CAPITOLUL 1: RASPUNDEREA PENALĂ

1. Noţiunea de răspundere penală

1.1.Scurt istoric al răspunderii juridice

Ca şi multe alte noţiuni juridice, răspunderea penală în evoluţia sa conceptuală a

fost precedată de alte cîteva concepte, care aveau iniţial o accepţiune socială şi, prin
urmare, o mai largă sferă de aplicare. Astfel de concepte sunt responsabilitatea şi
răspunderea socială, care, înţelese în sensul lor larg de fenomene sociale, pot fi întîlnite
din cele mai străvechi timpuri, chiar la momentul apariţiei primelor societăţi umane.
Traiul în comun cerea o anumită coordonare şi reciprocitate între acţiunile membrilor
colectivităţii, ceea ce a dus la dezvoltarea treptată a conştiinţei sociale; în cadrul primelor
forme istorice de comunitate umană – familia primitivă, ginta, tribul, care au evoluat
ulterior în forme mai complexe şi mai desăvîrşite – poporul şi naţiunea – au aparut
sentimentele solidarităţii, al datoriei, al responsabilităţii şi al răspunderii în faţa acestora
pentru faptele comise. De aceea considerăm că primele forme (primitive) ale
responsabilităţii şi răspunderii sociale au fost responsabilitatea familială, tribală şi,
respectiv, răspunderea în faţa conducătorului acestor structuri sociale, răspundere care se
concretiza în diferite sancţiuni.
O dată cu apariţia primelor state soluţionarea conflictelor încetează definitiv să fie
privită ca o preocupare exclusivă a persoanelor cointeresate; justiţia excede interesele
personale, transformîndu-se într-o prerogativă a statului. Individul se transformă în
cetăţean, titlu care îi oferă anumite drepturi, dar şi obligaţii corelative. Răspunderea
socială, de rînd cu multe alte noţiuni şi instituţii, îmbracă o formă juridică şi se
declanşează în mod automat şi obligatoriu în cazurile expres stabilite, existînd deja
anumite organe specializate care sunt responsabile pentru tragerea persoanei la
răspundere juridică. Se observă o delimitare tot mai clară între noţiunile
“responsabilitate” şi “răspundere”; această din urmă vizează nu atît sistemul valoric (cum
e cazul celei dintîi), ci mai mult sistemul normativ al societăţii, în virtutea căruia se
realizează raporturi complexe între autorităţile şi structurile statale, pe de o parte, şi
cetăţeni, pe cealaltă parte. Deşi răspunderea şi responsabilitatea rămîn a fi fenomene
simultane şi în mare masură similare, răspunderea se individualizează şi se separă tot mai
mult, ajungînd să constituie o entitate distinctă, întemeiată pe factori externi deosebiţi şi
care se manifestă, de fapt, ca o expresie a unor cerinţe obligatorii pe care statul le impune
cetăţeanului. Scopul său final îl constituie apărarea şi conservarea valorilor sociale
importante, iar asigurarea funcţionalităţii sale se realizează printr-un sistem de sancţiuni.

1.2 Definiţia răspunderii penale

Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice. Astfel putem defini

răspunderea penală drept instituţia juridică ce cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează raporturile juridice, ce formează obiectul dreptului penal, şi care se nasc în
sfera activităţii de tragere la răspundere penală a tuturor celor care încalcă sau ignoră
ordinea de drept, prin săvîrşirea de infracţiuni, activitate care se desfăşoară de autorităţile
publice în temeiul legii şi care este guvernată de principii proprii, în scopul apărării
valorilor sociale esenţiale, confirmate de ordinea constituţională, în vederea menţinerii şi
a promovării ordinii juridice şi a binelui public.

