Nepasarea - pericolul neadormit al credinciosului Nepasarea este un dusman viclean si infricosator al vietii noastre, care de multe ori m-a

indreptatit sa nu incetez s-o consider vrajmasul cel mai neinduplecat al nostru. Grija Batranului sa ne fereasca de ea si adanca lui experienta a vicleniilor si modurilor incalcite prin care ea zapaceste si isi incurca victimele, ne impune sa spunem ceva si despre acest dusman al nostru. In limbajul Parintilor ea se numeste "acedia", dar si nepasare si trandavie, care poate inseamna acelasi lucru, moarte sufleteasca. Nu voi da aici definitiile Parintilor privitoare la acest prapad, fara numai voi spune ca ea este inclusa intre cele opt ganduri ale rautatii, ca un rau mult cuprinzator. Vom arata numai extrase folositoare din experienta Batranului, pretioase mai ales pentru generatia noastra. La intrebarile noastre despre pricina principala a nereusitei omului in scopul lui duhovnicesc, ne raspundea ca este nepasarea. Odata l-am intrebat: - Dar cum oare Sfintii Parinti dau ca pricina slava desarta? Si a raspuns: - "Da, si aceasta unelteste impotriva noastra, dar nu impotriva tutoror, ci numai impotriva acelora pe care-i inseala. Dar acestia sunt putini, pentru ca slava desarta prapadeste visteriile ascunse, in timp ce nepasarea nu lasa nici sa le aduni. Nepasarea seamana cu seceta, din pricina careia nu incolteste nimic. Slava desarta vatama pe cei ce au rod, pe cei ce au sporit, in timp ce nepasarea pagubeste pe toti, pentru ca si pe cei ce vor sa porneasca ii impiedica si pe cei sporiti ii opreste si pe cei nestiutori nu-i lasa sa invete si pe cei inselati ii impiedica sa se intoarca si pe cei cazuti nu-i lasa sa se scoale si, in general, pentru toti cei pe care-i robeste nepasarea, ea este catastrofala. Sub pretextul nevoilor firesti si a ostenirii in nevointa, aceasta inselatoare se face crezuta si prin iscusitul conducator - trandavia - ne duce si ne preda iubirii de sine, vrajmasul cel mare. Numai sufletul viteaz, ce are ca temelie credinta si nadejdea in Dumnezeu rastoarna acest necaz. De altfel cel nepriceput greu se izbaveste din aceste mreje. Aceasta chinuieste mult pe cei ce stau de unul singur si pe cei ce fug de viata programata, dar nu poate vatama pe ascultatori si pe cei ce slujesc. Punctul de plecare al nepasarii este deznadejdea si micimea de suflet si retragerea harului pentru o perioada mai lunga de timp. Prima miscare este motivul economiei pentru, chipurile, boala sau neputinta, iar sfarsitul ei, completa necredinta, nerusinare si nemultumire. La cei ce se linistesc de unul singur inceputul se face din parasirea canonului si din felul lor de viata si se mareste daca nu i-au aminte din timp. Iar la cei ce petrec mai multi impreuna inceputul ei sta in flecareala si clevetire". Batranul ne recomanda ca tamaduire a nepasarii analiza eshatologica a urcusului si coborarii, a rasplatii si pedepsei, a Imparatiei Cerurilor si a iadului, precum si prin pomenirea folositoare a nevoitorilor. Mjloacele harului impotriva nepasarii sunt rugaciunea, lacrimile si credinta. De asemenea pururea pomenitul ne aducea multe pilde din viata nevoitorilor de mai inainte, care au reusit sa iasa din nepasare, uitand de nevointa lor duhovniceasca, pe care au castigat-o cu multa ravna si iubire de osteneala. Ne spunea Batranul: "Dupa parerea mea, si celelalte patimi, in care sunt tarati nevoitorii sunt complicatii ale nepasarii, pentru ca ea, provocand tocirea atentiei, deschide intrarea patimilor inrudite si strans legate de ea si impreuna il robesc pe om". Ca un desteptator, totdeauna ne striga: "Nu fiti nepasatori, fiilor, ca sa nu cadeti in mainile talharilor !" Inca si ocupatia desarta o considera nepasare, pentru ca, credea ca si asta poate pricinui aceeasi robie. Spune si David: "Sa nu dai intru clatire piciorul tau, nici sa dormiteze cel ce te pazeste", si iarasi: "Ca de nu ar fi fost legea Ta gandirea mea, atunci as fi pierit intru smerenia mea". Gheron Iosif - Batranul Iosif Sihastrul

Rugaciunea a LXXXVII-a de pe Malul Lacului* .sau despre ,comoara' crestinilor de Sfantul Nicolae Velimirovici Voi, purtatorilor de Dumnezeu sunteti sarea pamantului si lumina lumii [1]. Daca voi va pierdeti mireasma si va intunecati, lumea sa va goli de viata, va fi doar o piele de sarpe naparlita pe care acesta o pierde printre spini.[2] Voi aveti flacara cereasca in mijlocul cenusii.[3] Daca voi va ingaduiti sa pieriti, lumea va fi o gramada de cenusa dincolo de portile vietii. Purtatorii de moarte flecaresc despre viata voastra, fiindca ei nu au o viata a lor. Sperjurii se jura pe Dumnezeul vostru, fiindca ei nu au un Dumnezeu al lor. Un mincinos se indreptateste pe sine cu adevarul tau, fiindca acesta nu-l are pe al sau. Inteleptii lumii cauta intelepciunea pe cai intortochiate si revin la intelepciunea voastra, fiindca alta nu exista. Famenii va persecuta fiindca se tem de puterea voastra, pe care nu o pot lua de la voi. Lasii va invidiaza curajul, fiindca ei nu au nimic care sa-i incurajeze. Iata, bogatii cersesc cu totii la voi, totusi nimeni nu va poate oferi nimic. Voi sunteti bogati, fiindca Il aveti pe Dumnezeu. Voi sunteti avuti, fiindca sunteti purtatori de Dumnezeu. Sufletul vostru este salasul Dumnezeului Celui Viu. Inima voastra este tronul Sau. Mintea voastra este Muntele Sinai acolo unde numai El singur da tablele legii si graieste. [4] Calatoriti liber cu Dumnezeu in voi; nu va veti rataci si nu veti ramane fara adapost. Intrati cu el liber prin portile zilei, iar ziua va fi a voastra. Intrati cu El nestingheriti prin portile noptii si noaptea va va arata minunile ei. Nu va vindeti comoara, caci lumea nu o poate plati. [5] Nu negutatoriti cu universul, caci acesta nu va poate oferi nimic decat pe sine. El insusi nu este decat o biata hartie in comparatie cu aurul. Intr-o buna zi va arde si va fi redus la o mana de cenusa.[6] Va muri cu adevarat? El este deja mort si nu are nimic fara comoara voastra duhovniceasca. Spatiul, de la un capat la altul nu va poate cuprinde avutia. Timpul, de la un cap la altul nu va poate calcula avutia. Lumea va uraste, fiindca voi aveti pace si ea nu are. Lumea va invidiaza, caci voi aveti bogatie, iar ea este impovarata de lipsuri. Lumea se teme de voi, fiindca aveti putere, iar ea nu are. Lumea va uraste, fiindca voi sunteti binecuvantati [7], iar ea este nenororcita.[8] Nu contrariati lumea si nu puneti gaz pe foc, fiindca intreaga lume luceste de flacarile rautatii. Ati fost izolati, spuneti voi? Simt oare mormintele cu adevarat o tovarasie? O persoana vie intr-un cimitir e mai putin singura decat toate mormintele celor morti. Sunteti putini la numar, ziceti? Dar sunteti bine inarmati. Vrajmasii vostri sunt morminte varuite. Lumea e lipsita de viata fara voi. Voi sunteti vasele prin care viata se scurge in lume. Lumea n-are bucurie fara voi. Prin voi rasetele intra in temnita. Nu va ingrasati trupurile, fiindca ingrasarea este ingreunare duhovniceasca. Nu acumulati noroi in vasele voastre, fiindca acestea se vor lenevi, iar sufletele vi se vor subtia. Cu ravna pastrati-L pe Mirele ceresc in voi si aveti grija sa nu-L indepartati de la voi.[9] Cu adevarat, El este tot atat de sensibil ca o pasare si nu Se va impune cu sila. La un singur gand necugetat El zboara de la minte. Din pricina unei singure dorinte necurate El fuge din inima. Amintiti-va: daca El va paraseste, lumea va deveni desarta pentru voi, piele de sarpe naparlit printre spini. Adevratul post este ndeprtarea de la ru, nfrnarea limbii, nfrnarea mniei, lepdarea poftelor, a defimrii i minciunii".

Experienta "pustiei" si retragerea interioara Specifica spiritualitatii filocalice este insistenta asupra unui alt spatiu, cu profunde conotatii ascetice - pustiul. Locul predilect, preferat, al scriitorilor duhovnicesti ai Filocaliilor nu este lumea, ci pustia, mediul, cadrul luptei duhovnicesti nevazute. Pentru cei din lume, pustiul sau pustia da impresia de taram al ostracizarii, al singuratatii si uitarii de sine. Dimpotriva, pentru asceti, ea devine locul de exersare prin excelenta, arena razboiului nevazut, loc al invierii duhovnicesti, in care este restabilit paradisul si restaurata armonia paradisiaca a omului cu Dumnezeu si cu sine. Scrierile filocalice, mai ales cele cu un pronuntat caracter ascetic, dau oarecum impresia ca pustiul ar fi "tipul perfect al lumii ostile lui Dumnezeu si supusa Satanei", "terenul diavolului". In lupta duhovniceasca, in razboiul nevazut, ea se dovedeste a fi cu adevarat un "laborator antropologic", o "scoala si academie a desavarsirii". Spiritualitatea monastica a desertului a creat o demonologie care s-a integrat, ca un element esential, in doctrina ascetica traditionala. Ea isi are fundamente inca din lucrarile lui Evagrie Monahul si a Sfantului Ioan Casian. Pentru a deveni "duhovnicesc", crestinul are nevoie sa traiasca "experienta pustiei", sa experieze in viata sa aceasta dimensiune a duhovnicescului, fie ca este o pustie exterioara, fie una interioara. Fuga de lume, catre pustie, nu are doar un sens exterior, fizic, ci si adanci semnificatii duhovnicesti, interioare, ascetice. A fugi de lume nu inseamna pentru Parintii duhovnicesti ai Rasaritului a fugi de societate si de oameni, ci de pacatul care poate sa se ascunda in lume si de acolo sa ne corupa odata cu lumea si prin lume. Aceasta retragere exterioara de lume este recomandata doar celor neexersati in cele duhovnicesti, celor incepatori. Pentru cei incercati si inaintati duhovniceste, care stiu sa se foloseasca de lucrurile lumii cu discernamant, aceasta este o adevarata arena, un loc de crestere si sporire duhovniceasca. Pentru acestia, el considera ca "e de prisos pustiul si putem intra in Imparatia cerurilor si fara el, prin pocainta si prin toata paza poruncilor lui Dumnezeu, ceea ce se poate face in tot locul stapanirii Lui. Fuga de lume sau izolarea de lume are, pentru ascetica filocalica, trei sensuri: fuga in sens material, linistea tacerii si linistea inimii. Dintre toate acestea, prima este recomandata cel mai adesea celor neexersati, celor nedesavarsiti, cu scopul de consolidare a firii lor in bine si pentru dobandirea linistii interioare, in timp ce celelalte doua forme sunt recomandate tuturor celor ce vor sa dobandeasca desavarsirea. Din punct de vedere duhovnicesc, deci, linistea cea mai inalta sau cea mai adanca este cea a inimii - isihia - dar, potrivit isihastilor, ea este inseparabila de cea dintai, de linistea materiala, de fuga de lume si de capcanele pe care ea le ofera la tot pasul. Insa, ceea ce recomanda, insa, ei insistent este retragerea interioara de lume, fuga interioara de lume si vietuirea in "pustiul sufletului", de care vorbeste Ava Dorotei, ucenic al Sf Ioan Scararul. Aceasta este, in schimb, necesara pentru toti cei ce vor sa se desavarseasca. In scrierile ascetico-mistice rasaritene, valoarea singuratatii este aceea ca, prin intermediul ei si prin adanca meditatie asupra noastra, omul "adancul necunoscut" din sufletul sau, profunzimile sale sufletesti, puterile sufletesti care rezida in acest adanc sufletesc si pe care de multe ori nu luam cunostinta intr-alt mod. Fuga, asceza, solitudinea au, pentru Parintii duhovnicesti ai Filocaliei, un caracter predominant interior. Sf Maxim Marturisitorul considera ca "pustia este firea omeneasca sau lumea aceasta", iar Cuv Nechita Stithatul spune ca pentru a vedea bunatatile pe care Dumnezeu le-a creat pentru cei ce-L iubesc "muta-te in pustiul lepadarii de voia ta si fugi de lume". Si tot el, intrebandu-se "care este aceasta lume", raspunde: "pofta ochilor trupesti, trufia gandurilor si amagirea celor vazute...", adica patimile noastre interioare. Rodul acestei retrageri interioare, care de fapt este o "trezvie", o paza permanenta a trupului si a sufletului, a inimii si a mintii, duce la dezradacinarea patimilor si la darul lacrimilor. "De nu va fugi omul de lumea pacatului, nu-i va fi nimic fuga de lumea vazuta, iar de se va elibera de pacate si va dobandi virtutile, descoperind cu adevarat Imparatia lui Dumnezeu din launtrul sau, petrecand in mijlocul lumii si al poporului, va fi ca unul ce petrece in pustiu si nu vede om". Sf Ioan Scararul, care se adreseaza in special monahilor, vorbeste si de o fuga exterioara de lume, de o retragere din lucrarile ei cotidiene. Dar cercetarea atenta a invataturii sale, descopera un sens interior, mai adanc al acestei retrageri sau fugi. Fuga nu are ca obiect lumea. Nu de lume trebuie sa ne retragem, sa ne pazim si sa fugim, ci de latura ei mai putin luminoasa, negativa, de pacatul din ea. Chiar si pe treptele cele mai inalte ale spiritualului, omul duhovnicesc participa la viata lumii, a semenilor si a intregii creatii, pentru care el devine 3

