Adrian Păunescu a fost un om mare. Mare la stat, la sfat. Cu prea multe silabe.

A funcţionat ca o
centrală termică. Zice el. Ca un convector, de fapt. Massa băga combustibil, el îl convertea. Funcţiona
doar cu paie, cel mult lemn de brad. Paiele, lemnul de brad se găsesc peste tot. Ieşea un foc scurt şi
intens, cu fum. Nu iese foc fără fum. În România nu se prea făcea foc, nu era voie. Te încălzeai cum
puteai.

Adrian Păunescu a făcut bine. Bine, lui şi familiei lui, dar şi altora. L-a salvat pe Ovidiu Ioaniţioaia,
da. Pe Marin Sorescu, pe mulţi-mulţi. Ar fi intervenit şi pentru Manolescu şi Pleşu. Pe lîngă însuşi
Ceauşescu. A intervenit ca un haiduc pe lîngă un şef de trib. Cu aplomb şi fidelitate. Puterea politică
era pentru el mai sfîntă decît sacrul însuşi. A pompat multe cuvinte în „eu”. A fost un geniu care-şi
permitea să se creadă ba spirit hegelian, ba napoleonul cuceririi de sine.

Adrian Păunescu a fost un poet. Genial, fie. Dar „printr-o mişcare de recul, creaţia lui Adrian
Păunescu s-a întors la o vîrstă premodernă a poeziei româneşti, la acel paşoptism grandilocvent, animat
de idealuri sociale şi naţionale” (Daniel Cristea-Enache). Problema geniului e la noi: s-a întîmplat
vreodată în minţile noastre sensibile din 1848 în 1989?

Adrian Păunescu a fost un taumaturg. A descoperit oameni care descopereau leacuri. A venit să
vindece, deodată. Puteţi să-i spuneţi spălare pe creier, persuasiune, însufleţire. Vorbiţi cu victimele şi
întrebaţi-le dacă se simt victime. Uitaţi-vă în jur şi judecaţi singuri.

Adrian Păunescu a fost un toxicoman. Dependent de massă, a căzut de pe scaun cînd şeful de trib i-a
luat massa. „De-aici, din umilinţa la care sînt constrîns, / Chiar dacă nu am dreptul propriei mele arte, /
Bolnav, hulit şi singur, cu ochii arşi de plîns / Am să vă fiu ostaşul cinstit pînă la moarte.” În 1986, însă,
şeful de trib nu mai avea vreme să cunoască en détail o producţie omagială en gros. Aşa că ostaşul nu şi-
a regăsit armata.

Adrian Păunescu a fost un tată total. Doi dintre copiii lui trăiesc prin el, simt cu nările lui, înţeleg cu
mintea lui. Îi compătimesc. Sper să se descopere vreodată ei înşişi.

Adrian Păunescu a intrat într-o existenţă culturală de serie B după 1989. Cu cît nostalgia pentru
trecut se intensifica, cu atît creştea nevoia de Păunescu. Toate poziţiile lui cuprind patos şi orbire.
Patosul lui excepţional a fost luat de mulţi drept vizionarism. Dar patosul nu are semnificaţie, asta vine
după. Păunescu a fost cel mai patetic (în sens original) om public român contemporan.

Adrian Păunescu a fost un tip cu voinţă de teuton, cu sensibilitate romantică, dar care n-a dormit
niciodată singur noaptea. A fost un Ceauşescu care a citit şi a putut fi afectat de Nietzsche, deşi l-a
preferat apoi pe Avram Iancu.

(Dilema Veche)

Un fenomen al naturii - Păunescu

Prima dată l-am văzut pe Adrian Păunescu de departe. Era pletos şi rubicond, la nici 40 de ani,
animat de o energie stranie, nestăpînită, uneori luciferică şi alteori jucăuşă. Conducea cea mai completă
publicaţie a vremii, anima o emisiune la Radio (joia, seara, acolo auzeai şi refrene patriotarde, dar şi
Beatles) şi, mai ales, păstorea un cenaclu cu care bătea ţara, printre mări de tineri care-i veneau în cale.
Mi-l aduc aminte, deci, aşa: el şutînd într-o minge, într-o seară de decembrie 1982, înaintea unui
spectacol pe care trubadurii lui urmau să-l dea acolo, pe un stadion plin de puştani şi ex-puştani olteni.
Pe vremea aceea, a şuta într-o minge pe un stadion din Craiova era precum rostise J.F. Kennedy, în
inima Berlinului, Ich bin ein Berliner. N-am să uit niciodată – şi nu am o explicaţie cum de aşa ceva fu
posibil în era ceauşistă – că, după şuturile lui Păunescu în acea minge, peluza stadionului a început să
strige Păunescu-al nostru e / Cel mai bun din resere. Un refren care lui i-o fi plăcut, cred – dar şi unul
care, printr-un mănunchi de invidii, vanităţi şi slăbiciuni (şi ale altora, şi ale lui), l-a condus la
excomunicare politică în vara lui ’85, cînd Păunescu a pierdut revista, emisiunea radio şi cenaclul.

Într-o vreme în care conceptul de vedetă era trecut la index, el era o vedetă care tuna pe stadioane
pînă noaptea tîrziu, recitînd versuri sau slogane care, în gura lui şi-n mintea noastră, chiar sunau
mobilizator (măcar cîteva ore, după care vraja se spărgea). Într-o seară de primăvară, tot la un
cenaclu, un tînăr din tribună a luat un steag şi a dat să intre în arenă. Miliţienii i-au ieşit în cale şi l-au
blocat. Şi Păunescu a început să ţipe la miliţieni: „Luaţi mîna de pe acest tînăr! Nu sînteţi aici ca să
blocaţi tinerii să fluture steagul ţării lor, dacă asta vor“ ş.a.m.d. – adică genul de fraze rebele care lui îi
ieşeau foarte bine, iar pe puştani îi încălzea deplin. Am fost de faţă. Am fost la acel cenaclu, în acei ani.
Am fost acolo de bunăvoie, fără convocator şi fără bilete băgate pe gît de la UTC. Cenaclul „Flacăra“
rămîne un fenomen în sine, lung (1000 şi ceva de spectacole?), alambicat şi complex, iar cine-l expediază
univoc sub sigla cultului personalităţii conducătorului cred că greşeşte. Sigur că azi e uşor să spui că
mergeam la Cenaclu pentru că nu aveam parte de concerte Depeche Mode sau Def Leppard. Că îl
priveam pe Păunescu şutînd baloane pentru că nu puteam vedea baloanele Samanthei Fox, de exemplu.
Dar nu cred că Păunescu făcea ca Madonna sau Duran Duran să nu vină atunci în România. Păunescu
a fost acuzat de multe, dar dacă o anume generaţie de români a avut cît de cît idee despre un anume
mistreţ cu colţi de argint (din poemul altui scriitor!), atunci are şi ceva merite.

