Anatomia Tesuturilor si Celulelor

la 03:15 Etichete: Anatomie, Celule si tesuturi

Celula este unitatea structurală ,funcţională şi genetică din care sunt

alcătuite ţesuturile, organele, aparatele şi sistemele tuturor organismelor.
Forma celulelor este variabilă de la un ţesut la altul şi de la o specie la alta, celulele
putând fi rotunde, ovalare, prismatice, piramidale, cilindrice, etc.. Dimensiunile celulelor
sunt şi ele variabile de la un ţesut la altul.Printre cele mai mici celule din organism sunt
limfocitele din sânge, al căror diametru nu depăşeşte 5-7 microni (un micron=1/1000
mm), iar printre cele mai mari, ovulele, cu diametru în jur de 200 microni. Volumul şi
numărul celulelor depind de o multitudine de factori, cum sunt: mărimea organismului,
specia, organul, ţesutul etc.. Aşa de exemplu, în compoziţia creierului uman intră
aproximativ 17 milioane de celule.
COMPOZIŢIA CHIMICĂ, STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE
DIFERITELOR COMPONENTE CELULARE
Celulele sunt alcătuite din trei componente principale: citoplasma,
membrana şi nucleul.
Citoplasma
Este reprezentată de întreaga masă de materie vie cuprinsă între
nucleul celular şi membrana plasmatică.
Compoziţia chimică a citoplasmei
În alcătuirea citoplasmei intră multe din elementele chimice cunoscute care formează
diferiţi compuşi, de la cei mai simpli, ca de exemplu apa şi sărurile minerale, până la cei
mai complecşi, ca proteinele şi acizii nucleici.

- Dintre elementele chimice care se găsesc în celulele corpului omenesc menţionăm

următoarele: oxigen, hidrogen, azot, calciu, fosfor, potasiu, sodiu, clor, sulf, zinc, cupru,
iod şi fluor.
- Apa se găseşte în proporţii diferite, în raport cu vârsta. Astfel, dacă la nou-născut ea
reprezintă aproximativ 70% din greutatea corporală, la indivizii de peste 70 de ani, apa
reprezintă o proporţie de numai 58%. De asemenea , cantitatea de apă din diferite celule
variază de la un ţesut la altul. Rolul apei în organism este deosebit prin faptul că în timp
ce întreruperea aportului alimentar (inaniţia) cu păstrarea celui hidric duce la moarte
după numai 30-40 de zile, întreruperea aportului hidric (însetarea), urmată de un deficit
de apă de peste 22% din cantitatea totală de apă din organism, provoacă moartea în 4-5
zile.
- În celule, sărurile minerale se găsesc în cea mai mare parte dizolvate.
Cele mai frecvente săruri minerale sunt clorurile, bicarbonaţii şi fosfaţii de sodiu, potasiu,
calciu şi magneziu.

