Lehamitea şi entuziasmul

Am întîlnit, de curînd, o tînără juristă, proaspăt întoarsă de la o specializare în

străinătate. Mi-a explicat, cu o bună dispoziţie înduioşătoare, că s-a întors cu ideea
că trebuie să facem ceva, că ţara trebuie salvată şi că ea, personal, este gata să se
angajeze într-un efort radical de reformă. Am vreo idee? N-aş vrea să stăm de
vorbă despre asta? Există cu siguranţă soluţii, şanse de redresare, oameni capabili.
Numai să vrem! Ascultam şi simţeam cum mi se adîncesc cearcănele. Am mai
primit, în ultima vreme, proiecte de reajustare naţională. Unele coerente, cele mai
multe romanţios-utopice.
Unele izvorîte din exasperare, altele – dintr-o iritantă supraevaluare a
competenţelor proprii, altele cvasimistice. În toate aceste cazuri, dar mai ales în
cazul tinerei juriste cu care stăteam de vorbă faţă către faţă, eram stingherit să
reacţionez obosit, sceptic, demobilizator. Dar îmi era imposibil să cauţionez o
specie de entuziasm pe care, după ’89, l-am împărtăşit şi eu, dar care s-a dizolvat,
încet-încet, într-o luciditate mai curînd amară. Nu că mi-am pierdut orice speranţă,
nu că m-am resemnat să supravieţuiesc marginal, fără participare şi fără iluzii.
Dar nu (mai) cred în reţete grandioase, cu rezultat garantat, nu (mai) cred în
posibilitatea unei reaşezări durabile a lucrurilor prin viziuni paşoptiste şi
personalităţi providenţiale. N-am argumente solide – cel puţin deocamdată – pentru
a credita resursele de solidaritate, vigoare sufletească şi dinamism civic ale unei
populaţii risipite interior, sleite de lipsuri, hărţuite de tot felul de „zbierători şi
dibaci“, înrăite de lupta pentru subzistenţă. Uneori, oricît m-ar întrista ceea ce simt,
mă întreb dacă nu oblojim, în fibra noastră, un virus (mai vechi) al disoluţiei, dacă
nu stăm sub steaua sumbră a unei ratări istorice, a unei „moşteniri de nenoroc“ –
cum spune undeva Iorga, într-o pagină de călătorie prin Haţeg.

N-am putut deci să-i spun tinerei juriste decît atît: feriţi-vă de tonul mesianic.
Lucraţi conştiincios în ograda priceperii dumneavoastră, fără planuri de mîntuire
universală, fără aşteptări nerealiste. Mă tem că, la această oră, soluţia nu poate veni
de la mari aglutinări de energie, de la organizaţii militante, partide, „grupuri de
iniţiativă“, apeluri eroice. Trebuie mai curînd să reîncepem de la buna îndărătnicie
a responsabilităţii individuale, de la onestitate privată, hărnicie, exercitare tenace a
propriilor aptitudini. A-ţi face un program de viaţă din cinste şi competenţă, „a-ţi
face bine treaba“, a te concentra pe lotul tău de obligaţii profesionale şi morale e,
deocamdată, mai productiv decît a te epuiza în acţiuni de masă, în activism public,
în vervă agitatorică. Cîteva milioane de cetăţeni conştiincioşi pot schimba ţara în
mai mare măsură, cred, decît o echipă de „manageri“ euforici.
E totuşi straniu că entuziasmul excesiv, scuzabil prin juvenilitate şi bună-credinţă,
n-a reuşit să mă contamineze, dar că oboseala mea cronică a fost mai curînd
vindecată de reprezentanţii taberei opuse: aceea a nevroticilor, a pesimismului
neptunian, a lehamitei. Entuziaştii au, măcar, în priviri, o anumită lucire de
candoare. Vor ceva, sînt gata de atac, aspiră la o rezolvare.
Victimele lehamitei plimbă peste lume o privire obturată de cataractă. Nu se poate
trăi pe bază de suspin. Nu se poate delega tot ce e eşec personal, sau comunitar,
asupra soartei neprielnice. Lehamitea, cunoscută de monahi drept „acedie“,
oboseală a inimii, suspensie a reperelor, „noapte duhovnicească“ e un fel de a-ţi
trăi, anticipativ, dispariţia. Da, ştiu, avem o ţară „grea“, românii sînt cum sînt,
săracii îşi asumă, inerţi, sărăcia, iar bogaţii sînt prostiţi de avere, strada arată jalnic,
salariile scad şi preţurile cresc, guvernul e îngălat, preşedintele e simultan prea
autoritar şi prea slab, dominat de umori dezordonate. Majoritatea televiziunilor
exală o miasmă de mahala, prea mulţi gazetari scriu prost, isteric şi ieftin, prea
mulţi români trişează sau fură. Învăţămîntul e mediocru, spitalele sînt în faliment,
cîrciumile sînt pline. Da, avem oricînd suficiente motive de disperare.
Dar lehamitea nu e un leac, o ieşire onorabilă. Preferabil ar fi un acces de iritare
vitală, un scurt moment de furie trezitoare. Întîi, împotriva propriei noastre
netrebnicii. Apoi, împotriva lehamitei înseşi. Aflu din dicţionare că „lehamitea“ e
un cuvînt de provenienţă bulgărească (liha-mi-ti, „mi-e silă, m-am săturat“). Avem
o mulţime de lucruri de învăţat de la vecinii noştri. Nu era musai să ne blocăm într-
o lamentaţie.