsului uman la
Chemare este impresionantă, cu atât mai mult cu cât nu se face nici o
subliniere a participării unui număr mai mare decât ne aşteptam la jertfa
pentru aproape. Brusc ne dăm seama că ceea ce părea o cântare singulară
se proiecta, de fapt, pe fundal unei armonii simfonice oarecum generalizate,
până acum pusă sub surdină.
Revenim la gimnastică. “Când picioarele i se puteau strânge şi întinde
cu uşurinţă şi fără dureri, am început să-i mişc mâinile din umeri, de la coate,
din încheieturi, şi falangele degetelor, ca şi acestea să-şi dea drumul. Şi aici,
după o săptămână, scopul a fost atins” (idem).
Este o tehnică scriitoricească de calitate aceea de a extinde, pe de o
parte, ideea morală a ajutorării, cum s-a văzut, iar pe de altă parte, când se
trece la planul fizic individual, extinderea masajelor la întregul trup.
Paralelismul este benefic unei evoluţii fireşti a naraţiunii.
“O altă operaţie a urmat: am prins un prosop de somiera patului de
deasupra şi l-am sfătuit pe Stetin să prindă cu ambele mâini prosopul şi să
încerce să se ridice puţin şi să repete mişcarea din ce în ce mai mult. După 5-
6 zile, a reuşit să stea liber, nerezemat, pe şezut. A făcut astfel de exerciţii
timp de o săptămână.”
Naraţiunea se apropie de încheierea victorioasă a unei lupte cu
vrăjmăşia bolii, izbândă în care am nădăjduit cu toţii. Semnalând aceasta, să
nu creadă cititorul că educaţia (o autentică “reeducare” umană şi spre binele
adevărat al obiectului ei, nu una cu înţelesul estropiat de către securitate, ca o
mostră a intervenţiilor ei demonologice în însăşi semantica limbii naţionale,
ceea ce s-a petrecut cu acelaşi termen când a desemnat crimele împotriva
umanităţii, de la Piteşti, Gherla ş.a.m.d....) va să zică, să nu se creadă că
educaţia la care îl supunea povestitorul pe colegul său de suferinţă, a luat
sfârşit.
“Apoi, l-am îndemnat ca, stând pe şezut în pat, să încerce să mişte
capul, la dreapta, la stânga, în faţă şi către spate, tot aşa, puţin câte puţin şi
progresiv. Erau şi aceste mişcări însoţite de durere, dar zi de zi, era tot mai
mulţumit de rezultat, bucuros că putea privi nu numai înainte drept, ci şi în
lături, la dreapta şi la stânga. De-acum avea, cum spunea el, “senzaţia
spaţiului”.”
Din nou scriitorul părăseşte planul fizic al reinstalării în pacientului său
a puterii de a se mişca, în favoarea unei subţiri remarci psihologice:
“Într-o zi l-am văzut cum privea atent pe părintele X (de la Jilava), care
tocmai se dădea jos din pat. L-am întrebat de ce se uită atât de atent la
părinte. Mi-a răspuns: “Vreau să văd cum procedează, ce mişcări face când
se dă jos din pat.””
Dacă aceasta a fost şi şcoala la m-am supus eu însumi singur, la
vârsta de paisprezece ani, pentru a învăţa să înot, adică am pierdut o
jumătate de zi să observ cum procedau broaştele, eu doream să asimilez
ceva necunoscut anterior. Cazul lui Stetin este dramatic prin aceea că el se
străduia să reînveţe ceva ce uitase odată cu dispariţia obiceiului de aplicare,
adică cel mai natural proces deprins din cea mai fragedă copilărie: mersul.
“Cum şedea pe şezut în pat, i-am făcut cu tot corpul o mişcare de 90
de grade şi anume l-am aşezat pe marginea patului cu picioarele în jos pe
podea. Apoi, ajutându-l, i-am arătat cum, sprijinindu-se cu mâna pe pat şi
ridicând picioarele se poate aşeza pe pat. A făcut câteva asemenea exerciţii
în ziua aceea. Le făcea uşor” (p.261).