pilda vrednica de urmat. Atitudinea celui duhovnicesc nu este cea de dispret al lumii, ci incercarea de a-i cunoaste bucuriile si necazurile, caderile si urcusurile, ispitele, pacatele si aspectele bune, potente ale lucrarii prin ele a virtutilor, in scopul de a o mantui. De aceea, Parintii duhovnicesti ai colectiei filocalice invata prin cuvant si traire ca este nevoie sa cunoastem limbajul lumii, sa-i intelegem suspinul ei ontologic dupa restaurare fiintiala si mantuire, sa-i surprindem sufleteste nevoile, pentru a putea realiza ceva pentru mantuirea ei. Prin aceasta, se descopera viziunea globala a Parintilor filocalici. Lumea este considerata un stadion, o arena, un loc de lupta, mediul razboiului nevazut. Ambele tabere isi au sediul aici, desi vin din lumea inteligibila, pentru ca subiectul sau ostasul lui Hristos este omul. Aici sunt si ingerii, care ne ajuta, aici sunt si diavolii care ne razboiesc. Daca se vorbeste, totusi, de o fuga exterioara de lume, aceasta trebuie inteleasa in aspectul ei interior; nu de simpla ostracizare, ci de cautare si descoperire a adevaratei lumi, a celei interioare, a Imparatiei lui Dumnezeu din noi, a cerului din sufletele noastre, caci fuga interioara de lume este fuga de patimile ce pot demoniza materia si retragerea in adancul sufletului, pe care sa veghem si sa-l pastram curat si neintinat. O actualitate deosebita are pozitia Parintilor filocalici privind posibilitatea si accesibilitatea mantuirii, a desavarsirii, pentru cei aflati "in lume". Este interesant de precizat aceasta pozitie, date fiind pozitiile oarecum exclusiviste la care s-a ajuns de-a lungul istoriei crestine si, uneori avand suportul unor autoritati monahale, considerandu-se ca "indumnezeirea" ar fi apanajul unei "elite spirituale monahale". Marturiile filocalice privind desavarsirea crestinilor sunt numeroase. Vom cita, aici, doar una dintre ele dintre ele. Sf Ioan Scararul - desi se adreseaza preponderent monahilor - spune foarte clar ca mantuirea este accesibila fiecarui crestin ce a intrat prin Botez in Imparatia harului. Crestinilor care doresc sa-si imbunatateasca viata duhovniceasca, el le recomanda: "nu defaimati pe nimeni, nu va inaltati fata de nimeni, nu urati pe nimeni, nu va departati de adunarile de la slujbele din biserica, patimiti impreuna cu cei lipsiti, nu pricinuiti nimanui sminteala, de ceea ce e al altuia sa nu va apropiati; indestulati-va cu ceea ce va pregatesc femeile voastre. De veti face asa, nu veti fi departe de Imparatia cerurilor". Prin urmare, am vazut ca unii Parinti filocalici vorbesc de o anume "fuga de lume", de retragere sau chiar de o lepadare sau mortificare fata de lume. Trebuie, insa, subliniat clar ca sensul tuturor acestor exprimari, oarecum negative, este acela de despatimire, de dobandire a nestricaciunii si nepatimirii. Prin oricare din aceste expresii, ei nu condamna lumea, ci pacatul sau patima ce se poate lucra in si prin intermediul lumii. Lumea nu este rea, pentru ca este opera lui Dumnezeu; patima pe care o ataseaza omul prin exercitiul falsificat al liberei sale vointe, o devalorizeaza si o contraface, o perverteste. A parasi pacatul din lume echivaleaza, pentru Parintii filocalici, cu a descoperi ceea ce este mai frumos si nobil in fiinta noastra, a ne regasi vocatia noastra initiala si deplina, a ne regasi in ceea ce este mai adanc si profund in noi insine, adica a ne intalni cu Hristos si Duhul Sfant, salasluiti in noi insine, prin Botez. Celui ce s-a apropiat de poarta credintei, dupa ce a parasit lumea iluzorie si fantasmele ei ucigatoare de suflet si bate, cu smerenie, la poarta poruncilor lui Hristos, ii deschide "portarul", adica insusi Duhul Sfant, ajutandu-l sa inteleaga adevarata dimensiune si semnificatie a lucrurilor, imprimate lor de Dumnezeu, prin creatie. Sensul acesta al lucrurilor ce alcatuiesc lumea are un pronuntat caracter duhovnicesc. Parintele Ioan C. Tesu Ce este si cum trebuie facuta spovedania Sfantul Nicodim Aghioritul, tratand despre Taina Sfintei Spovedanii, in cartea sa Indrumar de marturisire, ne arata modul in care putem participa deplin si constient la aceasta: "Spovedania este destainuirea rostita a faptelor, si cuvintelor, si gandurilor viclene, facuta de buna voie, cu frangerea inimii, cu osandire de sine, limpede, fara rusine, cu hotarare, catre un duhovnic randuit canonic." Deci, conform invataturii de-Dumnezeu-purtatortului Parintelui nostru, spovedania trebuie sa fie: De buna voie Ridicarea pacatelor noastre trebuie sa fie voita, dorita de noi. Nimeni nu ne poate obliga sa venim la Taina Spovedaniei si nici nu trebuie ca duhovnicul sa ne smulga marturisirea tuturor celor gresite, atat a celor savarsite cu fapta, cat si a celor cu gandul. Conditii ale spovedaniei sunt amanuntita cercetare de sine, recunoasterea vinovatiei noastre si destainuirea pacatelor noastre cu propria noastra gura. 4

Cu frangere de inima Una din cele mai importante conditii ale spovedaniei - poate cea mai reprezentativa - este frangerea inimii. Inima se frange cand constientizeaza ca prin pacat L-a intristat pe Dumnezeu si ca nespusei Sale iubiri, nemasuratelor Sale daruri a raspuns cu nerecunostinta. Sfantul Nicodim accentueaza in mod special asupra "duhului umilit, a inimii infrante si smerite" in spovedanie. Frangerea este o tristete si o durere adanca a inimii, ca prin pacatele sale omul L-a intristat intai de toate pe Dumnezeu. "Tie unuia am gresit", dupa cum zice si Psalmistul. In acelasi timp se manifesta si ca o puternica ura fata de pacatul care a fost pricina a tulburarii legaturii cu Creatorul nostru. Cu osandire de sine Spovedania curata este facuta cu osandire, cu autoinvinuire, fara incercarea de a ne usura responsabilitatea sau de a arunca vina asupra altora. Eu si numai eu sunt raspunzator de pacatele mele. Nimeni altul, nici chiar diavolul, nu ne obliga sa pacatuim. Bolii noastre sufletesti si ignorantei noastre li se datoreaza toate caderile. Sfantul Ioan Scararul sfatuieste: "Dezgoleste-ti, dezgoleste-ti rana in fata doftorului si nu te rusina. "A mea e buba, parinte, a mea e rana. Din nepasarea mea s-a pricinuit, si nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!" Micsorarea de sine si osandirea de sine sunt cunoscute adevaratei pocainte. Cel ce se pocaieste sincer isi vede continuu neputintele si se fereste a se preocupa de viata altora si de a-i judeca. Caci judecarea este "specialitatea" celor mandri. Cel ce se pocaieste cu adevarat primeste fara cracnire orice incercare, considerand ca este vrednic de orice rea-patimire, de orice intristare, de vreme ce L-a intristat pe Dumnezeu. Se considera pe sine mai rau decat toti ceilalti, si nu prin cuvinte sau prin semne exterioare de smerenie, ci cu o adanca si deplina siguranta interioara; aceasta, in antiteza cu cel care nu se pocaieste, care ii considera pe toti ceilalti inferiori lui. Cel ce traieste adevarata pocainta, pe cat inainteaza in virtute, pe atat mai pacatos se simte pe sine. In acelasi timp, cu atat mai mult creste in el nadejdea in mila lui Dumnezeu. Pocainta cea adevarata, in timp ce cultiva indurerarea sufletului, aduce si o negraita pace si bucurie adanca, pe care nu le poate indeparta nici o ispita, nici o intristare a lumii acesteia. Este fericita intristare, tristetea cea imbucuratoare, despre care vorbesc adesea Parintii Bisericii noastre. Limpede Este nevoie sa ne marturisim pacatele cu sinceritate, limpede, riguros, fara invarteli sau jumatati de cuvant. Nu mergem la duhovnic spre a ne dezvinovati sau spre a ne ascunde caderile, ci pentru a descoperi boala noastra duhovniceasca. Adevarul ne obliga sa-i destainuim duhovnicului toate pacatele noastre, fara sa omitem intentionat nici unul dintre ele, caci altfel ar fi o batjocorire a Tainei si ne-am zadarnici iertarea. Este un lucru caruia ar trebui sa-i dam o atentie deosebita. Ascunderea chiar si a unui singur pacat lasa neiertate si pacatele pe care le-am marturisit. Nu este valabil, desigur, in cazul in care nemarturisirea se datoreaza uitarii sau necunostintei. Dar si pentru aceasta sa ne rugam ca Dumnezeu sa ne aduca aminte toate pacatele, si pe cele pe care timpul, necunostinta sau nebagarea de seama le fac uitate. De aceea, o buna pregatire pentru spovedanie este cercetarea atenta a sinelui, care duce si la cunoasterea de sine. Este necesara cunoasterea de sine atat pentru spovedanie, cat si pentru curatirea sufletului nostru. Este in acelasi timp grea acceptarea patimilor si a lipsurilor noastre. Este nevoie de luminarea lui Dumnezeu pentru a ne putea cerceta ungherele sufletului si a ne vedea clar murdaria interioara; sunt necesare smerenia si barbatia pentru a accepta (adevarul despre) boala noastra. Domnul, in marea Sa milostivire, la inceputul luptei, nu ne descopera intreaga noastra slabiciune, ca sa nu deznadajduim. Cu cat inaintam in smerenie, cu cat dobandim mai mult har, cu atat mai mult ni se descopera starea noastra patimasa. Cercetarea de sine este o lucrare duhovniceasca istovitoare. Mai ales in vremea noastra, invadata de excitatii exterioare, de multe ispite, este dificila si ostenitoare concentrarea si este nevoie de o mare disciplina interioara pentru a se concentra cineva asupra sinelui. Fara rusine Rusinea e un sentiment pe care il manuieste diavolul spre folosul sau. Cand suntem in situatia de a pacatui o micsoreaza, iar cand trebuie sa ne spovedim o mareste. Dupa inteleptul Sirah: "E rusine care aduce pacat si e rusine care aduce marire si har". Rusinea insoteste pacatul, dar 5

rusinea pe care o incearca cineva inaintea duhovnicului il elibereaza de rusinea din ziua viitoarei Judecati si constituie slava si har. Cu hotarare Spovedania este sincera numai daca este insotita de nezdruncinata hotarare de a nu se mai repeta pacatele; in mod contrar, omul face, dupa cuvantul Apostolului, precum: "Cainele (ce) se intoarce la varsatura lui si porcul scaldat la noroiul mocirlei lui." Aceasta nu trebuie sa fie pretext celor ce zic ,de vreme ce voi cadea iar in acelasi pacat, de ce sa-l mai spun duhovnicului?". Hotararea si straduinta noastra de a nu mai cadea in aceleasi pacate trebuie sa fie statornice. Dar, de vreme ce patimile sunt sadite in firea noastra omeneasca decazuta si usor de intors, se poate ca din cauza slabiciunii sau a poftei sa cadem iar in aceleasi sau in mai multe pacate. Nu trebuie insa sa deznadajduim privitor la indreptarea noastra, ci sa ne apropiem de spovedanie cu o mai adanca smerenie, si mai des, astfel incat cu harul lui Dumnezeu si cu indrumarea si sprijinul duhovnicului sa ajungem la omorarea patimilor. Mangaietoare si linistitoare este aceasta pilda din Pateric: "Un frate l-a intrebat pe avva Sisoe, zicand: Ce voi face, avvo, ca am cazut? I-a raspuns lui batranul: Scoala-te iarasi. Zis-a fratele: M-am sculat si iarasi am cazut. Si a zis batranul: Scoala-te iarasi si iarasi. Deci a zis fratele: Pana cand? Zis-a batranul: Pana ce vei fi gasit sau in bine, sau in cadere, caci cu ce se afla omul, cu aceea se si duce din lumea aceasta" De aceea si experienta patristica ne invata cu intelepciune ca "sfant este cel ce se ridica neincetat". In paralel cu lupta cea buna, sa luam intotdeauna ca aliat in lucrarea pocaintei rugaciunea de-un gand: Doamne Iisuse Hristoase.... Continuu Pentru a avea roade in viata duhovniceasca, este necesara deasa apropiere de Taina Spovedaniei, nu doar in cazul savarsirii unui pacat grav. Din spovedania regulata izvorasc, dupa Sfantul Nicodim Aghioritul, multe lucruri bune. Prin spovedania regulata: - Patimile, slabiciunile si relele obisnuinte nu mai cresc si nu se mai intaresc; dimpotriva, cu tratament se micsoreaza si slabesc. - Cel care se spovedeste des, cu cercetare de sine constanta, isi localizeaza cu mai mare exactitate pacatele, pe care si le aminteste mai usor. - Chiar si de savarseste cineva pacat de moarte (mandrie, iubire de arginti, desfranare, invidie, lacomie, manie, lene), prin spovedanie vine usor inapoi, in sufletul sau, harul lui Dumnezeu, restaurand iarasi pacea. Dimpotriva, daca pacatul ramane nespovedit pentru mult timp, intuneca sufletul cu remuscarile si, ceea ce este mai important - si sa luam bine aminte la aceasta -, pe perioada cat omul ramane nespovedit, este lipsit de Dumnezeiescul Har, iar eventualele lui fapte bune (post, rugaciune, milostenii s.a.) raman fara plata. - Spovedania regulata, cu pocainta si sinceritate, se face zid impotriva atacurilor demonice, si cei ce se spovedesc nu sunt atinsi de magie, de vraji si de celelalte lucruri satanice, in detrimentul lucrarii oamenilor rai. Spre exemplu, magii, vrajitorii, in timp ce-i sfatuiesc pe oameni - spre inselare, desigur - sa mearga la biserica, la Sfanta Liturghie, la Maslu, sa spuna rugaciuni, sa aprinda lumanari, le interzic in mod categoric sa se spovedeasca, pentru a nu strica lucrarea vrajitoreasca, satanica. Spunea un demonizat unuia dintre cei de fata: ,ce ti-a trebuit sa te duci la nemernicul de tap si sa le vomiti pe toate?", intelegand prin "vomiti" spovedania si prin "tap" duhovnicul. Iertarea este deci reala, iar diavolul nu poate nici macar sa aminteasca de vreun pacat spovedit. Si am putea spune ca epitrahilul duhovnicului face sa dispara orice influenta demonica. "Ii vine de hac", cum se spune in popor. Pe cei care se spovedesc regulat nu ii ingrozeste frica mortii. Sunt mereu pregatiti, de vreme ce prin continua pocainta si-au curatit sufletul, si asteapta in pace mutarea lor din lumea stricaciunii in fericirea raiului. Spovedania deasa este piedica a pacatului. Caci la gandul ca iarasi se va umili inaintea duhovnicului (spunand din nou aceleasi pacate) si ca va primi canon, omul se lupta pentru a nu mai pacatui. Arhimandrit Atanasie Anastasiou Infranarea in viata zilnica. Prin asceza omul se imaterializeaza - Odata ne-ati spus ca: "In nevointa duhovniceasca e nevoie de blocada". La ce va refereati? - In razboi soldatii incearca sa-l blocheze pe dusman, il inconjoara, il inchid intre ziduri si il lasa flamand. Dupa aceea ii taie si apa. Iar daca dusmanul nu are provizii si munitii, va fi nevoit sa se 6

