Adunările ad-hoc şi Comisia

de supraghevere a Puterilor garante

Cadrul internaţional favorabil care a permis împlinirea aspiraţiilor

românilor de a-şi întemeia un stat naţional, a fost oferit de un nou moment
al ,,Crizei orientale”, războiul Crimeii (1853 – 1856). Congresul de pace care
încheia acest conflict, aducea în prim-plan problema românească. Astfel,
interesul Marilor Puteri pentru stabilizarea raporturilor de forţe, în zonă, se
întânlea cu propaganda exilului românesc.
Tratatul de la Paris avea să schimbe statutul politico- juridic al Principate-
lor Române prin reafirmarea autonomiei sub suzeranitate otomană şi înlocuirea
protectoratului rus cu garanţia colectivă a celor şapte mari puteri. Erau, de
asemenea, revizuite Regulamentele Organice şi se hotăra convocarea unor
Adunări ad-hoc, prin care românii urmau, să fie consultaţi cu privire la unire şi
la viitoarea organizare a ţărilor lor. Acestea urmau să fie alcătuite din reprezen-
tanţii clerului, ai marii şi micii nobilimi ,ai orăşenilor şi clăcaşilor.
Adunările rezultau în urma unor alegeri la care clerul, marea proprietate şi
orăşenii votau direct, mica proprietate şi ţăranii indirect, prin delegaţi. Adunările
ad-hoc erau organe consultative, abilitate să exprime ,, dorinţe”, urmând a fi
apoi dizolvate. Marile Puteri au luat act de aceste dorinţe în urma raportului
Comisiei de informare prezentat Conferinţei de la Paris (10 mai 1858).
Odată ce hotărârile Congresului au fost aduse la cunoştinţa publică
mişcarea unionistă din Principate a cunoscut un remarcabil avânt, ea căpătând
un caracter legal şi organizat.Încă din mai 1856 apare la Iaşi societatea
,,Unirea” care cerea unirea sub un prinţ strain de rasă latină din familiile
domnitoare ale Europei în afara imperiilor limitrofe. După ce în ambele
Principate s-au format Comitete ale Unirii, în primele luni ale anului 1857 s-a
constituit un Comitet Central al Unirii care să coordoneze cele două mişcării.
La expirarea mandatului celor doi domni Grigore Alexandru Ghica şi
Barbu Ştirbei, Poarta a desemnat drept caimacami pe Teodor Balş şi, după
moartea acestuia, pe Nicolae Costache Vogoride, în Moldova, iar în Ţara
Românească pe Alexandru Dimitrie Ghica care spre deosebire de omologii săi
moldoveni va sprijini mişcarea unionistă. Un rol important în acest sens, l-au
avut şi foştii exilaţi întorşi în ţară în cursul anilor 1856 – 1857. Propaganda
unionistă a fost susţinută şi de ziare precum ,,Steaua Dunării”, ,,Românul”
înfiinţat de C.A. Rosetti şi Naţionalul întemeiat deVasile Boerescu, după
întoarcerea de la studii din Franţa1.
1 Nicolae Isar, Istoria modernă a Românilor, 1774/1784-1918, Editura Universaitară,
Bucureşti 2006, p.230