Apoi l-am văzut pe Adrian Păunescu mai de-aproape. Mai întîi într-o emisiune TV, unde ne-am luat
în colţi neargintaţi după trei minute, cu plăcere reciprocă. Ulterior, colegi în Senat (el, preşedinte al
unei comisii, iar eu vice), aveam uşile la depărtare de-o secretară una de alta. Eu beam ceai iar el o
cafea la fel de modestă, evident că ne-am luat iar în colţi, pe nimicuri, apoi ne-am împăcat, iar ne-am
mai tachinat, iar ne-am mai împăcat şi tot aşa – ceea ce între olteni se produce uşor, fără contuzii
morale, ba chiar cu un oarecare amuzament. Deşi i-am intrat în casă, nu-s dintre cei care să-l fi
cunoscut profund (mă întreb cîţi or fi); dar un lucru n-am văzut la el vreodată: ranchiună. Era
încăpăţînat cît cuprinde – şi dintr-odată devenea concesiv. Se aprindea uşor, ca iasca-n august – dar
apoi, repede, îl vedeai cu apa ochilor licărind, ca o fîntînă somnambulă. Cît am fost ministru, nu mi-a
cerut nimic pentru el sau pentru copiii lui – în schimb, venea la mine, pe ascuns („Ca să nu afle
Voronin!“, spunea), cu prieteni de-ai săi basarabeni, pentru benigne probleme legate de vize sau de
paşapoarte.

Odihnească-se-n pace! nu i se aplică lui Adrian Păunescu. Dacă dincolo e o altă existenţă, el nu se va
odihni nicicum. El a fost ca un fenomen al naturii. Precum ploaia de vară, enervantă dacă te prinde
cînd îţi vopseşti gardul, sau încîntătoare dacă eşti cu iubita într-un foişor din parcul gol. A fost precum
zăpada de ianuarie, care-i plăcută dacă eşti încotoşmănat pe sanie şi care-i groaznică dacă ai cizmele
sparte. În calităţile şi-n contrastele sale, în tumultul şi-n sensibilitatea lui, în ambiţia-i de-a fi peste tot
şi-n ascunzişurile lui periodice, acest om n-a avut nimic ordinar. În el s-a strîns ceva din flacăra şi din
melancolia unei jumătăţi de secol XX şi, după cum Istoria l-a urcat sau l-a coborît, iată-l intrînd şi pe el
în istoria României recente, pletos şi rubicond şutînd spre o poartă pe care tot el se repede s-o apere.

Moartea lui Adrian Păunescu i-a făcut pe mulţi dintre contemporanii săi să se întreacă în
declaraţii, unele dintre ele frizând penibilul. De la politicieni la istorici, la scriitori şi artişti, omagiile l-
au transformat pe poet, în funcţie de imaginaţia sau sensibilitatea celui care le-a rostit, într-un zeu din
Olimp, un Dumnezeu al literaturii române, într-un privighetor pentru identitatea naţională sau într-
un geniu neînţeles.

Moartea lui Adrian Păunescu şi Procesul Comunismului

 Dispariţia neaşteptată - la nici 70 de ani - a poetului Adrian Păunescu şi tot ce s-a întâmplat în
aceste zile ne obligă la câteva observaţii. Şi relansează discuţia despre mult gâlcevitul Proces al
Comunismului. Pentru care s-a făcut atâta gălăgie şi care astăzi nu mai interesează pe nimeni. Dacă e
să constatăm lucid ce se întâmplă în jurul nostru, Procesul Comunismului nu se poate face dacă
poporul român nu-l vrea şi nu-l acceptă. Că vrem sau nu, că ne place sau nu, că e bine sau nu. Doar cu
un pumn de studente exaltate de la SNSPA nu facem decât să întreţinem o iluzie. Este o constatare
dureroasă, dar asta e realitatea. Nu poţi da afară din România tot poporul român că nu acceptă
condamnarea comunismului, îl admiră pe Păunescu şi e departe de exigenţele clamate ale câtorva
trăgători de sfori ai actualului preşedinte. Când 25.000 de suporteri olteni strigă pe stadion - sau în
buza Ateneului Român - în ropot de aplauze numele bardului de la Bârca, ne întrebăm şi noi care
Proces al Comunismului a avut sau are loc în România? Când mii de oameni lăcrimează şi îşi aduc
aminte cu nostalgie de spectacolele cenaclului Flacăra şi de tinereţea lor în blugi şi adidaşi (la o adică
putem spune că au fost şi alte încălţări sau ţoale...), despre care condamnare a comunismuluim mai
poate fi vorba în România?

Dacă mii, zeci de mii, sute de mii de oameni se înghesuie la mall-uri şi prin pieţe pentru
cumpărături şi pus murături, cine mai are chef şi stare de Procesul Comunismului şi condamnarea lui
Adrian Păunescu ca „menestrel al comunismului"? Formula îi aparţine amicului Vladimir
Tismăneanu. Şi credem că a fost în eroare când a lansat o analiză severă la adresa lui Păunescu, taman
în aceste zile de doliu. Cu multă căldură şi înţelegere s-a exprimat în schimb poetul-disident Dorin
Tudoran despre fostul lui prieten de odinioară... Comunism, necomunism, sentimentele şi relaţiile
umane pot depăşi inadecvările ideologice. Nu suntem nici roboţi, nici nevertebrate. Dar există oare
inadecvare în România? Cine să facă Procesul Comunismului şi să-l judece pe Adrian Păunescu într-o
Românie unde au fost aproape 4 milioane de membri PCR, zeci de structuri de forţă şi organe ale
regimului care au creat o uriaşă reţea a fricii şi resemnării. Şi dacă a existat o majoritate tăcută şi
resemnată, putem înţelege şi judeca de ce Paul Goma a fost ca şi singur sau gesturile izolate de
împotrivire la sistem ale lui Radu Filipescu, Gabriel Andreescu sau Vasile Paraschiv nu au reuşit să
coaguleze alte energii. Doar un pumn de oameni au avut îndrăzneala de a spune - ATUNCI -,
asumându-şi toate riscurile şi plătind pentru curajul lor, că regele e gol şi regimul, odios. Şi atunci,
actul de condamnare a regimului comunist - oricât de corect alcătuit teoretic şi pus pe hârtie ipotetic -
rămâne fără efecte. Pusă în braţele lui Traian Băsescu - care, uităm repede, nu avea nici o treabă cu
condamnarea comunismului şi cu „dreapta" mult clamată de astăzi -, o chestiune gravă a societăţii
româneşti a fost trimisă în derizoriu. Asumarea unei condamnări a rămas doar un spectacol de câteva
ore care nu a produs efecte. Şi a funcţionat doar ca magnet la momente de cumpănă electorală. Faptul
că Traian Băsescu s-a prezentat în costum negru la catafalcul dnei Monica Lovinescu şi în pulover
bleumarin la căpătâiul lui Adrian Păunescu spune tot.

Procesul Comunismului s-a încheiat.

Despre Adrian Păunescu, cum e obiceiul la români, numai de bine. Restul sunt vorbe cu care ne
amăgim că descoperin din nou roata anticomunismului. O condamnare de jure şi o reconciliere
naţională de facto ar fi fost un pas înainte pentru a coagula energiile de astăzi ale unei naţiuni în derivă
şi a o împăca în acelaşi timp cu propriul trecut.

Dumnezeu să-l odihnească pe Adrian Păunescu!