predea. Vreau sa spun ca tot astfel, prin post si priveghere, diavolul este dezarmat si se retrage. "Cu postul, cu privegherea, cu rugaciunea, cerestile daruri luand..."", spune imnograful. Prin asceza omul se imaterializeaza. Fireste, cel care se infraneaza trebuie sa priveasca la un scop duhovnicesc mai inalt. Daca se infraneaza pentru a se dezintoxica de grasimile acumulate, tot pentru binele trupului sau se ingrijeste. Atunci asceza lui seamana cu yoga. Din pacate chiar si oamenii Bisericii au dat la o parte subiectul ascezei. "Trebuie sa mananc mancarica mea, spun ei, sa ma desfatez si de asta si de cealalta, pentru ca Dumnezeu pe toate le-a facut pentru noi". Stiti ce mi-a spus odata un arhimandrit la o masa pe care ne-a oferit-o? Eu nu m-am putut sili sa mananc mai mult decat de obicei, iar acela a observat si mi-a spus: "De va strica cineva templul lui Dumnezeu, ii va strica Dumnezeu pe el". Nu cumva ai inteles anapoda?, il intreb. Aceasta s-a spus pentru asceza sau pentru desfranare? Versetul acesta se refera la cei care strica, distrug templul lui Dumnezeu cu desfranarea si abuzurile, si nu la cei care fac asceza din dragoste pentru Hristos". Si uita-te, acela isi odihnea gandul sau, spunand: "Trebuie sa mancam, ca sa nu stricam templul lui Dumnezeu". Un altul, dupa o vizita la o manastire, mi-a spus: "Am mers la o manastire si am aflat ca monahii de acolo se imbolnavisera din pricina postului indelungat pe care l-au facut. Sticlutele cu untdelemn de pe masa erau neatinse. Asta fac, Parinte, post si priveghere". Ce sa mai spui? Astfel de oameni nu vor sa se lipseasca de nimic. Isi numara mancarea lor, fructa lor, prajitura lor si apoi, pentru a se indreptati, ii judeca pe ceilalti care fac asceza. Nu au simtit inca bucuria duhovniceasca a ascezei. Iar altul iti spune: "Trebuie sa beau atatea cani de lapte. Voi posti in post, dar dupa aceea imi voi completa substantele hranitoare, trebuie sa am atata albumina in organism". Si spune acestea nu pentru ca organismul lui ar avea nevoie de albumina, ci deoarece considera ca e dreptul lui sa faca aceasta, isi odihneste astfel gandul ca e in regula, ca aceasta nu e pacat. Dar chiar si numai a gandi cineva astfel e pacat. Unde ajunge logica omeneasca? Sa fie in regula si cu posturile pe care le-a randuit Biserica, dar sa nu se lipseasca nici de cele pe care le-a pierdut in vremea postului. Ei, cum sa se salasluiasca apoi Duhul Sfant in astfel de oameni? Si poti vedea la unii familisti cata marime de suflet au. Odata un crestin foarte simplu, care avea noua copii, s-a dus la duhovnic sa se spovedeasca, iar acela i-a spus sa se impartaseasca. "Dar nu ma pot impartasi, ii spune acela duhovnicului, deoarece lucrez si eu si copiii mei si de aceea punem putin untdelemn in mancare". "Cati copii ai?" il intreaba duhovnicul. "Noua". "Cat untdelemn puneti in mancare?". "Doua linguri". "Atunci cat untdelemn iti revine, amaratule? il intreba duhovnicul. Mergi si te impartaseste". Erau unsprezece persoane si mancau numai doua linguri de untdelemn si il chinuia gandul pentru aceasta. Am cunoscut mireni care sau sfintit prin asceza pe care au facut-o. Iata, pana nu demult in Sfantul Munte a lucrat pentru mai multa vreme un mirean cu fiul sau. Dupa catava vreme s-a ivit un serviciu bun in partile de unde erau, si tatal a hotarat sa plece impreuna cu fiul sau pentru ca sa fie mai aproape de familie. Tanarul insa fiind impresionat de viata ascetica a monahilor si avand in vedere si viata lumeasca cu stresul ei, nu a vrut sa-l urmeze pe tatal sau si sa plece in lume. Tata, de vreme ce mai ai si alti copii, lasa unul si in Gradina Maicii Domnului!". Si fiindca acela staruia, tatal sau a fost nevoit sa-l lase. Tanarul acesta nu stia carte, dar era foarte sensibil si avea multa marime de suflet si simplitate. Se simtea pe sine foarte nevrednic pentru a deveni monah, caci credea ca nu va putea face fata la datoriile monahicesti. In cele din urma a gasit o coliba mica, care fusese folosita mai demult pentru catari, a astupat usa si ferestrele cu pietre si feriga, lasand numai o gaura mica rotunda, prin care intra si iesea cu destula greutate, si pe care o astupa pe dinauntru cu un palton zdrentuit, pe care il gasise aruncat acolo. Nu aprindea nici macar focul, negresit, cuiburile pasarilor si adaposturile animalelor erau mai bune decat salasul sau. Dar bucuria pe care o avea acest suflet nu o au cei care traiesc in palate bogate, pentru ca acesta se nevoia pentru Hristos, iar Acela era langa el, nu numai in coliba sa, ci si in casa lui duhovniceasca, in trupul si inima sa. Si de aceea traia ca in Rai. Din cand in cand iesea din cuibul sau si trecea pe la vreo Chilie, unde vedea ca parintii au de lucru la gradina. Ajuta la sapat si parintii ii dadeau putin posmag si masline. Daca nu era lasat sa lucreze, nu voia sa primeasca nici o binecuvantare de la ei. Iar binecuvantarile pe care le lua le platea cu indoita munca. Desigur, viata lui duhovniceasca numai Dumnezeu o cunostea, pentru ca traia in ascuns, simplu si in tacere. Dar dintr-o imprejurare care s-a facut cunoscuta multora s-au descoperit multe despre el. Odata a trecut pe la o manastire si a intrebat cand incepe Postul Mare - desi pentru el aproape tot timpul era Postul Mare - dupa care a mers si s-a inchis in cuibul sau. Au trecut aproape trei luni, fara sa-si dea seama cand au trecut. 7

Intr-o zi a iesit si s-a dus la o manastire ca sa intrebe cand e Pastele. A stat la slujba, s-a impartasit la Sf Liturghie si dupa aceea a mers cu parintii la trapeza. Dar in trapeza, pe mese, a vazut oua rosii -era odovania Pastilor. A ramas uimit si a intrebat pe un frate: "Bine, dar atat de repede a venit Pastele?". "Ce Pasti, frate? Maine e inaltarea!". Adica postise tot Postul Mare si inca 40 de zile pana la inaltare. In felul acesta s-a nevoit pana la ceasul mortii lui. Un vanator l-a gasit mort la 2 luni dupa ce murise si a instiintat politia si medicul. Dupa aceea medicul mi-a spus: Nu numai ca nu mirosea, ci, dimpotriva, trupul lui avea o buna mireasma". Postul copiilor - Parinte, copiii de cinci-sase ani trebuie sa posteasca inainte de Sfanta Impartasanie? - Cel putin seara trebuie sa manance mancare de post cu untdelemn. Dar aceasta este o problema pe care o randuieste duhovnicul. Este mai bine ca mama sa intrebe pe duhovnic, deoarece copilul poate avea o problema de sanatate si este nevoit sa bea lapte. - Parinte, cat trebuie sa posteasca un copil? - Daca e sanatos, trebuie sa posteasca. De alt fel, acum exista o multime de mancaruri de post. Mai demult copiii posteau si toata ziua alergau si se jucau, dar mancau de mai multe ori. In Farasa, in Postul Mare, toti, mici si mari, posteau pana la ceasul al noualea. Parintii ii adunau pe copii in Castru, le dadeau jucarii, iar la ora 3 dupa-amiaza, cand suna clopotul pentru Liturghia mai-inainte-sfintita, mergeau si se impartaseau. Sf Arsenie spunea: "Daca atunci cand copiii se joaca toata ziua nu-si mai aduc aminte de mancare, acum cand ii va ajuta si Hristos oare nu vor rezista?". Cei mari, cand nu postesc, sunt mustrati de constiinta atunci cand ii vad pe copii postind. Cand eram mic lucram pentru mai multa vreme cu mesterul meu la cate o casa si maneam acolo, dar miercurea si vinerea plecam acasa sa mananc, deoarece aceia nu posteau. Odata, intr-o miercuri, mi-au adus o baclava. "Multumesc, le-am spus, dar postesc". "Ia te uita, copil mic si posteste, iar noi, oameni mari, mancam de toate!". Post cu marime de suflet Prin post omul isi arata intentia sa cea buna. Face din marime de suflet o asceza si Dumnezeu il ajuta. Daca insa se sileste pe sine si spune: "Ce sa fac? E vineri si trebuie sa postesc", atunci se va chinui. In timp ce, daca ar intelege folosul postului si ar posti, s-ar bucura gandindu-se ca in aceasta zi Hristos a fost rastignit. Nici apa nu I-au dat sa bea, ci otet, iar eu sa beau apa toata ziua. Iar daca face aceasta, atunci va simti inlauntrul sau o bucurie mult mai inalta decat a celui care bea cele mai bune racoritoare. Si uita-te, multi mireni nu pot posti nici macar o Vinere Mare, dar in fata Ministerului pot face, dintr-o incapatanare, greva foamei ca sa obtina ceva. Acolo diavolul ii incurajeaza. Dar aceasta pe care o fac e sinucidere. Iar altii, atunci cand vine Pastele, canta: "Hristos a inviat!" cu toata puterea lor, de bucurie ca vor manca bine. Unii ca acestia seamana cu iudeii care voiau sa-L faca pe Hristos imparat, deoarece i-a hranit in pustie. Va aduceti aminte ce spune Proorocul? "Blestemat e cel care face lucrurile Domnului cu lenevire". Altceva e atunci cand cineva are dispozitie sa posteasca, dar nu poate, pentru ca, daca nu mananca, ii tremura picioarele, cade jos - adica nu-l ajuta trupul, sanatatea sa, etc. - si altceva e sa ai putere si sa nu postesti. Si atunci unde e buna intentie? Iar mahnirea celui care vrea sa faca o nevoinfa si nu poate completeaza lipsa acesteia, si unul ca acesta are mai multa plata decat cel care are curaj si se nevoieste, caci acela simte si o multumire de sine. Astazi a venit o femeie amarata, in varsta cam de 55 de ani, care plangea fiindca nu putea sa posteasca. Barbatul ei o parasise, copilul si-l pierduse intr-un accident, mama ii murise si astfel a ramas singura. Nu are nici casa, nici masa, ci o cheama cand o femeie, cand alta pe la casele lor ca sa lucreze cate ceva. "Parinte, mi-a spus sarmana, am o mare greutate pe constiinta pentru ca vad ca nu fac nimic. Si ceea ce e mai rau decat toate e ca nu pot posti. Mananc tot ceea ce mi se da. Uneori miercurea si vinerea imi dau mancare de post, dar adeseori imi dau de dulce si sunt nevoita sa mananc, pentru ca altfel ma istovesc repede si nu mai pot sta in picioare". "Mananca, ii spun, de vreme ce nu ai curaj". Fiecare trebuie sa se supravegheze pe sine si daca va vedea ca nu rezista la post, sa manance putin mai mult. "Masoara-te pe tine insuti", spune Sf Nil Ascetul. - Parinte, cum mai demult la sate unele femei nu mancau nimic din prima zi a Postului Mare pana in Sambata Sfantului Teodor? Cum puteau rezista, avand o multime de treburi, case, copii, animale, ogoare? 8

- Ele isi spuneau in sinea lor: "In mod firesc ar trebui sa mancam in Sfanta si Marea Sambata, pe cand aceasta sambata e aproape". Sau se poate sa-si fi spus: 'Hristos a postit 40 de zile, pentru mine ce e sa postesc o saptamana?". Pe langa aceasta aveau si multa simplitate si de aceea rezistau. Daca cineva are simplitate si smerenie primeste cu inlesnire harul lui Dumnezeu si astfel posteste cu smerenie si se hraneste dumnezeieste. Are putere dumnezeiasca si multa rezistenta la postiri indelungate. Un tanar din Australia, de vreo 28 de ani, a ajuns sa nu manance nimic 28 de zile. Duhovnicul lui l-a trimis la mine sa-mi spuna despre aceasta. Era foarte evlavios si avea un duh de nevointa rar intalnit. Se spovedea, mergea la biserica, citea carti patristice si mai ales noul Testament. Intr-o zi, in timp ce citea in Evanghelie ca Hristos a postit 40 de zile, a fost atat de miscat sufleteste, incat si-a spus in sinea sa: "Daca Domnul, care a fost Dumnezeu si om fara de pacat, a postit 40 de zile, atunci eu, un om atat de pacatos, ce trebuie sa fac?". De aceea a cerut binecuvantare de la duhovnicul sau sa posteasca si el, dar nu s-a gandit sa-i spuna si gandul sau ca intentiona sa nu manance 40 de zile. A inceput asadar sa posteasca din lunea primei saptamani a Postului Mare, a trecut de Duminica inchinarii Sf Cruci fara sa bea nici macar apa, desi lucra la o fabrica savarsind o munca destul de grea - stivuia lazi. Cand a ajuns la ziua a 28 de post, a simtit o mica ameteala in timp ce lucra si de aceea s-a asezat putin jos. Dupa aceea a baut un ceai si a mancat putin posmag, deoarece se gandea ca, de va cadea jos si il vor duce la spital, vor depista ca a suferit aceasta din cauza postului, si vor spune: "Ia te uita, crestinii mor din cauza postului". "Parinte, mi-a spus acela, dupa atatea zile de post ma scarbeam de mancaruri, dar ma sileam sa mananc ca sa pot lucra'. Il chinuia insa gandul ca nu a postit 40 de zile si i-a spus aceasta duhovnicului sau. Atunci acela i-a spus cu discernamant: "Si aceste zile pe care leai postit au fost destule. Sa nu mai ai ganduri". Apoi acela l-aa trimis la mine, ca sa nu-i mai ramana nici un gand de indoiala care sa-l chinuiasca. Ca sa fiu sigur ca indemnul sau launtric a fost curat, l-am intrebat: "Te-ai jurat sa postesti 40 de zile?". Nu", mi-a raspuns. "Atunci cand ai luat binecuvantare de la duhovnicul tau sa postesti, nu te-ai gandit in clipa aceea sa-ti spui gandul tau, cum ca vrei sa postesti 40 de zile, sau ai ascuns gandul tau care ti se parea bun, ca sa postesti dupa voia ta patruzeci de zile?". Nu, Parinte", mi-a spus din nou. Atunci i-am spus si eu: "Desigur ca stiam aceasta, dar te-am intrebat numai ca sa intelegi tu singur ca ai rasplata cereasca pentru zilele ce le-ai postit, care au fost destule, si sa nu te mai nelinistesti ca nu ai putut tine patruzeci de zile. Alta data insa sa-i spui duhovnicului tau si gandurile cele bune pe care le ai si orice intentie buna ce o ascunzi in inima ta, iar duhovnicul tau va hotari daca va trebui sa faci o asceza, etc". Si fiindca avea multa smerenie, pe care o dobandise din gandurile smerite pe care le cultiva, si a postit atatea zile din multa sa dragoste pentru Hristos, era firesc ca Acesta sa-l intareasca cu dumnezeiescul Sau har. Daca un altul va incerca sa tina un astfel de post si va spune cu mandrie: "Daca a facut-o acela, eu de ce sa nu o fac?", va posti numai o zi sau doua si va cadea gramada. I se va intuneca si mintea, pentru ca il va parasi harul lui Dumnezeu si ii va parea rau chiar si de osteneala pe care a facut-o. Poate ajunge pana acolo incat sa spuna: "Si ce am castigat din aceasta?". Omul daca posteste se face ca un mielusel. Iar atunci cand devine ca o fiara, inseamna ca asceza pe care o face ori este mai presus de puterile lui, ori o face din egoism, si de aceea nu primeste ajutorul dumnezeiesc. Dar uneori chiar si fiarele salbatice sunt imblanzite si smerite de post. Vezi, atunci cand le e foame se apropie de om, caci din instinct simt ca de nu vor manca vor muri. in timp ce, daca se apropie de om pentru a gasi de mancare, se poate sa nu pateasca nimic. Eu am vazut un lup care, din pricina ca era flamand, era ca un mielusel. Odata, intr-o iarna cu zapada multa, venise pana in curtea noastra. Eu si cu fratele meu iesiseram sa dam hrana la animale. In timp ce eu tineam felinarul in mana, fratele meu a luat cociorva si a inceput sa-l loveasca, dar lupul nu se impotrivea deloc. Tot ceea ce face omul se zadarniceste daca nu o face din dragoste pentru Dumnezeu si semenul sau. Daca posteste si se mandreste cum ca ar face ceva, se pierde postul sau. Devine apoi ca un rezervor gaurit, care nu mai poate tine nimic in el. Pune apa intr-un astfel de rezervor si vei vedea ca incet-incet va curge toata. Satisfactia stomacului usor Atunci cand cineva nu se infraneaza poarta cu sine magazii intregi. In timp ce, daca se infraneaza si mananca numai cele care ii sunt necesare, organismul sau arde toate substantele hranitoare si nu depoziteaza nimic. Felurimea mancarurilor intinde stomacul si aduce pofta, dar pricinuieste moleseala si infierbantare in trup. Daca pe masa exista numai un fel de mancare si care nu este 9