1.3 Temeiurile răspunderii penale

Temeiul atragerii la răspundere constituie un semn distinctiv de o majoră

importanţă al răspunderii penale. Fiecare tip de răspundere juridică stabileşte ce formă
anume trebuie să îmbrace încălcarea ordinii de drept pentru ca ea să poată surveni. În
cazul răspunderii penale drept temei serveşte fapta concretă care îmbracă forma
infracţiunii.
O formulare clară şi lipsită de echivocuri a temeiului răspunderii penale o găsim
în alin. 1, art. 3 Cod Penal, care prevede: „Răspunderii penale şi pedepsei este supusă
numai persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii, adică persoana care a săvârşit
intenţionat sau din imprudenţă o faptă socialmente periculoasă, prevăzută de legea
penală”.
 1.4 Subiectele răspunderii penale

Subiectele răspunderii penale sunt subiecte de drept între care se creeayă raportul
juridic penal de constrângere, şi anume subiectul activ, ca titular al dreptului de a exercita
constrângerea de stat prin aplicarea şi constrângerea la executarea sancţiunii prevăzute de
norma de drept penal; şi subiectul pasiv, ca deţinător al obligaţiei de a răspunde pentru
săvârşirea infracţiunii de a se supune sancţiunii penale aplicate.
Subiectul activ al răspunderii juridice în general este statul ca titular al forţei de
constrângere şi al dreptului de a asigura, prin folosirea acesteia, ordinea de drept.
Subiectul pasiv adiacent al infracţiunii, persoana fizică sau juridică, nu are un astfel de
drept şi deci nu poate fi subiect activ al răspunderii penale.

1.5 Delimitarea răspunderii penale de alte forme ale răspunderii juridice.

Fiecare formă de răspundere juridică are anumite caracteristici distinctive, care nu

pot fi regăsite în celelalte forme. Aceasta este valabil şi pentru răspunderea penală.
Specificul acesteia constă în comportarea ilicita a subiectului, comportare care trebuie sa
îmbrace numaidecât forma infracţiunii.
Pe lângă aceasta, răspunderea penală este fundamentată pe conceptul de
pedeapsă. În majoritatea cazurilor răspunderea penală îşi găseşte realizarea sau
traducerea în practică în stabilirea şi în executarea pedepsei. Cu toate acestea,
răspunderea şi pedeapsa nu sunt noţiuni identice şi nu trebuie în nici un caz confundate.
Persoana care este trasă la răspundere penală poate fi scutită de pedeapsă în baza legii şi
în conformitate cu aceasta. De exemplu, alin. 2, art. 48 Cod Penal stabileşte că persoana
care a săvârşit o infracţiune poate fi absolvită de pedeapsa penală conform sentinţei
pronunţate de instanţa de judecată, dacă se va constata că, datorită comportării ulterioare
ireproşabile şi atitudinii cinstite faţă de muncă, această persoană, la momentul judecării
cauzei, nu poate fi considerată ca fiind socialmente periculoasă.
 CAPITOLUL 2: RAPORTUL JURIDIC DE MUNCĂ

2.1 Noţiunea raporturilor juridice de muncă

Obiectul de reglementare a dreptului muncii îl constituie raporturile juridice de

muncă, care pot fi individuale şi colective.
Raportul de muncă este relaţia socială reglementată prin norme de drept ce se
naşte între o persoană fizică, pe de o parte şi, de regulă, o persoană juridică, pe de altă
parte, ca urmare a prestării unei munci determinate de către prima persoană în folosul
celeilalte, care se obligă, la rândul ei, să o remunereze şi să-i asigure condiţiile necesare
realizării muncii respective.
Raportul juridic, se deosebeşte de raportul obligaţional civil şi raportul juridic
comercial prin faptul că poate exista numai între două persoane. Se stabileşte numai între
o persoană juridică şi o persoană fizică.

