Transformarea trupului cheamă la definirea sufletului

Adolescenţa este timpul alegerii

Omul se naşte liber dar neputincios. El se hrăneşte cu lapte din trupul mamei
pentru ca mai apoi, dezvoltându-se şi crescând, va putea mânca din carne cu proprii
dinţi. Copilul este dependent de părinţi, el primind nutrienţii fizici şi spirituali prin
intermediul şi după o prelucrare prealabilă efectuată de părinţi. Mai ales în primii
ani de viaţă, copilul primeşte aproape totul de la şi prin părinţi. Însă această
legătură este menită să dispară pentru că omul trebuie să se dezvolte în libertate şi
pentru libertate.

Alexandru Ulea

În pântecele mamei sale, omul simte cel mai bine adevărul cuvintelor Sfântului
Apostol Pavel când spune că în El trăim şi ne mişcăm şi suntem. Luând fiinţă din cele
două celule progenitoare oferite de tată şi mamă, celule care se unesc în mediul nutritiv
din corpul mamei, omul ia fiinţă liber, nefiind legat de mamă sau de tată. Mai apoi, el se
ataşează la corpul mamei, formând o relaţie de comuniune complexă pentru următoarele
nouă luni. Astfel, mama este chip al lui Dumnezeu Care îl creează pe om prin Cuvântul
Său, în mediul nutritiv peste care se poartă Duhul Sfânt. Deşi este creat liber şi cu
menirea de a deveni liber, omul trebuie să se unească într-un trup cu Dumnezeu pentru a
se împlini şi a deveni ceea ce este. Viaţa din pântece este o imagine a vieţii omului după
naştere. Acum, omul trebuie să treacă de la chipul, icoana mamei la esenţa care este
Dumnezeu.
În momentul adolescenţei, omul începe să-şi caute libertatea, să-şi afle menirea.
Un părinte care ar împiedica un astfel de act natural nu poate avea iubire paternă sau
maternă adevărată. Încercând să-i împiedice dezvoltarea ca persoană liberă şi conştientă,
părintele dispreţuieşte nobleţea propriului copil, îi împiedică dezvoltarea ca persoană
umană dintr-o atitudine egoistă şi morbidă. El preferă închistarea, stagnarea, moartea
omului ca devenire a persoanei. Un astfel de părinte nici nu se poate numi părinte, căci
Părintele adevărat l-a creat pe om, fiul lui Dumnezeu, tocmai pentru a creşte şi a se
dezvolta în totalitate, oferindu-i suprema libertate de a putea spune nu.

Importanţa separării

Adolescentul îşi caută sensul. El iese de sub oblăduirea familiei, această celulă a
comuniunii, pentru a intra în comuniune deschisă cu toată lumea. Doar prin maturizarea
survenită prin eliberarea de sub tutela părinţilor, fie ei trupeşti sau duhovniceşti, omul
poate de fapt să intre în adevărata comuniune cu ei. Fără această separare spre o unire
mai deplină, omul nu este complet, nu este liber, nu este încă om.
Doar în libertate omul va putea fi capabil să primească şi să dăruiască, doar în
mod liber el va putea participa la comuniunea de iubire totală şi completă cu ceilalţi şi cu
Dumnezeu. Maturizarea la care accede tânărul/a îi va apropia mult mai mult şi mai
statornic de părinţii de care iniţial s-a îndepărtat. În acest sens, părintele Simeon
Kraiopoulos spune că pentru ca să se desăvârşească în Hristos ca persoană, omul are
nevoie să plece, oarecum, din cuibul strâmt al familiei, care i-a fost folositor până la
doisprezece ani şi să se dezvolte într-un cuib mai larg; îi va iubi mai mult pe părinţi când
se va afla într-o stare matură.

