A fost odată…

Nu voi umple aceste rânduri cu informaţii deşarte despre mine, ci voi scrie doar gândurile şi
sentimentele mele actuale căci, în fond, doar ele contează. E suficient să ştiţi că mi se spune Kitty.

Povestea pe care am hotărât să v-o împărtăşesc poate sună banal, dar sunt sigură că e unică,
deoarece e numai şi numai a mea.

L-am văzut în prima zi de şcoală. Mi-a fost la fel de indiferent precum restul viitorilor mei colegi,
aşa că nu i-am acordat deloc importanţă atunci. Zilele treceau una după alta precum secundele în care
ascultam melodia mea preferată şi eu deveneam tot mai îndrăgită şi mai apreciată de toţi profesorii,
datorită capacităţii mele nemărginite de a înţelege lucrurile noi şi de a le stoca în memorie. Nu pot spune
că eram un exemplu de bună purtare, deoarece asta ar fi o minciună. În fiecare zi făceam cel puţin câte o
năzbâtie, în urma căreia eram nevoită să trag ponoasele.

El era exact opusul meu. Se străduia mult să fie un elev bun, dar nu avea acest har. În schimb,
atunci când vine vorba de disciplină, era numărul unu, cel mai cuminte elev din clasă. Dacă stau acum să
reflectez asupra celor întâmplate, pot spune că lucrul acesta m-a atras cel mai mult la el: educaţia lui atât
de strictă şi atât de corectă.
Nu după multe săptămâni de şcoală, am fost nevoiţi să alegem şeful clasei. Colegii mei au ales mai
întâi cei doi candidaţi şi ulterior, câştigătorul. Spre surprinderea mea, unul dintre candidaţi eram eu, iar
celălat era chiar el. Alegerea s-a făcut în unanimitate, fiecare exprimându-şi opţiunea cu voce tare. Era
egalitate şi singurul care mai avea drept de vot era el. Nu mică mi-a fost mirarea când m-a ales pe mine,
spunând că eu sunt mult mai potrivită decât el pentru această sarcină. După această întâmplare, a crescut
foarte mult în ochii mei.

Primul semestru era pe sfârşite şi urmau tezele. Graţie notelor şi cunoştinţelor mele în materie de
limba engleză, am fost desemnată „meditatoarea clasei”. Printre elevii care mi-au solicitat ajutorul, s-a
numărat şi el. În timpul orelor pe care le petreceam singuri am început să-l cunosc mai bine şi mi-am dat
seama de puritatea şi de curăţenia sufletului său. Am început să mă ataşez foarte tare de el şi să-l văd ca pe
mai mult decât un amic. Pe atunci nimic nu-mi dădea de bănuit cum se va sfârşi totul…

Se comporta atât de frumos şi atât de respectuos cu mine, încât noaptea, în vis, îl vedeam ca pe un
prinţ pe un cal negru sau un lord precum Eduard Glenarvan, personajul lui Jules Verne. Ne petreceam tot
mai mult timp împreună şi eu ajunsesem să nu pot admite existenţa unei zile în care să nu-l văd.
Începusem să-mi fac deja planuri de viitor legate de căsătorie şi chiar copii. Acum regret din toată inima
că n-am avut puterea să-i mărturisesc tot ceea ce-am simţit pentu el, lăsându-mă condusă de mândria mea
nejustificată.

Totul decurgea minunat între noi când, în timpul unei plimbări prin parc, m-a întrebat sfios,
şovăind, dacă vreau să fiu logodnica lui. La auzul acestei propuneri am rămas ca o stană de piatră, cu
capul gol, şi inima gata să-mi iasă din piept. Am început să simt spaima şi teama cum îmi curgeau prin
vene şi cum îmi ajungeau la inimă fără nicio dificultate. După un lung moment de linişte, i-am spus că e
prea devreme şi că nu mă aşteptam la aşa o propunere din partea lui. L-am rugat să mai aştepte, cu toate că
i-am observat schimbarea bruscă din privire pe care ar fi făcut orice să şi-o ascundă. Nici în ziua de azi nu-
mi pot ierta acest refuz şi sunt sigură că n-o voi face niciodată.

