Anda di halaman 1dari 16

5.

Acizi nucleici

5.1. Caracteristici generale

Acizii nucleici sunt biomolecule de importanţă biologică fundamentală, care deţin


un loc aparte în organizarea şi funcţionarea materiei vii. Alături de proteine, acizii
nucleici constituie cei mai importanţi biopolimeri care intră în alcătuirea celulei vii.
Rolul biologic al acizilor nucleici constă în faptul că în ei este codificată informaţia
genetică şi datorită lor, această informaţie se transmite. Prin participarea
nemijlocită a acizilor nucleici se realizează sinteza tuturor proteinelor, în consecinţă
şi a enzimelor existente în celula vie. Totodată, multe nucleotide – elemente
structurale ale acizilor nucleici – au un rol important în metabolismul substanţelor
şi energetic, îndeplinind funcţii coenzimatice.
Acizii nucleici sunt compuşi macromoleculari care posedă o masă moleculară
gigantică (milioane de unităţi); se dizolvă în soluţii alcaline şi sunt precipitaţi prin
acidularea acestora; posedă proprietăţi acide puternice şi la pH fiziologic poartă o
înaltă sarcină negativă; conţin aproximativ 15% azot şi 10% fosfor.
Acizii nucleici se pot împărţi în două clase: ribonucleici (ARN) care conţin riboză şi
dezoxiribonucleici (ADN), în compoziţia cărora intră dezoxiriboza. Ambele tipuri
reprezintă polimeri liniari ai nucleotidelor care se formează cu ajutorul legăturilor
esterfosforice între 5’–fosfatul unui nucleotid şi grupa 3’-hidroxilică a pentozei
nucleotidului vecin.

5.2. Componenţii acizilor nucleici


Biochimia produselor alimentare

Molecula unui acid nucleic reprezintă un polinucleotid alcătuit dintr-un număr mare
de mononucleotide. Mononucleotidele, la rândul lor, sunt constituite din trei
componente:
o bază azotată (purinică sau pirimidinincă) legată de un glucid (riboză sau
dezoxiriboză) şi fosfat care esterifică glucidul la atomii C-2’, C-3’ sau C-5’.
Esterificarea la C-5’ este cea mai răspândită.

5.2.1. Baze azotate

Bazele azotate care intră în constituţia acizilor nucleici sunt de natură purinică şi
pirimidinică. Cele mai importante baze purinice sunt adenina (A) şi guanina (G) –
derivaţi ai heterociclului purina.
NH2 O
6
N1 5 7N N N HN N
2 3 4 9 8
N N N N H2N N N
H H H
Adenina (A) Guanina (G)
Purina (6-aminopurina) (2-amino-6-oxipurina)

În procesele metabolice care au loc în organismele animale şi vegetale, bazele


azotate purinice formează o serie de produşi, printre care deosebit de important
este acidul uric; la om, acesta este produsul final al metabolismului purinic. În
unele plante se acumulează în cantităţi mari derivaţi metilaţi de natură purinică:
cofeina din cafea şi ceai, teobromina – compusul activ al boabelor de cacao.
Boabele de cafea conţin până la 1,5% cafeină, iar în ceai, conţinutul ei este mult
mai mare (până la 5%). Nivelul teobrominei în boabele de cacao ajunge până la
1,8%.
O O

H3C N N CH3 HN N CH3

O N N O N N
CH3 CH3

Cofeina Teobromina

În organismul animal apar ca produşi intermediari de metabolism şi alte baze


azotate purinice care nu participă la structura acizilor nucleici:

O O O
HN N HN N HN NH

N NH O NH NH O NH NH O

Hipoxantina Xantina Acidul uric


131
Acizi nucleici

Bazele azotate pirimidinice conţinute în acizi nucleici sunt citozină (C), uracil (U)
şi timină (T) – care reprezintă derivaţi de la heterociclul pirimidină:
NH2 O O
N1 6 HN
5 N HN CH3
2 3 4
N O N O N O N
H H H
Citozina (C) Uracilul (U) Timina (T)
Pirimidina (2-oxi-6-aminopirimidina) (2,6-dioxipirimidina) (2,6-dioxi-5-metilpirimidina)