Riscurile adolescenţei

Unul dintre cele mai mari probleme care apare pentru cel care creşte nu este
neapărat acela de a se răzvrăti împotriva a tot şi a toate, aceasta este destul de frecvent la
început, ci răul provine din persistarea în această stare.
Crescând, omul tinde să se îndoiască de ceea ce a învăţat până la un anumit
moment. Lucruri în care credea în copilărie, puerile s-ar putea spune, ca Moş
Crăciun sau Zâna Măseluţă, basme perpetuate de adulţii şugubeţi, scad încrederea
şi în alte lucruri spuse, dar neverificate. Şi învăţarea presupune renunţarea la
înţelesurile simple, iniţiale pentru a se cufunda într-o cunoaştere desăvârşită, capabilă de
modelare şi asimilare. Astfel omul începe să experimenteze. Şi experimentul este foarte
bun, dacă însă el nu se aplică la propria persoană. Se spune că înţelept este cel ce învaţă
din prorpiile greşeli, dar mai îneţelept este cel ce învaţă din greşelile altuia. Tot ceea ce
simte sau trăieşte omul a mai fost împărtăşit şi de altcineva. Întreaga omenire este o
unitate psiho-somatică, iar stările sufleteşti ale adolescenţei le-au împrtăşit cei ce au
trecut prin ea. De aceea, un rol foarte important îl au modelele pozitive pentru persoana
care se dezvoltă. Ele trebuie căutate şi urmate. În acelaşi timp, prieteniile bune, cercuri de
prieteni adevăraţi trebuie cultivate, ajutorul lor fiind nepreţuit, mai ales în perioadele
critice.
Ca o regulă generală, nu trebuie experimentat pe propriul trup. Nimeni nu şi-ar
mai trata cu indiferenţă sau chiar distructiv acest trup care este atât de minunat prin
alcătuire şi funcţiile îndeplinite. De aceea nu trebuie încercate lucruri noi şi controversate
mai ales pe un trup în dezvoltare. După 25 de ani, când trupul a trecut de climaxul său,
experimentele s-ar putea efectua, dacă aceasta chiar se doreşte. Dar o greşeală făcută la
vârsta adolescentină poate avea repercusiuni negative pentru întreaga viaţă, atât pe plan
fizic, dar de multe ori pe plan spiritual, aproape imposibil de autoevaluat, in general
lucruri a căror responsabilitate nu poate fi încă asumată. Aşa cum grăieşte Înţeleptul,
omul bun va mânca din roadele dreptăţii, dar vieţile nelegiuiţilor se vor sfârşi de
timpuriu (Sol. 13,2).
Timpul adolescenţei este vremelnic iar deciziile luate acum se schimb pe măsura
formării caracterului ce va defini persoana. Şi pentru că omul este o fiinţă ce devine,
atunci perioada adolescenţei este starea cea mai critică din viaţa omului, aşa cum
declară p. Simeon Kraiopoulos. Deciziile luate la un moment dat pot fi radical schimbate
în momentul următor, dar consecinţele îşi pun frecvent amprenta pe întreaga viaţă. De
aceea trebuie chibzuinţă şi mai ales răbdare şi îngăduinţă cu dezvoltarea propriei
persoane.

A fi sau a nu fi

Trecând prin adolescenţă, individul este chemat să devină persoană. De la

trăsăturile copilăreşti nedefinite, omul începe să se diferenţieze tot mai mult de ceilalţi,
prin modificări ce par a fi pe deplin conturate la sfârşitul adolescenţei, deşi ele vor putea
fi observate şi după această vârstă. Formându-şi aspectul vizibil, omul este chemat la o
formare ce îl va defini, ce se cere conturată pentru viaţa ce îi este pusă înainte, viaţă pe
care se pregăteşte să o ia în piept.
Acum este momentul alegerii, acum se încearcă drumuri şi se defineşte calea. Este
foarte importantă căutarea şi apoi asumarea unei căi în viaţă, este crucială alegerea unui
set de principii cât mai bune. De aceea, în alegerea pe care tânărul/a trebuie să o facă,
criteriul cel mai important să fie caracterul de valoare pentru propria persoană. Ce este
bine pentru mine? Dacă acesta se va face corect, el va evita uşor şi egoismul, căci nu se
va lăsa influenţat de idei preconcepute, de tendinţe inovatoare, nu va stagna în
stereotipuri populare, nu se va lăsa pradă iluziei plăcerii sau unei probabilităţi minime.
Căutându-şi binele propriei persoane, dincolo de iluzii sau hedonism, omul va parcurge
calea adevărului spre viaţă. Doar aşa el va putea ajunge fără prea mari dificultăţi la
adevărata plăcere ce îi va împlini fiinţa.
Dacă tânărul eşuează în a face o alegere, oscilează mereu între bine şi rău, viaţa
lui va fi o continuă pendulare, va nazui mereu spre viaţă, deşi va alege moartea. Iar
aceasta se va întâmpla până la finalul marelui examen al morţii, când el va alege viaţă
împlinită pentru totdeauna sau va persista într-o continuă negare şi respingere a ei.
Alegerea e în mâna fiecăruia.