2.2 Trăsăturile raporturilor juridice de muncă

Raportul juridic de muncă ia naştere prin încheierea unui contract individual de

muncă. Raportul juridic individual de muncă are un caracter bilateral, iar persoana care
prestează munc este, întotdeauna, o persoană fizică. Acest raport se poate stabili între o
persoană fizică şi o persoană juridică, sau între două persoane fizice (angajat- angajator)
dar niciodată între două persoane juridice.
Trăsătura caracteristică a raportului de muncă este constituită de relaţia de
subordonare, existentă între subiectele acestui raport, în sensul că persoana care prestează
munca este subordonată celuilalt subiect al raportului respectiv.

2.3 Formele raporturilor juridice de muncă

 Raporturile juridice individuale de muncă sunt de două feluri: tipice şi atipice.
Formele tipice sunt, în primul rând, cele fundamentate pe contractul individual de
muncă.
Tot forme tipice sunt considerate raporturile juridice de muncă ce privesc:
-funcţionarii publici;
-militarii, cadre permanente din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul
Administraţiei şi Internelor, Ministerul Justiţiei, Serviciul Român de Informaţii, etc. care
deşi nu li se aplică legislaţia muncii şi nu încheie contracte de muncă se află în raporturi
juridice de natură contractuală, cu unităţile din care fac parte;
-membrii colectivelor meşteşugăreşti de consum şi de credit, care prestează
muncă în baza raporturilor cooperatiste. Raporturile existente între cooperative şi
membrii lor nu sunt reglementate de dreptul muncii, ci de normele dreptului cooperatist;
-membrii societăţilor agricole. Raporturile dintre aceste societăţi şi membrii lor nu
sunt reglementate de legislaţia muncii, ci de normele dreptului civil sau societar, în
această situaţie ele neavând drept temei contractul individual de muncă, ci subscrierea
actului de constituire a societăţii agricole, respectiv declaraţia de intrare în acea societate.
Formele atipice au fost considerate:
-raporturile de muncă fundamentate pe contractul de ucenicie.
-până la apariţia Legii nr. 51/1995, se considera în literatura juridică, că tot atipice
erau şi raporturile de muncă ale avocaţilor.
O poziţie distinctă o au judecătorii, procurorii precum şi diplomaţii.