Uneori se întâlnesc 5-metilcitozina şi 5-oximetilcitozina sau alţi derivaţi ai


pirimidinei:
NH2 NH2

N CH3 N CH2OH

O N O N
H H
5-metilcitozina 5-oximetilcitozina

5.2.2. Nucleozide

Combinarea unei baze azotate purinice sau pirimidinice cu o pentoză conduce la


un nucleozid (prin analogie cu glicozidele). Adenina legată cu riboza se numeşte
adenozină, guaninribonucleozidul – guanozină şi respectiv ribonucleozidele
pirimidinice, citidină şi uridină.
Nucleozide analoge se formează şi cu dezoxiriboza: adenindezoxiribonucleozid
(sau dezoxiadenozină), dezoxicitidină etc.. Trebuie subliniat că
dezoxiribonucleozidul timinei, care se găseşte cu precădere în ADN se numeşte
timidină şi nu dezoxitimidină. Timina se mai întâlneşte în unul din tipurile de ARN şi
anume ARN de transport. În acest caz se foloseşte denumirea de
timinribonucleozid sau riboziltimină.
Nucleozidele purinice obţinute din ARN au o legătură β-glicozidică între C-1 ’ al
ribozei şi azotul din poziţia 9 purinică. Nucleozidele pirimidinice sunt N-3-glicozide:
NH2 NH2
N1 6
5 7N N1 6 5
2
3 4 9 8 2 3 4
N N O N
5' 5'
HO H2C O HO H2C O
4' 1'
H H 4'
H H 1'
H H H
3' 2' H
3' 2'
HO OH HO OH
Adenozina Citidina 132
(9-β-D-ribofuranoziladenina) (3-β-D-ribofuranozilcitozina)
Biochimia produselor alimentare

Nucleozidele purinice se hidrolizează uşor sub acţiunea acizilor, în timp ce


nucleozidele pirimidinice se hidrolizează numai după o prelucrare destul de
prelungită cu acid concentrat.
Nucleozidele care conţin dezoxiriboză posedă acelaşi tip de legături glicozidice şi
reprezintă 9-β-D-2’-dezoxiribofuranozide ale guaninei şi adeninei şi 3-β-D-2’-
dezoxiribofuranozide ale citozinei şi timinei.

5.2.3. Nucleotide

Prin esterificarea nucleozidelor cu o moleculă de acid fosforic se obţin substanţe


mai complexe care poartă denumirea de nucleotide şi care joacă un rol extrem de
important în metabolismul celular. Importanţa deosebită a nucleotidelor constă nu
numai în faptul că din ele sunt construite moleculele gigant ale acizilor nucleici, ci şi
aceea că ele intră în structura unor enzime, iar unele din ele sunt compuşi în care
se acumulează energie necesară pentru desfăşurarea proceselor vitale.
Ca esteri fosforici ai nucleozidelor, nucleotidele reprezintă nişte acizi puternici. Ei
se numesc, corespunzător, acizi adenilic, guanilic, timidilic, citidilic şi uridilic.
În ARN ,numai poziţiile 1’ şi 4’ nu sunt disponibile pentru esterificare şi prin urmare
vor exista nucleotide cu acidul fosforic în poziţiile 2’, 3’ şi 5’.
In schimb,fosforilarea restului de glucid al dezoxiribonucleozidului este posibilă
numai în poziţia C-3’ şi C-5’ deoarece atomii C-1’ şi C-4’ sunt incluşi în ciclul
furanozic, iar atomul C-2’ nu are grupă hidroxil. Ambele tipuri de fosfaţi au fost
identificate în dezoxiribonucleotide izolate după hidroliza ADN. Structurile acizilor
adenilic şi dezoxiadenilic se prezintă astfel:

NH2 NH2
N N N N

HO N N HO N N
O P O H2C O O P O H2C O
HO H H HO H H
H H H H
HO OH HO H

Acid 5'-adenilic Acid 5'-dezoxiadenilic


(Adenozin-5'-monofosfat) (Dezoxiadenozin-5'-monofosfat)
5' AMP 5'd AMP

133
Acizi nucleici

Analog acidului adenilic sunt constituite şi celelalte nucleotide ce intră în constituţia


acizilor nucleici:
Baze azotate Nucleozide Nucleotide
Purinice
Adenina Adenozina Acidul adenilic (AMP)
Guanina Guanozina Acidul guanilic (GMP)

Pirimidinice
Citozina Citidina Acidul citidilic (CMP)
Uracilul Uridina Acidul uridilic (UMP)
Timina Timidina Acidul timidilic (TMP)
5-metilcitozina 5-metilcitidina Acidul 5-metilcitidilic

Nucleotidele predominante în celulă sub formă liberă sunt cele care au restul
de acid fosforic în poziţia 5’, adică nucleozid-5’-fosfaţii; aceste nucleotide
îndeplinesc roluri importante în metabolismul celular. Structura şi nomenclatura
celorlalte ribonucleotide (ribonucleozide-5’-monofosfat) şi dezoxiribonucleotide
(dezoxiribonucleozide-5’-monofosfat) sunt următoarele:
Ribonucleotide:
O O NH2