destul de gustos, se poate ca nimeni sa nu manance o portie intreaga, iar daca e gustos si cineva se va lacomi, se poate sa manance putin mai mult decat ii trebuie. Dar atunci cand pe masa exista peste, supa, cartofi, branza, oua, salata, fructe si prajituri, vrea sa le manance pe toate si mai cere inca si altele. Pe toate le trage pofta, pentru ca una o indeamna pe alta. Si uita-te, omul nu suporta nici macar un singur cuvant; pe unul nu-l inghite, pe celalalt iarasi nu-l inghite, in timp ce sarmanul stomac orice mancare ii aruncam, o suporta. Dar oare il intrebam daca le poate mistui? Adica stomacul care nu are logica ne intrece in virtute si se nevoieste sa le mistuie pe toate. Si daca un fel de mancare nu se potriveste cu altul cand intra inauntru, se cearta, si atunci bietul stomac ce sa mai faca? Incepe dupa aceea indigestia. - Si cum putem, Parinte, sa ne taiem obisnuinta de a manca mult? - Este trebuinta de putina frana. Mai bine e sa nu mananci mancarea care iti place, ca sa nu-ti faci de lucru, pentru ca incet-incet se mareste hambarul. Si dupa aceea acest "vames" nemilostiv, asa cum il numeste Avva Macarie, va cere mereu. In vremea mesei esti satisfacut, dar dupa aceea simti nevoia sa dormi, si nici sa lucrezi nu mai poti. Daca mananci un singur fel de mancare, acesta iti ajuta sa-ti tai pofta. - Parinte, atunci cand exista multe feluri de mancare, dar in cantitati mici, exista iarasi acelasi pericol? - Desigur, pericolul e la fel de mare, numai ca partidele sunt mici si nu pot face guvern. Atunci cand exista o mare felurime de mancaruri, e ca si cum s-ar aduna in stomac multe partide, si unul il irita pe celalalt, apoi se incaiera intre ele, se bat si incepe indigestia... Placerea pe care o da mancarea simpla e mai mare decat cea pe care o dau cele mai bune mancaruri. Atunci cand eram mic, mergeam in padure si mancm numai o bucata de covrig, si nu mai voiam nimic altceva. Cele mai bune mancaruri nu-mi puteau inlocui acea multumire duhovniceasca pe care o simteam. Dar faceam aceasta cu bucurie. Insa cei mai multi oameni nu au simtit satisfactia stomacului usor. La inceput, atunci cand mananca ceva gustos, simt o oarecare satisfactie, dar apoi intra la mijloc lacomia, mananca mult si, mai ales atunci cand sunt batrani, simt o greutate in tot trupul, si astfel se lipsesc de satisfactia stomacului usor. Parintele Paisie Aghioritul Semnificatia zilelor din Saptamana Mare - In aceasta seara crestinii l-au privegheat pe Domnul nostru Iisus Hristos. Cantarile Prohodului se sting usor si urmeaza ceasuri de meditatie pentru fiecare din noi. Avand aceste cateva momente de asteptare a Invierii Domnului, Parinte Teofil Paraian, sa incercam sa rememoram ultimul drum al Domnului. Sa parcurgem impreuna cu ascultatorii nostri acest urcus prin pogorare, plecand din Duminica Floriilor, cand am vazut intrarea in Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos, trecand cu gandul prin fiecare zi a Saptamanii Patimilor. Lunea cea mare, cand am facut pomenire de Sfantul Iosif cel prea frumos si de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului, Martea cea mare, cand am pomenit pe cele zece fecioare din Sfanta Evanghelie si pilda talantilor, Miercurea mare, in care s-a facut pomenire de femeia cea pacatoasa care a uns cu mir pe Domnul si ajungem la ziua de ieri, Sfanta si marea joi, in care am praznuit patru lucruri: spalarea picioarelor, cina cea de taina, rugaciunea din Ghetsimani si vanzarea Domnului. Sa incepem asadar cu Duminica Floriilor ca punct de inceput al acestei privegheri. - Duminica Floriilor este punct de inceput al privegherii pentru adancirea in gandurile praznuitoare ale evenimentelor care tin de mantuirea noastra. De fapt, Duminica Floriilor sau Duminica Stalparilor este precedata de sambata lui Lazar, in care Biserica pomeneste invierea lui Lazar facuta de Domnul nostru Iisus Hristos si care are legatura si cu Duminica Stalparilor, in intelesul ca primirea triumfala ce I s-a facut Domnului Hristos, care a intrat in Ierusalim ca Imparat smerit, implinind o proorocire din Vechiul Testament, a fost determinata cumva si de invierea Sfantului si dreptului Lazar, de minunea premergatoare primirii triumfale a Domnului in Ierusalim. De aceea Biserica si zice, vorbim cu Domnul Hristos si in sambata premergatoare Duminicii Floriilor, si in Duminica Floriilor, zice exprimand prin alcatuirea Bisericii urmatoarele cuvinte: "Invierea cea de obste mai inainte de patima Ta incredintand-o, pe Lazar din morti l-ai inviat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta si noi ca pruncii semnele biruintei purtand, Tie biruitorului mortii strigam: Osana Celui dintru inaltime, bine esti cuvantat Cel Ce vii intru numele Domnului". Aducem in actualitatea noastra un eveniment petrecut in vremea propovaduirii Domnului nostru Iisus Hristos si participam si noi la el in vremea noastra. Il avem in fata pe Mantuitorul care intra in 10

Ierusalim, calare fiind pe manzul asinei, cum spune proorocia. Si noi il intampinam pe Domnul nostru Iisus Hristos cu crengi inverzite si cu inima primitoare, ca Domnul Hristos sa nu intre numai in Ierusalimul cel pamantesc, ci mai ales in Ierusalimul sufletului nostru, Ierusalim insemnand cetatea pacii sfinte, pacea sfanta. Aducem si noi Mantuitorului lauda, asa cum i-au adus pruncii din Ierusalim cand au zis: "Osana celui dintru inaltime, bine esti cuvantat Cel Ce vii intru numele Domnului" (Mt. 21, 9), iar Domnul nostru Iisus Hristos s-a indreptat spre Templul din Ierusalim unde a facut minuni. Asteptam ca si in sufletul nostru sa intre Mantuitorul nostru Iisus Hristos ca intr-un lacas al Sau, ca intr-un templu si sa vindece neputintele noastre. De aceea zicem cu Biserica: "Invierea cea de obste mai inainte de patima Ta incredintand-o, pe Lazar din morti l-ai inviat Hristoase Dumnezeule". Si din partea noastra spunem: "Pentru aceasta si noi ca pruncii" se intelege de odinioara - "semnele biruintei purtand", - semnele Invierii, aratata in viata cea noua din crengile pe care le avem in mana sau macar in constiinta - "Tie biruitorului mortii strigam: Osana Celui dintru inaltime, bine esti cuvantat Cel Ce vii intru numele Domnului". Si adaugam: Vino si in viata noastra, in constiinta noastra, vino si ne ajuta sa-Ti aducem tot mai multa marire, sa constientizam tot mai mult binefacerile Tale. - Parinte Teofil, de ce se numeste acest rastimp Saptamana Patimilor sau Saptamana Mare? - Rastimpul acesta pana la Sfintele Pasti, pana in Sambata cea Mare inclusiv, se numeste Saptamana Patimilor sau poate ca mai corect Saptamana Patimirilor Domnului Hristos, pentru ca in acest rastimp se pomenesc evenimente legate de suferintele Mantuitorului si evenimente premergatoare acestor suferinte, si se face pomenire de lucruri care privesc mantuirea noastra, lucruri de o importanta deosebita. De aceea saptamana aceasta se mai numeste si Saptamana Mare, saptamana in care ne gandim la lucruri mari si minunate, de importanta pentru fiecare dintre noi. Credinciosii in aceasta saptamana sunt cu mai multa grija in ceea ce priveste randuiala Postului, sunt cu mai multa luare aminte la slujbele dumnezeiesti care se fac in mod deosebit in aceasta saptamana, slujbe mai lungi, slujbe mai adanci parca decat in alta vreme, slujbe mai angajante pentru credinciosii care iau parte la ele, in dorinta de a-si aduce iubirea si recunostinta lor fata de Mantuitorul care pentru noi si pentru a noastra mantuire s-a rastignit in vremea lui Pontiu Pilat si a patimit si s-a ingropat, ca dupa aceea sa urmeze Invierea cea de-a treia zi, propovaduita de Scripturi si praznuita de noi la Sfintele Pasti. In primele zile ale Saptamanii Sfintelor Patimiri ale Domnului Hristos este randuit ca in Sfanta Biserica sa se spuna in chip de marturisire si de rugaciune urmatorul text liturgic: "Camara Ta Mantuitorule o vad impodobita si imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina si ma miluieste". - In Sfanta si Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel prea frumos si de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului. - Luni, in Saptamana Sfintelor Patimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica ne aduce aminte de fericitul Iosif cel frumos, cel frumos la trup si la suflet. Este vorba de Patriarhul Iosif, care ne impresioneaza pe toti prin dorinta lui de a-I sluji lui Dumnezeu implinind poruncile, prin dorinta lui de a fi curat inaintea lui Dumnezeu, prin faptul ca a fost bun si binevoitor cu fratii sai care l-au vandut in Egipt. El este o preinchipuire a Domnului nostru Iisus Hristos, cel vandut de Iuda, unul dintre ucenicii sai, este o preinchipuire a Domnului Hristos, care a tinut sa implineasca intru toate voia Parintelui Ceresc si sa ne fie noua pilda de urmat. Fericitul Iosif este omul vrednic de pomenire pentru toate cate s-au intamplat cu el. A fost iubit de parintii lui, a fost iubit de Patriarhul Iacob. Fratii lui l-au vandut in Egipt. A ajuns in Egipt si asezarea sufletului sau a fost probata intr-o ispita peste care a trecut. A ajuns in inchisoare invinuit fiind de pacate, el, care a tinut sa ramana fara de pacat, apoi ca talcuitor al viselor lui Faraon, mai-marele Egiptului, insa a fost gasit drept intelept si bun de a conduce Egiptul si a salvat de la moarte prin infometare pe concetatenii sai si pe conationalii sai, pe care dupa aceea i-a adus in Egipt. De aceea Sfanta noastra Biserica il pomeneste cu cinstire ca un preinchipuitor al Mantuitorului. Tot in aceasta zi de Luni binecuvantata, pomenim si o minune pe care a facut-o Domnul Hristos, o minune spre inteleptirea credinciosilor, pentru ca negasind smochine intr-un smochin neroditor, l-a blestemat sa se usuce si s-a uscat, iar Sfanta noastra Biserica pomenind aceasta intamplare, are in vedere o explicatie pentru cei credinciosi, atragandu-le atentia ca suntem toti chemati spre rodire si ca Domnul Hristos asteapta ceva de la noi, si noi suntem datori sa-i oferim Mantuitorului virtutile noastre in 11

loc de alte roade. Smochinul cel blestemat de Mantuitorul este un fel de pilda pentru noi, ca sa stim ca Domnul Hristos rasplateste nu numai binele pe care-l fac oamenii, ci rasplateste si pedepseste si indaratniciile lor, si neangajarile lor spre bine. Se spune in Sinaxarul de la slujba de Luni, din Saptamana Patimilor ca Domnul Hristos nu si-a aratat niciodata puterea pedepsitoare asupra oamenilor - sa intelegem in vremea propovaduirii Sale - dar si-a aratat-o asupra unui smochin, ca sa se inteleaga din aceasta ca El are si putere pedepsitoare, iar credinciosii sa se sileasca sa fie, nu sub blestem, ci sub binecuvantarea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, cum reiese si dintr-o alcatuire din Postul Sfintelor Pasti, in care vorbim fiecare dintre noi cu propriul nostru suflet si ne indemnam pe noi insine sa nu dormitam, ci sa ne trezim si sa lucram pentru slava lui Dumnezeu si pentru binele nostru vremelnic si vesnic. "Camasa Ta, Mantuitorul meu, o vad impodobita, si imbracaminte nu am, ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina, si ma mantuieste" (Luminanda). - In Sfanta si Marea Marti se face pomenire de cele zece fecioare din Sfanta Evanghelie. - In Martea Saptamanii celei Mari am facut pomenire, tot indrumati de Sfanta noastra Biserica, despre pilda celor 10 fecioare, deci despre fecioarele intelepte si despre fecioarele neintelepte. E o pilda spusa de Domnul Hristos si pe care Sf noastra Biserica ne-o pune in fata constiintei in Martea cea Mare. Si noi, parcurgand Saptamana Sf Patimiri, am pomenit marti pilda cu cele 10 fecioare si pe cele 10 fecioare, luand aminte si prin textele liturghice din ziua respectiva la cele 5 fecioare intelepte, care au avut untdelemn in candelele lor si care l-au intampinat pe Mirele care e Domnul Hristos, au intrat cu el in camara nuntii si s-au bucurat de ospatul mirelui, in timp ce celelalte cinci fecioare nu s-au putut bucura de intalnirea cu Mirele pentru ca au mers sa-si cumpere untdelemn pentru candelele lor. Ac. pilda, Domnul Hristos ne-o pune in fata ca sa ne gandim la faptul ca trebuie sa fim intotdeauna pregatiti prin fapte bune pentru intampinarea Mirelui ceresc, sa fim alcatuiti prin faptele nostre cele bune ca sa putem lua parte la ospatul cel vesnic. Domnul ne indeamna la priveghere, concluzia pildei fiind: privegheati si va rugati ca nu stiti cind vine Fiul Omului. Deci, Sf noastra Biserica ne invata in fiecare zi de marti din Saptamana Sf Patimiri, ne-a invatat si in aceasta saptamana in ziua de marti, sa fim cu luare aminte la noi insine, la datoriile noastre, sa asteptam pe mirele ceresc cu inima iubitoare si cu fapte bune, ca si intru aceasta sa se preamareasca Tatal nostru. In aceasta zi de marti, ca si in celelalte zile din Saptamana Sf Patimiri, pana miercuri inclusiv, la slujba de dimineata, la utrenie, se spun urmatoarele cuvinte: "Iata mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care va afla-o priveghind; iara netrebnica e cea pe care o va gasi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul sa nu te ingreuiezi, ca sa nu te dai mortii si afara din Imparatie sa te incui, ci te desteapta strigand: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeul nostru, pentru Nascatoarea de Dumnezeu, miluiestene pe noi". - In Sfanta si Marea Miercuri, dumnezeiestii Parinti au hotarat sa se pomeneasca femeia cea pacatoasa care a uns cu mir pe Domnul, pentru ca aceasta s-a intamplat cu putin inainte de mantuitoarea Patima. - In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri, pomenire s-a facut si se face totdeauna despre o femeie cinstitoare a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pe care Sfanta noastra Biserica o prezinta si ca pe o femeie pacatoasa. In Sinaxarul zilei respective insa se pomenesc mai multe ungeri cu mir, pe care le-a primit Domnul Hristos, iar Sfanta noastra Biserica se opreste in mod special asupra ungerii cu mir din partea unei femei care a adus mir de mult pret, mir care era socotit ca avand pretul mai mare decat 300 de dinari, ceea ce insemna pretul a 300 de zile de lucru. Femeia si-a aratat cinstirea ei fata de Mantuitorul nostru Iisus Hristos turnand peste El mirul cel de mult pret si Domnul Hristos a primit cinstirea pe care i-a adus-o acea femeie. Este de observat ca in Sfanta Evanghelie nu se spune ca acea femeie a fost pacatoasa. Sfanta noastra Biserica insa face o legatura intre femeia cinstitoare a Mantuitorului si femeia pacatoasa despre care istoriseste Sfantul Evanghelist Luca si despre care se poate citi in capitolul al saptelea din Sfanta Evanghelie de la Luca. Cantarile, textele liturgice care impodobesc slujba din Miercurea Saptamanii celei Mari se refera la aceasta femeie ca la o femeie pacatoasa, si sfantul Ioan Gura de Aur face o legatura intre vinderea lui Iuda, intre faptul ca Iuda l-a vandut pe Mantuitorul, si femeia careia i s-au dezlegat pacatele de catre Domnul Hristos. Iar Sfanta noastra Biserica face si ea aceeasi legatura, iar in legatura cu femeia pacatoasa ne spune ca acea femeie a luat randuiala de mironosita. "Doamne", zicem noi catre Domnul Hristos, "femeia care cazuse in pacate multe, 12