CAPITOLUL 3: INFRACȚIUNI REGLEMENTATE DE CODUL MUNCII

Capitolul 5, articolele 277-280 din Codul Muncii reglementează infracțiunile

referitoare la relațiile în cadrul muncii. Astfel, sunt sonsiderate infracțiuni:
-Nerespectarea hotărîrii judecătorești privind plata salariilor
- Nerespectarea hotărîrii judecătorești privind plata in muncă
- Nerespectarea hotărîrii conditiilor legale privind încadrarea in muncă a minorilor
 3.1 Articolul 277 prevede că: neexecutarea unei hotărîri judecătorești definitive
privind plata salariilor in termen de 15 zile de la data cererii de executare adresată
angajatorului de către partea interesată constituie infracțiune si se pedepseste cu
inchisoare de la 3 la 6 luni sau amendă.
Infracțiunea constă în neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive
privind plata salariilor in termen de 15 zile, calculate de la data cererii de executare
adresată unității de partea interesată.
A) Obiectul juridic constă in relațiile sociale care asigură autoritatea hotărârilor
judecătorești.
Obiectul juridic special este constituit din valorile sociale ce privesc ocrotirea
raporturilor de munca dintre salariați şi unitațile în care aceștia sunt încadrați.
Obiectul material este format din salariul ce trebuie achitat persoanei interesate
si indreptățite in baza unei hotărîri judecătorești.
B)Latura obiectiva: aceasta infracțiune se poate comite numai prin omisiune si
constă in neexecutarea hotăîrii judecătorești definitive privind plata salariilor sau a altor
drepturi banești cuvenite salariatului. Infracţiunea trebuie sa se manifeste in termen de 15
zile.
Întrucât infracțiunea se consumă numai la împlinirea termenului de 15 zile nu
exsită tentativă.
Între inacțiune si rezultatul produs - lipsirea persoanei indreptățite de salariul
cuvenit- trebuie sa existe un raport de cauzalitate, a cărei constatare se impune deoarece
fapta presupune existența unui rezultat.
C) Latura subiectivă a infracțiunii: fapta se poate comite cu intenție directă sau
indirectă ori din culpă cu prevedere sau neprevedere.
D)Subiectul infracțiunii este persoana care are obligatia de a dispune plata
salariilor.
Subiectul activ este angajatul, un subiect calificat deci. Subiectul pasiv este salariatul sau
moștenitorul acestuia care a cerut punerea in executare a hotărârii.
Infracțiunea poate fi comisă in participaţie sub formă de coautorat, instigare sau
complicitate.
Elementul material se prezintă sub forma unei infracţiuni si anume,
neexecutarea unei hotărârii judecătoreşti definitive privind plata salariilor in termen de
15 zile de la data cererii de executare adresata angajatorului de către partea interesata.
Condiţii pentru existenta acestei infracţiuni:
-să existe o hotărâre judecătoreasca definitiva care sa oblige angajatorul la plata salariilor
-salariatul sa se adresez angajatorului printr-o cerere prin care sa solicite expres plata
salariului
-să treacă 15 zile de la data cererii de executare
-angajatorul sa nu plătească salariul
Fiind vorba de o infracţiune omisiva, răspunderea penala se va angaja indiferent
daca fapta s-a comis cu intenţie sau din culpa.
 Pedeapsa pevazută de lege este închisoarea de la 3 la 6 luni sau amenda.
Acţiunea penala se pune in mişcare la plângerea persoanei vătămate, iar
împăcarea parţilor înlătura răspunderea penala.
Termenul de introducere a plângerii este de 2 luni din ziua in care persoana
vătămata a ştiut cine este făptuitorul
Plângerea se adresează organului de cercetare penala procurorului. Lipsa
plângerii, retragerea acesteia sau împăcarea parţilor constituie cauze care înlătura
răspunderea penala.

3.2 Articolul 278 prevede ca neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive,

privind reintegrarea in munca a unui salariat constituie infracţiune si se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 1 an sau amenda.
A)Obiectul juridic special al acestei infracţiuni este constituit din acele relaţii
sociale privind dreptul la munca sub aspectul reintegrării in munca a salariatului, masura
dispusa printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva.
B)Subiectul pasiv este salariatul care nu si-a putut valorifica dreptul de
reintegrare in munca.
C)Elementul material constă într-o inacţiune si anume neexecutarea unei
hotărâri judecătoreşti definitive, privind reintegrarea in munca a unui salariat.
Pentru existenta acestei infracţiuni trebuie îndeplinite mai multe condiții:
-să existe o hotărâre judecătorească definitivă
-hotărîrea sa aibă ca obiect reintegrarea in muncă
-angajatorul să refuze executare hotărârii judecătorești
Infracţiunea poate fi săvârşită atât cu intenție cît si din culpă
Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 6 luni la 1 an sau amendă.
Acţiunea penală se pune in mișcare la plângerea persoanei vătămate, iar
impăcarea parților înlătura răspunderea penală.
Plângerea se adresează organului de cercetare penală sau procurorului. Lipsa
plângerii, retragerea acesteia sau împăcarea părtilor consituie cauze care înlătura
răspunderea penală.

3.3 Articolul 280 prevede că încadrarea in muncă a minorilor cu nerespectarea

condiţiilor legale de vârsta sau folosirea acestora pentru prestarea unor activităţi cu
încălcarea prevederilor legale referitoare la regimul de munca al tinerilor.
a)Obiectul de munca sunt relaţiile de munca pe care le poate stabili minorul
numai după împlinirea vârstei de 15 ani cu acordul părinţilor sau reprezentaţilor legali
precum si tinerii după împlinirea vârstei de 16 ani si are drept scop ocrotirea si protecţia
acestora.
In concret se inculca dispoziţiile codului muncii referitoare la vârsta si condiţiile
in care un minor poate deveni salariat.
 b) Subiectul activ:este reprezentat de angajator iar cel pasiv este minorul
încadrat in munca ori tunarul folosit pentru prestarea unor activitatea necorespunzătoare
vârstei sale.
Infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie, directa sau indirecta materializată
in acţiunea încadrării in muncă a minorilor cu nerespectarea condiţiilor legale de vârstă.