Parcă e un făcut ca o catastrofă să nu vină niciodată singură.

În dimineaţa zile următoare eram acasă, citind o carte veche, atunci când am primit un telefon care
mi-a schimbat brusc şi iremediabil viaţa. Interlocutorul era tatăl lui, care m-a chemat urgent la spital fără a
mă lămuri de ce.
Am fugit cât am putut de repede până la primul taxi. I-am spus şoferului că îi dau triplu, doar să
meargă cât poate de repede. Am avut noroc să dau peste un om inimos care m-a ascultat şi, văzându-mă în
starea aceea jalnică, nu mi-a luat niciun ban.

Am ajuns la spital, unde m-am întâlnit atât cu tatăl, cât şi cu mama lui. Cei doi mi-au povestit cu
lacrimi în ochi cele întâmplate cu o jumătate de oră în urmă: el a plecat să-şi viziteze bunica pe care o
iubea foarte mult şi, în drumul său, a văzut un copil care dorea să treacă strada printr-un loc nemarcat. O
maşină se apropia cu o viteză mult peste limita legală. El a observat-o şi, din propria lui iniţiativă, a salvat
copilul de la o moarte sigură, expunându-se în schimb pe el însuşi. Auzind această întâmplare şocantă, nu
m-am putut stăpâni şi am avut o ieşire violentă. După ce medicii m-au calmat, am aflat că el este în
operaţie şi are şanse minime de supravieţuire. Orele petrecute în aşteptarea a noi veşti din partea medicilor
au fost cele mai lungi, grele, urâte şi chinuitoare din întreaga mea existenţă.

Când, în cele din urmă, operaţia a fost terminată, am simţit o uşurare fizică nemărginită, văzând că
asistentele l-au transportat din nou în salonul de zi. Ceea ce urma să aud din gura doctorului însă, mi-a
rămas scris pe inimă şi întipărit în minte asemeni cuvintelor pe care le scriu acum pe hârtie.

Doctorul, cu privirea în podea, a spus pe un ton de om care după o luptă crâncenă a pierdut totul,
că el nu se va mai vindeca, că operaţia n-a reuşit şi că nu-i dă mai mult de trei ore de viaţă.

Nu pot explica în cuvinte ce s-a petrecut în sufletul şi în capul meu la auzul acestor veşti. Cu
ultimele eforturi de a rămâne puternică, l-am rugat pe doctor să-mi permită să-i fiu alături măcar în aceste
ultime momente pe acest Pământ. După lungi insistenţe, atât din partea mea, cât şi din partea părinţilor lui,
medicul s-a lăsat înduplecat şi a acceptat. Ajunsă în salon, nu ştiam ce ar trebui să fac, cum ar trebui să
procedez. L-am sărutat pe obraz, i-am luat mâna dreapă în mâinile mele, mi-am culcat capul pe pieptul lui
şi am început să-i spun, pentru prima oară, că îl iubesc. Am spus aceste două cuvinte continuu, până în
clipa în care inima i-a cedat şi totul s-a sfârşit.

Nici acum n-am trecut peste cele întâmplate, cu toate că au trecut peste mine douăzeci şi şase de
ani. Sunt sigură că aţi observat că n-am folosit nicăieri numele lui. N-am făcut acest lucru deoarece
pronunţarea, citirea, scrierea sau doar auzul numelui său îmi provoacă o durere imensă, în zona pieptului.

Din ziua în care l-am pierdut şi până astăzi m-am gândit non stop la prostia pe care am făcut-o
când n-am acceptat să-i devin logodnică. Din acest motiv vă implor să vă declaraţi sentimentele de
admiraţie, prietenie sau iubire fiecărei persoane în parte căci niciodată nu se ştie dacă va exista ziua de
mâine.