simtind dumnezeirea Ta", deci fiind miscata de darul lui Dumnezeu ca sa cunoasca ceva din maretia Mantuitorului, "si luand randuiala de mironosita", deci facand ceea ce voiau sa faca femeile mironosite dupa inmormantarea Domnului Hristos, a anticipat cumva inmormantarea Mantuitorului si pregatirea lui cu miresme, "aducand mir de mult pret", dar si-a adus si inima ei cinstitoare, si-a adus si dorinta ei de a i se dezlega pacatele, pentru ca zicea femeia: Dezleaga-mi pacatele mele, asa cum eu mi-am dezlegat parul. Si cerea de la Domnul Hristos lacrimi, de la El care scoate apa din mare prin nori. E o alcatuire extraordinar de frumoasa si minunata, o alcatuire impresionanta pentru toti credinciosii, este un text liturgic de o maretie unica si ar fi bine sa il avem mai mult in vedere si sa-i ascultam cuprinsul si-n aceasta zi in care ne gandim la ceea ce sa intamplat cand femeia pacatoasa a adus mir de mult pret ca semn de cinstire pentru cel ce a randuit apoi ca fapta ei sa fie pomenita si sa fie propovaduita spre pomenirea ei oriunde se va propovadui Evanghelia. "Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate multe, simtind Dumnezeirea Ta, luand randuiala de mironosita si tanguindu-se a adus Tie mir mai inainte de ingropare, zicand: Vai mie! Ca noapte imi este mie infierbantarea desfraului, si intunecata si fara de luna pofta pacatului. Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cel Ce scoti cu norii apa din mare; pleaca-Te spre suspinurile inimii mele, Cel Ce ai plecat cerurile cu nespusa plecaciune. Ca sa sarut preacuratele Tale picioare si sa le sterg pe ele iarasi cu parul capului meu. Al caror sunet auzindu-l cu urechile Eva in Rai in miazazi, de frica s-a ascuns. Cine va cerceta multimea pacatelor mele si adancurile judecatilor Tale, Mantuitorule de suflete, Izbavitorul meu? Sa nu ma treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel Ce ai nemasurata mila". - In Sfanta si Marea Joi, dumnezeiestii Parinti care au randuit pe toate bine, urmand predaniilor dumnezeiestilor Apostoli si Sfintelor Evanghelii, ne-au predat sa praznuim patru lucruri: sfanta spalare a picioarelor, Cina cea de taina, adica predarea infricosatoarelor Taine, rugaciunea cea mai presus de fire din Ghetsimani si vanzarea Domnului. - Dupa evenimentele pe care le-am pomenit in primele trei zile din Saptamana Sfintelor Patimiri, am ajuns sa ne gandim si la cele petrecute si in Joia premergatoare patimirilor Domnului, si ne-am bucurat de toate cele ce au randuit Parintii cei duhovnicesti sa fie pomenite in Biserica si de catre toti credinciosii. Ne-am oprit cu bucuria de a intelege maretia Domnului Hristos, Cel ce Dumnezeu fiind, a spalat picioarele ucenicilor Sai. Ne-am minunat de Dumnezeu Cel ce spala picioarele omului si care a randuit ca si noi sa facem la fel. Pentru ca a zis apoi: "Voi ma numiti pe mine Invatatorul si Domnul si bine ziceti caci sunt. Deci daca Eu Domnul si Invatatorul v-am spalat voua picioarele voastre, si voi sunteti datori sa va spalati picioarele unii altora, pilda v-am dat voua ca si voi sa faceti la fel". Este o porunca a Mantuitorului ca sa fim unii fata de altii cinstitori, de a ne smeri unii in fata altora, de a fi curatitori ai fratilor nostri. Pentru ca duhovniceste asta inseamna si la asta suntem chemati de catre Domnul Hristos. Am pomenit apoi Cina cea de taina, ultima cina pe care a avut-o Domnul Hristos impreuna cu ucenicii sai inainte de Sfintele Sale Patimiri, cand a randuit ca cele ce le-a facut El atunci, acolo, sa se faca in continuare spre pomenirea Lui, caci luand paine in sfintele, preacuratele si fara prihana mainile sale a sfintit, a binecuvantat, a frant si a dat ucenicilor sai, zicand: "Luati, mancati, acesta este trupul Meu care se frange pentru voi spre iertarea pacatelor. Asemenea si paharul dupa cina zicand: Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu al legii celei noi care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor". In Sfanta Evanghelie de la Luca si in Epistola I catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel se afirma ca Domnul Hristos dupa ce a spus aceste cuvinte a randuit: "Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea", si aceasta o facem si noi la fiecare Sfanta Liturghie, cand ne aducem aminte de aceasta porunca mantuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce, de groapa, de invierea cea de a treia zi, de suirea la cer si de sederea de-a dreapta Tatalui, si de cea de-a doua slavita iarasi venire, aducem cinstitele daruri si le oferim Mantuitorului, si le oferim lui Dumnezeu in general, zicand: "Ale Tale dintru ale Tale, Tie aducem de toate si pentru toate". Acestea le facem la fiecare Sfanta Liturghie, dar le pomenim in chip deosebit in Joia cea Mare, cand pomenim Cina cea de taina in pomenirea cea de peste an. Am facut si aceasta in Joia cea Mare. Noi pomenim si am pomenit in Joia cea Mare si rugaciunea din gradina Ghetsimani, cand Domnul Hristos L-a rugat pe Tatal ceresc sa treaca paharul suferintelor de la El daca este cu putinta si a precizat ca vrea sa implineasca voia Parintelui ceresc, pentru ca a zis: "Nu voia Mea, ci voia Ta sa se implineasca". E 13

rugaciunea de care pomenesc sfintii evanghelisti si pe care o pomenim si noi in Joia cea Mare, si la care e bine sa ne gandim si noi, si ne gandim de fapt, si cand putem sa ne oprim la acest eveniment minunat si pentru noi datator de orientare, in sensul ca si rugaciunea noastra trebuie sa fie o rugaciune cat mai adanca, o rugaciune totala. Mai pomenim si prinderea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, arestarea lui in gradina Ghetsimani, cand Iuda l-a sarutat si i-a zis" "Bucurate, Invatatorule", si cand cei care au venit impreuna cu el l-au prins pe Domnul Hristos si l-au dus la judecata lor, si l-au dus sa-l chinuiasca. In fata Sfantului Potir cu dumnezeiestile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cerestile si de viata facatoarele Taine ale lui Hristos, noi spunem Mantuitorului: "Nu-ti voi da sarutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrajmasilor Tai; ci, ca talharul marturisindu-ma, strig Tie: Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta". In aceasta Joi minunata si vrednica de tinut minte, Sfanta noastra Biserica ne conduce sa vorbim cu Mantuitorul si sa zicem: "Cand maritii ucenici, la spalarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rau credincios, cu iubire de argint bolnavindu-se, s-a intunecat si judecatorilor celor fara de lege pe Tine, Judecatorul cel drept, Te-a dat. Vezi, iubitorule de avutii, pe cel ce pentru aceasta spanzurare si-a agonisit; fugi de sufletul nesatios, cel ce a indraznit unele care acestea asupra Invatatorului. Cela ce esti spre toti bun, Doamne, marire Tie". - In Sfanta si Marea Vineri se praznuiesc sfintele si mantuitoarele si infricosatoarele Patimi ale Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Se mai face inca pomenire si de marturisirea mantuitoare facuta pe cruce de talharul recunoscator, care a fost rastingnit impreuna cu El. - Astazi, in Vinerea cea Mare, Vinerea Patimirii Mantuitorului nostru Iisus Hristos, ne aducem aminte de suferintele Domnului pentru noi si pentru a noastra mantuire, de scuiparile, de bataile, de chinuirile de tot felul, de batjocurile, de rastignirea pe cruce si de moartea pe cruce a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care toate s-au facut pentru noi si pentru a noastra mantuire. Ne-am pregatit vreme indelungata pentru aceste intampinari, pentru aceste ganduri si simtaminte care ne pun in legatura cu iubirea Mantuitorului aratata pe cruce, ne pune in legatura cu jertfa Mantuitorului nostru Iisus Hristos adusa pentru noi. Fiind lucru mai presus de fire, fiind mai presus de lume, cu greu putem sa apreciem aceste patimiri pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a primit pentru mantuirea noastra si in masura in care le intelegem sau intelegem ceva din ele, stam si noi in fata Domnului Hristos, in fata crucii, stam impreuna cu Sf Ioan Evanghelistul si cu Maica Domnului in apropierea crucii Mantuitorului nostru Iisus Hristos si invatam de la El sa iertam pe vrajmasii nostri. Caci Domnul Hristos a zis: "Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac", iar aceasta a zis-o despre rastignitorii Sai. Invatam de la Domnul Hristos sa ne incredintam toate ale noastre in mainile lui Dumnezeu, caci Domnul Hristos fiind pe cruce, a zis catre Dumnezeu: "Parinte, in mainile Tale imi dau duhul meu". Invatam de la Domnul Hristos sa implinim toate lucrurile pana la deplinatatea lor. Caci il auzim pe Domnul Hristos zicand: "Savarsitu-s-a". Invatam de la Domnul nostru Iisus Hristos ceva despre maretia pocaintei, pentru ca talharul cel bine cunoscator, care sia dat seama ca pentru pacatele lui patimeste, ca pentru ale lui pacate este rastignit impreuna cu Domnul Hristos, care este nevinovat, a zis catre Mantuitorul: "Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta", iar Domnul Hristos i-a raspuns: "Adevar graiesc tie, astazi vei fi cu mine in Rai". Toate acestea pomenindu-le, cerem de la Dumnezeu ajutor ca sa intelegem cat mai bine cele ce s-au facut pentru noi si intelegandu-le, recunostinta noastra sa fie cat mai deplina. Condusi de Sfanta noastra Biserica in aceasta zi de Vinere Mare, in aceasta zi de Vineri intunecata si luminata. Intunecata pentru ca s-a intunecat soarele si s-a cutremurat pamantul, dar si luminata, pentru ca-i luminata de iubirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in care se arata Dumnezeu Insusi, Cel ce este iubire; intru aceasta zi binecuvantata de Dumnezeu ne indemnam unii pe altii cu cuvintele Bisericii si zicem: "Pe cel ce S-a rastignit pentru noi veniti toti sa-L laudam ca pe acesta L-a vazut Maria - e vorba de Maica Domnului - pe cruce si a zis: Desi rabzi rastignire, Tu esti Fiul si Dumnezeul meu". - In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea dumnezeiasca si trupeasca a Mantuitorului nostru Iisus Hristos si pogorarea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricaciune a fost mutat spre viata vesnica. - Vom pomeni cu darul lui Dumnezeu in Sambata cea Mare inmormantarea Domnului Hristos, petrecerea in mormant a Mantuitorului nostru. Vom avea in vedere cele ce s-au petrecut pentru noi si pentru a noastra mantuire in aceasta zi. Si anume, il vom avea in vedere pe Mantuitorul Cel 14

ce a fost in mormant cu trupul, in iad cu sufletul si in Rai ca un Dumnezeu cu talharul, care a fost cu dumnezeirea pretutindeni: si cu trupul in mormant, si cu sufletul in iad, si impreuna cu talharul cel mantuit in Rai. E o zi in care ne aratam nedumerirea si totodata convingerea ca moartea s-a intamplat in viata, ca Viata a primit moartea. Caci zicem: "In mormant, Viata, pus ai fost, Hristoase, si imparatia iadului Tu ai zdrobit". Ne gandim la Mantuitorul nostru Iisus Hristos in care se intalnesc cele potrivnice: moartea si viata. Moartea prin despartirea sufletului de trup si viata prin faptul ca vorbind cu Domnul Hristos noi zicem: "Cand Te-ai pogorat la moarte Cela ce esti fara de moarte, atunci iadul l-ai omorat cu stralucirea dumnezeirii. Iar cand ai inviat pe cei morti din cele de dedesubt, toate puterile ceresti au strigat: Datatorule de viata, Hristoase Dumnezeul nostru, marire Tie". Randuiala Bisericii noastre este ca indata dupa ce se spun cu cantare cuvintele in care facem prohodirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, indata dupa aceea se pomeneste Invierea. Pentru ca noi aducem aminte de moartea celui fara de moarte, aducem aminte prin prohodire de cel ce a murit fara sa moara cu dumnezeirea, si in cazul acesta ne minunam de Domnul nostru Iisus Hristos si nu uitam de invierea Lui. "Desi rabzi rastignire", am zis in vinerea cea mare, "Tu esti Fiul si Dumnezeul meu". Si putem spune in continuare: "Desi esti in mormant, Tu esti Dumnezeul meu". In aceasta sambata a tacerii suntem chemati de Sfanta noastra Biserica in cuprinsul Sfintei Liturghii sa tacem cu gandurile noastre iscoditoare si sa zicem: "Sa taca tot trupul omenesc si nimica pamantesc in sine sa nu gandeasca, caci Imparatul Imparatilor si Domnul Domnului merge sa se junghie si sa se dea de mancare credinciosilor. Si merg inaintea Lui puterile ingeresti cu toata domnia si stapania, heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu cate sase aripi, fetele acoperindu-si si cantand cantarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia". Asa se spune la Sfanta Liturghie. Asa trebuie sa spunem si noi in constiinta noastra, asa trebuie sa gandim si noi despre tainele mai presus de intelegere. Sa taca firea omeneasca cu gandurile ei pamantesti si sa auda, sa asculte, sa vada pe cei care il insotesc pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos in moarte si prin moarte spre invierea cea de a treia zi, pe care o asteptam si pentru care ne-am rugat sa o ajungem ca sa ne inchinam Invierii Mantuitorului nostru Iisus Hristos fara de osanda si sa ne impacam cu toti. Sa le zicem frati celor ce ne urasc pe noi si asa, in ziua Invierii sa strigam: "Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le". Pentru vremea la care am ajuns ne-am rugat de-a lungul intregului post al Pastilor. Am zis la Liturghia Darurilor mai inainte sfintite rugaciune catre Dumnezeu: "Da-ne noua, Bunule sa luptam lupta cea buna, calea postului sa o savarsim, credinta nedespartita sa o pazim, capetele nevazutilor balauri sa le sfaramam, biruitori asupra pacatului sa ne aratam si fara de osanda sa ajungem a ne inchina si Sf Invieri". Am ajuns in ziua Sf Invieri, am ajuns sa ne inchinam Sf Invieri. Biserica insa ne cere ceva anume si zice: "In Ziua Invierii sa ne luminam cu praznuirea si unii pe altii sa ne imbratisam, si sa le zicem frati si celor ce ne urasc pe noi si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le". Intrebarea fireasca pentru fiecare dintre noi este: Ne inchinam cu adevarat Sfintei Invieri? Le zicem frati celor ce ne urasc pe noi? Suntem binevoitori fata de toti oamenii? Daca da, atunci suntem fericiti, pentru ca traim Ziua Invierii intru care dorim sa ne luminam. Spunem ca Pastele Domnului sunt o trecere de la moarte la viata si de pe pamant la cer. Chemam cerul si pamantul sa se veseleasca si zicem: "Cerurile dupa cuviinta sa se veseleasca si pamantul sa se bucure, si sa praznuiasca toata lumea cea vazuta si cea nevazuta ca Hristos a inviat, veselia cea vesnica". Pentru ca stim ca "praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului si inceputul altei vieti vesnice". Si de aceea "laudam pe Pricinuitorul, adica pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Cel unul binecuvantat, Dumnezeul parintilor si preamarit". Avem bucuria sa vedem pe "Soarele dreptatii tuturor viata rasarind", ne gandim la lumina Invierii, la bucuria izvorata din mormantul cel datator de viata al Mantuitorului nostru Iisus Hristos, ne bucuram si noi impreuna cu uncenicii Mantuitorului, care s-au bucurat vazandu-l pe Domnul si raspundem chemarilor Sf Ioan Gura de Aur, care zice: "Toti sa va ospatati din ospatul credintei, toti sa luati bogatia bunatatii. Nimeni sa nu planga pentru saracie, ca s-a aratat imparatia cea de obste, nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate ca iertare din mormant a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de aceea, pradat-a iadul Cel ce s-a pogorat la iad. Si aceasta mai inainte apucand Isaia a strigat: Iadul, zice, s-a amarat intampinandu-Te pe Tine jos, s-a amarat ca s-a stricat, s-a amarat ca s-a batjocorit, s-a amarat ca s-a omorat, s-a amarat ca s-a legat. A luat trup si de Dumnezeu s-a lovit, a luat pamant si s-a 15