In memoriam Adrian PĂUNESCU

Uniunea Scriitorilor din România şi Asociaţia Scriitorilor Bucureşti anunţă, cu deosebită tristeţe,
încetarea din viaţă a scriitorului ADRIAN PĂUNESCU. Cunoscutul poet s-a născut la 20 iulie 1943, la
Copăceni, judeţul Bălţi, Basarabia şi şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, judeţul
Dolj. A absolvit studii superioare la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti. Adrian Păunescu
a debutat în presă în anul 1960 cu poezie, editorial în 1965 şi a publicat peste 50 de volume de poezie şi
publicistică. Din 1973 a condus revista Flacăra, pâna în iulie 1985. A înfiinţat Cenaclul Flacăra, cu care
a dat spectacole în toată ţara. În urma unor incidente petrecute la un spectacol de la Ploieşti, în iunie
1985, Adrian Păunescu a căzut în dizgraţia autorităţilor, a pierdut conducerea revistei şi cenaclul a fost
oprit. Adrian Păunescu a scris numeroase poeme ocazionale atât în favoarea regimului comunist, a
dictatorului Nicolae Ceauşescu şi a soţiei acestuia, cât şi unele de contestare, care au fost publicate în
epocă. După 1989 nu şi-a negat ideologia de stânga şi nici simpatia pentru Ceauşescu, căruia a
continuat să îi închine poeme. A reînfiinţat revista şi cenaclul, dar fără succes, şi a condus scurtă vreme
cotidianul Sportul românesc. După 1989 a făcut parte din Partidul Socialist al Muncii, apoi din PSD.
Adrian Păunescu a fost senator, având două mandate: 1992-1996 şi 2000-2004. A condus Comisia de
Cultură a Senatului şi a avut un rol important în promovarea legii indemnizaţiilor de merit pentru
membrii uniunilor de creaţie. A fost distins în 2004 cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de
Cavaler şi în 2010 cu „Meritul Academic” pentru creaţia sa literară şi pentru susţinerea proiectelor
Academiei Române.

Dintre volumele sale: Ultrasentimente (1965, poezii, debut editorial), Mieii primi, Fântâna
somnambulă, Sub semnul întrebării (1971, interviuri), Istoria unei secunde (1971, cel mai important
volum al său), Lumea ca lume (1973, publicistică), Repetabila povară. Şi-a reluat textele în numeroase
antologii de autor. Pentru publicul larg, Adrian Păunescu a fost cel mai cunoscut poet al ultimilor 50 de
ani şi a fost considerat ca urmare şi cel mai valoros în diferite sondaje de opinie. Textele sale, multe
puse pe muzică, sunt de largă notorietate. După 1973 şi mai ales după 1985, critica literară nu i-a mai
acordat, practic, nicio atenţie.

Personalitate complexă, controversată, cu un mare impact asupra publicului prin poezia sa

grandilocventă şi cantabilă, Adrian Păunescu a fost o figură de mare popularitate a ultimelor decenii.
Prin dispariţia lui Adrian Păunescu, literatura română pierde un poet notabil şi un talentat gazetar.

(Revista Luceafarul)

Paunescu si istoria

A murit pe neaşteptate poetul, publicistul şi omul politic Adrian Păunescu. Ultimele apariţii publice
arătau limpede suferinţa unui om bolnav, dar şi o anume dezamăgire lăuntrică faţă de lumea din jur,
din care ştia că face parte, dar din care simţea că e cumva dat la o parte. Nu intrăm în detalii şi
aprecieri aburoase, ci deplîngem moartea unui poet. Nu se poate face o analiză cît de cît corectă a
deceniilor din urmă, fără a ne raporta şi la ce a însemnat acest scriitor controversat, plin de calităţi şi
de defecte, marcat însă de destinul lui.

Istoria vine peste noi, dar fiecare dintre noi îşi poate alege soarta. Mai ţine şi de opţiunile noastre,
nu doar de fatalitatea care poate justifica orice. Moartea lui Adrian Păunescu redeschide răni încă
nevindecate ale societăţii româneşti, de astăzi, dar şi de ieri. Sperăm să nu fie şi de mîine. De s-ar
termina cumva toată gîlceava care a minat şi a subminat societatea românească!
 Ăla a fost securist, ălălalt a fost turnător-informator-ofiţer acoperit, ba tu, ba ăla, nici faptul că ai
fost în regulă pe toată linia nu mai foloseşte la nimic. Am distrus şi puţinele repere (Doina Cornea, Paul
Goma, Mircea Dinescu etc.) la care ne raportam înainte şi imediat după 1989. O uriaşă isterie a luptei
tuturor cu toată lumea riscă să aneantizeze într-un dezinteres general, tot ce ţine de politică. Dar şi de
etică.

Este un moment pentru a pune pe tapet diferite interogaţii. Atît pentru cei care l-au admirat şi iubit
– nu puţini –, cît şi pentru cei care i-au privit cu rezerve prestaţia publică – nu puţini. Dar şi pentru cei
care l-au duşmănit, sans frontières, mai ales după 1989, cînd justiţiarismul mioritic a dat în clocotul
patetismului de tip Caţavencu.
Adrian Păunescu a fost şi el un om ca toţi oamenii. A debutat ca poet la mijlocul anilor ’60, într-un
moment de relaxare politică, atunci cînd echipa stalinistă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej se schimba cu
cea care urma să devină naţional-comunistă, a lui Nicolae Ceauşescu. Am reţinut, recent, afirmaţia
actualului preşedinte Traian Băsescu, declarînd senin că, dacă „stejarul din Scorniceşti“ se oprea după
zece ani de conducere, intra glorios în istoria românilor. Avem mari rezerve să acceptăm această
opinie, dar este folositoare pentru a situa şi locul lui Adrian Păunescu în acest interval de istorie
naţională. Păunescu debutează cu Ultrasentimente (1965) şi-şi consolidează poziţia de tînăr şi talentat
poet prin Mieii primi (1966) şi Fîntîna somnambulă (1968). Ajunge redactor la România literară a lui
Geo Dumitrescu, cînd deja Blaga, Arghezi şi Bacovia sînt reconsideraţi şi o anume relaxare în planul
vieţii de zi cu zi se resimte direct: filme occidentale, ţigări imperialiste pînă mai ieri, băuturi străine,
blugi şi fuste de tergal, adidaşi şi ciorapi de nylon. Invazia trupelor Pactului de la Varşovia dă un nou
curs istoriei româneşti, iar aşa-zisa depărtare de Moscova este urmată rapid de strîngerea şurubului
ideologic după Tezele de la Mangalia. Istoria unei secunde (1971) şi naşterea revistei şi, apoi, a
Cenaclului Flacăra fac din Adrian Păunescu un om al timpului său. Vulcanicul poet devine şi un patetic
jurnalist, personalitatea lui dă în clocot, iar spiritul critic şi luciditatea sînt puse deoparte. 12 ani de
cenaclu şi 1.500 de spectacole fac din Adrian Păunescu un mit. Poetul devine şi om al cetăţii, aşa cum
Nicolae Ceauşescu ajunge, dintr-un simplu politruc, prim-secretar al PCR şi, apoi, preşedinte al
Republicii Socialiste România. A urmat ce a urmat. Nu avem spaţiu pentru a urma, pas cu pas, cele
două destine. În Decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu este împuşcat după o farsă de judecată, iar Adrian
Păunescu, fugărit de revoluţionari, ajunge să-şi găsească protecţie în incinta Ambasadei SUA din
Bucureşti.