HN N HN N

HO H2N N N HO O N HO O N
O P O H2C O O P O H2C O O P O H2C O
HO H H HO H H HO H H
H H H H H H
HO OH HO OH HO OH

Acid guanilic Acid uridilic Acid citidilic


(Guanozinmonofosfat) (Uridinmonofosfat) (Citdinmonofosfat)
GMP UMP CMP
Dezoxiribonucleotide:

O O NH2
O
HN N HN CH3 N
HN N
HO H2N N N HO O N HO O N
O P O H2C O O P O H2C O HO
O P O H2C N O N
HO H H HO H H O P
HOO H2C HO H
H H H H H H
HO H H
HO H HO H H HO H
H
HO OH
Acid dezoxiguanilic Acid timidilic Acid dezoxicitidilic
(dezoxiguanozinmonofosfat) (Timidinmonofosfat) (Dezoxicitidinmonofosfat)
Acid inozinic
d GMP TMP d CMP
(inozinmonofosfat) 134
IMP
Biochimia produselor alimentare

Nucleozid-5’-fosfaţii (sau 5’-nucleotidele) sunt substanţe care au proprietatea de a


intensifica răspunsul organelor senzoriale la stimulii gustativi ai unui aliment, adică
sunt potenţiatori de aromă. Ele acţionează sinergic cu glutamatul şi sunt utilizate
pentru aromatizarea supelor pulbere, a sosurilor, a semiconservelor de carne etc..
Nucleotidul 3’,5’-AMP-ciclic (cAMP) este un nucleotid la care acidul fosforic
esterifică grupele –OH din poziţiile 3’ şi 5’ ale aceleiaşi molecule de riboză,
formându-se o legătură di-ester internă (3’→5’).
c-AMP este dotat cu proprietăţi regulatoare funcţionând
NH2
în diverse procese biochimice ca un regulator al
N N activităţilor metabolice şi fiziologice. La mamifere,
acţiunea c-AMP este corelată cu activitatea unor
N N hormoni care activează enzima adenilatciclaza,
O CH2 O responsabilă pentru formarea sa în celulă din ATP. La
H H
rândul sau, c-AMP controlează activitatea unor enzime
H H şi are un rol important în sinteza proteinelor. c-AMP se
O P O OH găseşte şi în ţesuturile vegetalelor însă funcţia sa, în
acest caz, nu este clarificată.
HO
Nucleotide difosfat şi trifosfat. Acidul adenilic poate
c-AMP lega la restul său de fosfat încă una sau două resturi de
acid fosforic cu formarea adenozindifosfatului (ADP) sau adenozintrifosfatului
(ATP). În molecula de adenozintrifosfat, trei resturi de acid fosforic se leagă
succesiv una de alta, în următoarea structură:

NH2
legături macroergice
N N
Adenina
N N
OH OH OH
HO P~O P~O P O CH2 O
O O O H
H Riboza
legătură esterică H H
normală OH OH

Adenozina

Adenozinmonofosfat (AMP)

Adenozindifosfat (ADP)
Se observă că ADP şi ATP
sunt Adenozintrifosfat (ATP) compuşi ce conţin
legături macroergice, adică posedă o cantitate mare de energie pe care o
eliberează la descompunerea lor hidrolitică. Prin hidroliza unei legături esterice
obişnuite se formează aproape 2-3 kcal, iar prin hidroliza unei legături macroergice
din ATP - aproximativ 7 kcal. Această eliberare de energie are loc prin
defosforilarea ATP-ului cu formare de ADP sau AMP, iar energia produsă este
utilizată în celule pentru diferite procese de sinteză sau alte scopuri. La rândul
135
Acizi nucleici

său, ADP se fosforilează în ATP pe seama energiei care se eliberează prin


oxidarea compuşilor organici. În celulele organismelor are loc permanent procesul
de defosforilare a ATP şi de fosforilare a ADP sau AMP. Reacţia:

ATP ↔ ADP + Pi
reprezintă baza bioenergeticii şi reflectă dinamica fluxului de energie în cadrul
celulei; prin această reacţie se asigură transferul energiei chimice utilizată în
metabolismul celular al tuturor organismelor.
Energetica sistemului
ATP ↔ ADP + Pi

implică două aspecte fundamentale şi anume:


- conservarea energiei chimice rezultată din metabolizarea alimentelor:
ADP + Pi →ATP

