A fost Alexandru Ioan Cuza un dictator?

Ziua de 24 ianuarie readuce, an de an, în memoria colectivă a româ nilor

imaginea lui Alexandru Ioan Cuza ca simbol al Unirii Principatelor Româ ne de
la 1859. Cu toate că domnia sa a fost una destul de controversată , momentul
Unirii este singurul aspect la care româ nii se raportează atunci câ nd vine
vorba despre Alexandru Ioan Cuza. Prin vocea unor istorici, „Adevă rul"
încearcă să vă prezinte o imagine câ t mai apropiată de realitate a
domnitorului.

După înfă ptuirea Unirii, Cuza a iniţiat o serie de reforme interne, precum
secularizarea averilor mă nă stireşti, reforma agrară şi reforma învă ţă mâ ntului.
În aplicarea acestora s-a lovit de rezistenţa Adună rii Legiuitoare, pe care a
dizolvat-o la 2 mai 1864, prin forţă .

„Cuza a constatat la un moment dat că nu avea destulă putere, că reformele

sale treceau foarte greu neavâ nd susţinere în Parlament şi a devenit autoritar.
A dat un fel de lovitură de stat în 1864, şi-a sporit puterea proprie, în
defavoarea celorlalte instituţii. Reuşeşte astfel să -şi atragă criticile de la
stâ nga politică , care se temea că va deveni tiran", explică istoricul Ion Bulei. 

La 10 mai 1864, Cuza modifică , prin plebiscit, Convenţia de la Paris care 

reprezenta pâ nă la acel moment Constituţia după care funcţionaseră
Principatele, transformâ nd-o în Statutul Dezvoltă tor al Convenţiei de la Paris.
Cea mai importantă modificare era redistribuirea organiză rii statale astfel
încâ t domnitorul să aibă puteri sporite, ceea ce a atras nemulţumiri atâ t din
plan intern, câ t şi din plan extern. 

„Imaginea de erou e corectă"

„Se creează o coaliţie împotriva lui, formată din aceeaşi unanimitate care l-a şi
ales, celebra «monstruoasă coaliţie». I s-a reproşat că s-a înconjurat de o
camarilă , condusă de şeful Poştelor, şi de rubedenii de-ale lui", mai spune
Bulei.

Istoricul Dan Berindei consideră că imaginea pe care mentalul colectiv o are

despre domnitorul Alexandru Ioan Cuza este firească , iar comportamentul
care i-a atras ulterior îndepă rtarea de la tron nu ar trebui să -i ştirbească
meritele. 

„Imaginea lui Cuza de simbol al Unirii este una corectă . Cuza a fă cut multe
lucruri pozitive şi după aceea, chiar dacă metodele folosite de el sunt
discutabile. Faptul că el a pierdut ulterior din popularitate se datorează şi
faptului că ţara era în criză economică , salariile ofiţerilor erau neplă tite. El a
avut certe apucă turi dictatoriale, dar a fost forţat de condiţiile obiective ale
acelor vremuri să recurgă la ele. 

Marile Puteri au impus, prin Convenţia de la Paris, un sistem electoral foarte

restrictiv şi el era nevoit să schimbe acest lucru ca să îşi poată înfă ptui
reformele. A realizat o serie de reforme solide, dar greşeala lui este că a
încercat să le facă de unul singur, fă ră a mai pă stra legă tura cu elita politică a
vremii. Aceasta a fost una dintre marile lui greşeli", ne-a declarat Dan
Berindei. 

Abdicarea

Alexandru Ioan Cuza a fost forţat de complotiştii din „monstruoasa coaliţie" să

renunţe la tron în noaptea 10 spre 11 februarie 1866. La finalul zilei,
domnitorul a fost obligat să pă ră sească ţara. Avea să moară în Germania, la 15
mai 1873, pe câ nd avea doar 53 de ani. 