- Glucidele au rol energetic şi structural. Rolul energetic este de cea mai mare
importanţă, glucidele servind ca sursă de energie uşor utilizabilă de către celule. Când
organismul depune un efort, şi în special când efortul este de scurtă durată, el foloseşte
ca material energetic în primul rând glucide şi mai apoi lipide. De asemenea, glucidele au
şi un rol structural, ele participând la formarea diferitelor componente ale citoplasmei,
nucleului şi membranei.
- Lipidele din celulele organismului uman au rol energetic, structural şi rol de vitamine.
Ele reprezintă pentru celule un depozit de energie. Rolul structural al lipidelor constă în
participarea lor la formarea diferitelor structuri subcelulare, şi îndeosebi a membranelor
celulare. Acizii graşi nesaturaţi (acidul linoleic, linolenic şi arahidonic) joacă rol de
vitamine (vitamina F).
- Proteinele sunt substanţe organice macromoleculare formate din carbon, azot, oxigen şi
hidrogen. Proteinele sunt de două feluri: holoproteine sau proteine simple, formate
numai din aminoacizi, şi heteroproteine, proteine complexe, formate din aminoacizi şi din
alte substanţe, ca acid fosforic (fosfoproteine), glucide (glicoproteine), lipide
(lipoproteine), pigmenţi (cromoproteine) şi acizi nucleici (nucleoproteine).
Aminoacizii sunt constituenţii de bază ai proteinelor. Aceşti compuşi sunt
adevărate “cărămizi” ale moleculelor proteice şi se găsesc în toate
celulele organismelor vii.
În raport cu posibilităţile celulelor organismului uman de a sintetiza
aminoacizi, aceştia se clasifică în aminoacizi esenţiali sau
indispensabili, care nu pot fi sintetizaţi de către organismul uman, şi
în aminoacizi neesenţiali sau dispensabili care pot fi sintetizaţi de
către organismul uman. Cei 20 de aminoacizi care intră în construcţia
proteinelor se împart astfel:
• 8 aminoacizi esenţiali – lizina, triptofanul, treonina, metionina, leucina, izoleucina,
valina şi fenilalanina;
• 2 aminoacizi parţial esenţiali – arginina şi histidina;
• 10 aminoacizi neesenţiali – glicina alanina, serina, acidul aspartic, acidul glutamic,
prolina, hidroxiprolina, cisteina, acidul hidroxiglutamic şi glutamina.
Structura citoplasmei
Citoplasma este alcătuită din trei categorii de structuri, şi anume: matricea
citoplasmatică, organitele celulare şi incluziunile citoplasmatice.
Matricea citoplasmatică
Matricea citoplasmatică sau substanţa fundamentală reprezintă sediul organitelor şi al
incluziunilor celulare. Substanţa fundamentală are proprietatea de de a trece din starea
de soluţie în starea de gel şi invers, de a fi elastică sau rigidă, de a se contracta. Din
punct de vedere funcţional, substanţa fundamentală reprezintă locul în care se
desfăşoară toate procesele fizice, chimice şi biologice care stau la baza vieţii celulei.
Organitele celulare
Sunt structuri subcelulare răspândite în substanţa fundamentală a celulei şi care
îndeplinesc diferite funcţii în viaţa celulei. Cele mai importante organite celulare sunt
mitocondriile, ribozomii, reticulul endoplasmatic, aparatul Golgi, lizozomii şi centrul
celular. Acestea reprezintăorganitele comune sau nespecifice deoarece se găsesc în toate
tipurile de celule. Ezistă însă şiorganite specifice unor anumite tipuri de celule, cum ar fi:
miofibrilele (elementele caracteristice din citoplasma fibrelor musculare); neurofibrilele
(formaţiuni prezente în corpul neuronilor şi în expansiunile lor); cilii; flagelii;
fotoreceptorii.
a) Mitocondriile sunt structuri subcelulare care se găsesc în toate tipurile de celule vii.
Examinate la microscop ele apar sub formă de granule, şiruri de granule, filamente,
bastonaşe. Cu cât celula are o activitate metabolică mai intensă, cu atât numărul
mitocondriilor este mai mare. Funcţia principală a mitocondriilor este de a furniza celulei
energia necesară proceselor vitale. Ele reprezintă sediul metabolismului energetic, fiind
adevărate termocentrale ale celulelor.
b) Ribozomii sau corpusculii Palade sunt particule de dimensiuni ultramicroscopice, cu
forme rotunde sau ovalare. Ei se găsesc în matricea citoplasmarică fie în stare liberă, fie
ataşaţi de membranele reticulului endoplasmatic. Funcţia principală este aceea de a
sintetiza proteinele celulare şi extracelulare.
c) Reticulul endoplasmatic este de trei feluri: granular sau rugos, agranular sau neted şi
aparatul Golgi.
- Reticulul endoplasmatic granular sau rugos are rolul de a sintetiza proteinele pe care
celula le secretă în mediul extracelular.

- Reticulul endoplasmatic agranular sau neted are rolul de a sintetiza şi depozita lipidele
şi hormonii steroizi.

- Aparatul Golgi este un organit citoplasmatic care se găseşte în toate celulele. Forma cea
mai frecventă este aceea de reţea situată în apropierea nucleului. Din punct de vedere
funcţional, aparatul Golgi are un rol imăportant în secreţia celulară.

d) Lizozomii se găsesc în toate celulele animale cu excepţia globule- lor roşii. Lizozomii
intervin în procesele de apărare împotriva bacteriilor sau a altor microorganisme şi în
acelaşi timp participă în procesele de autodistrugere (autoliză) celulară fiziologică sau
patologică.
e) Centrul celular este un organit care coordonează atât mişcările celulare interne din
timpul diviziunii, cât şi mişcările externe ale celulelor prevăzute cu cili şi flageli.
Incluziunile citoplasmatice
Sunt substanţe care se găsesc în interiorul celulei, au un caracter tranzitoriu şi se
prezintă sub diferite aspecte: sub formă de picături, de granule sau de cristale. Ele pot fi
de natură glucidică, lipidică, protidică sau minerală.