- eliberarea şi utilizarea energiei stocate:

ATP → ADP + Pi

Sub acţiunea unei enzime specifice – adenilatciclaza, adenozintrifosfatul formează


c-AMP după următoarea reacţie:

ATP → c AMP + PP

Analog cu ADP şi ATP, sunt alcătuite uridindifosfatul (UDP) şi uridintrifosfatul


(UTP) care sunt necesari pentru activitatea unor enzime ce catalizează
transformarea şi sinteza multor zaharuri (glucoză, fructoză, galactoză, zaharoză,
amidon, celuloză).
Compuşii macroergici ai acidului citidilic sunt citidindifosfatul (CDP) şi
citidintrifosfatul (CTP). Ultimul intră în constituţia enzimelor ce iau parte la sinteza
fosfatidelor. Ca rezultat al legării unui rest de acid fosforic la acidul guanilic, se
formează guanozindifosfat (GDP), iar dacă la acesta se mai leagă încă un rest de
ortofosfat se obţine guanozintrifosfat (GTP).
Se prezintă mai jos denumirea completă şi prescurtată a celor mai importante
nucleotide şi derivaţilor lor fosforilaţi:

Nucleotidul Denumirea
prescurtată
Adenozinmonofosfat (acid adenilic) AMP
Adenozindifosfat ADP
Adenozintrifosfat ATP
Guanozinmonofosfat (acid guanilic) GMP
Guanozindifosfat GDP
Guanozintrifosfat GTP
136
Biochimia produselor alimentare

Citidinmonofosfat (acid citidilic) CMP


Citidindifosfat CDP
Citidintrifosfat CTP
Uridinmonofosfat (acid uridilic) UMP
Uridindifosfat UDP
Uridintrifosfat UTP
Timidinmonofosfat (acid timidilic) TMP

Toţi aceşti compuşi, joacă în organism un rol deosebit de important în


metabolismul substanţelor şi în special, în biosinteza lipidelor şi glucidelor.
Un rol esenţial în procesele metabolice îl au, de asemenea, şi alte nucleotide şi
derivaţii lor.
Nicotinamidadenindinucleotidul (NAD+) şi nicotinamidadenindinucleotid fosfatul
(NADP+), flavinmononucleotidul (FMN) şi flavinadenindinucleotidul (FAD) sunt
transportori de hidrogen în reacţiile de oxidoreducere
. Coenzima A (CoA), alcătuită după principiul nucleotidelor, joacă un rol important
în procesele de activare a transferului şi metabolismului acizilor graşi.

5.3. Structura acizilor nucleici

5.3.1. Structura primară

Acizii nucleici sunt polimeri ai nucleotidelor. Indiferent de tipul de care aparţin


(ARN sau ADN), molecula lor este constituită din lungi lanţuri polinucleotidice, în
care resturile de acid fosforic formează legături diesterice cu câte două molecule
de pentoză la atomul C-3’ din una şi C-5’ din cealaltă. Astfel iau naştere catene
lungi în care resturile de acid fosforic alternează cu resturi pentozice la care, la
atomii C-1’ sunt legate baze azotate.
Acest schelet este comun tuturor acizilor nucleici, cu deosebire că în ADN pentoza
este dezoxiriboza, iar în ARN - riboza şi a faptului că ADN conţine adenină,
guanină, citozină şi timină, iar în ARN sunt prezente adenina, guanina, citozina şi
uracilul.
Într-un polinucleotid liniar există legături glicozidice care leagă bazele azotate de
pentoză, legături esterice între pentoză şi acidul fosforic şi legături diesterice între
nucleotide.
Toate aceste legături simple, covalente, alcătuiesc structura primară a acizilor
nucleici, adică compoziţia şi secvenţa resturilor de nucleotide în lanţul
polinucleotidic al acizilor nucleici.

137
Acizi nucleici

Cu alte cuvinte, nivelul primar de organizare structurală a ADN şi ARN indică


natura, proporţia şi secvenţa bazelor azotate ale nucleotidelor care constituie
macromolecula lor.
Pentru reprezentarea schematică a structurii primare se procedează astfel:
orizontal se redau lanţurile atomilor de carbon ai glucidelor cu bazele azotate
legate în C-1’, iar în diagonală – legăturile fosfat diesterice dintre atomul C-3’ (în
apropierea mijlocului liniei orizontale) şi atomul C-5’ (la capătul următoarei
orizontale).(Fig. 5.1. )

5'-P 5'-P
P
3' 1' T T
Fig. 5.1. Reprezentarea
P schematică a structurii
3' 1' C C
5' primare a unui fragment de
P ADN
1' G G
5'