„Abdicarea lui este o rezultantă a opoziţiei pe care a stâ rnit-o domnia sa. Are
cauză internă , nu externă . N-am putea zice că una dintre Marile Puteri şi-ar fi
dorit să -l dea jos pe Cuza. De exemplu, Rusia voia să distrugă axul de unire, nu
pe Cuza. Nu este o reacţie a unei Mari Puteri. Că derea este determinată de
cauze interne, care ţin de greşelile din timpul domniei sale. Fă câ nd atâ t de
multe lucruri, nu putea să nu facă şi greşeli, care au fost interpretate ca atare
sau chiar au fost greşeli", a adă ugat Ion Bulei. 

"A realizat o serie de reforme solide, dar greşeala lui este că a

încercat să le facă de unul singur, fără a mai păstra legătura cu elita politică a
vremii."
Dan Berindei
istoric

„Cuza a fost produsul Unirii"

 Adrian Cioroianu, istoric

Istoricul Adrian Cioroianu este de pă rere că Alexandru Ioan Cuza n-ar trebui
privit doar prin prisma imaginii de artizan al Unirii, acţiunile sale ulterioare şi
felul în care a ajuns să renunţe la tron fiind la fel de importante în creionarea
unei raportă ri juste la personalitatea domnitorului. 

„Cuza a pierdut din popularitatea că pă tată prin înfă ptuirea Unirii pentru că nu
a reuşit să pă streze un echilibru cu contemporanii să i. Alexandru Ioan Cuza
credea că el a fă cut Unirea, ceea ce era profund greşit. Nu Cuza a fă cut Unirea,
el a fost produsul Unirii. Elita politică româ nească a fă cut-o, iar el a fost ales să
o simbolizeze. Ajunsese să se creadă de neînlocuit şi să nu mai ţină cont de
pă rerile celor din jurul să u şi tocmai de aceea a fost rejectat", afirmă
Cioroianu. 

Fostul ministru de Externe crede că Alexandru Ioan Cuza putea avea o domnie
mai îndelungată dacă ar fi ştiut cum să -i ţină aproape pe liderii politici ai
vremii. 

„Principala greşeală a lui Cuza a fost aceea că s-a certat cu cei care l-au adus la
putere. El a intrat în conflict cu elita vremii, începâ nd cu Mihail Kogă lniceanu,
cu care fusese în relaţii foarte bune. A dizolvat Adunarea Legiuitoare şi a
început să lase impresia că vrea să instaureze o dinastie proprie. Că pă tase
tendinţe uşor dictatoriale şi acesta a fost motivul pentru care a fost împins să
abdice, el nu poate fi privit ca o victimă a intereselor pe care le-a atins prin
reformele sale", ne-a declarat Adrian Cioroianu.

Sprijiniţi de Napoleon al III-lea

Unirea Mică de la 24 ianuarie 1859 este o urmare directă a prevederilor

Tratatului de la Paris din anul 1858, prin care marile puteri din Europa au
permis Principatelor Româ ne să -şi reformeze sistemul de guvernare.
Calendarul istoric româ nesc arată că , după alegerea unanimă a lui Alexandru
Ioan Cuza ca domn al Moldovei, muntenilor din Ţ ara Româ nească le-a fost
sugerat acelaşi conducă tor. 
Conservatorii care dominau guvernarea în acel moment au acceptat cu
uşurinţă această idee, realizâ nd de facto unirea la 24 ianuarie 1859. Sprijinită
de Napoleon al III-lea, unirea celor două principate a fost recunoscută şi de
celelalte mari puteri, în cadrul Conferinţei de la Paris de la 1 aprilie 1859. 

În ciuda popularită ţii de care se bucura la începutul domniei şi a seriei de

reforme radicale, Cuza a fost obligat să abdice în 1866, ca urmare a unirii
forţelor de opoziţie într-o coaliţie „monstruoasă ". Istoricii spun însă că , de la
început, domnia sa stă tea sub semnul provizoratului. Laurenţiu Ungureanu