Au trecut 20 de ani.

Cursul noii democraţii capitaliste româneşti a fost sinuos, iar predicţia lui Silviu Brucan s-a adeverit
cumva. O condamnare formală a comunismului a fost asumată de preşedintele Traian Băsescu – mai
mult împins de la spate (de către cine?) decît dintr-o lungă şi profundă analiză lăuntrică. Adrian
Păunescu şi-a urmat destinul – şi-a menţinut opţiunile de stînga, netransformîndu-se, peste noapte, nici
în monarhist, nici în anticomunist, cum s-a întîmplat cu foşti tovarăşi de drum (îl includem aici şi pe
Traian Băsescu) de dinainte şi de după 1989. Faptul că preşedintele Traian Băsescu a condamnat
formal comunismul a rămas fără efecte. Raportul Comisiei Prezidenţiale, oricît de elaborat şi acoperind
mare parte din inventarul evenimentelor tragice ale istoriei româneşti, a rămas fără efect. Moartea lui
Adrian Păunescu şi omagiul adus în pulover de Traian Băsescu poetului trecut în nefiinţă consfinţesc
definitiv o pagină de istorie recentă. Să se fi încheiat procesul comunismului înainte de a începe?

Iluzia libertatii
Nu vreau să fiu înţeles greşit. Dacă înmormîntarea lui Adrian Păunescu nu ar fi fost atît de
mediatizată, dacă nu i s-ar fi adus onoruri militare, nu aş fi scris aceste rînduri. În ziua de duminică, 7
noiembrie, posturile naţionale de televiziune au dedicat spaţii vaste de emisie pentru mediatizarea
înmormîntării lui Păunescu. Nu obişnuiesc să fac acuzaţii la adresa celor morţi, însă cazul lui Păunescu
este diferit. Nu este vorba despre omul Adrian Păunescu, ci de ceea ce acesta a reprezentat pe scena
publică. Conducătorul Cenaclului Flacăra este exemplul perfect al oportunismului şi al arivismului.
Acesta a atins o performanţă unică. A reuşit să culeagă privilegii de pe urma mai multor regimuri
politice, şi înainte, şi după 1989.
Am auzit foarte multe persoane, la televizor sau pe stradă, exprimîndu-şi regretul pentru moartea
unui „mare poet şi om de cultură“. Un jurnalist a pronunţat şi cuvîntul „disident“ în legătură cu
persoana lui Păunescu. Momentele de acest fel îmi arată cît sîntem de diferiţi unii de alţii. Nu ştiu dacă
cei care îi ridică acum o statuie lui Păunescu au înţeles ceva din ceea ce li s-a întîmplat în comunism.
Momentele de acest fel mă fac să înţeleg de ce comunismul a rezistat atîţia ani în România.

Nu pot să fiu trist la moartea lui Adrian Păunescu, deoarece acesta a fost ambasadorul unui sistem
criminal şi promotorul unui fenomen care intenţiona să spele creierele a milioane de tineri. Nu pot fi de
acord cu cei care susţin că stadioanele umplute de Păunescu reprezentau o formă de libertate. Ceea ce
se întîmpla acolo era întreţinerea unei iluzii a libertăţii, era un ştreang îndeajuns de larg pentru ca să
anihileze alte forme de revoltă autentică.

Nu vreau să insist foarte mult asupra persoanei lui Păunescu. Absurdul cel mai mare s-a produs
deja. Păunescu a fost ales de mai multe ori în Parlamentul României. Ca să nu mai amintesc de faptul
că a fost decorat de Ion Iliescu cu Ordinul Naţional „Steaua României“. Adică un om care a fost
vinovat pentru măcelul mineriadelor, care ar fi trebuit să fie acuzat de genocid şi care a fost unul dintre
liderii marcanţi ai regimului ceauşist, l-a premiat pe fostul bufon şi poet de curte al cuplului Ceauşescu.
Românii nu au învăţat din greşelile lor.

Dincolo de ceea ce a fost Adrian Păunescu, evenimentele din ziua de 7 noiembrie trebuie judecate şi
la alt nivel. În toate materialele media care anunţau înmormîntarea lui Păunescu, acesta era
întotdeauna descris ca „Poetul Adrian Păunescu“. „Poetul Adrian Păunescu“ a fost înmormîntat la
picioarele lui Eminescu. Pentru mine, personal, „poetul Adrian Păunescu“ nu a existat. Au existat doar
figura sa mediatică şi activistul regimului comunist.

Îmi amintesc, cu mare tristeţe, moartea lui Gellu Naum, a lui Gheorghe Crăciun sau a lui Mircea
Nedelciu, despre care nu s-a spus aproape nimic la televizor. Mediatizarea excesivă a morţii unui om,
care a contribuit la proliferarea unui regim criminal, este o dovadă de insensibilitate faţă de adevăraţii
mari scriitori ai literaturii române.

Nu pot să nu amintesc de nenumăratele victime ale comunismului despre care nu s-a scris un rînd
sau nu s-a dedicat nici măcar un minut de emisie la televiziune. Nu există o voce pentru multele victime
făcute de Securitate în anii ’50 sau în anii naţional-comunismului. După ce Păunescu a fost
înmormîntat ca un erou naţional, sînt convins că mulţi români ar fi de acord să ne întoarcem la
comunism. Am auzit de foarte multe ori acest argument: „Era un om bun Ceauşescu, oricît de amărît
erai, ţi se dădea casă şi masă“. Nu e de mirare că România e condusă de copiii foştilor demnitari
comunişti, de vreme ce unul dintre cei mai notorii reprezentanţi ai fostului sistem este considerat erou
naţional.

Trecutul – Intre autentic si grotesc

Ne bîntuie, periodic, o frenezie a mitizării cu orice preţ a unor falşi eroi, produse kitsch ale unei
societăţi dominate de o tot mai amplă şi iresponsabilă confuzie a valorilor. Incapabili să înţelegem, pe
cont propriu, semnele şi oamenii, îngurgităm pasiv ceea ce ni se oferă gata digerat şi interpretat de
către tot felul de jucători interesaţi din mass-media. Nu ne punem întrebări, nu ne interesează să aflăm
adevărul despre un episod sau altul, nu vrem sau nu avem capacitatea să ne aducem aminte, să facem
conexiuni şi să analizăm cu luciditate ceea se întîmplă cu noi şi cu lumea în care trăim. Ne scufundăm în
uitare şi pentru că ne complacem să ştergem din memorie, cu bună ştiinţă, ceea ce nu ne convine sau
ceea ce ar afecta imaginea pe care vrem să o acredităm, la un moment dat, despre un personaj sau altul.
Suferim, cu alte cuvinte, de o ciudată amnezie selectivă, care se manifestă, în grade diferite, la aproape
toţi reprezentanţii presei autohtone, indiferent de „tabăra“ din care fac parte. Războiul împotriva
memoriei este, tocmai de aceea, unul permanent şi aproape generalizat. Unii chiar se înfurie teribil cînd
cineva îndrăzneşte să recurgă la memorie, să „dezgroape“ urmele trecutului şi să afirme că împăratul e
gol sau, dimpotrivă, să readucă în centrul atenţiei figuri sau episoade de real curaj, marginalizate în
timp. Senzaţia pe care o poate avea cineva care ne priveşte din afară este că ne complacem într-o
comedie a erorilor de percepţie, care a generat, în ultimii douăzeci de ani, o amplă reconstrucţie a
identităţilor publice.