Nu pot să nu remarc dotarea naratorului cu un real talent de educator
al handicapaţilor neuromotorii, dublat cu o răbdare şi o blândeţe nelimitate, ca
şi cu o putere de autoobservare şi de observare a celor din jur, atât de
necesare pentru fărâmiţarea mişcărilor în elementele componente urmărite a
fi predate ucenicului său.
“A doua zi, i-am spus să se aşeze pe marginea patului cu picioarele pe
podea; i-am legat un prosop de patul vecin de sus şi i-am spus să se ridice pe
picioare şi să încerce, ţinându-se cu amândouă de patul de sus, să facă
câţiva paşi, mergând lateral, la dreapta şi la stânga. A executat aceste
mişcări, dar îl durea talpa picioarelor foarte tare. “Parcă calc pe ace”, spunea
el” (idem).
Pentru noi, care – oricât de vârstnici am fi – am fost supuşi la o dopare,
din partea firmelor producătoare ale lumii occidentale, cu reclame televizate,
intoxicante până în pragul nebuniei, textul de faţă sună cunoscut. Cine este
contemporanul nostru să nu cunoască pe de rost toate sculele moderne de
“fitness” cum pare că-i zice metodei, adică de gimnastică de studio sau de
casă? Nu există un atare om. De aceea lectura despre strădaniile lui Ion
Constantin de a improviza aparate pentru uzul deţinutului Stetin în vederea
readaptării acestuia la viaţa locomotorie ne sunt familiare. În acelaşi timp,
recunoaştem cantitatea de energie imaginativă necesară înlocuirii fiarelor,
arcurilor, rotiţelor, rulmenţilor şi celorlalte componente cu câte un prosop, cu
marginile de fier ale paturilor învecinate şi, mai ales, cu multă, multă încredere
în prieten şi bunăvoinţa lui.
“Câteva zile a făcut aceste exerciţii între paturi. Când, făcând aceşti
paşi, nu mai avu senzaţia de înţepături în tălpile picioarelor, l-am scos în afara
paturilor, în spaţiul dintre paturi şi peretele cu uşa – un spaţiu liber de 1,5/3 m
şi i-am propus să meargă, sprijinindu-se cu o mână de paturi, respectiv de
pereţi.
“Două zile a făcut singur această “plimbare”, apoi l-am plimbat în acest
spaţiu fie sprijinindu-se el de mine, fie ţinându-l eu pe el de braţ. Mergea
binişor şi din ce în ce mai mult” (idem).
Ultimul efort fu aidoma îmbierii cu care o mamă îşi deprinde copilul să
păşească.
“A urmat un pas mai departe: el, stând pe picioare drept, iar eu în faţa
lui, la un pas depărtare, cu mâinile întinse spre el, i-am spus să se deplaseze
fără frică spre mine. Nu prea avea încredere în sine şi în loc să lase mâinile
libere, ca acestea să se mişte pentru echilibrarea corpului în mişcare, el
păşea ţinându-se cu mâinile de pantaloni. Şi am făcut acest exerciţiu aşa, el
mergând cu faţa spre mine, iar eu cu spatele mergând în acelaşi sens şi
ţinând mereu braţele întinse spre el. O zi de asemenea exerciţii a fost de
ajuns ca el să îndrăznească să meargă singur” (idem).
Trecând pe acolo doctoriţa, îl întrebă ce mai făcea. Umorul
înţepenitului revenise complet: “Circul, doamnă doctor, circul”, i-a răspuns plin
de voie bună.
I se poate spune şi aşa ascultării de Chemare, că nu trăim noi într-o
arenă, aici pe pământ, o arenă prin care circulăm? (recunoscând astfel un
dublu înţeles în termenul ales de bolnav.)