3'-OH
3'-OH
pTpCpG

Pentru polinucleotidele lungi se utilizează şi o schemă cu litere. Cu literele A, G, C,


U şi T se reprezintă nucleozidele, iar grupa fosfat se reprezintă cu litera p. Când
aceasta se găseşte la dreapta, esterifică la C-3’, când se găseşte la stânga, la C-
5’. Astfel, în ApUp – grupa fosfat esterifică în C-3’ adenozina şi în C-5’ uridina.
Totodată, uridina este fosforilată şi în C -3’.
Toate mononucleotidele sunt dispuse în molecula acidului nucleic într-o ordine
strict determinată, specifică polinucleotidului respectiv. Nu există nici o ramificare a
lanţului.
Fragmente ale lanţurilor de ADN şi ARN au un aspect caracteristic :

138
Biochimia produselor alimentare

ADN ARN
O O

HN HN
CH3
în lant în lant
O O N
N
O H2C O
O H2C O
H H H
H H NH2
H H NH2 H

H N N O OH N N
O

N N N N

O P O H2C O O P O H2C O
HO HO H H O
H H
H O H H
H
O OH HN
O H HN CH3
O N
O N
O P O H2C O
O P O H2C O
HO H H
HO H H H H O
H H O
O OH
O H HN N HN N

H2N H2N N N
N N
O P O H2C O O P O H2C O

HO H NH2 HO H H
H H NH2
H H H
N
O OH N
O H
O N O N
O P O H2C O O P O H2C O
HO H H
H HO H H
H H
H
în lant O H
O OH

în lant

5.3.2. Structura secundară

Alături de legăturile simple, covalente, în moleculele acizilor nucleici există legături


de hidrogen care joacă un rol important în conformaţia lor spaţială. Structura
secundară a fost propusă iniţial pentru ADN de către Watson şi Crick în 1953, iar
mai târziu (1963) şi pentru ARN.
La baza organizării acestei structuri secundare stau următoarele reguli stabilite pe
baza datelor experimentale privind compoziţia chimică a ADN:
1) Conţinutul molar de purine este egal cu conţinutul molar de pirimidine, conţinutul
de adenină este egal cu conţinutul de timină (A/T = 1), conţinutul de guanină este
egal cu cel de citozină (G/C = 1), iar suma cantităţii de adenină şi guanină este
egală cu suma cantităţii de citozină şi timină: (A + G) = (C + T), sau (A + G) / (C +
T) = 1;

139
Acizi nucleici

2) Cantitatea de grupe 6-aminice care intră în compoziţia bazelor azotate ale ADN
(adenină şi citozină) este egală cu cantitatea de grupe 6-cetonice ce există în
aceste baze (guanină şi timină), prin urmare (G + T) = (A + C), sau (G + T) / (A +
C) = 1.
Aceste date, asociate cu studiile efectuate prin analize, au permis elaborarea unui
model spaţial al structurii secundare a ADN. În conformitate cu modelul elaborat,
macromolecula de ADN este alcătuită din două lanţuri polinucleotidice antiparalele
sub formă de spiră, răsucite unul cu altul. Fiecare lanţ reprezintă în sine un
polinucleotid în care o legătură diesterică leagă mononucleotidele una cu alta. În
lungul axei fiecărui lanţ, la fiecare 0,34 nm se găseşte un mononucleotid. Unghiul
dintre nucleotidele alăturate în fiecare lanţ este 36o.
În lanţ, mononucleotidele sunt astfel dispuse încât bazele azotate se găsesc în
interior, iar pentoza şi acidul fosforic în afară. Cele două lanţuri paralele sunt
înfăşurate în jurul unei axe comune şi sunt legate unul de altul prin bazele lor
azotate de-a lungul întregii molecule de ADN, cu ajutorul legăturilor de hidrogen
care menţin şi stabilizează o arhitectură spaţială. Legăturile de hidrogen sunt
îndreptate de la grupa 6-NH2 a adeninei către grupa 6=O a timinei, de la grupa 2
-NH2 a guaninei la grupa 2 =O a citozinei şi de la grupa 6-NH2 a citozinei la grupa 6
=O a guaninei. (Figura 5.2.)