Nucleul celular
Nucleul este una dintre cele trei componente principale ale celulei. În afară de globulele
roşii şi de alte câteva tipuri, toate celulele care alcătuiesc corpul omenesc sunt prevăzute
cu un nucleu a cărui formă variază cu tipul celular, el putând fi oval, sferic, cilindric. Este
aşezat de obicei în centrul celulei, dar poate fi aşezat şi excentric. Nucleul repezintă cam
1/3 din masa celulei. Marea majoritate a celulelor, conţin un nucle (mononucleate),dar
există şi celule binucleate sau polinucleate.
Structura nucleului
Nucleul este alcătuit la exterior din membrana nucleară, iar la interior din plasma
nucleară sau carioplasma şi din unul sau mai mulţi nucleoli.
Membrana nucleară
Membrana nucleară este o formaţiune care înveleşte şi desparte nucleul de citoplasmă.
Este trilaminată şi prezintă numerose orificii numite pori, prin intermediul cărora se fac
schimburi de substanţe între nucleu şi citoplasmă.
Plasma nucleară
Plasma nucleară este alcătuită dintr-o parte fluidă numită cariolimfă şi dintr-o parte de
gel, numită cromatină.

Cariolimfa este un mediu lichid format în mare parte din proteine, în care se găseşte
cromatina şi nucleolul.
Cromatina este este o substanţă eterogenă, în a cărei compoziţie chimică intră acizi
nucleici şi proteine.
Cromozomii reprezintă forma în care se organizează cromatina nucleară în timpul
diviziunii celulare. Cromozomii au rol determinant în depozitarea şi transmiterea
informaţiei genetice (transmiterea caracterelor ereditare). Numărul de cromozomi
existenţi în celulă este stabil şi caracteristic speciei. La om, numărul cromozomilor din
celulele somatice este de 46, iar numărul cromozomilor din celulele germinale, de 23.
ŢESUTURILE
Ţesuturile sunt grupări de celule diferenţiate, cu morfologie, structură şi funcţie
asemănătoare. Într-un ţesut, pe lângă celule se găseşte şi o substanţă
intercelulară.
După forma şi structura celulelor şi după cantitatea de substanţă intercelulară, ţesuturile
au fost grupate în: epitelial, conjunctiv, muscular, nervos şi sanguin.

Ţesutul epitelial
Ţesutul epitelial este alcătuit din celule cu formă paralelipipedică sau prismatică şi conţine
foarte puţină substanţă intercelulară. Se găseşte în organism fie la suprafaţă. intrând în
alcătuirea pielii, fie căptuşind unele cavităţi interioare.
După modul de grupare al celulelor, epiteliile se împart în:

- epitelii unistratificate, în care celulele sunt dispuse într-un singur strat (ex.: epiteliul
bronhiilor);

- epitelii pluristratificate, in care celulele sunt dispuse în mai multe straturi (ex.:
epiderma).

După rolul pe care-l îndeplinesc în organism, se deosebesc patru categorii de epitelii:

epiteliul de acoperire, epiteliul glandular, epiteliul de absorbţie şi epiteliul senzorial.

1. Ţesutul epitelial de acoperire

Epiteliile de acoperire acoperă suprafaţa corpului sau căptuşesc cavităţile unor organe.
Pot fi simple sau stratificate.
Epiteliul de acoperire simplu (unistratificat)
Epiteliul simplu pavimentos este alcătuit din celule plate aşezate pe o membrană bazală.
El intră în constituţia endoteliilor (vase sanguine sau limfatice) şi a mezoteliilor
(peritoneu, pericard, foiţele pleurale).
Epiteliul simplu cubic este alcătuit din celule cu formă cuboidă, intră în structura
mucoasei bronhiilor mici şi constituie învelişul canalelor excretoare mici ale glandelor
salivare.
Epiteliul simplu prismatic sau cilindric intră în constituţia mucoasei tu- bului digestiv,
începând de la nivelul cardiei până la rect.
Epiteliul simplu pseudostratificat este alcătuit din celule cu forme şi dimensiuni diferite,
cu stratificat. Intră în constituţia muicoasei bronhiilor mari.
Epiteliul de acoperire stratificat
Epiteliul startificat pavimentos se caracterizează prin aceea că are stratul superficial
format din celule pavimentoase, restul straturilor fiind alcătuite din celule de formă
diferită. Intră în structura pielii şi mucoaselor bucală, esofagiană, uretrală şi a altor
structuri.
Epiteliul stratificat prismatic se găseşte la nivelul mucoaselor faringiene şi laringiene.
2. Ţesutul epitelial glandular
Ţesutul epitelial glandular este alcătuit din celule epiteliale care au proprietatea de a
elabora diferite substanţe specifice pe care le elimină în mediul uxtern sau intern.
Celulele epitaliale se grupează formând organe speciale numite glande. Din punctul de
vedere al legăturii lor cu exteriorul, glandele se pot împărţi în două mari categorii:

- glande cu secreţie externă sau exocrine;

- glande cu secreţie internă sau endocrine.