14
RÃSPUNSUL OBŞTEI
15
UN SUFLET NOU
16
TREZIREA REMUŞCĂRILOR
16
TREZIREA REMUŞCĂRILOR
18
19
ÎMPĂCAREA CU DUMNEZEU
20
CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA
20
CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA
22
CHEMAREA
LUI NICHIFOR CRAINIC
LA SMERIRE
23
ULTIMUL RĂSUFLET
24
24
26
DUMINICA FLORIILOR
27
GLASUL IUBIRII
28
29
CHEMAREA LA VIAŢĂ
30
31
32
33
34
35
A TRECUT UN SFÂNT
37
DACĂ MĂ-MPUŞCAŢI...
38
SUFERINŢELE APROAPELUI
39
FATA ZÂMBITOARE
40
ŢANDĂRA
41
42
CHEMAREA
PRIN GLASUL UNEI MAICI
43
Ioan Dunca (“zis Nelu”, vine întru completare pagina de titlu a cărţii
sale, pentru a-l şti recunoaşte cititorii cu care şi-a irosit juneţile încătuşate,
minus dragostea de viaţă şi umorul...) este un memorialist al detenţiei care nu
şi-a pierdut tinereţea, cel puţin odată luând creionul în mână pentru a
împărtăşi şi altora pocinoagele şi renghiurile pe care i le-a făcut şi jucat viaţa.
Fără să recurgă la un titlu ‘cutremurător’, cum procedează majoritatea
colegilor săi de intenţie, cel asupra căruia s-a oprit, unul simbolic, are un aer
vag picaresc şi romantic prin contrastul puternic marcat dintre termenii săi,
după cum se constituie şi naraţiunea însăşi: “Aur şi noroi” (Constanţa, Editura
Metafora, 2004).
Pentru a o scurta şi a mă apropia de propria mea Chemare (aceea de
a vorbi despre Chemarea lui Dumnezeu adresată victimelor din temniţele
comuniste), voi coti pe nevestitelea către o cameră din închisoarea Clujului,
umplută cu membrii unui lot de plozi maramureşeni îndesaţi în jurul prea
iubitului lor dascăl, cunoscutul (ulterior) Aurel Vişovan. Dizenteria le storcea
vlaga, la capătul unei lungi anchete şi a traumei constituite de procesul abia
încheiat. După obiceiul conducerii tuturor penitenciarelor şi lagărelor
comuniste, tratamentul medical era inexistent. Singura preocupare legată de
boală, a infirmeriei, fu să sugereze comenduirii prăjirea pâinii deţinuţilor. Dacă
nimeni dintre cei răspunzători de existenţa lor nu trecea la vreo măsură
eficientă de combatere a maladiei distrugătoare, Dumnezeu o iniţie pe una
dintre victime într-o modalitate de autoapărare. Chemarea Sa la jertfă fu bine
auzită şi pusă în practică pe dată.
“Cineva a avut ideea ca celor bolnavi – cam jumătate din noi – să li se
cedeze jumătate din raţia de pâine de către noi, cei sănătoşi, luându-le în loc
zeama [adică ‘mâncarea’, N.n.], adică nimic. Nimeni nu s-a opus, presupun că
nici în gând. Iar Dom’ profesor şi-a refuzat hrana timp de trei zile, în ciuda
protestelor noastre vehemente şi oarecum surprinzătoare, deoarece nu
aveam neobrăzarea să-l contrazicem decât rareori şi niciodată vehement. Dar
de data asta vedeam – şi pe bună dreptate pericolul şi pentru d-lui – ceea ce
ne îngrijora peste măsură, căci ataşamentul nostru faţă de acest OM era
nelimitat. N-am avut nici un succes! (...) / Boala a cedat, băieţii au început
câte unul să-şi revină la ‘normal’ şi deşi dărâmaţi fizic şi slabi că, după cum
afirma un mucalit, se puteau face temeinice studii anatomice pe noi, fără ca
aceasta să necesite autopsii incomode şi probabil costisitoare, eram victorioşi
şi chiar ne simţeam ca atare. Victoria era dublă! Învingându-ne pe noi, am
învins şi boala” (p.27-28).