Fig. 5.2. Legăturile de hidrogen


dintre bazele azotate
complementare din ADN

140
Biochimia produselor alimentare

În acelaşi timp se formează legături de hidrogen şi cu participarea grupelor –NH


existente în 9 la guanină şi 3 la timină.
Ca urmare, adenina unui lanţ polinucleotidic se va uni întotdeauna prin două
legături de hidrogen cu timina celuilalt lanţ (A= = = T) iar guanina va forma
întotdeauna trei legături de hidrogen cu citozina (G≡ ≡ ≡ C).
Aceasta însemnă că succesiunea distribuţiei (secvenţa) bazelor azotate în unul
din cele două lanţuri poate fi oricare, dar succesiunea distribuţiei bazelor azotate
în celălalt lanţ trebuie să se găsească în strânsă legătură cu succesiunea lor în
primul lanţ. Perechile adenină- timină şi guanină-citozină sunt complementare una
faţă de cealaltă.
Ca urmare, macromolecula de ADN este constituită din două lanţuri
complementare între ele, adică este vorba de o deplină reflectare a secvenţei
nucleotidelor unui lanţ în secvenţa celuilalt.

5’P 3’OH Schematic, un fragment al celor două lanţuri ale ADN


se poate reda astfel:

5'(P) 3' (OH)


AGTCAAGTGGCC

3' (OH) 5' (P)


TCAGTTCACCGG

Sensul lanţurilor în raport cu legăturile dintre nucleotide


este diferit, adică lanţurile sunt antiparalele.
Dacă, de exemplu, în lanţul de deasupra, legăturile
fosfodiesterice între A şi G, G şi T, T şi C ş.a.m.d. sunt de
tipul 5’→3’, în lanţul inferior legăturile fosfodiesterice între
T şi C, C şi A, A şi G ş.a.m.d., sunt de tipul 3’→5’.
Ambele lanţuri sunt spirale de dreapta, înfăşurate în jurul
aceleiasi axe (Figura 5.3.)

Diametrul helixului este de 2,0 nm, iar fiecare spiră a


3’OH 5’P acestuia conţine 10 perechi de baze azotate.
Fig. 5.3. Modelul structurii Orientarea antiparalelă a celor două catene reflectă o
spaţiale dublu-elicoidale a polaritate opusă datorită neidentităţii grupelor terminale
moleculei de ADN de la fiecare capăt al dublului helix. Deoarece
direcţionarea unei catene este în sensul 3’→5’ şi a
celeilalte în sensul 5’→3’, grupele terminale ale celor
două catene vor fi 5’(P) şi 3’(OH) spre un capăt al lor şi
respectiv 3’(OH) şi 5’(P) spre celălalt capăt.
Stabilitatea structurii spaţiale a ADN este asigurată, pe lângă legăturile de hidrogen
intercatenare, şi prin caracterul polianionic al macromoleculei, caracter datorat
disocierii grupelor –OH ale radicalului acidului fosforic din fiecare mononucleotid.
141
Acizi nucleici

Ca polianion, ADN poate stabili interacţiuni electrostatice cu proteine bazice


(histone) care conţin aminoacizi încărcaţi electropozitiv (în nucleoproteide).
Spre deosebire de ADN, majoritatea tipurilor de ARN au o structură monocatenară
(fac excepţie ARN al unor microorganisme şi virusuri), însă împerecherea bazelor
azotate poate avea loc şi în acest caz. Firul de ARN se înfăşoară singur, formând
legături de hidrogen între adenină - uracil şi guanină - citozină. Molecula de ARN
este capabilă să-şi modifice reversibil forma, dimensiunea, numărul legăturilor de
hidrogen în funcţie de puterea ionică, pH-ul, temperatura soluţiei etc..
Denaturarea ADN. În anumite condiţii de temperatură, pH etc., se produce o
distrugere a structurii secundare, adică a structurii dublu elicoidale a ADN. Acest
fenomen poartă denumirea de denaturare. Este caracteristic pentru acizii nucleici
ca şi pentru proteine şi este însoţit de modificarea proprietăţilor lor. Denaturarea
polinucleotidelor poate fi un proces reversibil. Experimentele au demonstrat că prin
denaturarea diferitelor ADN din bacterii urmată de renaturarea lor, pot să ia naştere
molecule „hibride” de ADN, alcătuite din fragmente ale moleculelor iniţiale de ADN.
Acest fenomen poartă denumirea de hibridare moleculară şi stă la baza ingineriei
genetice, domeniu care are drept scop construirea în afara organismului a unor
molecule recombinate de ADN cu anumite însuşiri biologice (ADN – recombinat).

5.4. Proprietăţile, localizarea şi funcţiile acizilor nucleici

Structura acizilor nucleici determină proprietăţile lor fizico-chimice şi funcţionale.