CAPITOLUL 4: INFRACȚIUNI PREVAZUTE DE ALTE ACTE NORMATIVE

4.1.INFRACȚIUNEA PREVAZUTĂ DE ART.19 DIN LEGEA NR 130/1999

Potrivit acestuia, constituie infracţiune încălcarea repetată de către angajator a

prevederilor prezentei legi constând in neîndeplinirea obligaţiilor referitoare la încadrarea
in muncă persoanelor precum si la transmiterea obligatorie a unor date către
inspectoratele teritoriale de muncă prin care s-a urmărit acordarea unor venituri sub
nivelul salariului minim garantat pe ţară, precum si sustragerea de la plata obligaţiilor
privind plata contribuţiilor la fondul de asigurări sociale sau fondul pentru plata ajutorului
de şomaj.
Pedeapsa prevăzuta este de 6 luni la 1 an sau amenda.

4.2.INFRACTIUNEA PREVAZUTA DE ART.20 DIN LEGEA NR 130/1999

Aceasta infracţiune a fost incriminată cu scopul de a-l proteja pe angajat

împotriva unor abuzuri comise de către angajator cu privire la încasarea contribuţiei
datorată fondului pentru plata ajutorului de şomaj si pentru asigurările sociale de sănătate.
Constituie infracţiune încasarea de către angajator de la salariaţi a contribuţiei
datorate, potrivit legii, fondului pentru plata ajutorului de şomaj, precum si contribuţiei
datorate pentru asigurările sociale de sănătate si nedepunerea acestora in termen de 15
zile in conturile stabilite potrivit reglementarilor in vigoare.
Infracţiunea este de rezultat deoarece se produce o paguba in fondurile in care
trebuiau sa intre aceste contribuţii.
Infracţiunea se consuma la expirarea termenului de 15 zile care curge din
momentul încasării de câtre angajator a contribuţiei.
Acţiunea penala se pune in mişcare din oficiu iar competenta de soluţionare
revine judecătoriei locale.

4.3.INFRACȚIUNEA reglementată DE LEGEA NR 319/2006

 4.3.1 Neluarea vreuneia din măsurile legale de securitate si sănătate in muncă
de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, daca se creează un
pericol grav si iminent de producere a unui accident de munca sau de îmbolnăvire
profesionala
Subiectul activ este astfel o persoana calificata care are aceste îndatoriri. Un
asemenea subiect poate fi un conducător al locului de munca sau un lucrător desemnat cu
luarea masurilor de securitate si sănătate in munca.
Aspecte controversate in practică au apărut în ceea ce privește stabilirea
vinovăției subiectului activ al infracţiunii. Pentru determinarea calității de subiect activ
este suficientă exercitarea faptică a unor atribuţiuni, indiferent de modalitatea in care s-a
realizat investirea.
În varianta simpla infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de de la 1 an la 2 ani.
Daca fapta a produc consecinţe deosebite se pedepseşte cu închisoare de de la 1 an la 3
ani sau amenda.În cazul in care fapta este savarsita din culpa pedeapsa este inchsoare de
la 3 luni la 1 an sau amenda.

4.3.2 Nerespectarea de câtre orice persoana a obligaţiilor si a masurilor

stabilite cu privire la securitatea si sănătatea in munca, daca prin aceasta se craza un
pericol grav si iminent de producere a unui accident de munca sau de îmbolnăvire
profesionala.