intampinat cu cerul, a luat ce a vazut si a cazut intru ce n-a vazut. Unde-ti este moarte boldul? Unde-ti este iadule biruinta? Inviat-a Hristos si tu te-ai surpat. Inviat-a Hristos si au cazut dracii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata vietuieste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in mormant. Ca Hristos inviind din morti incepatura celor adormiti S-a facut. A aceluia este slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin". In aceasta atmosfera traind, suntem cu adevarat oameni care praznuim Invierea Mantuitorului si dam slava celui ce a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand. Interviu difuzat in Vinerea Mare (1998) la Radio Romania Actualitati Trei argumente impotriva ecumenismului 1) Nu are temei patristic Nici un sfant nu a fost ecumenist si nu s-a rugat impreuna cu cei de alte confesiuni. Din contra, multi sfinti s-au opus ecumenismului si discutiilor cu ereticii. Cat despre rugaciunea impreuna cu ereticii, fiind interzisa de Sfintele Canoane, sfintii nu doar ca nu s-au rugat, dar chiar au strigat cu glas mare impotriva acestei grave calcari a canoanelor. De exemplu, Sf. Efrem Sirul a zis: Vai acelora care se intineaza cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeiestile Scripturi! Vai de cei citi murdaresc sfinta credinta cu eresuri sau incheie vreo intelegere cu ereticii! 2) Nu se stie prea clar ce este Nimeni nu stie ce este ecumenismul. Chiar un episcop foarte ecumenist - PS Serafim Joanta, o recunoaste. Nu doar ca nimeni nu stie, dar multi ortodocsi vad ce vor in ecumenism si mai ales vad ce pare bun: intalniri reciproce de cunoastere si intelegere, actiuni impreuna impotriva ateismului, pace si bunaintelegere intre confesiuni, calea pentru unitatea crestinilor, etc. Oricare dintre aceste viziuni, daca ar fi sa le luam separat, nu doar ca sunt bune, dar nici nu e nevoie de o idelogie ca sa se manifeste. Daca suntem ortodocsi, oricum trebuie sa plinim toate acestea, la ce ne trebuie o ideologie pentru asta? Ortodocsii au coexistat in istorie cu multe confesiuni si religii. Au trait in pace chiar si cu turcii si nu au avut ecumenismul ca sa ii invete cum sa o faca. Insa niciodata nu ei au fost sursa conflictelor, niciodata nu au pornit razboaie sau opresiuni. Daca ceilalti au facut-o, sa se impace ei intre ei, pentru ca noi ca ortodocsi oricum suntem datori sa purtam crucea fara incrancenare, iar testamentul unui martir al temnitelor comuniste este graitor: Sa nu ne razbunati! Nu doar el, ci toti ortodocsii care au murit si au fost oprimati de alte culte si de alte religii, nu au spus altceva vreodata. Prin urmare, argumentul ca ecumenismul e necesar deoarece facem pace intre noi este hilar: ortodocsii au fost tot timpul in pace cu toti si cu Dumnezeu, doar cu vrajmasul diavol sunt pururea in razboi ortodocsii - ori cu acesta nu vrem si nu trebuie sa facem pace. Cu atat mai grav este ca nu stim ce inseamna ecumenismul, cu cat vedem ca deja a devenit o ideologie, cu institute, cu program, cu centre de studiu, etc. Ori a face ecumenism cata vreme nici nu stim ce inseamna nu poate fi decat falimentar pentru unitatea noastra, a ortodocsilor. Si vedem cum lupta pentru unitate cu ereticii aduce dezbinare intre ortodocsi. Noi nu am realizat inca unitatea deplina a ortodocsilor, pe schismaticii stilisti nici nu ii bagam in seama, desi au aceeasi credinta cu noi, dar pe ereticii protestanti care injura pe Maica Domnului ii numim frati in Hristos si ne pupam cu ei. 3) Pica bine pentru antihrist O singura supra-religie in care sa nu mai exista conflicte intre oameni si neintelegeri si in care fiecare sa cedeze la lucrurile care ne despart este ceea ce isi doreste antihrist. Cand o sa vina, o sa puna mana pe ea si o sa se puna pe el in locul lui Hristos. Daca ortodocsii se roaga impreuna cu ereticii, ei calca in picioare canoanele. Cei care calca in picioare canoanele, pierd Duhul Sfant si ajung in rataciri si mai mari decat rugaciunea impreuna cu ereticii. Ora vrajmasul nu doreste altceva decat sa ne rupem de Dumnezeu. Chiar daca in aparenta parem ortodocsi, facem slujbe ortodoxe, avem biserici frumos pictate si icoane minunate, cat timp nu avem Duhul Sfant suntem ai vrajmasului. E cu totul de mirare ca vedem cum se construieste sub ochii nostri statul global, politica globala, sistemul economic global, dar cand vedem ca se pun bazele unei religii globale, ne facem ca ploua si intram in hora. Inca unul Dincolo de aceste argumente, ierarhii ecumenisti ar trebui sa se gandeasca si la faptul ca Biserica trebuie sa fie si soborniceasca si sa asculte de glasul poporului care nu vrea ecumenism. Asa cum inaintasii lor care au semnat unirea cu papa au regretat mai apoi cand poporul nu mai venea in bisericilor unde slujeau ei, poate ca 16

asa o sa se intample si acum. Fereasca Dumnezeu ca acesti ierarhi care iubesc atat de mult pe eretici incat uita de oile lor sa se amageasca si sa vada oi pe capre. Poveste cu tlc Privind prin gaura din perete, un oricel vzu pe fermier i pe soia sa desfcnd un pachet. "Oare ce se afl acolo?" se ntreb oricelul. A fost ngrozit s vad c n pachet era o capcan pentru oareci. ntorcndu-se la ferm, oricelul ddu de veste tuturor despre ceea ce vzuse. "Este o capcan pentru oricei n cas! Este o capcan pentru oricei n cas!". Gina a cloncnit, i-a ridicat capul i a spus: "Domnule oarece, i pot spune doar att. neleg c este o problem grav pentru dumneata, dar nu are nici o consecin asupra mea. Nu pot fi deranjat de aceast informaie". Apoi oricelul se duse la porc i i spuse: "Este o capcan pentru oricei n cas!" Porcul a fost impresionat, dar a rspuns: "Regret domnule oarece, nu pot face nimic, poate doar s m rog pentru tine. Poi s fii sigur c eti n rugciunile mele viitoare". oricelul s-a dus apoi la vac i i-a zis i ei: "Este o capcan pentru oricei n cas!" Vaca i-a rspuns: "Domnule oricel, mi pare ru pentru tine, dar n ceea ce m privete pe mine aceast capcan nu m poate rni n nici un fel". n cele din urm, oricelul s-a ntors n cas foarte dezndjduit i s-a decis s nfrunte de unul singur capcana. n acea noapte s-a auzit un sunet care vestea c ceva fusese prins n capcan. Soia fermierului se grbi s vad despre ce este vorba, dar din cauza ntunericului nu a vzut c n capcan era coad unui arpe mare i veninos. Aa c acesta o mucase. Fermierul se grbi cu soia sa la spital, apoi o aduse acas cu febr mare. Toat lumea tie c un bun remediu mpotriva febrei este supa de pui, aa c fermierul se duse i sacrific gina. Cu toate acestea, starea soiei sale se nrutea. Prietenii i vecinii veniser s stea cu ea, iar ca s i poat hrni fermierul tie i porcul. Soia fermierului nu se nsntoi i n cele din urm a murit. La nmormntare au venit att de multe persoane nct fermierul a sacrificat i vaca pentru a-i hrni pe toi. oricelul privea acum prin gaura din perete cu multa tristee... Morala: Toi suntem ntr-o cltorie numit via. Atunci cnd auzi c cineva are o problem i crezi c nu te privete, adu-i aminte c dac unul dintre noi este ameninat, noi toi suntem n pericol. Tradarea lui Iuda Iuda - singurul Apostol de fel din Iudeia - incepuse de mult sa se instraineze de Domnul. El trebuia sa-L fi parasit inca din Galileia, cand osandise, in adancul sufletului sau, cuvantarea Mantuitorului despre painea vietii si cand multi dintre primii Ucenici se departasera de Domnul. Fara sa creada in mesianitatea si dumnezeirea lui Iisus, el continuase totusi sa-L urmeze, nadajduind mereu ca Domnul va intemeia pana in cele din urma mult asteptata imparatie mesianica a lui Israel, pe care el si multi altii o intelegeau ca avand caracter politic-pamantesc. Ce dezamagit se va fi simtit Iuda Iscarioteanul, cand Domnul refuzase ofertele multimilor de a-L proclama rege si cand il auzea vorbind despre drumul Crucii! Iuda regreta adesea, in adancul sufletului sau, ca nu reuseste sa abata pe Iisus spre idealul sau inferior si spre preocuparile sale terestre. Incetul cu incetul, diavolul pusese astfel stapanire pe inima lui. Acum el il impinge in prapastia miseliei, punandu-i in suflet gandul tradarii. Iuda ia deci intr-ascuns contact cu adversarii Mantuitorului, afla locul si data convocarii sinedriului si dupa cateva zile, adica Miercuri, spre seara, lasa pe Domnul si pe ucenici in Betania, in casa lui Simon Leprosul, si vine de-a dreptul in casa arhiereului Caiafa, spre a face sinedristilor urmatoarea odioasa propunere: "Ce-mi veti da mie, si eu il voi da pe El voua? Iar ei iau dat treizeci de arginti. Si de atunci (Iuda) cauta prilej sa-L predea". Desi tradarea lui Mesia fusese prezisa in Vechiul Testament, si desi Domnul cunostea mai demult pe tradator, Iuda nu e deci un predestinat, cum il prezinta anumiti teologi protestanti, care manifesta fata de el o oarecare compa-timire si care incearca sa sustina ca el a indeplinit un rol necesar in actul mantuirii. Sf Evanghelii ne arata ca nici o circumstanta atenuanta nu se poate invoca in favoarea lui, ca sa fie iertat, ori ca sa i se micsoreze vina. Ele ni-l infatiseaza lucrand din proprie initiativa si ne arata ca prinderea Mantui-torului, care fusese hotarata irevocabil de sinedriu, se putea face si fara el. Oferta lui serveste doar ca sa grabeasca arestarea Domnului. Tradarea savarsita de Iuda e deosebit de grava, avand la baza pierderea credintei in Domnul. Izvorul ei nu sta insa numai in pierderea credintei, cum cred cativa comentatori, ci si in iubirea de arginti, aceasta cumplita desfigurare a caracterului omenesc. Evangheliile ne spun deci cu drept cuvant ca Iuda a vandut, 17