Acizii nucleici sunt substanţe de culoare albă, cu aspect filiform, care se dizolvă
greu în apă când sunt în stare liberă dar bine – atunci când sunt sub formă de
săruri cu metale alcaline. De asemenea, se dizolvă în soluţii de săruri: ARN - în
diluate, iar ADN - în mult mai concentrate. ARN nu este stabil în mediu alcalin.
Masa moleculară a ADN variază de la 5∙105 până la 2∙107 şi mai mult, iar molecula
sa este alcătuită din mii de mononucleotide. Masa moleculară a ARN este cuprinsă
între 3∙104 până la 2∙106, iar mononucleotidele dintr-o moleculă sunt până la 4-6
mii.
Soluţiile acizilor nucleici posedă o mare viscozitate. Având un număr mare de
sarcini negative, moleculele lor se deplasează în câmpul electric. O caracteristică
a acizilor nucleici o constituie capacitatea lor de a absorbi lumina în zona radiaţiilor
ultraviolete la 260 nm.
Preparatele de ADN izolate din diferite organisme se caracterizează printr-un
raport cantitativ diferit între bazele azotate purinice şi pirimidinice. Compoziţia
nucleotidică a ADN este caracteristică pentru un anumit organism, pentru o
anumită specie biologică. Altfel vorbind, ADN are o specificitate de specie. Pe
aceste proprietăţi ale acizilor nucleici au fost elaborate principiile genosistemicii
organismelor vii.

142
Biochimia produselor alimentare

În diferite celule şi ţesuturi ale unuia şi aceluiaşi organism, ADN are o compoziţie
nucleotidică identică sau într-o mare măsură foarte apropiată care nu este
influenţată nici de factorii fiziologici, nici de condiţiile de mediu. Totuşi, la unele
organisme conţinutul diferitelor baze ce intră în ADN variază în condiţii largi.
Indicele de variabilitate pentru o anumită specie se exprimă prin raportul:
adenina + timina
guanina + citozina
care a primit denumirea de coeficient de specificitate al acizilor nucleici. În limitele
fiecărui tip de ADN există o infinitate de posibilităţi de variaţie a gradului de
predominare a uneia sau alteia din perechile de baze azotate (A + T şi G + C).
Aceasta creează posibilitatea existenţei unei mari diversităţi a ADN în lumea
organismelor vii.
Compoziţia nucleotidică a ARN variază cu mult mai puţin decât cea a ADN.
Specificitatea de specie a ARN constă în diferita succesiune de distribuţie a
nucleotidelor în moleculele sale.
ADN şi ARN sunt localizaţi în diferite organite celulare. ADN se găseşte
preponderent în nucleul celular (în compoziţia cromozomilor), însă un mic procent
din cantitatea totală de ADN din celulă este concentrat în mitocondrii şi
cloroplastele vegetalelor. ARN se găseşte atât în nucleu cât şi în citoplasmă;
deosebit de bogaţi în ARN sunt nucleolul şi fracţiunea ribozomală a microzomilor.
În afară de aceasta, ARN se găseşte în cromozomi şi sub formă solubilă în lichidul
citoplasmatic. În constituţia virusurilor intră ARN (virusuri vegetale) şi ADN
(bacteriofagi, virusuri animale). Conţinutul de ARN în celule nu se distinge nici prin
uniformitate, nici prin stabilitate. În celulele acelor organe unde are loc o intensă
sinteză a proteinelor, conţinutul de ARN este de câteva ori mai mare decât cel de
ADN.
Particularităţile funcţionale ale ADN şi ARN sunt strâns legate de localizarea lor.
ADN reprezintă materialul de bază al genelor în care sub o formă codificată, se
păstrează informaţia genetică a organismului care se traduce prin biosinteza
proteinelor. Dubla elice şi complementaritatea structurii bicatenare constituie baza
moleculară a fenomenului de autoduplicare sau autoreplicare a ADN în momentul
diviziunii celulare şi explică faptul că ADN, prin structura sa, reprezintă unicul
substrat al eredităţii. Prin mecanismul de replicare se asigură constanţa conservării
şi transmiterii caracterelor ereditare, deoarece cele două molecule fiice ale ADN
nou sintetizate sunt perfect identice cu molecula mamă de ADN. În felul acesta se
asigură perpetuarea celulei prin procesul ADN→ ADN. ADN conţine o vastă
cantitate de informaţii şi constituie baza moleculară a conservării şi transmiterii din
generaţie în generaţie a informaţiei genetice.
ARN are o altă funcţie: de a informa citoplasma asupra caracteristicilor înscrise în
codul genetic. Acest lucru se manifestă, înainte de toate, în responsabilitatea ARN
în sinteza proteinelor şi specificitatea moleculelor ce se sintetizează. În celulă
există trei specii moleculare distincte de ARN: mesager (m-ARN) sau informaţional,
ribozomal ( ARN) şi de transfer ( t-ARN).