Întîmplarea face ca săptămîna trecută să fi fost marcată de două evenimente, aproape simultane,
care au relevat – a cîta oară? – iraţionalitatea lumii în care ne zbatem, absoluta confuzie a valorilor şi
deplorabila gestionare a memoriei colective. Inegale ca amploare mediatică – invers proporţională cu
semnificaţia lor culturală –, cele două evenimente reflectă o îngrijorătoare incapacitate (sau lipsă de
voinţă) de a afla ce s-a întîmplat cu societatea românească în comunism: o dezbatere despre rolul
Aktionsgruppe Banat în literatura română a deceniilor şapte şi opt, organizată de Muzeul Literaturii
Române şi de Centrul „Tudor Vianu“ din cadrul Facultăţii de Litere, care a trecut aproape
neobservată, şi, pe de altă parte, transformarea dispariţiei lui Adrian Păunescu într-un spectacol
grotesc, transmis în direct de mai multe posturi de televiziune, într-o indecentă competiţie pentru
rating.

A existat în România, între 1972 şi 1975, un grup de tineri scriitori germani pentru care literatura
se conjuga la modul etic. Rolf Bossert, Richard Wagner, William Totok, Gerhardt Ortinau, Johann
Lippet, Werner Kremm, Anton Sterbling, reprezentanţi ai Aktionsgruppe Banat, vorbeau în textele lor
despre „un nou punct de vedere“ (Richard Wagner), despre o „nouă subiectivitate“ orientată aproape
exclusiv către realitatea socială şi despre independenţa literaţilor faţă de şabloane şi faţă de „clişeele/
care împroaşcă de jur împrejur în literatură/ şi nu doar în literatură“ (William Totok). Textele
cuprinse în antologia Vînt potrivit pînă la tare (alcătuită şi postfaţată de Peter Motzan, cu un „Cuvînt
înainte“ de M. Iorgulescu) din 1982 sînt semnificative pentru ceea ce criticii literari au numit, încă de
atunci, subiectivitatea angajată, pentru „angajamentul polemic şi prescriptiv“ al tinerilor scriitori,
despre care vorbea Peter Motzan. Poemele lor reflectă o atitudine etică tranşantă, iar acţiunea lor
poetică este una cu puternice repercusiuni asupra conştiinţei poetice a unora dintre scriitorii români
afirmaţi în deceniul opt, în plin regim comunist. O poezie socială, puternic angajată în real, ce mizează
pe un „lirism activist şi participativ“, care nu are nimic de-a face cu conformismul ideologic şi poezia
angajată ilustrate de Adrian Păunescu. Mizînd pe puterea poeziei de a acţiona asupra realului, aceşti
scriitori n-au ezitat să pună vehement sub semnul întrebării reaua alcătuire a societăţii în care trăiau,
transformînd poezia într-un teritoriu agonic. Represaliile pe care Securitatea le-a orchestrat împotriva
lor au confirmat caracterul profund subversiv al acţiunii lor poetice, resimţite de sistemul de represiune
ca un atentat la stabilitatea statului comunist. Citite azi, poemele dinVînt potrivit pînă la tare surprind
prin directeţea expresiei, prin tranzitivitatea discursului liric şi prin curajul de a spune lucrurilor pe
nume în poezie, într-o lume dominată fie de discursul liric evazionist, fie de formula păşunistă a
activismului liric, îmbrăţişată, în aceiaşi ani, de Adrian Păunescu.

O frenezie indecentă, ce trădează nu doar o profundă incultură, ci şi o amnezie autoindusă, a făcut

ca un poet nu lipsit de talent la început, care a eşuat în ultimii treizeci de ani ca versificator în registru
minor, să fie decretat, post-mortem, cel mai mare poet naţional. Cel care şi-a făcut din Nicolae
Ceauşescu un model de eroism, cîntat în versuri cu adevărat nepereche prin absurdul lor – „Tu, dintre
toţi, rămîi şi cel mai mare,/ Prin dragostea pentru acest popor,/ deşi l-ai chinuit cu-nflăcărare/ şi ai
murit, în ura tuturor“ – a devenit, peste noapte, genialul, unicul, ba chiar disidentul cel mai curajos. E
o performanţă tristă, ce dă întreaga măsură a lumii pe dos ai cărei prizonieri continuăm încă să fim.
 La moartea marelui pontif al naţional-comunismului

Andrei Cornea Editorial

În urmă cu abia ceva mai mult de o lună, Herta Müller denunţa din clădirea Ateneului Român
slaba rezistenţă a intelectualităţii româneşti faţă de regimul Ceauşescu, aproape inexistenţa unei
autentice disidenţe. Vorbele ei tăioase au fost atunci aplaudate cu empatie de asistenţă, deşi mai târziu
au fost destui care au considerat că scriitoarea fusese prea intransigentă. Poate că da, în anumite
detalii, nu lipsite de importanţă de altfel; nu însă, dacă ne gândim la o judecată mai generală asupra
societăţii româneşti de ieri, dar şi de azi.

Căci iată, duminica trecută, tot la Ateneul Român, a fost expus trupul neînsufleţit al lui Adrian
Păunescu, căruia astfel i s-au acordat, fie şi nedeclarate oficial, onoruri naţionale. Nu găsiţi de-a dreptul
obscenă această alăturare şi cu tot ceea ce ea simbolizează – Herta Müller şi Adrian Păunescu?

Noi, intelectualii, ne-am războit adesea stabilind grade în „rezistenţa prin cultură“ sau vorbind,
cum a făcut-o chiar Herta Müller, de „colaboraţionism“ prin tăcere. O, vai, ce eroare tactică! Acum
abia am văzut cât de rău ne alesesem ţintele şi cât de puritan-utopice ne erau distincţiile! Îi vedeam pe
Mircea Cărtărescu, pe Liiceanu, pe Noica sau pe noi înşine şi formulam judecăţi aspre, dar uitasem de
Adrian Păunescu sau de Eugen Barbu! Şi nici acum nu ne-am dezmeticit bine, capabili să opunem un
„nu“ ferm acestei mascarade de funeralii naţionale ce îl are drept subiect pe marele pontif al cultului
Conducătorului!