pentru agonisire de castig urat, pe Cel fara de pret si ca pentru aceasta a dobandit el osanda cea vesnica. Tradarea, ca si apostasia, e ca atare expresia celei mai infioratoare decadente morale si religioase. Iuda isi vinde fara necesitate invatatorul si primeste in schimb 30 de arginti. Cand ofera lui Iuda aceasta suma, sinedriul crede ca respecta porunca lui Moise, care stabilise ca cel care va ucide fara voie un sclav apartinand unui iudeu, sa-si rascumpere greseala achitand stapanului pagubit prin fapta sa 30 de arginti. Fara sa-si dea seama, sinedriul implineste insa profetia mesianica facuta de Zaharia, care anunta ca Hristos va fi vandut pentru aceasta suma derizorie. Dupa Sf. Marcu (XIV, 11) si Sf. Luca (XXII, 5), sinedriul promite aceasta suma. Dupa Sf. Matei (XXVI, 15), el o achita chiar in sedinta, desigur insa numai partial, sub forma de arvuna. De acum, Iuda cauta prilejul cei mai potrivit pentru arestarea Lui. Prezicerea tradarii si demascarea tradatorului Acestea urmeaza in Evanghelie a 4-a, indata dupa talcuirea scenei cu spalarea picioarelor. Domnul se afla la masa, inconjurat de cei 12 Ucenici. El are in dreapta pe Sf. Ioan, iar in stanga fie pe Sf. Iacob, fie mai probabil pe Iuda Iscarioteanul. Parerea ca Iuda se afla in imediata vecinatate a lui Iisus se intemeiaza pe consideratiunea ca el primea adesea dispozitii gospodaresti de la Domnul, iar la Cina Domnul ii intinde direct o imbucatura muiata in blid si-i adreseaza cateva cuvinte fara a fi auzit de ceilalti ucenici. Sf. Evanghelist Matei intra direct in miezul discutiunilor si faptelor de la Cina, spunand: "Iar facandu-se seara, s-a asezat Iisus la masa cu cei 12 ucenici ai Sai. Si pe cand mancau ei, a zis: Adevar graiesc voua: Unul din voi Ma va vinde. Iar ei intristandu-se foarte, au inceput a-L intreba fiecare: Nu cumva sunt eu, Doamne? Iar El raspunzand a zis: Cel ce a intins cu Mine mana in blid, acela va sa Ma vanda. Ci Fiul Omului va merge, precum este scris pentru EI, dar vai aceluia prin care Fiul Omului se vinde. Atunci Iuda, cel ce L-a vandut pe El, a intrebat: Nu cumva sunt eu, Invatatorule? Zis-a lui: Tu ai zis!". Domnul prezisese de mult tradarea unuia dintre Ucenicii Sai si aratase ca drumul Crucii constitue singura cale pentru implinirea planului divin de mantuire a lumii. Acum, El arata din nou ca tradarea nu era necesara si face o ultima incercate pentru convertirea lui Iuda. Nu vrea sa-l dea pe fata cu glas tare, ca sa nu-l umileasca in fata celorlalti ucenici si sa nu-i faca anevoioasa marturisirea pacatului. Il demasca deci in chip indirect, preferand sa intristeze pe ceilalti 11. Totodata ii atrage atentia asupra infricosatei osande ce-l asteapta. Avand constiinta curata, toti ucenicii se intristeaza si se desvinovatesc rand pe rand. Ii imita si Iuda, cu cinism, dar nu fiindca se credea nevinovat, ci pentru ca voia sa nu se dea pe fata. Iar Domnul ii raspunde in soapta, vadindu-i gandul si incercand sa-i schimbe hotararea. Sf. Evanghelist Ioan, completand pe sinoptici, ne spune ca Mantuitorul, dupa ce a constatat ca nici spalarea picioarelor, nici cele 2 aluzii la gandul tradarii nu misca inima lui Iuda Iscarioteanul "s-a tulburat cu duhul si a marturisit si a zis: Amin, amin graiesc voua, ca unul din voi Ma va vinde. Deci se uitau ucenicii unul la altul, nepricepand de cine vorbeste. Si era culcat la sanul lui Iisus unul din Ucenicii Lui, pe care il iubea Iisus. Deci a facut semn acestuia, Simon Petru si I-a zis: Spune, cine este cel de care vorbeste? Si lasandu-se acela pe pieptul lui Iisus, I-a zis: Doamne, cine este? Raspuns-a Iisus: Acela este, caruia Eu intingand painea, i-o voi da. Si intingand painea, a luat si a dat lui Iuda al lui Simon Iscariotul. Si dupa paine, atunci a intrat in el Satana. Deci i-a zis Iisus: Ceea ce ai sa faci, fa mai degraba. Si nimeni din cei ce sedeau la masa n-au stiut pentru ce i-a zis aceasta; ca unii socoteau, de vreme ce Iuda avea punga, ca ii zice Iisus: Cumpara cele ce ne trebuie pentru sarbatoare, sau sa dea ceva saracilor. Deci, dupa ce a luat painea, a iesit indata; si era noapte". Nici un Apostol nu stia cine e tradatorul. De aceea, fiecare cauta sa se desvinovateasca, zicand rand pe rand: "Nu cumva sunt eu, Doamne?". Aceasta arata ca Iuda nu facuse nici un gest care sa-l tradeze. Acuzarea care planeaza astfel asupra tuturor e grozava, apasatoare. Pentru limpezirea ei, Sf. Petru, care statea mai departe de Domnul, roaga pe Sf. Ioan sa intrebe pe Domnul. Ucenicii nu aud scurta convorbire dintre Domnul si Ioan si nu inteleg sensul gestului de iubire si intiitate pe care Domnul il arata lui Iuda, cand ii inmaneaza direct o bucata de paine inmuiata in mancare. La beduini si felahi, s-a pastrat pana in zilele noastre obiceiul de a onora pe un oaspete inmanandu-i direct o bucata de paine sau de mancare. Gestul Mantuitorului fata de Iuda, aratand iubire, cinstire si familiaritate, e deci inca o incercare de a-i deschide sufletul spre pocainta. Daca Iuda si-ar fi revenit macar cu acest prilej, el ar fi fost salvat. Dar el refuza si aceasta licarire de gratie divina. In loc de cainta si remuscare, el se simte umilit si se turbura cu totul, caci nimic nu-i mai suparator pentru cei rai, decat sa primeasca dovezi de iubire de la cei pe 18

care-i urasc pe nedrept. Iuda se simte infrant. De aceea, dupa spusele Evanghelistului Ioan, Satan intra definitiv intr-insul. In loc de cainta, el are deci si indrazneala sa mai intrebe: "Nu cumva sunt eu, invatatorule?", si sa auda din gura lui Iisus raspunsul: "Tu ai zis", adica "este asa cum zici tu insuti". Domnul stie dinainte ce drum il asteapta si nu-l ocoleste. De aceea spune tradatorului: "Ce vrei sa faci, fa mai repede!". Si Iuda paraseste pentru totdeauna pe Domnul, trecand cu totul in tabara adversarilor Sai, pierzand cu desavarsire calea spre mantuire si afundandu-se in bezna noptii si a osandei celei vesnice. Ceilalti ucenici nu auzisera ultimele cuvinte adresate de Domnul lui Iuda Iscarioteanul in timpul acestei penibile discutii. Cand il vad iesind, ei socotesc ca-i trimis de Domnul sa faca cumparaturi pentru praznicul Pastilor, ori sa imparta ajutoare saracilor, ca si in alte imprejurari similare. Ei nu-si dadeau seama ca de acum Domnul il lasase definitiv in voia diavolului. Numai Ioan, care statea rezemat la pieptul lui Iisus, aflase ce-i spusese Domnul si putuse informa in taina si pe Ap Petru, asezat seva mai departe de Iisus. Cand Iuda Iscarioteanul paraseste sala Cinei, Mantuitorul ramane numai cu cei 11 Apostoli. Dupa plecarea lui Iuda, urmeaza instituirea Sf Euharistii si impartasirea ucenicilor cu Trupul si Sangele Domnului. Nu subscriem asadar ca Iuda ar fi parasit sala Cinei dupa Sf Euharistie, ce cauta a se intemeia pe Sfantul Luca, ci parerea ca Sf. Euharistie urmeaza dupa aceasta scena, asa cum ne informeaza Sf. Matei si Sf. Marcu si cum ne sugereaza Sf. Ioan, cand plaseaza prezicerea tradarii si demascarea tradatorului indata dupa spalarea picioarelor si asezarea la masa. De altfel ar fi fost prea grozava lipsa de simtire a lui Iuda, daca ar fi luat parte si la taina impartasirii cu Trupul si Sangele Domnului, al carei realism il scandalizase inca din Galileia, pentru ca indata dupa aceea sa mearga la sinedristi sa ceara ostasi ca sa prinda pe Domnul. Ca n-a comis si aceasta infricosata ratacire, nu-i de mirare - el era capabil de orice ticalosie - dar, pentru Sf. Euharistie Domnul anume a voit si ramana numai cu adevaratii Sai Ucenici. Sf. Ioan Gura de Aur, in omilia despre tradarea lui Iuda, demonstreaza in chip neindoielnic ca Iuda s-ar fi putut salva, daca ar fi voit. Iuda nu poate fi socotit asadar ca un tip al predestinatiei absolute, cum s-a incercat. In repetate randuri, Mantuitorul il cheama, la pocainta, si-i arata harul iertarii si al iubirii divine. Dar Iuda refuza de buna voie orice chemare. Tradarea lui nici nu era necesara pentru arestarea Mantuitorului, caci aceasta fusese hotarata de capeteniile iudeilor mai inainte de interventia lui spontana. Ca tradarea a fost prestiuta de Dumnezeu si prezisa de Prooroci si de Mantuitorul, e adevarat; dar prestiinta nu-i echivalenta cu predestinatia, iar omul ramane toata viata stapan pe voia sa si liber sa dea ascultare fie poruncii lui Dumnezeu, fie ispitei diavolului. Iar Iuda urmeaza sugestia diavolului si se pierde in noaptea pacatului, parasind iremediabil pe Domnul. Cuvant de Sf Paste De este cineva credincios si iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de acest Praznic frumos si luminat. De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, intru bucuria Domnului sau. De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi plata cea dreapta. De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca. De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea, sa nu se indoiasca nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit. De a intarziat cineva pana in ceasul al noualea, sa se apropie, nicidecum indoindu-se. De-a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel din urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel din urma miluieste si pe cel dintai mangaie; si acelui plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; s i gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda. Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru: si cei dintai si cei de-al doilea luati plata. Bogatii si saracii, impreuna bucurati-va. Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua. Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi. Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu iasa flamand. Gustati toti din ospatul credintei: impartasiti-va toti din bogatia bunatatii. Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat imparatia cea de obste. Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate ca din mormant, iertare a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului; si a stins-o pe ea cel ce a fost tinut de ea. Pradat-a iadul, Cel ce s-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune fiindca a gustat din Trupul Lui. Si aceasta mai inainte intelegand-o, Isaia a strigat: Iadul s-a amarat intampinandu-Te pe Tine jos: amaratu-s-a ca s-a stricat. S-a amarat ca a fost batjocorit; s-a amarat ca a fost omorat, s-a amarat ca s-a surpat, s-a amarat ca a fost legat. 19

A prins un trup si de Dumnezeu a fost lovit. A prins pamant si s-a intalnit cu cerul. A primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu vedea. Unde-ti este moarte, boldul? Unde-ti este iadule, biruinta? Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit. Sculatu-s-a Hristos si au cazut diavolii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata stapaneste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut. Lui se cuvine slava si stapanire in vecii vecilor. Amin! Sfantul Ioan Gura de Aur Randuiala luarii aminte la sine pentru cel ce traieste in lume Sufletul tuturor indeletnicirilor in Domnul este luarea-aminte. Fara luare-aminte toate aceste indeletniciri sunt sterpe, moarte. Cel ce voieste sa se mantuiasca trebuie sa-si randuiasca viata in asa fel ca sa poata pastra luarea-aminte la sine nu numai in insingurare, ci chiar si in imprastierea in care imprejurarile il trag uneori impotriva vointei sale. Frica de Dumnezeu sa traga in cumpana inimii mai greu decat toate celelalte simtiri: atunci va fi usor sa pastrezi luarea-aminte la sine atat in linistea chiliei, cat si in mijlocul zarvei care te impresoara din toate partile. Infranarea cu dreapta-socotinta de la mancare, micsorand aprinderea sangelui, ajuta foarte mult luarii-aminte la sine; iar infierbantarea sangelui - care vine fie din prisosul de mancare, fie din miscarile puternice ale trupului, fie din focul maniei, fie din betia slavei desarte, precum si din multe alte pricini - naste o multime de ganduri si inchipuiri; altfel spus, naste imprastiere. Prima porunca pe care Sf Parinti o dau celui ce vrea sa ia aminte la sine e infranarea cu masura, egala, statornica, de la mancare. Dupa trezirea ta din somn - ce preinchipuie desteptarea din morti a tuturor oamenilor - indreapta-ti gandul catre Dumnezeu, adu jertfa lui Dumnezeu incepaturile gandurilor mintii, care n-a primit inca nici o intiparire desarta. In liniste, cu mare luare-aminte, dupa ce ai implinit tot ce este de trebuinta pentru trupul ce se scoala din somn, sa citesti obisnuita pravila de rugaciune, ingrijindute nu atat ca rugaciunea sa fie multa, cat ca ea sa fie savarsita cu luare-aminte - si, din pricina luarii-aminte, sa sfinteasca si sa dea viata inimii prin strapungerea si mangaierea pe care le aduce rugaciunea. Dupa pravila de rugaciune, ingrijeste-te iarasi, din toate puterile, sa fii cu luareaminte; citeste Noul Testament si mai ales Evanghelia. Cand citesti acestea, ia aminte la toate poruncile si sfaturile lui Hristos, ca dupa indreptarul lor sa iti poti randui toata lucrarea, atat vazuta, cat si nevazuta. Cat de mult sa citesti, asta o hotarasc puterile omului si imprejurarile. Nu trebuie ingreunata mintea cu citire de prisos a rugaciunilor si a Scripturii, si nici nu trebuie ca omul sa isi paraseasca indatoririle pentru a se indeletnici fara masura cu rugaciunile si citirea. Asa cum prisosul de mancare aduce in neoranduiala pantecele si il imbolnaveste, si intrebuintarea fara masura a hranei duhovnicesti slabeste mintea, pricinuindu-i sila fata de indeletnicirile evlavioase, si aduce asupra ei trandavia. Pentru incepator, Parintii randuiesc rugaciuni dese, insa nu lungi. Atunci cand mintea va creste cu statura duhovniceasca, va fi in stare sa se roage neincetat. De crestinii ce au ajuns la starea varstei desavarsite in Domnul vorbeste Apostolul cand spune: "Voiesc, dar, ca sa se roage barbatii in tot locul, ridicandu-si mainile curate, fara manie si indoire", adica fara patima si fara nici o imprastiere sau robire a mintii. Ceea ce se potriveste barbatului nu se potriveste inca pentru prunc. Luminat fiind, prin rugaciune si citire, de catre Soarele Dreptatii, de Domnul nostru Iisus Hristos, sa iasa omul la lucrul sau de fiecare zi, luand aminte ca in toate faptele si cuvintele sale, in toata fiinta lui sa imparateasca si sa lucreze atotsfanta voie a lui Dumnezeu, care este descoperita si lamurita oamenilor in poruncile evanghelice. De se vor intampla minute libere de-a lungul zilei, intrebuinteaza-le pentru a citi cu luare aminte rugaciuni alese, ori cateva locuri alese din Sf Scriptura, si prin acestea intareste-ti din nou puterile sufletesti, istovite de lucrarea desfasurata in mijlocul desertaciunii lumii. De nu vei avea asemenea minute de aur, sa-ti para rau dupa ele ca dupa o comoara. Ceea ce ai pierdut astazi nu trebuie sa mai pierzi in ziua urmatoare, fiindca inima noastra lesne se deda nepasarii si uitarii, din care se naste intunecata necunostinta, atat de pierzatoare pentru lucrarea lui Dumnezeu, pentru lucrarea mantuirii oamenilor. De se va intampla sa zici ori sa faci vreun lucru potrivnic poruncilor lui Dumnezeu, neintarziat sa vindeci greseala prin pocainta si prin pocainta nefatarnica intoarce-te la calea lui Dumnezeu, de la care te-ai abatut prin calcarea voii Lui. Nu te abate alaturi de calea lui Dumnezeu! Gandurilor, visarilor si simtirilor care vin, adu-le impotriva, cu credinta si smerenie, poruncile evanghelice, graind impreuna cu patriarhul Iosif: "Cum voi face eu acest lucru rau, si sa pacatuiesc inaintea lui Dumnezeu ?". Cel ce ia aminte la sine dator este sa se fereasca de orice inchipuire indeobste, oricat de atragatoare si cu bun chip ar parea ea; orice inchipuire este o 20