Glandele exocrine se caracterizează prin faptul că produsul eloiminat de celulele
glandulare se elimină printr-un canal, fie afară din corp, fie într-o cavitate a corpului.
Glanda exocrină are două părţi:
- o parte formată din celule glandulare şi se numeşte adenomer

- o parte formată dintr-un conduct – canalul excretor.

După forma adenomerului, glandele se împart în 3 categorii:

1. Glande tubuloase – glandele sudoripare, glandele pilorice din mucoasa stomacală;

2. Glande acinoase (alveolare) – glandele seboree, glandele sebacee mici, glanda
parotidă şi pancreasul exocrin.
3. Glande tubulo-acinoase – glandele salivare.
Glandele endocrine sunt formate din celule glandulare care produc substanţe numite
hormoni, cu rol important în desfăşurarea funcţiilor organismului. Nu au canal excretor
prin care hormonii să se scurgă din glandă. Au o puternică vascularizaţie datorită căreia
hormonul este luat de sânge prin osmoză şi transportat în tot organismul. Există şi celule
glandulare capabile să secrete două tipuri de produşi: unul pătrunde în sânge, iar altul se
varsă printr-un canal excretor (ex.: celulele hepatice).
Ţesutul glandular joacă un rol important datorită substanţelor de secreţie care ajută la
îndeplinirea funcţiilor organismului, cât şi prin substanţele de excreţie care sunt toxice
organismului şi trebuie eliminate.

Există însă şi glande mixte, cum sunt pancreasul şi testiculul, care îşi varsă secreţia atât
în mediul intern, cât şi în mediul extern.
- Pancreasul exocrin secretă sucul pancreatic care se varsă în duoden, iar pancreasul
endocrin, secretă insulina, produs ce se varsă direct în sânge.

- Componenta exocrină a testiculului elaborează spermatozoizii, eli- minaţi în medoiul

extern odată cu sperma, iar componenta endocrină, secretă testosteronul (hormon
sexual masculin), care se varsă direct în sânge.

1. 3. Ţesutul epitelial de resorbţie

Acest ţesut căptuşeşte în general cavităpţile interne ale organismului. Cel mai
reprezentativ este epiteliul mucoasei intestinale care are rolul de a absorbi suibstanţele
nutritive din lumenul intestinal şi de a le transfera lichidului interstiţial, limfei şi sângelui.

1. 4. Ţesutul epitelial senzorial

Ţesutul epitelial senzorial este alcătuit din două tipuri principale de celule: senzoriale şi
de susţinere.

Celulele senzoriale sunt celule epiteliale diferenţiate pentru recepţi- onarea acţiunii
diferiţilor stimuli din mediul extern, pe care îi transmit sistemului nervos central.
Principalele tipuri de celule epiteliale senzoriale sunt:

- celulele senzoriale tactiledin stratul mucos al epidermului;

- celulele senzoriale gustative din mugurii gustativi ai epiteliului mucoasei linguale;

- celulele senzoriale auditive din epiteliul organului Corti din urechea internă;

- celulele senzoriale olfactive din epiteliul mucoasei olfactive;

- celulele senzoriale cu conuri şi bastonaţe din structura retinei.

Celulele de susţinere sunt celule epiteliale care se găsesc între celulele senzoriale şi au
rol de protecţie.
Ţesutul conjunctiv
Ţesutul conjunctiv este alcătuit din trei componente principale: celulele conjunctive,
fibrele conjunctive şi substanţa fundamentală.

Rolul ţesutului conjunctiv este multiplu:

- asigură rezistenţa organismului;

- leagă diferite părţi ale organelor;

- are rol trofic depozitând grăsimi;

- intervine în apărarea organismului prin fagocitoză şi eliberarea de anticorpi;

- asigură regenerarea elementelor figurate ale sângelui.

După rolul pe care îl au în organism, ţesuturile conjunctive se împart în patru categorii:

- ţesuturi conjunctive cu rol trofic (lax, adipos, sanguin);

- ţesuturi conjunctive cu rol mecanic (fibros, cartilaginos, osos);

- ţesuturi conjunctive cu rol de depozit (adipos şi osos)

- ţesuturi conjunctive cu rol de apărare (reticular, lax şi sângele).