Nu, Adrian Păunescu nu a fost un „colaboraţionist“. El a fost un coautor, poate printre cei mai
importanţi, al cultului lui Ceauşescu. Spre deosebire însă de alţii, precum Sergiu Nicolaescu sau Eugen
Barbu, Păunescu a introdus o aură mistică în acest cult, altminteri lipsit de viaţă şi de inimă, l-a
însufleţit cu o fervoare religioasă în care mulţi au văzut nu numai naţional-comunism, dar şi
neolegionarism, epurat, fireşte, de dimensiunea ortodoxistă. Reprezentaţiile Cenaclului Flacăra,
săptămânal preluate de televiziune, nu erau simple supape oferite unui tineret în criză de distracţii, ci
erau bacanalele mistice pe altarul unui regim care se pretindea ateu şi ştiinţific. Păunescu n-a fost decât
un poet sentimental minor, iar a-l face egalul lui Eminescu sau al altor mari poeţi, cum s-a făcut zilele
acestea, e o blasfemie. Dar a avut geniu de histrion melodramatic şi de conducător de mase. Ştia să
contamineze cu entuziasm debordant mulţimile de tineri, ştia să convertească energiile adolescentine în
adorarea Conducătorului-Dumnezeu, a divinităţii false a Partidului, Neamului, Strămoşilor şi, nu în
ultimul rând, în autoadorare.

Într-o ţară plină de surogate, Păunescu, profetul unui cult idolatru, a confecţionat o mistică-
surogat, iar succesul malefic al acesteia s-a mai putut citi până astăzi pe feţele plânse ale unora dintre
cei care i-au adus ultimul omagiu.

Iar dacă această neomistică ar fi avut măcar un sens pozitiv, eliberator, Păunescu ar fi meritat
poate elogii. Dar ea a ţintit la înrobirea minţilor celor tineri, la dogmatizare şi autosuficienţă
naţionalistă şi şovină. S-a spus că Păunescu a fost un mare patriot român. Fals. Nu e patriot acela care,
cu ştiinţă, face rău ţării sale, iar Păunescu ştia desigur despre ruinarea României practicată de regimul
Ceauşescu, ştia de Securitate, ştia de înjosirea culturii, a ştiinţei autentice, ştia de distrugerea bisericilor
şi a satelor, de controalele ginecologice forţate. Iar adulaţia disgraţioasă practicată de el pentru
Ceauşescu şi „spălarea pe creier“ a tinerilor, obţinută prin muzică folk, poezie şi urlete la ceremoniile
Cenaclului Flacăra erau răspunsul său de mistagog obsedat de putere la toate aceste nefericiri ale ţării
sale, căreia nu i-ar fi putut face mai mult rău nici dacă ar fi urât-o. Şi când te gândeşti că azi unii îl mai
şi consideră un fel de dizident! Nu e patriot, de asemenea, omul care, după 1989, a continuat să laude
„realizările“ unui regim care a sfârşit prin a-şi împuşca propriul popor. El, care a militat în partidul
naţional-comunist al unui fost prim-ministru al lui Ceauşescu, a arătat că nu a învăţat nimic.

Dar nici noi (mulţi dintre noi) nu dăm impresia de a fi învăţat ceva. Privim pasivi, anesteziaţi,
dezgustaţi la televiziuni, ascultăm muţi elogiile deşănţate ale comilitonilor lui Păunescu, ale unor
politicieni interesaţi de puncte în sondaje, ale celor cândva „spălaţi pe creier“, ale naivilor care
confundă poezia cu versificaţia. Neglijăm să ne opunem prin cuvântul nostru şi prin memoria noastră.
În ce punct al laşităţii generale am ajuns, dacă, la numai cinci ani de la rostirea Raportului Tismăneanu
în Parlamentul României, în care Păunescu era nominalizat printre susţinătorii declaraţi ai regimului
„criminal şi ilegitim“, nu ne strigăm public indignarea împotriva expunerii acestui catafalc, fie şi
pentru câteva ore, la Ateneul Român? Cum de nu protestăm împotriva înmormântării acestui suprem
manipulator de mase între Eminescu şi Nichita Stănescu? Da, am ajuns iarăşi complici tăcuţi cu Răul,
aşa cum ne-a văzut Herta Müller. Da, am rămas în continuare „un popor vegetal“, aşa cum ne-a descris
Ana Blandiana. Numai că, spre ruşinea noastră, azi nici măcar frica de represalii de pe timpuri nu o
mai avem drept alibi... //

Adrian Paunescu, rapsodul comunismului dinastic

Vladimir Tismaneanu Comentarii

Incetarea din viata a unei personalitati publice ne obliga sa analizam, cu argumente precise,
meandrele si implicatiile unei biografii. Despre morti, ca si despre vii, trebuie spus adevarul. Cine
citeste cartea de convorbiri Petru Dumitriu Pactul cu Diavolul de George Pruteanu stie ca autorul
Cronicii de familie s-a cait cu durere si smerenie pentru exaltatele sale romane sale staliniste Pasarea
furtunii si Drum fara pulbere. Anii de exil au fost ani de necontenita sfasiere interioara. Marele poet
care a fost A. E. Baconsky a regretat deschis versurile comuniste de tinerete, si-a redobandit onoarea si
a devenit un critic necrutator al utopiei totalitare. Observ, in cazul lui Adrian Paunescu, o bizara cvasi-
unanimitate encomiastica, un consens al jelirii provenit nu din pietate (lucru firesc atunci cand cineva
inceteaza din viata), ci din admiratie pentru meritele culturale (atatea cate au fost) ale persoanei
defuncte. Nu trebuie sa faci extenuante cercetari arhivistice pentru a afla cat de mult a contribuit
raposatul la idiotizarea tineretului si nu doar a sa prin emisiunile-mamut gen “Antena va apartine”,
cum a compromis valorile patriotice pe care se jura ca le slujeste. Ecou al dramaturgiei cinice de tip
paunescian, televiziunile dominante construiesc o psihodrama a marii tragedii nationale:

Canonizarea lui Paunescu face parte din actiunea de reabilitare a regimului comunist si de
decredibilizare a democratiei. Se sterge cu buretele ce a insemnat “Cenaclul Flacara al Tineretului
Revolutionar”, faptul ca prin acest fals debuseu se urmarea deturnarea energiilor si intereselor juvenile
intr-o directie deliberat autarhica, sovina si anti-occidentala. In timp ce Paunescu putea calatori
oriunde in lume, sarmanii sai spectatori, hipnotizati de acest magician cu voie de la partid, nu puteau
nici macar visa la asa ceva. Despre ce a fost “Cenaclul Flacara” scrie cu onestitate Sorin Iliesiu:

Am filmat aproximativ 25 de spectacole din cadrul unui turneu al Cenaclului Flacăra. Spectacolele
aveau loc pe stadioane sau, dacă vremea nu permitea, în marile săli ale ‘Caselor de cultură a sindicatelor’.
Audienţa era incredibilă. Spectatorii care nu mai aveau loc pe scaune sau pe bănci, stăteau pe jos sau în
picioare. Datorită harismei de necontestat a poetului de curte al dictatorului, în conştiinţa pervertită şi-n
sufletul hipnotizat al spectatorilor înghesuiţi până la refuz, se năştea realmente câte ceva din omul nou
comunist. Nu-mi venea să cred că acesta era chiar omul nou din viaţa reală, nu omul nou din ficţiunea
cinematografică despre viaţa reală.
 Filmând zeci de mii de spectatori naivi, neştiutori, înspăimântaţi, înfriguraţi, înfometaţi, îndoctrinaţi,
lipsiţi de speranţă, veniţi de bună-voie şi nesiliţi de nimeni în tribunele arhipline ale stadioanelor fără
instalaţie de iluminare nocturnă dar iluminate de către noi (echipa de filmare) cu o sută de mii de waţi,
spectacolele prelungindu-se până în zori, am fost realmente uimit să văd cum în aceşti oameni, aflaţi parcă
în transă, se năştea cu adevărat ceva din esenţa sufletului corupt al omului nou.

