TENDINȚE ȘI CONCEPTE PRIVIND PROIECTAREA DURABILĂ A ELEMENTELOR

SRUCTURALE DIN BETON ARMAT

Elemente de bază privind proiectarea structurilor din beton armat

Potrivit principiilor clasice de proiectare, elementele şi structurile din beton armat sunt
concepute în baza
unor exigenţe care au menirea să garanteze rezistenţa şi stabilitatea construcţiilor, în
funcţie de solicitările
exercitate şi de proprietăţile fizico-mecanice ale materialelor folosite, în cadrul unor
condiţii impuse de
funcţionalitatea şi estetica obiectivului, de natura şi tipul amplasamentului şi de
specificul tehnologiei de
execuţie.

Acest mod de abordare a siguranţei structurilor din beton armat este considerat, in
prezent depăşit şi în
dezacord cu rezultatele studiilor teoretice şi experimentale, care au avut drept obiectiv
clarificarea modului de comportare pe toată durata eistenţei construcţiei, a betonului
şi armăturii.

În decursul ultimelor decenii, pe măsură ce proprietăţile betonului armat au devenit

tot mai bine cunoscute,
s-a evidenţiat faptul că durabilitatea reprezintă una din însuşirile importante ale
acestui material structural, de
care trebuie să se ţină cont, atât în activitatea de concepere a obiectivelor noi, cât şi
în scopul determinării
duratei de viaţă ulterioară momentului efectuării analizei pentru construcţiile
existente.

Durabilitatea betonului este definită ca fiind proprietatea acestuia de a rezista

acţiunilor climatice, chimice, abrazive sau oricăror altor procese de deteriorare; astfel,
un beton durabil este acela care-şi păstrează forma inişială, caracteristicile şi
funcţionalitatea în condiţiile de mediu pentru care a fost proiectat.

Este deosebit de important de subliniat faptul că această definire a durabilităţii este

legată de condiţiile de
mediu, de altfel, bine ilustrat în standardul european de beton EN 206-1 şi, de
asemenea, în Anexa Naţională de aplicare în România a acestui standard.

Dacă se defineşte calitatea aptitudinea de satisfacere a nevoilor utilizatorilor,

durabilitatea reprezintă
menţinerea acestei calităţi în timp.

În ultimele decenii, studiile privind durabilitatea au evoluat, atât pe plan conceptual,

cât şi în ceea ce
priveşte abordarea teoretică şi practică. În prezent, asigurarea durabilităţii implică, la
nivelul actual de
dezvoltare al societăţii, acceptarea unui anumit compromis între factorii economici şi
tehnici, remarcându-se
existenţa a două principii cu caracter general:
a) experienţa timpului; toate variantele alese, toate inovaţiile trebuind să fie evaluate în
comparaţie cu ce
este cunoscut, pentru a putea trece cu succes examenul timpului;

b) publicarea regulilor de comparaţie; comparaţia între nou şi tradiţional trebuie să facă

obiectul unor
deliberări inter şi intra profesionale, pentru a se identifica regula cea mai indicată, într-
o anumită perioadă.

Primul principiu evidenţiează dificultatea rezolvarii problemelor referitoare la

durabilitate numai prin
experimentări de laborator, chiar dacă acestea sunt efectuate în condiţii accelerate.
Cel mai bun examen al
soluţiilor adoptate, îl constituie comportarea în timp sau/şi analiza soluţiilor
comparativ, cu alte soluţii „clasice” verificate.

Al doilea principiu se referă la dificultatea adoptării unor soluţii „generale”, decizia

urmând să fie luată
având în vedere, atât consideraţii de ordin tehnic, cât şi de aspectele economice şi sociale
implicate.

Consecinţa adoptării acestor decizii constă în apariţia unor reglementări specifice, care
ţin seama atât de evoluţia cunoştinţelor ştiinţifice, cât şi de realităţile ce se manifestă
în cadrul societăţii, aflate pe o anumita treaptă a dezvoltării.

În mod concret, aplicarea primului criteriu se face în laboratoarele de cercetare, iar al doilea se transpune în
practică prin elaborarea de reglementari tehnice, standarde etc.

Durabilitatea prezintă sensuri distincte pentru inginerul de execuţie şi pentru cel de

laborator, în cazul
primului durabilitatea constituind un obiectiv, iar pentru celălalt o cerinţă, care-i
permite o comparaţie
cantitativă în limitele fixate prin obiectivele cercetării experimentale.

Rezistenţa la compresiune constituie însuşirea esenţială a betonului, prin intermediul căreia

este definită
clasa acestuia.