Acelora care îmi vor atrage atenţia că în relatare nu se găseşte
altceva decât dovada unei onorabile hotărâri omeneşti de jertfă colegială
intrând în morala uzuală a grupurilor bine sudate, îi voi atrage atenţia la
rându-mi asupra faptului că morala însăşi este născută datorită lecţiunii
creştine şi că, mai mult, pilda sacrificiului de sine în favoarea semenului ne-a
fost dată de Iisus. Părerea mea este că anterior am asistat la o nouă
Chemare a lui Dumnezeu adresată omului (cum adun eu întruna din cărţile
citite, întru alcătuirea acestui Pateric al Chemării de Sus). Se mai poate
încerca să se infirme părerea aceasta într-un fel, dacă nu s-ar găsi şi în acest
caz răspunsul potrivit. Anume, mi s-ar putea spune că nimeni dintre cei de
faţă, atunci când s-a recurs la această tehnică de salvare a bolnavilor, nu a
fost conştient de şoptirea divină ce întărea iubirea de aproape şi îndemna la
jertfă pentru el. E drept. Dar de câte ori îl auzim pe Dumnezeu când ne
îndreaptă drumul? Şi, totuşi, o face necontenit.
Nici nu avem de ce să ne întrebăm dacă am fost cu adevărat inspiraţi
de Chemarea lui Dumnezeu, ci să înţelegem o dată pentru totdeauna că orice
înclinaţie către bine, adevăr, dreptate şi frumos nu are alt izvor decât în
Creatorul care, prin mijlocirea noastră, îşi apără, extinde, întăreşte şi
îmbogăţeşte fără încetare Creaţia, că o ştim sau nu. Nimic alta nu ni se cere
decât să alegem a da ascultare Chemării.
44
45
46
47
UN NECUNOSCUT IVIT DIN NOAPTE
48
PRIN V. VOICULESCU
OMENIREA ESTE CHEMATĂ LA FAPTA CREŞTINĂ
Medicul Radu Voiculescu, unul dintre fii poetului, dupã ce fusese vestit
de către un necunoscut că tatăl său putea fi adus acasă din detenţie, după ce
obţinu îngăduinţa şefilor săi de la institutul unde lucra, ajunse a doua zi
dimineaţa la dispensarul din Turda. Fu îndrumat către etaj. O camera plină de
foşti puscăriaşi. Le cercetă pe rând figurile triste, impasibile. Îşi descoperi
tatăl. Era altul decât îl cunoscuse. Chipul nobil îi fusese zdrobit de pecetea
mohorâtă a temniţei. Capul, chilug; faţa, smochinită. Vorbea foarte încet şi
reţinut: îi era frică să nu tragă careva cu urechea. A plâns. L-a întrebat de
surorile sale, de copii, de prietenii ramaşi în libertate. Fiul glăsuia firesc, cu
ton nici prea tare, nici prea surd, ca omul slobod între cei slobozi. Bătrânul se
grăbi să-i facă semn să scadă intensitatea vocii, îi şopti că o parte dintre cei
de acolo erau hoţi şi turnători periculoşi. Extrem de prudent.
Pe la amiază, şi-a făcut apariţia directorul spitalului. Întocmirea
formelor de externare. Feciorul şi-a părăsit părintele, să găsească un mijloc
de transport până la gara din Câmpia Turzii, singura apropiată. A străbătut
târgul în dreapta, în stânga, uitând de masă, potopit de griji. Vlăguit.
În sfârşit, i-a ieşit în faţă o volga, taxi. I-a făcut semn. Opri. Doctorul
trase adânc aer în piept. Se încurajă singur şi se avântă cu: „Domnule, a ieşit
tata din închisoare".
- “Am rămas impresionat ce receptivi erau oamenii la suferinţa
noastră”, îmi mărturiseşte.
- “Şi pe mine mă impresionează”, repet după el, cu un nod în gât.
Îmi amintesc cu ce frică de oameni m-am eliberat eu însumi şi mă
acuz, ascultându-l, pentru neîncrederea mea de atunci; mi-au trebuit zeci de
ani şi o revoluţie s-o anihileze.