Povestea omului nou povestită nefiresc în filmele de ‘ficţiune’ de falsă actualitate, se derula în faţa
ochilor mei – nu ca o poveste inventată şi comandată politic, ci ca o poveste ireală şi totodată un
neverosimil coşmar preschimbat într-o realitate uimitoare în nopţile Cenaclului Flacăra.

In fapt, postura de non-conformist a junelui poet Paunescu, reala in anii 60, a disparut fara urme
apoi. A ajuns condotierul osanalelor logoreice, dirijorul unei asurzitoare fanfare a minciunii. Asemeni
idolului sau, avea o nevoie insatiabila de a fi vazut, auzit, aplaudat, adulat. Scapat de razbunarea
multimii, a devenit mana dreapta a fostului prim ministru ceausist Ilie Verdet in cadrul a ceea ce s-a
numit Partidul Socialist al Muncii. In august 1991, acest partid saluta lovitura de stat de la Moscova.
Europarlamentarul Gigi Becali depune marturie pentru marele suflet al gloriosului sau amic: “Pentru
mine era omul care mă apăra tot timpul, care tot timpul vorbea despre mine şi când aveam probleme.
Mi-a sărit public în ajutor.” Candidatul prezidential al PSD la alegerile de anul trecut, Mircea Geoana,
anunta ca nu a pierdut doar un coleg de partid, dar si un bun prieten (de ce nu l-o fi invitat la
Washington pe vremea cand era ambasador? Ma rog, pe-atunci MG sprijinea PNT-CD-ul si pe Emil
Constantinescu) Fostul ministru ceausist al tinetetului, presedintele de onoare al PSD, Ion Iliescu, il
omagiaza, desi chiar el a fost printre cei indignati candva de mascaradele gigantomane ale bardului de
serviciu. Alt fost candidat prezidential, Adrian Nastase, pluseaza si el cu hiperbole de inspiratie
paunesciana: “Dacă zeii din Olimp puneau să trăiască printre oameni şi geniile – probabil fac lucrul
acesta din când în când – Adrian Păunescu a venit să stea o vreme cu noi. Nu am ştiut să-l preţuim, din
păcate, aşa cum trebuia, învăţăm acum, se pare, să citim în sufletul lui, prin poeziile pe care le-a scris.
Am pierdut un prieten, dar sunt convins că rămâne alături de noi şi vom şti să alegem dintre lucrurile
pe care le-a făcut în viaţă ceea ce poate să ne ajute, să ne dea curaj, să ne îmbărbăteze şi să ne înveţe ce
înseamnă să-ţi iubeşti ţara şi oamenii”. Printre putinii care spun adevarul este Corneliu Vadim Tudor
atunci cand se declara fratele siamez al lui Paunescu. Chiar au fost siamezi, bardul si tribunul…

Putinii care indraznesc sa reaminteasca cine a fost Paunescu sunt taxati drept “straini de neam” si
“lipsiti de respect pentru morti”. Cam la fel s-a vorbit si cand s-au dus pe cealalata lume un Mihai
Ungheanu ori un Paul Niculescu-Mizil. Cu exceptia Hotnews, pare sa domneasca un doliu universal
care interzice echilibrul evaluativ si aboleste referintele la rolul sau politic (catusi de putin neglijabil si,
din punctul de vedere al valorilor democratice, nu unul fast, lucru afirmat si demonstrat in Raportul
Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania). Este un nou
exemplu din seria acelora care l-au facut candva pe Paul Goma sa scrie, cu obida si disperare, cartea
Amnezia la romani.

Despre Adrian Paunescu sunt multe de spus. A intrat triumfal in literatura, a beneficiat de laude
din partea unor critici redutabili. Ani de zile insa Paunescu a acompaniat si a justificat prin versurile
sale ideologia oficiala a regimului comunist. A fost un sacerdot entuziast al religiei politice a
ceausismului (spre a relua formularea profesorului Eugen Negrici). A exprimat nu doar paseismul
tribalist al regimului, pretentiiile neo-feudale, dar a contribuit cu sarg la plasmuirea vulgatei sale
xenofobe. Este cat se poate de normal sa-l regrete astazi toti fostii politruci, membrii profitocratiei
regimului totalitar si urmasii lor, toti cei care se obstineaza sa creada ca Nicolae Ceausescu, omul care a
infometat si a ofensat un popor intreg, a fost un veritabil patriot. Nu i-a fost suficient cat l-a cantat pe
Ceausescu, cat a venerat-o rimat pe Elena, la moartea lui Nicu Ceausescu a produs un poem
interminabil menit sa-l imortalizeze pe “printisor”. Sfanta Treime a comunismului dinastic si-a aflat
in Adrian Paunescu trambitasul privilegiat. A fost un tobosar neobosit al “Epocii de Aur”. Un talent
real a disparut in abisul servitutii voluntare. Iata un fragment din Raportul Final direct legat de rolul
lui Adrian Paunescu in anii dezonoarei, spaimei si infamiei:
 Cenaclul a început în curând să semene, prin rânduială şi gestică, cu săvârşirea unui ritual: modelul
religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita, însă,
niciodată să amintească tuturor celor încântaţi de ce văd şi de ce simt că datorează Conducătorului
suprem – care vorbeşte prin gura lui – supunere şi iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile
acelea tulburi şi în colţul acesta de lume, liniştea şi stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu
propagandei şi regimului lui Ceauşescu. Acest scriitor, prin acţiunile lui, prin personalitatea lui care
fascina şi descumpănea, a prelungit existenţa comunismului naţionalist-ceauşist, precizându-i,
cristalizându-i şi întrupându-i doctrina. În schimbul serviciului făcut conducătorului, “Adrian
Păunescu” – un nume pe buzele tuturor – a devenit indispensabil şi puternic în ierarhia propagandei,
slobod să înfăptuiască, să îndrepte erori, să facă numeroase fapte bune, să acţioneze peste limitele
ştiute. A fost citit cu pasiune, versurile lui i-au fost recitate şi cântate cu vehemenţă, cum nu ştim să fi
fost vreodată recitaţi şi cântaţi poeţii neamului. Dar nu putem uita că a atras într-o cursă
propagandistică sufletele candide ale adolescenţilor, izbutind să deverseze energiile lor explozive în
numele supravieţuirii unui regim odios. Din perspectiva dăinuirii acestuia, se poate spune că
interzicerea Cenaclului Flacăra – la insistenţa unor membri ai clanului care au profitat de moartea
unor tineri în timpul reprezentaţiei” – a fost cea mai mare eroare tactică a Secţiei de Propagandă a
partidului.