1
 Atmosfera reală din Principate a început să fie percepută şi în presa
europeană a vremii. Astfel, ,,L’independence de Belge” sublinia cu
admiraţie,,,spectacolul oferit de o naţiune, care, divizată de secole în două state
distincte, vrea cu hotărâre să înlăture separaţia şi încearcă cu o minunată
abnegaţie şi un instinct politic foarte rar, să se unească, să fie unul şi acelaşi
trup, cu toată poziţia redutabilă a două mari puteri vecine”2.
Într-adevăr, era binecunoscută atunci, poziţia Turciei şi Austriei, două
puteri potrivnice unirii. În raportul din 28 ian/9 feb, al consulului francez la
Bucureşti, L. Béclard, trimis ambasadorului Franţei la Constantinopol, Ed.
Thouvenel, cu ocazia încheierii sesiunii Divanurilor ad-hoc, acesta scria:
,,...Divanurile s-au pronunţat în unaminitate în Valahia, cu majoritatea de 81
voturi contra 2 în Moldova, pentru unirea celor două provincii într-un stat
neutru, autonom şi vasal Porţii, sub guvernarea ereditară şi constituţională a
unui prinţ străin. Îndată ce acest vot a fost cunoscut , mai multe puteri
semnatare au lăsat să se audă strigăte de disperare; Turcia protestează pentru
a treia oară, căci ea îşi luase dinainte precauţiile; Austria şi Anglia îşi arată
dinţii; Rusia şi Sardinia îşi rezervă opinia lor; Franţa în fine, satisfăcută cu un
succes de orgoliu, nu se mai gândeşte să-şi fructifice roadele victoriei. Îi este
destul de a fi salvat Turcia şi de a fi fost apoi timp de doi ani campionul
naţionalităţii moldo – vlahe”3.
Poarta profitase din plin de generozitatea cu care marile Puteri i-au conferit
dreptul de a organiza şi supraveghea convocarea Adunărilor ad-hoc, prin
prevederile firmanului electoral, aprobat de sultan şi comunicat solemn la 14/26
ianuarie 1857, la Bucureşti şi Iaşi. Acest document era menit să descurajeze pe
unionişti.
Dacă în Ţara Românească alegerile au decurs fără probleme, în Moldova,
cele două puteri potrivnice unirii Turcia şi Austria au reuşit să determine
falsificarea alegerilor de către Vogoride. Teama destrămarii Imperiului, printr-o
nouă revoluţie făcea din Austria cel mai înverşunat adversar al unificării celor
două state.Suspiciunea că noul stat naţional va dezvolta o nouă mişcare iredentă,
va forma o pistă de lansare a ideilor liberale, ,,subversive către Ungaria”, şi că
Principatele ar fi un adăpost pentru luptătorii din mişcarea de emancipare
naţională a populaţiilor aflate sub stăpânirea ,,Imperiului Habsburgic”4, este
exprimată foarte bine în acelaşi raport al lui L. Béclard către Éd. Thouvenel în
care se arăta îngrijorarea presei austriece la încheierea Divanurilor: ,,Divanurile
au cerut ca cele două Principate să fie reunite în unul singur. Iată

2 Istoria Românilor, vol VII, Tomul 1 coord. Dan Berindei, Editura Academiei,
Bucureşti 2003, p.446

3 Eugenia Ciocan, Tudor Bucur, vasile Aramă, Românii la 1859: Unirea Principatelor
în conştiinţa europeană, Editura stiinţifică şi Enciclopedica Bucureşti1984, vol.2, p.225,
doc.81

4 L. Boicu, Unirea Principatelor Române în dezbaterea forurilor internaţionale (1856-

1859), în Unirea Principatelor şi Puterilor Europene, Editura Academiei RSR Bucureşti
1984, p.61

2
revoluţionarii! Ele vor o guvernare monarhică; ba mai mult, ele vor accepta cu
ochii închişi pe principele care va fi ales pentru ele din sânul uneia din
dinastiile europene. Ce subversiune a tuturor principiilor! Aceasta nu te duce
oare cu gândul la zilele nefaste din 1848? Este evident că deputaţii valahi şi
moldoveni s-au supus unui cuvînt de ordine al lui Mazzini”5.
Argumentele Austriei luate în tandem cu Turcia, erau exprimate cu
îngrijorare de Prokesh Osten care vedea în unirea Principatelor ,, o ruină pentru
Austria, un instrument formidabil de agresiune în mâinile Rusiei contra noastră
şi pentru Turcia o pană în pântece” şi că ,, românii nu se vor opri la unire ci
vor aspira la forma unui stat independent, că acest stat naţional român ar
echivala cu începutul unui foc în tot Sud-Estul Europei”6.
Atitudinea Austriei în privinţa unirii a oscilat de la menţinerea separării
celor două Principate până la anexiunea integrală a Moldovei şi Munteniei.
Osten vedea în aceastea un nou Piemont7. De altfel la 22 iunie 1856, Împăratul
Austriei mărturisea ministrului francez, Bourqueney: ,, cu o dezamăgire
profundă, observ divergenţa de opinii între guvernul dumneavoastră şi al meu
asupra unui principiu fundamental; unirea a două principate este primul pas
spre independenţă, iar, în caz de succes independenţa înseamnă constituirea
suveranităţii ruseşti la frontiera mea. Dacă experienţa nu reuşeşte, urmează
dezordinea şi agitaţia revoluţionară”8.
Tocmai de aceea caimacamii din Moldova s-au dovedit a fi unelte docile în
mâna Austriei, sub influenţa căreia fuseseră numiţi. Cei doi nu ezitau să se
umilească în faţa plenipotenţialilor austrieci, trimiţând scrisori de linguşire şi
mulţumire pentru ,,sprijinul acordat”. Cu ajutorul caimacamilor, Austria înlătura
uşor singurele mijloace de propagandă ziarele unioniste. Suspendarea
ziarului ,,Steaua Dunării” s-a făcut de către Poartă la directa presiune a Austriei9.
În ciuda măsurilor luate, consulul general al Austriei la Iaşi, Gődel constata că
cel mai mult îl sperie ,,lipsa cadrelor separatiste”. Încă de la venirea sa în
Moldova, acesta manifesta teamă faţă de presa unionistă. El a avut grijă ca de pe
listele electorale din Moldova să dispară orice nume, care nu ar fi îndreptăţit să
participe la alegeri. Astfel, toţi cei care credeau în unire s-au dovedit a ,,absenta”
de la exprimarea poziţiei lor politice faţă de acest eveniment. Proporţiile falsului
erau arătate de către Consiliul Franţei la Iaşi, Victor Place, într-o scrisoare către
Walewski în care acesta era informat despre muşamalizare listelor propuse de
vogoride: din peste 40000 de electori erau eligibili doar 465810.