În general, toate proprietăţile betonului depind de aceasta caracteristică, care devine

astfel un parametru de
prim ordin.

Criteriul de rezistenţă menţionat trebuie completat în consecinţă şi cu alte

performanţe mecanice, fizice,
chimice sau tehnologice remarcându-se diverse situaţii cum ar fi:

- un beton este durabil dacă nu este fisurat; pentru o explicare clară a acestei condiţii
trebuie să se facă o
distincţie între fisura intrinseca legata de comportarea sub încărcări a elementelor de
beton armat (fisurare
„functionala” ) şi fisurarea ,,accidentală’’, care poate fi evitată (fisurarea cauzată de
contracţia betonului) ce se manifestă după o anumită perioadă de la turnare ;
- condiţiile de ordin chimic ce pot influenţa durabilitatea betonului, sunt dependente
de compoziţia
mineralogică a cimentului de Portland, de adaosurile din ciment precum şi de
stabilitatea chimică ce se
manifestă între ciment şi agregate;

- condiţiile de ordin fizic, care generează problema rezistenţei la îngheţ-dezgheţ şi

pentru care porozitatea nu
constituie un parametru esenţial ;

- condiţiile de ordin tehnologic care impun ca betonul să fie pus în operă şi tratat
corespunzator pentru a limita pierderea apei.

Devine evident că, pentru asigurarea durabilităţii betonului, este necesar să se

asocieze criteriul global de
rezistenţă cu alte criterii specifice. Se poate aprecia că betonul este un material durabil,
deoarece practic este
întodeauna posibil să se gaseasca condiţii compatibile, între aceste criterii şi rezistenţa
betonului.

Extinderea preocupărilor şi a realizărilor obţinute în studiul durabilităţii betonului

armat pot fi explicate, pe
de o parte, prin dependenţa directă dintre agravarea stării de degradare şi reducerea
siguranţei în exploatare a
construcţiilor din beton armat, iar pe de altă parte,justificările provin din sfera
economică, întrucât creşterea
durabilităţii constituie garanţia realizării unei investiţii raţionale.

Schimbarea concepţiei privind asigurarea performanţelor construcţiilor din beton

armat pe o lungă durată de
timp a fost determinată în principal datorită următoarelor aspecte :

a) experienţa a arătat că procedurile clasice de proiectare şi precizarea unor perioade

de serviciu pe
termen lung, nu au asigurat o durabilitate corespunzătoare şi nu au fost confirmate de
comportarea
reală a structurilor, în special în medii agresive;

b) stabilirea unor anumite nivele de performanţă pentru structuri aflate în diferite medii este
o activitate
complexă ce ţine seama de elemente de ordin tehnic, economic, managerial, politic,
legislativ,
precum şi de tradiţiile naţionale. În orice caz, tendinţa ultimilor ani a fost în România de
,,asigurare”
pe termen scurt, cu cheltuieli minime de investiţii, fără a lua în considerare totalul
cheltuielilor pe
durata de viaţă a construcţiei (life cycle cost);

c) potenţialii ,,responsabili” pentru degradările apărute ca urmare a ,,durabilităţii

neadecvate”, pot fi:
proiectanţii, executanţii, utilizatorii;
d) proiectanţii preocupaţi în mod particular de ,,rezistenţă’’;
e) executanţii urmărind ,,eficienţa’’ şi ,,minimalizarea cheltuielilor’’;

f) utilizatorii prin neimplicare adecvată sau prin lipsa cunoştinţelor necesare având în
vedere:
- ,,nepopularizarea’’ implicaţiilor particulare şi globale ale neasigurării durabilităţii de către
factorii de
decizie;
- inexistenţa unor reglementări specifice;
- nefuncţionarea sau funcţionarea necorespunzătoare a sistemelor de asigurare a
calităţii şi de contril al
calităţii;
- inexistenţa unor programe de mentenanţă sau nerespectarea lor în cazul în care
acestea există.

Toate aceste aspecte conduc la necesitatea creării unui nou concept de proiectare a
durabilităţii şi de
caracterizare a stării construcţiilor existente.

CONCEPTE ȘI PRINCIPII PRIVIND PROIECTAREA LA DURABILITATE A BETONULUI ARMAT

Noțiunea de clasă de durabilitate

În proiectarea curentă, aptitudinea betonului de a satisface cerinţele de rezistenţă şi

stabilitate, este luată în
considerare prin intermediul noţiunii de ,,clasă’’.