Adrian Paunescu nu a fost doar “un om pe niste scari”. A fost un om incercand (si reusind) sa se
catere pe scara puterii, sa obtina un statut unic in Romania mizera a acelor ani, sa invaluie o realitate
sordida si umilitoare in vestmintele metaforelor initial seducatoare, ulterior gongorice si pompieriste.
Talentul i s-a stins pentru ca si l-a abandonat. Oricum, Adrian Paunescu nu a fost doar poet (bun sau
rau, dupa gust), ci si un infocat publicist, sef de reviste, animator de spectacole publice in care se facea
elogiul dictaturii. A fost unul dintre arhitectii utopiei ceausiste, a fost el insusi o institutie in acea
dictatura. Am scris un text pentru www.contributors.ro

Iata concluzia:

Agonia terminala si prabusirea a dictaturii l-au surprins pe Paunescu pe post de lacheu dispretuit si de
stapanii invinsi si de sclavii revoltati. Urmarit de multime pe strazile din centrul Capitalei, a incercat sa se
refugieze la Ambasada SUA. A scapat fara o zgarietura. A revenit in registrul public fara ca vreodata sa-si
exprime vreun regret. Acelasi Ion Iliescu care candva, ca prim secretar al Comitetului Judetean Iasi al
PCR, refuzase sa permita performantele grotesti ale “Cenaclului Flacara al Tineretului Revolutionar” l-a
acceptat si l-a incurajat ca politician in cadrul PSDR (azi PSD). A devenit senator, a scos revista cu
numele incredibil “Totusi, iubirea”. Literar vorbind, Adrian Paunescu a incetat din viata cu decenii in
urma. Moral, la fel. A fost un instrument benevol si primejdios al unui regim criminal pe intreg parcursul
existentei sale. Efemera sa rebeliune morala din anii 60 a fost o revolta in genunchi. S-a emasculat etic si
a capotat estetic. Am scris despre el in acesti termeni de-a lungul anilor. Nimic din ce s-a petrecut in
ultimii ani nu ma face sa-mi schimb punctul de vedere. Dimpotriva.

“Fenomenalul” Adrian Paunescu

Rodica Palade Comentarii

Nu am de gind sa comentez prestatia televiziunilor de gang, Realitatea TV si Antenele, in cazul

mortii lui Adrian Paunescu. Constat, in treacat, ca intimplarea le-a picat pe weekend ca o para coapta
pe care o morfolesc in nestire, pina la dementa. Cele doua statii nu s-au dat in laturi, ba s-au intrecut
chiar, in cele mai indecente si aiuritoare “tamiieri”. S-a stabilit: Adrian Paunescu este mai mare decit
Eminescu. Dupa cum e dat ca sigur ca mortul de azi este cel mai mare roman. De inteles, ca si cel mai
mare disident. Etc. Si cum altfel, cind specializarea necrofila a acestor televiziuni a fost probata in timp
de atitea ori?! Acum, desigur, era clipa sa sara peste cal. Daca moartea sarmanei Madalina Manole i-a
zapacit pe reporteri, cameramani, in fine, pe “comentatorii” de ocazie ai acestor platouri tv-curte a
miracolelor, moartea bardului de la Barca ii scoate, efectiv, din minti, plasindu-i intr-o patologie grea,
de-ti vine sa suni la 112. Si tot in treacat mai constat ca “noul BBC”, Realitatea tv, de sub bagheta lui
Stelian Tanase, nu precupeteste niciun efort, chiar niciunul, in materie de prost gust isteric si poale date
peste cap, pina in slavi. Nadajduiesc ca dl Ghita, finantatorul de avarie al Realitatii, va intelege
comandamentele dramatice ale momentului, ca nu va fi scirtan si ca va scoate banu’ ca sa asigure
transmisia si din aer a ingropaciunii.

De morti, se spune, numai de bine. Dar mortul de azi, au dreptate televiziunile-coiot, nu e fitecine.
Este, fara indoiala, un fenomen care nu si-a gasit inca nici cronicarul, nici analistul, iar contributia lui
la spalarea creierelor in ceausism ramine de stabilit. Natura sa nativa de versificator neintrecut, la
propriu, insotita de o lacoma, devoratoare dorinta de a-i domina pe altii, pe toti, daca s-ar fi putut, intr-
o vreme in care rolul de dominator ii apartinea doar lui Ceausescu, l-au facut pe Adrian Paunescu sa-si
puna talentul, atit cit a avut, in slujba propagandei. Dar, instinctiv, a inteles ca un poet de curte (erau
atitia!) nu poate stapini cu propaganda chioara masele, poporul. Abil si glandular, “fenomenalul”
Adrian Paunescu si-a gasit locul la jumatatea drumului intre ce dorea partidul si ce dorea “poporul”. A
nascocit Cenaclul Flacara, un soi de spectacole gigant, al caror protagonist tunator era, recitindu-si
kilometrice poeme sau punind folkisti de adunatura sa cinte pe versurile lui, cind despre cirmaci, cind
despre iubire, cind despre parintii morti, cind despre Iancu si din nou despre cirmaci, si din nou despre
iubire, tot asa, ore si ore in sir. Dozajul pervers de slava adusa cirmaciului si de adrenalina deversata
sub control i-a asigurat lui Paunescu o putere ametitoare. Secretarii de partid din judete i se inclinau.
Militienii tremurau si isi scoteau chipiul cind bardul, luat de avintul cenaclist in turneu, mergea pe
contrasens. Insusi cirmaciul isi umezea de placere buzele in fata teribilistei sale slugi, inchizind ochiul –
pina la un punct – la memoriile pe care poporul incepea sa le trimita nu pe adresa lui, ci pe cea a lui
Paunescu. “Poporul” insusi, tineri si mai putini tineri, in lipsa cronica de orice, dadea navala la
cenaclu: tipa, plingea, aplauda de-a valma si cind era vorba de iubire si cind era vorba de cirmaci.
Exact cum isi dorea partidul.

Cartea de istorie are rabdare intotdeauna. Capitolul despre fenomenalul Paunescu in ceausism care
lipseste inca, e in curs de scriere.

Adrian Paunescu a murit

Ultimele Stiri

Poetul Adrian Paunescu a murit vineri, la Spitalul de Urgenta Floreasca din Capitala, anunta
ziare.com.
Starea de sanatate a poetului si politicianului Adrian Paunescu s-a inrautatit in noaptea de joi spre
vineri, a declarat dr. Serban Bradisteanu, de la Clinica de Chirurgie cardiaca a Spitalului de Urgenta
Floreasca.
"Starea de sanatate este extrem de grava. Au avut loc cateva opriri cardiace pe care le-am resuscitat,
insa se pare ca boala depasaeste reusursele noastre terapeutice si nu stim in ce masura mai reusim sa
facem fata in continuare. Prognosticul este extrem de grav", a declarat joi seara doctorul Serban
Bradisteanu, de la Clinica de Chirurgie cardiaca a Spitalului de Urgenta Floreasca.
Tot joi, Bradisteanu declara ca poetul a ajuns la spital cu inima functionand doar la 10% din capacitate
si a fost reabilitat prin tratament. Acesta a mentionat ca poetul are nevoie de o inima noua, dar ca nu se
poate realiza pana cand nu se reuseste restabilirea functiilor hepatice si renale.
Potrivit medicului Serban Bradisteanu, starea poetului Adrian Paunescu s-a inrautatit pe fondul unor
suferinte mai vechi - diabet de 10-12 ani, - pacientul suferind de insuficienta cardiaca, renala, hepatica
si respiratorie.