5 *** Românii la 1859, volII, p.225, doc.81

6 L. Brian, Diplomaţia europeană şi triumful cauzei române (1856-1859), Editura

Junimea, Iaşi 1978, p.82

7 Ibidem, p.75

8 Catherine Durandin, Istoria Românilor, Institul European iaşi 1995, p.105

9 L. Boicu, Unirea Principatelor, ..., p.119

10 Ibidem, p.177

3
 Unioniştii dau lovitura prin publicarea corespondenţei secrete a lui
Vogoride, iar în semn de protest, Alexandru Ioan Cuza îşi dă demisia din funcţia
de pârcălab de Galaţi. Un efect deosebit l-a avut şi protestul mitropolitului
Moldovei, Sofronie Miclescu.
Pe plan extern, acest incident era cât pe ce să pună Europa în flăcări.
Repararea acestei greşeli istorice s-a făcut la Osborne, unde Napoleon al III-lea
o întânlea pe regina Angliei, Victoria, între 6 şi 10 august 1857. Compromisul
făcea din Franţa o susţinătoare moderată a unirii, care renunţa la ideea de
,,Unire deplină”, iar Anglia forţa Turcia la anularea alegerilor şi desfăşurarea
unor noi alegeri corecte. Acest compromis venea pe un fond al riscului
declanşării unor conflicte între Franţa şi Anglia pe care niciuna nu şi-l dorea.
Clarendon îşi manifesta nedumerirea şi consternarea cu privire la aceste
evenimente: ,,dacă o chestiune ca aceasta ar fi să aprindă un război în lume,
niciodată n-ar putea istoria să creadă într-o cauză atât de neînsemnată pentru
evenimente atât de mari”11. De altfel, atitudinea Angliei, mereu gata să apere
integritatea Imperiului Otoman era exprimată clar şi în presa britanică. În acelaşi
raport al lui Béclard către Thouvenel se arăta că ziarul ,,Times” declara că ,,
dorinţele Divanurilor ad-hoc sunt ridicole şi impertinente”12.
Atitudinea Angliei este mai ales exprimată într-un alt raport al lui L.
Béclard către acelaşi Éd. Thouvenel, la 18 mai 1858, în care este relevată poziţia
oscilantă a oamenilor politici englezi în cadrul dezbaterilor parlamentare:
,,...ceea ce n-a frapat cel mai mult, vreau să spun, nu este atât nestatornicia
oamenilor de stat ai Marii Britanii, cât perseverenţa cu care cea mai mare
parte dintre ei, rămân pătrunşi de anumite prejudecăţi, sau, cel puţin, de
anumite idei pe care eu le cred false şi din care au rezultat toate înţelegerile
greşite. În Anglia, diferitele cabinete care se succed la putere par a suferi
presiunea unei opinii destul de generale în ţară, potrivit căreia: 1. Principatele
ar face parte din teritoriul otoman cu acelaşi titlu ca şi celelalte provincii ale
Turciei europene; 2. orice inovaţie introdusă în regimul Principatelor şi
destinată dezvoltării existenţei lor politice, adică emancipării de sub tutela
directă a Porţii otomane, ar fi în mod necesar un avantaj oferit Rusiei. Aceasta
este, dacă nu mă înşel, dubla eroare care stă la baza aversiunii guvernului
englez de a admite – după ce a provocat-o – dorinţa unanimă a populaţiilor
române”13.
În perioada imediat următoare, alegerile desfăşurate sub auspiciile
compromisului franco – englez au demonstrat că poporul român vrea să
vieţuiască într-un stat naţional. Lucrările celor două Adunări au durat aproape
trei luni.