1.Ţesutul reticular
Ţesutul reticular este format din celule reticulare şi din fibre de reticulină aşezate sub
formă de reţea.În ochiurile reţelei se găsesc, pe lângă celulele reticulare, şi alte tipuri de
celule, printre care limfocite. Acest ţesut intră în structura ganglionilor limfatici, a splinei,
măduvei osoase, precum şi a unor organe ca, de exemplu, ficatul.

Celulele reticulare din ganglionii limfatici şi din splină dau naştere limfocitelor din sînge,
iar celulele reticulare din măduva osoasă, celorlalte celule din sînge.

2.Ţesutul conjunctiv lax

Ţesutul conjunctiv lax este cel mai răspândit tip de ţesut conjunctiv din organism. Are rol
trofic şi de susţinere. Acest tip de ţesut umple toate spaţiile libere dintre organe, se
întinde de-a lungul vaselor şi nervilor, formează hipodermul şi leagă între ele fibrele
musculare, ca şi grupele de muşchi.

3.Ţesutul adipos
Ţesutul adipos se găseşte din abundenţă în stratul hipodermic al pielii, în jurul unor
organe (rinichi, suprarenală, ochi, tiroidă etc.), în mezenter, în mediastin şi în regiunile
inghinală şi axilară, precum şi în alte regiuni.

Rolurile ţesutului conjunctiv:

- rezervor de grăsimi care se reînnoiesc continuu;

- izolator termic pentru unele organe mai importante, în jurul cărora se găseşte;

- amortizor al şocurilor mecanice pentru unele ţesuturi şi organe din regiunile unde se
exercită presiuni puternice (regiunea plantară, fesieră etc.);

- formează un perete cu caracter elastic între unele organe.

4.Ţesutul fibros
Ţesutul fibros este constituit cu precădere din fibre colagene şi elastice, ale căror
cantitate, dimensiuni şi orientare sunt determinate de gradul de extensie, presiune şi
alunecare care se exercită asupra acestuia. Ţesutul conjunctiv fibros formează organe de
sine stptptoare, cu funcţie bine determinată ca, de exemplu, tendoanele, aponevrozele,
ligamentele.

O caracteristică a ţesuturilor conjunctive fibroase o constituie aceea că ele au o

vascularizaţie foarte redusă, hrănindu-se în special prin imbibiţie. O altă caracteristică
este lipsa de plasticitate. Sub raport funcţional, ţesuturile fibroase din organism au un rol
prin excelenţă mecanic, fiind situate în locurile de frecare, tracţiune şi presiune maximă.

5.Ţesutul cartilaginos
Ca şi ţesutul osos, ţesutul cartolaginos este o varietate de ţesut conjunctiv caracterizată
prin proprietăţi deosebite, adaptate funcţiei mecanice: rezistenţă elastică la presiune şi
mare rezistenţă mecanică la frecare.

Ţesutul cartilaginos este de trei feluri: hialin, elastic şi fibros.

Ţesutul cartilaginos hialin. La embrion, el constituie scheletul pentru cea mai mare parte
a vieţii intrauterine. Cartilajul hialin formează la adulţi cartilajele costale, traheobronhice,
unele cartilaje ale laringelui şi septul nazal cartilaginos.
Ţesutul cartilaginos elastic este prezent în pavilionul urechii, în conductul auditiv extern,
în epiglotă, în unele cartilaje ale laringelui, într-o porţiune din trompa lui Eustachio.
Ţesutul cartilaginos fibros se găseşte în discurile intervertebrale, în simfiza pubiană şi în
locul de unire a anumitor tendoane cu osul.
6.Ţesutul osos
Ţesutul osos este o varietate a ţesutului conjunctiv adaptată la maximum funcţiei de
susţinere şi de rezistenţă a organismului. El reprezintă componenta majoră a oaselor.

În funcţie de structură, ţesutul osos este de două feluri: compact şi spongios.

Ţesutul osos compact se găseşte în peretele diafizei oaselor lungi şi lama externă a
oaselor scurte şi late.
Ţesutul osos spongios se găseşte în epifizele oaselor lungi, în oasele scurte şi late,
caracterizându-se prin prezenţa a numeroase cavităţi de aspect şi mărimi diferite,
numiteareole, care-i dau osului aspectul unui burete. Cavităţile sunt pline cu măduvă
roşie hematoforma- toare şi pot comunica între ele.