În viziunea specialiştilor care au iniţiat introducerea noţiunii de ,,clasă de durabilitate’’,

în scopul evaluării
exigenţelor specifice conceptului de durabilitate, aceasta se notează cu litera D,
urmată de două numere (z, y), primul reprezentând combinarea claselor de expunere
specifice unei construcţii amplasate într-un anumit mediu, iar cel de al doilea se referă la clasa
de rezistenţă a betonului, definită prin rezistenţa caracteristică la compresiune,
stabilită pe cuburi cu latura de 150 mm.

Identificarea şi cuantificarea factorilor care influenţează durabilitatea structurilor din

beton armat, au condus
la introducerea conceptului de clasă de durabilitate, în mod similar noţiunii de clasă de
beton, în baza căreia sunt asigurate exigenţele de rezistenţă ale elementelor de beton
armat, celelalte proprietăţi fizico – mecanice, fiind în strînsă dependenţă cu această
caracteristică.

Se constată că, între cele două notaţii folosite la desemnarea claselor de rezistenţă şi
durabilitate, există un
element comun, reprezentat de numărul (y) şi care defineşte valoarea rezistenţei
caracteristice (Rbk).

Dintr-o analiză sumară a datelor incluse, se constată, în cazul concret al clasei D11/25
următoarele
semnificaţii ale notaţiilor folosite. Cifra 11 indică tipul construcţiei/structurii (1 –
construcţie civilă) şi faptul că elementul este amplasat la interior (1 – mediul interior), iar cifra 25,
reprezintă rezistenţa caracteristică pe cub, corespunzătoare clasei minime de
rezistenţă pentru mediul de expunere luat în considerare (XC3).

Din combinaţiile posibile de medii de expunere pentru definirea clasei de durabilitate

(Tabelul C7, Anexa C
din teza extinsă) se aleg cele mai severe condiţii de la fiecare clasă de expunere, în
ceea ce priveşte raportul
A/C, clasa minimă la compresiune, aer antrenat etc. Exemple posibile de combinare a
claselor de expunere, cu indicarea claselor de durabilitate sunt prezentate in fig. 3.1.
Fig. 3.2. - Exemple de clase de durabilitate/combinații clase de expunere
(construcții civile).
Principii de proiectare la durabilitatea
Problema esenţială care apare în cadrul procesului de proiectare la durabilitate al
betonului armat, constă în
dificultatea stăpânirii modului de comportare a materialelor componente în condiţii de
mediu şi de funcţionare extrem de diversificate.

Informaţii utile, dar nu întotdeauna suficiente, pentru a se stabili cu precizie durata de

serviciu a structurilor
din beton armat, se pot obţine pe cale teoretică şi prin încercări de laborator, pentru a
obţine răspunsuri
concludente la întrebările legate de asigurarea unei durate de viaţă acceptabile, în
condiţiile utilizării sau nu a
unor protecţii primare sau secundare.

Exigenţele impuse amestecului de beton (tip ciment şi dozaj, raport A/C maxim etc.),
precum şi alţi factori
de proiectare (grosimea stratului de acoperire cu beton, deschiderea maximă admisă a
fisurilor, detaliile
constructive) şi de execuţie (compactare, tratare etc), constituie elemente esenţiale în
ceea ce priveşte stabilirea parametrilor necesari şi a condiţiilor de realizare a unor structuri
durabile din beton armat situate în anumite condiţii de mediu, dar servesc şi la determinarea
duratei de viaţă a unei construcţii sau la prognozarea evoluţiei proceselor de
degradare, încă din faza de proiectare.

În schimb, predicţia performanţelor unei construcţiile existente se poate face cu o

precizie suficient de mare,
dacă această activitate se bazează pe rezultatele unor teste in situ adecvate, care
sunt în măsură să caracterizeze proprietăţile materialelor componente
elementelor/structurilor, sau urmărirea continuă în timp a performanţele structurale
(monitorizarea structurii).

De exemplu, adâncimea de carbonatare a betonului determinată pentru o structura executata de 5 ani

poate oferi informaţii utile privind evoluţia acestui fenomen în timp.