CAPITOLUL 5: STUDIU DE CAZ:Răspunderea penală a medicului

Aceasta formă de răspundere juridica intervine in situaţia in care medicul

comite o fapta ilicită, declarată prin lege ca infracţiune. Domeniul de reglementare al
infracţiunii aparţine dreptului penal. Spre exemplu, următoarele infracţiuni
reglementate de Codul penal au legătură cu exercitarea profesiei de medic:
Infracţiunea de ucidere din culpă:
A c e a s t a i n f r a c ţ i u n e f a c e p a r t e d i n g r u p u l infracţiunilor contra
vieţii si constă in săvârşirea oricărei acţiuni sau inacţiuni, prevăzute d e l e g e , p r i n
care se suprima, din culpa, viata unei persoane
divulgarea secretului profesional:
Acesta infracţiune face parte din grupul infracţiunilor contra libertăţii
persoanei si consta in divulgarea fără drept a unor date, de câtre cel căruia i-au fost
încredinţate sau de câtre cel care a luat cunoştinţa in virtutea p r o f e s i e i s a u
funcţiei, daca fapta este de natura a aduce prejudicii unei persoane
-neglijenta in serviciu:
Aceasta infracţiune face parte din grupul infracţiunilor care aduc atingere unor
activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege si consta în
încălcarea din culpa, de câtre un funcţionar public, a unei îndatoriri de
serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasa, daca s-a
cauzat o tulburare albumului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori altei
unităţi publice;
-luarea de mita:
Aceasta infracţiune face parte din grupul de infracţiuni care aduc
atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege si consta
în fapta funcţionarului, care direct sau indirect pretinde sau primeşte bani sau alte foloase
care nu i se cuvin, ori accepta promisiunea unei astfel de foloase sau nu o
respinge, în s c o p u l d e a î n d e p l i n i , a n u î n d e p l i n i o r i a î n t a r z i a
î n d e p l i n i r e a u n u i a c t p r i v i t o r l a îndatoririle sale de serviciu sau in scopul
de a face un act contrar acestor îndatoriri;
-primirea de foloase necuvenite:
Acestă infracţiune face parte din infracţiuni care aduc atingere unor
activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege si consta in primirea
de câtre funcţionar, direct sau indirect, de bani sau de alte foloase, d u p ă c e a
îndeplinit un act in virtutea funcţiei sale si la care era obligat in
t e m e i u l acesteia.O alta categorie de infracţiuni care au legătură cu profesia de
medic este cea reglementata prin intermediul dispoziţiilor penale inserate in
legile speciale
. S p r e exemplu: in Legea 95/2006, cu modificările si completările
ulterioare, dispoziţiile penale sunt inserate in art. 387 respectiv la art. 480. Aceste
dispoziţii incriminează o fapta concreta,de practicare a profesiei de medic, respectiv de
practicare a profesiei de medic dentist de c ă t r e o p e r s o a n ă c a r e n u a r e
această calitate si constituie o variantă de specie a
infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii, înscrisă
i n a r t . 2 8 1 C o d p e n a l infracţiune cadru pentru orice profesie sau
ocupaţie pentru care se cere autorizaţie în vederea exercitării. Fapta ilicită a
medicului, respectiv a medicului dentist constă in desfăşurarea activităţii fără
certificat de membru vizat anual;
În Legea 130/1999, dispoziţia penală este inserată in art.19. Potrivit acestui
text de lege,constituie infracţiune încălcarea repetată de către angajator a
obligaţiilor referitoare la încadrarea in muncă a persoanelor precum si sustragerea
acestuia de la plata contribuţiilor datorate fondului de asigurări sociale de stat. Fapta
ilicită care îmbracă forma infracţiunii reclamă, în principiu, o sancţiune penală.

Concluzii
Atât din partea teoretica, dar si din cea practică, rezultă faptul că
t r a g e r e a l a răspundere juridica este un liant extrem de important pentru
asigurarea unui comportament adecvat al cetăţenilor in societate. Indiferent de
meseria sau de specificul activităţii derulate, răspunderea juridica aminteşte
tot timpul de obligaţiile pe care le au indivizii in a respecta legile in vigoare.