11 T.W. Riker, D. Litt Oxon, Cum s-a înfăptuit România.Studiul unei probleme
internaţionale 81856-1866), Editura Alfa, Iaşi 2000, p.125

12 ***Românii la 1859..., volII, p.225, doc.81

13 Ibidem, p.246, doc.84

4
 Pentru a convinge pe reprezentanţii Marilor Puteri de justeţea dorinţelor
exprimate, Divanul din Valahia a înaintat Comisiei Europene de supraveghere
un Memorandum în care, printre altele, se spunea că Principatele au respectat
întotdeauna legăturile care le unesc cu Imperiul Otoman, legături ce derivă din
vechile tratate existente între ele şi Sublima Poartă. Ba mai mult se sublinia
dreptul de suveranitate al principatelor în virtutea vechilor capitulaţii, făcându-se
trimitere, în această privinţă, la teoriile juristului Vattel care susţinea că tributul
plătit de un stat nu echivalează cu pierderea suveranităţi, ci este privit, mai
degraba, ca un raport între două state independente - dintre care unul se
angajează la plata tributului în schimbul unei protecţii - decât un raport între
vasal şi suzeran14.
La 7/19 octombrie, în cea de a şaptea şedinţă a Divanului moldovean au
fost formulate dorinţele naţionale motivate emoţionant, în expunerea lui Mihai
Kogălniceanu: ,, Luând în privire că dorinţa cea mai mare, cea mai
generală...aceea care îndeplinită, va face fericirea generaţiilor viitoare, este
Unirea Principatelor într-un singur stat, o unire care este firească, legiuită şi
neapărată, pentru că în Moldova şi în Valahia suntem acelaşi popor, identic ca
niciunul altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă,
aceeaşi religie, acelaşi istoric, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi
legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de
îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, aceleaşi viitor de
asigurat şi, în sfârşit, aceeaşi misie de îndeplini”15.
Făcând un bilanţ al situaţiei, comisarul britanic Bulwer avea să-i scrie lui
Clarendon, ministrul de externe al Angliei: ,, adevărul pe care trebuie să ni-l
mărturisim nouă înşine, este că aproape toţi în acest principat sunt, sau spun că
sunt pentru unirea celor două Principate sub un domnitor”16.
Cele două Adunări ad-hoc s-au întânlit în octombrie 1857şi imediat, au dat
rezoluţii prin care cereau unirea, autonomie, prinţ străin ereditar aparţinând unei
dinastii europene, guvern reprezentativ constituţional, adunare obştească din
toate păturile societăţii şi o garantare colectivă a noii ordini de către Marile
Puteri. Deputaţii au mai dezbătut viitoarea organizare politică şi economică a
Principatelor. În ambele adunări, majoritatea a adoptat o poziţie liberală cu
privire la drepturile fundamentale cetăţeneşti şi reforma guvernamentală,
dovedind însă prea puţina disponibilitate de a se angaja în experienţe sociale,
gen reformă agrară.
Adunarea din Valahia şi-a încheiat lucrările la 10 decembrie 1857, iar cea
din Moldova în 21 decembrie acelaşi an, când ziarul francez ,,Mesager de Midi”
răsuna cu titluri de genul ,,Adunările ad-hoc au votat unirea”.17 Lucrările au fost
14 Ibidem, p.240, doc.83

15 Constantin C. Giurescu, Dinu Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi
timpuri până astăzi, Editura Albatros, Bucureşti 1975, p.608

16 Istoria românilor, vol VII, tomu 1, p.458

17 L.Boicu, Unirea Principatelor..., p.206

5
încheiate cu un firman în care se spunea că Principatele sunt parte integrantă a
Imperiului Otoman.
La 26 martie /7aprilie 1858, Comisia de informare a trecut la întocmirea
raportului. Documentul reflecta, în afara poziţiei comune, divergenţe ale
membrilor ei corespunzătoare orientării propriilor lor state. În încheiere erau
indicate reformele asupra cărora se ajunsese la consens, reforme ce ţineau de
modernizarea instituţiilor statului.
Adunările ad-hoc au avut o deosebită importanţă, deoarece au exprimat
năzuinţele românilor, au susţinut aproape în unanimitate cauza unirii, iar prin
Comisia de informare, Europa a fost pusă în contact direct cu realităţile din
Principate.