Oare a pierit ea de tot?
Nu.
Deci şoferul a acceptat pe dată să-l ajute pe poetul mai mult infirm
decât pe picioarele proprii. A şi cerut o sumă modică pentru transport: optzeci
de lei. A pus mâna, alături de fiu, să-l care pe braţe pe vârstnicul neputincios.
De altfel, era un fel de fulg articulat. Îl instalară cu băgare de seamă pe
canapeaua dindărăt a automobilului.
Când coborau scara, fostul întemniţat, încercând să-şi scuze lipsa de puteri şi
să mai aline mâhnirea băiatului său, i-a spus: „Noi suntem longevivi. Mă fac
eu bine şi o să dea Dumnezeu să trăiesc până la nouăzeci de ani…" Nu-şi
dădea seama, deşi medic - el, marele diagnostician! - de gravitatea propriei
sale situaţii: era plin de speranţă.
Poetul suferea grav de tuberculoză. Un morb Pott, o carie osoasă a
vertebrelor; două erau distruse masiv.
La Câmpia Turzii, fiul şi-a aşezat părintele pe jos. Cu chiu, cu vai. L-a
rezemat de zidul gării, pe peron, în aşteptarea acceleratului. Îl îngrozea faptul
că vagonul de dormit pentru care avea bilete ar fi putut trage aiurea de unde-
şi pusese iubita povară nemişcată. Iar trenul urma să oprească numai timp de
două minute!
Într-un grup, nu departe de ei doi, nişte ceferişti şedeau pe lădiţele de
lemn, cu felinarele alături.
Se apropie de dânşii: „Dom'le, l-am scos pe tata din închisoare. Uitaţi-
vă în ce hal e! Trenul stă puţin. Trebuie să nimerim vagonul de dormit…"
Urmă până la capăt istoria ce-l tulbura; continuă cu rugămintea de a fi ajutat.
„N-ai grijă, domnule! Se face!" Aşa a fost. L-au luat pe sus şi l-au suit fără
dificultate. N-au vrut să primească nici un ban. A fost nevoit să le strecoare cu
de-a sila-n buzunar o bancnotă.
Însoţitorul de vagon, când a ascultat povestea reluată, le-a oferit să
ocupe compartimentul de lângă uşă, pe răspunderea lui. „Mă descurc eu,
vedeţi-vă de treabă! Îl băgăm aicea, că-i mai bine. Restu', treaba mea!"
- “Deci şi el m-a ajutat”, adaugă triumfător domnul doctor, cu o
satisfacţie izvorâtă din recunoaşterea omeniei tuturora.
Şi ce bine-l înţeleg! Câtă nevoie avem toţi să redescoperim întruna
purtarea omenoasă, înţelegerea semenilor, sentimentul că nu ne mişcăm
printre stane de piatră, ci printre fraţi, că în orice străin găsim un sprijin la
nevoie, după cum noi înşine suntem gata să ne facem luntre şi punte pentru
salvarea semenului nostru mai slab, împins din cale de către egoism şi
răutate, gata să se prăbuşească.
Tonul conlocutorului meu este acela al victoriei împotriva unei doctrine
antisociale, al superiorităţii iubirii dintre oameni faţă de ură şi glacialitate. Este
ca şi când mi-ar fi narat revelarea minunii: omul izbutea, până şi atunci, să
rămână Om.
Înainte de a fi părăsit Turda, sprijinul propriului său părinte luase
legătura prin telefon cu Denu, un prieten din Bucureşti, eliberat din închisoare
nu demult. Cu acesta se sfătuise asupra căii de apucat în această căutare a
părintelui dispărut şi el îl împrumutase cu bani de drum. I-a comunicat orarul
călătoriei de înapoiere, numărul vagonului cu care soseau.
Acela i-a aşteptat pe neobişnuiţii călători în Gara de Nord, cu un
cărucior de invalid. Şi astfel odiseea luă sfârşit.