În baza acestor consideraţii se poate aplica urmatoarea strategie de

proiectare/verificare a structurilor din
beton armat :

a) descrierea şi modelarea proceselor de deteriorare cu precizarea, în măsura

posibilităţilor, a unor
relaţii care să cuantifice procesul, aceste modele fiind necesare pentru înţelegerea
proceselor care
intervin, în scopul unei prime aprecieri, asupra duratei de viaţă şi a o compara cu cea
precizata în
reglementarile specifice;

b) precizarea cerinţelor de asigurare a durabilităţii funcţie de condiţiile de mediu

(raport maxim A/C, tip
şi dozaj de ciment, procedee specifice de tratare a betonului în timpul execuţiei etc.);

c) procedurile de control a calităţii trebuie să acopere toate etapele de execuţie, de la

testarea
materialelor componente, a betonului, până la punerea în operă şi tratarea după
turnare;

d) definirea unei perioade de referinţă pentru durabilitate, (de exemplu de 5 ani), după
această perioadă
relevantă, parametrii esenţiali ai durabilitatii (porozitatea, permeabilitatea, carbonatarea,
penetrarea
clorurilor), pot fi determinaţi prin teste in situ sau în laborator ; prin acest procedeu
poate fi estimată
comportarea structurii în viitor şi şansele de atingere a nivelurilor de performanţă
proiectate.

Utilizînd aceste modele şi măsurând parametrii care caracterizează durabilitatea, pot fi

estimate performanţele viitoare ale structurii.

Aceasta metodologie prezintă o importanţă aparte, deoarece, în momentul când se

constată o comportare
necorespunzatoare a structurii faţă de anumite condiţii de mediu, pot fi luate măsuri
adecvate cu consecinţe
favorabile privind, atât siguranţa şi funcţionalitatea structurii, cât şi costul global al
investiţiilor.

Un concept modern şi raţional de proiectare la durabilitate, trebuie să pornească de la

definirea unor criterii
de performanţă pentru evaluarea durabilităţii, să ia în considerare caracteristicile de
agresivitate ale mediului, să includă modele ale mecanismelor de deteriorare şi să se
finalizeze cu aspecte privind mentenanţa continuă pe durata de serviciu a construcţiei.

Criteriile de performanţă pentru durabilitate se referă la exigenţele impuse de

necesitatea menţinerii acesteia
la un anumit nivel, sunt mai dificil de definit, una din problemele esenţiale fiind
precizarea duratei de viaţă a
construcţiilor, care în majoritatea situaţiilor ar trebui să fie cuprinsă întra 50 şi 100 de
ani.

Identificarea şi cuantificarea agresivităţii mediului, precum şi modelarea mecanismelor

de transport a
substanţelor agresive, reprezintă elemente importante în determinarea cu mai mare
precizie a duratei de viaţă a construcţiilor. În scopul obţinerii unui nivel de protecţie
ridicat faţă de o eventuală deteriorare a durabilităţii, se pot aplica două strategii
esenţiale.

O primă modalitate (I), constă în adaptarea unor măsuri care au menirea de a evita
derularea unor procese
distructive, obiectiv ce poate fi atins prin:

a) aplicarea unor straturi protectoare (membrane, pelicule etc.) realizate din substanţe
rezistente la acţiuni
distructive pe feţele libere ale elementelor de construcţie;

b) folosirea unor materiale care nu sunt sensibile la acţiuni corozive (agregate

nereactive, cimenturi rezistente la factorii agresivi ai mediului, oţel inoxidabil etc.)
c) inhibarea proceselor fizico – chimice capabile să conducă la degradarea materialelor
constituiente, aplicând metode şi tehnologii adecvate (antrenarea aerului în scopul
îmbunătăţirii rezistenţei la gelivitate, protecţie catodică etc.)

O adoua categorie de metode (II) se referă la alegerea unei anumite compoziţii sau
adapterea unor măsuri
tehnologice şi de alcătuire cu caracter special (grosimea stratului de acoperire cu
beton în funcţie de condiţiile de expunere, omogenitate, compactitate adecvate etc.).

Prima etapa a acestei strategii constă în definirea criteriilor de performanţă în relaţie

directă cu condiţiile de
mediu prezumate, alte faze importante fiind modelarea acţiunii mediului şi selectarea
materialelor adecvate.

Definirea criteriilor de performanţă în ceea ce priveşte caracteristicile betonului,

trebuie să se bazeze pe
rezultatele unor cercetări experimentale, acestea fiind necesare în scopul verificării
potenţialului materialelor
evaluat în condiţiile de laborator astfel încât să asigure comportarea pentru situaţia
reală de expunere.

Posibilitatea de implementare în practică a strategiei menţionate este exemplificată

pentru cazul asigurării
protecţiei armăturii contra coroziunii chimice, situaţie în care, criteriul de performanţă
constă în eliminarea
posibilităţii de a avea loc reduceri ale secţiunii armăturilor pe durata de viaţă a
construcţiei.