143
Acizi nucleici

Aceste trei tipuri de ARN rezultă prin copierea integrală sau parţială a secvenţei
ADN, pe baza unui mecanism molecular denumit transcripţie şi participă la
procesul de biosinteză a proteinelor, având fiecare o funcţie specifică.
ARN mesager reprezintă 5-10% din ARN celular. Este prezent în nucleu (unde se
sintetizează) şi în citoplasmă. Reprezintă o moleculă monocatenară şi conţine
patru baze azotate: adenină, guanină, citozină şi uracil a căror secvenţă este
similară cu cea a uneia din cele două catene ale ADN. Sinteza m-ARN are loc în
nucleul celular şi se efectuează printr-un proces enzimatic de transcriere a
secvenţei nucleotidice de pe ADN, cu deosebire că timina din ADN este înlocuită
cu uracil în m-ARN. Procesul de sinteză a m-ARN poartă denumirea de
transcripţie; prin acest proces, informaţia genetică codificată în secvenţa de
nucleotide a ADN este transcrisă în secvenţa de nucleotide a m-ARN prin
participarea enzimei ARN-polimeraza ADN-dependentă.
După terminarea transcripţiei, m-ARN trece la ribozomi unde serveşte cu matrice
(tipar) pentru sinteza proteinelor; fiecare proteină sintetizată de celulă este
codificată de un m-ARN specific care transmite la nivelul ribozomilor „mesajul”
preluat de la ADN. Acest mesaj se traduce în secvenţa aminoacizilor din structura
proteinelor sintetizate.
Transmiterea informaţiei genetice se reprezintă prescurtat sub forma următoare,
numită „dogma centrală a biologiei moleculare”:

transcriptie translatie
autoreplicare ADN ARN proteine

ARN de transfer reprezintă 10 – 15% din ARN total al celulei, intră în constituţia
citoplasmei unde se găseşte în stare solubilă şi neasociat cu proteinele. t-ARN
conţine 75-90 mononucleotide şi prezintă o structură monocatenară de tip ordonat
cu conformaţie pliată. Unele porţiuni ale t-ARN, în care diversele zone ale
monocatenei se apropie mai mult între ele şi iau naştere legături de hidrogen între
secvenţele de baze azotate complementare (A-U, G-C)
ajunse într-o juxtapunere spaţială corespunzătoare, au o
structură dublu spiralată, dar intracatenară. În fiecare
moleculă de t-ARN se găsesc şi zone ce nu conţin
legături de hidrogen responsabile de legarea cu
aminoacizii în timpul transferului acestora pe ribozomi.
Alături de bazele azotate principale, t-ARN conţine şi o
cantitate de aşa-numite baze azotate minore (atipice):
dihidrouracil, tiouracil, metilguanină, timină, care au rolul
de a conferi stabilitate conformaţiei sale, favorizând
interacţiunile între acele segmente ale catenei
Fig. 5.4. Structura poliribonucleotidice care sunt complementare şi care apar
secundară a t-ARN ca regiuni spiralate.

144
Biochimia produselor alimentare

Funcţia t-ARN constă în transportul din citoplasmă în ribozomi a aminoacizilor ce


intră în constituţia unei anumite proteine: prin aceasta t-ARN îndeplineşte rol de
„adaptor” molecular, care ordonează fiecare aminoacid într-o secvenţă precisă în
lanţul polipeptidic, pe baza recunoaşterii mesajului genetic conţinut în m-ARN
ataşat la ribozomi şi provenit de la ADN. Pentru fiecare aminoacid există un t-ARN
specific.
ARN ribozomal se găseşte în constituţia ribozomilor (până la 65% din masa lor) –
organite unde are loc sinteza proteinelor. Acest tip de ARN reprezintă 75 – 80% din
totalul ARN celular. În general, r-ARN reprezintă molecule monocatenare liniare,
dar se pot prezenta şi într-o formă elicoidală care rezultă dintr-o retrospiralare a
aceleiaşi catene polinucleotidice. Această spiralare apare numai în regiuni limitate
şi anume acolo unde este posibilă stabilirea de legături de hidrogen între bazele
azotate ale aceleiaşi catene. r-ARN îndeplineşte un rol structural: în combinaţie cu
proteinele corespunzătoare formează structura ribozomilor.

145