ratacire a mintii in afara adevarului, pe taramul nalucilor lipsite de fiinta si de putinta de a lua fiinta, care lingusesc mintea si o insala. Urmarile inchipuirii si visarii: pierderea luarii-aminte la sine, imprastierea mintii si impietrirea inimii la rugaciune; de aici se naste neoranduiala sufleteasca. Seara, mergand spre somn (care fata de viata zilei care s-a scurs este asemenea unei morti), cerceteaza lucrurile pe care le-ai facut de-a lungul acelei zile. Pentru cel ce duce viata cu luareaminte, aceasta cercetare nu e anevoioasa - fiindca din pricina luarii-aminte la sine este nimicita uitarea, atat de proprie omului imprastiat. Asadar: dupa ce ti-ai adus aminte toate pacatele pe care le-ai savarsit cu lucrul, cu cuvantul, cu gandul, cu simtirea, adu pentru ele pocainta lui Dumnezeu cu hotararea de a te indrepta, care e chezasia inimii pentru pocainta ta. Apoi, dupa ce ti-ai facut pravila de rugaciune, incheie cugetand la Dumnezeu, ziua pe care ai inceput-o cugetand la Dumnezeu. Unde merg toate gandurile si simtirile omului adormit ? Ce stare tainica este somnul, in timpul caruia sufletul si trupul sunt vii si totodata nu traiesc, sunt straine de constiinta vietii lor, ca si cum ar fi moarte ? Somnul este la fel de neinteles ca moartea. In timpul lui sufletul se odihneste, uitand cele mai crunte amaraciuni si necazuri lumesti, dupa asemanarea odihnei sale vesnice; iar trupul!... de vreme ce el se scoala din somn, negresit va si invia din morti. Grait-a marele Agaton: "Este cu neputinta ca fara mare luare-aminte la sine sa sporeasca omul in vreo fapta buna". Sfantul Ignatie Briancianinov Cum ne inseala diavolul Diavolul nu se multumeste cu faptul ca ataca omul, ci foloseste cele mai potrivite modalitati ca sa-l invinga. Foloseste multe siretenii. Sub aspectul razboinic este cel mai priceput strateg al veacurilor. Sf Nicodim Aghioritul spune privitor la acest fapt: "Trei sunt cauzele, datorita carora a devenit diavolul foarte priceput si foarte siret in razboiul impotriva omului: a) deoarece acesta si slujitorii lui, demonii, sunt duhuri firesti, subtiri si sunt inventivi in toate, si in stratageme de neinteles, si in scorniri; b) diavolul impreuna cu demonii, fiind de sapte mii trei sute de ani, datorita acestei vechimi a devenit foarte invatat in inselaciuni; si c) deoarece diavolul si demonii, atacand pe toti oamenii de la Adam si pana acum, si mai ales pe sfintii si pustnicii luminati prin asceza si contraatacati de acestia, au invatat prin experienta si prin razboi mai multe inselaciuni si uneltiri, sau exersat si au devenit foarte priceputi, precum spun acest lucru si Sf Isaac, si Sf Simeon Noul Teolog, si Macarie cel Mare. Diavolul e foarte inventiv, foarte priceput luptator. Foloseste multe inselaciuni. De aceea spune Sf Ap Pavel: "Imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu ca sa puteti sta impotriva uneltirilor diavolului". Dar, chiar daca acela e foarte inventiv si foarte priceput, si experienta Bisericii este mare. Cea mai mare experienta o ofera Biserica noastra in razboiul impotriva diavolului. Sfintii nu numai au cunoscut toate "mijloacele" celui viclean, dar au si reusit prin harul lui Dumnezeu si prin lupta lor personala sa le neutralizeze si sa ajunga la indumnezeirea lor dupa har. Din experienta si invatatura sf vom vedea in partea aceasta unele din atat de multele inselaciuni pe care le foloseste diavolul. Vom enumera unele din inselaciunile lui. 1) Foloseste multe capcane impotriva crestinului si se lupta sa gaseasca metoda potrivita pentru orice. Apostolul Pavel vorbeste despre aceste curse pe care le intinde diavolul omului. Vrea ca episcopul sa nu fie de curand botezat, "ca nu cumva trufindu-se sa cada in osanda diavolului. Dar el trebuie sa aiba si marturie buna de la cei din afara, ca sa nu cada in ocara si in cursa diavolului. De asemenea, in alt loc vorbeste despre cum "sa scape din capcana diavolului". Imaginea capcanei porneste de la vanarea animalelor salbatice. Astfel si diavolul ca vanator al sufletului omului, foloseste multe capcane ca sa-l prinda. De aceea Sfantul Ioan Sinaitul sustine ca este preferabil sa luptam cu oamenii, care uneori sunt salbatici si alteori se caiesc, decat cu demonii, "cu cei pentru totdeauna infuriati si inarmati impotriva noastra". In mod obisnuit, noi oamenii ne intristam cand ne supara semenii nostri si consideram mare incercare razboiul lor impotriva noastra si in acelasi timp nu dam nici o importanta razboiului interior care vine de la demoni, care sunt mai groaznici. Experienta Bisericii a demonstrat ca trebuie sa dam o mai mare atentie si greutate razboiului provenit de la demoni. La inceput diavolul nu cunoaste exact prin ce patimi este infrant sufletul. Ataca prin diferite patimi omul. "Seamana, dar nu stie daca va secera". Seamana ganduri de curvie, ganduri de defaimare, ganduri ale tuturor celorlalte patimi. Si carei patimi vede sufletul ca se inclina, cu aceasta il si hraneste (avva Matei). Sf Sinclitichia invata ca, ori de cate ori diavolul nu poate sa schimbe un suflet prin saracie, atunci prezinta ca momeala bogatia. Daca nu poate sa faca nimic prin ofense si ocari, promoveaza laude si faima. Cand este 21

infrant prin sanatate, atunci imbolnaveste trupul. Cand nu poate sa insele omul prin placeri, se straduieste s-o faca prin suferinte involuntare, adica prin dureri. Si astfel creeaza multe boli ca sa constranga omul sa inceteze sa iubeasca pe Dumnezeu. Prin acestea se vede ca diavolul ataca metodic omul. Se straduieste sa gaseasca punctul slab, apoi in acel punct intoarce intreaga lui furie razboinica. Si in acest mod stapaneste omul, daca fireste, ultimul nu cunoaste modalitatile potrivite ca sa il opreasca. 2) Inselaciunile si scornirile diavolului sunt proportionale cu modul de viata pe care il duce omul. Nu ataca in acelasi mod pe toti oamenii. Adica, intr-un fel ataca pe cel casatorit si in alt fel pe cel necasatorit. Intr-un fel pe isihast si in alt fel pe chinovit. Intr-un fel pe cel incepator si in alt fel pe cel avansat in viata duhovniceasca. Pentru fiecare mod de viata are si ispita corespunzatoare. Atanasie cel Mare in viata lui Antonie cel Mare scrie ca, atunci cand Antonie a vrut sa urmeze viata monahala, diavolul s-a straduit sa il abata "prezentand amintirea bogatiilor, tutela surorii, familiaritatea neamului, lacomia iubirii de slava, felurita placere a hranei, comoditati ale vietii si in sfarsit, asprimea virtutii si ca mult este chinul acesteia. Sugera boala trupului si lungimea timpului". Diavolul in aceasta situatie creeaza multe piedici, simpatia multor persoane, dificultatea virtutii, nereusita etc. Este bine cunoscut faptul ca aproape toti oamenii sunt stingheriti sa inainteze in viata duhovniceasca de asemenea ganduri ca, adica, este de nereusit virtutea si pastrarea poruncilor lui Hristos. Gandul ca acestea nu sunt pentru noi, ca nu pot sa fie realizate astazi este clar diavolesc. Sf Ioan Sinaitul spune ca monahii chinoviti sunt atacati si, desigur, trebuie sa se lupte mai mult in patimile mancarii si irascibilitatii, adica ale furiei. Prin aceste modalitati ataca diavolul aici. In cei supusi pune dorinta dobandirii de mari virtuti, care sunt pentru isihasti. Slujitorilor neincercati diavolul le pune ganduri sa caute cu ardoare lucruri exagerate. Daca, spune Sfantul Ioan, analizezi gandirea slujitorilor neincercati, vei gasi multe intelesuri ratacite, precum "dorinta de liniste, de post excesiv, de rugaciune nevisatoare, de limita a nedesertaciunii, de amintire a unei iesiri de neuitat, de priveghere permanenta, de calm desavarsit, de tacere adanca, de puritate exagerata". Si, desigur, nu sunt nedemne de cautare asemenea izbanzi, dar cand sunt cautate inoportun, si mai ales fara binecuvantare de la un parinte cu darul deosebirii, sunt capcanele diavolului. In timp ce pe slujitori ii supara diavolul prin cautarea linistii, dimpotriva la isihasti vine si cu ganduri prin care "fericeste ospitalitatea supusilor, slujirea, iubirea frateasca, instruirea impreuna, ajutorarea celor bolnavi". Inca pe slujitori diavolul ii ataca in diferite moduri. Uneori ii pangareste prin infectii trupesti si ii face insensibili si alteori ii face nelinistiti. Uneori ii conduce la uscaciune si nerodnicie, ii arunca in lacomie, in trandavie pentru rugaciune si alteori ii face somnolenti si plictisiti. Si asta o face ca sa creeze impresia ca nu au nici un folos din ascultare (Sfantul Ioan Sinaitul). In consecinta, corespunzator cu modul vietii noastre, primim si atacurile celui viclean. 3) De asemenea, suntem atacati potrivit cu timpul zilei, intr-un fel suntem atacati dimineata, altfel seara si altfel ziua. Exista un demon special care este "premergatorul duhurilor" si ne ataca imediat ce abia ne trezim din somn "de primul gand pangarindu-ne noi". Primul gand este prima cugetare care vine in mintea noastra dupa trezire (Sfantul Ioan Sinaitul). Parintii invata ca primul gand trebuie sa-l dam lui Dumnezeu. Pentru ca daca omul invata imediat dupa trezire sa se roage, adica sa dea primul gand lui Dumnezeu, atunci toata ziua va avea amintirea lui Dumnezeu. Diavolul cunoaste acest lucru si se straduieste sa murdareasca primul gand. Exista insa si alt demon, dupa cum spune Sfantul Ioan Sinaitul, care abia ce ne intindem in pat tinteste impotriva noastra viclene si spurcate reamintiri, incat sa dormim cu ganduri murdare si sa vedem vise spurcate si din trandavie sa nu ne ridicam pentru rugaciune. Inca, si in timpul somnului vin demoni si se straduiesc prin vise sa pangareasca omul si sa-l faca sa se scoale indispus: Se intampla si urmatorul paradox. Demonii in timpul in care dormim aduc in noi cuvinte ale psalmilor pe care le studiem, pe durata somnului, "ca sa ne inalte spre trufie" (Sfantul Ioan Sinaitul). Desigur, acest lucru este si din harul lui Dumnezeu, dar si din continuu studiu al psalmilor pe durata zilei. Dar diavolul exploateaza acest lucru si creeaza propria lui ispita, incat sa ne arunce in trufie. Si Sfintii Parinti invata ca, oricare izbanda care nu creeaza trufie si vanitate este de Ia Dumnezeu, in timp ce orice creeaza ingamfare este de la diavol. Un razboi este ziua si altul noaptea. Sfantul Nil mentioneaza ca noaptea demonii urmaresc sa tulbure pe invatatorul duhovnicesc cu aparitia lor. Ziua insa il supara prin oameni, prin situatii, prin calomnii si diferite primejdii. Din aceasta se vede 22

clar ca pe oamenii duhovnicesti si in principal pe invatatori si indrumatori ii ataca diavolul fie personal, fie prin alte persoane, deoarece ii distrug planurile. 4) Scornirile diavolului sunt inca proportionale cu treapta vietii duhovnicesti, in principal in rugaciune. Un scop mai adanc al demonilor este "ca de Dumnezeu nenorocitii sa-i desparta pe oameni". Astfel se lupta incat acestia care se roaga cu rugaciunea mintii si a inimii sa nu intipareasca simple sensuri ale lucrurilor simtite. Cu alte cuvinte, se lupta si ataca ca sa creeze inchipuiri ale lucrurilor perceptibile, incat mintea sa nu fie curata pe durata rugaciunii. Pe acestia care au cunoastere duhovniceasca ii ataca "ca sa invedereze acestora patimasele ganduri". In continuare ii ataca ca sa ramana in ei patimasele ganduri. Si pe cei care se afla in primul stadiu al vietii duhovnicesti, ii ataca ca sa ii arunce in pacat dupa lucrare (Sfantul Maxim). 5) Exista insa diferenta potrivit cu starea in care se afla omul. Adica intr-un fel este atacat omul cand se afla inainte de pacat si intr-alt fel este atacat cand infaptuieste pacatul Efrem Sirul spune ca, inainte sa fie savarsit pacatul, "dusmanul il micsoreaza pe acesta foarte mult". Mai ales pacatul placerii trupesti atat de mic il prezinta, inainte desigur sa fie facut, "incat aproape sa-i apara fratelui acest pacat cu nimic diferit de greseala de-a varsa un pahar cu apa rece pe pamant". Dar dupa comitere il prezinta foarte mare si ridica valuri de ganduri, incat sa constranga omul sa cada in deznadejde. Nu numai pacatul il prezinta demonii altfel inaintea caderii si dupa cadere, dar si pe Dumnezeu. Spune Sf Ioan Sinaitul ca inainte de pacat inumanul dusman al mantuirii prezinta pe Dumnezeu foarte filantrop si ca are atata dragoste, incat il va ierta pentru cadere. Dar dupa infaptuire il prezinta pe El "judecator drept" si "nemilos". Multe modalitati scorneste diavolul ca sa ne insele. Sf Ioan Sinaitul spune ca in mod obisnuit diavolul sapa trei gropi, intai "lupta ca sa impiedice sa fie facut binele", adica ne impiedica sa savarsim binele, implinirea unei porunci a lui Hristos. Cand nu reuseste sa ne convinga sa nu inaintam in realizarea binelui, atunci vine si ne indeamna "ca sa nu fie facut acest lucru dupa Dumnezeu". Urmareste adica sa nu fie facut conform vointei Lui. Dar cand nu reuseste nimic nici prin aceasta modalitate, atunci vine si "ne fericeste pe noi ca pe unii ce ne comportam in toate dupa Dumnezeu". Se straduieste sa ne doboare prin trufie. Exista insa si situatia in care se lupta si ne forteaza fie sa pacatuim, fie, daca nu izbutesc lucrul precedent, sa judecam pe cei care pacatuiesc. 6) Diavolul totusi este foarte iscusit. Foloseste orice, numai sa-si atinga scopul. In arta lui razboinica sunt cuprinse si cursele de dreapta. Cu alte cuvinte, se straduiesc sa induca ganduri de spre asceza exagerata. Diavolul se straduieste sa ne conduca la faptul sa facem cele peste putere, incat, dupa ce nu ne va mai pasa de acelea, sa si cadem in puterea lor (Sfantul Ioan Sinaitul). Sfintilor Parinti le este cunoscuta aceasta metoda a diavolului, de aceea avva Pimen spune ca "toate cele peste masura, ale demonilor sunt". Sf Nil, priceput in razboiul acesta, spune ca ori de cate ori mintea omului se roaga curat si fara patimire, atunci nu vin demonii din stanga, adica nu urmaresc sa induca ganduri murdare, ci vin din dreapta. "Caci ii sugereaza acestuia slava lui Dumnezeu si un oarecare chip, prin simtirea prietenilor, ca sa creada in cele din urma ca el a fost facut pentru scopul rugaciunii. Ii ofera vederi care nu sunt adevarate ca sa il faca sa se infumureze cu ideea ca a ajuns la rugaciunea inimii si a dobandit scopul rugaciunii. Experienta Bisericii a demonstrat ca nu trebuie sa dam nici o importanta unor asemenea vederi si inchipuiri si chiar, cand ne rugam curat, sa nu existe nici cel mai mic gand ca in putin timp va fi invrednicita mintea sa vada lumina necreata. Rugaciunea trebuie sa fie legata cu cea mai adanca pocainta. 7) Daca reuseste sa convinga omul sa comita pacatul, atunci foloseste alta scornire. Se straduieste sa il convinga ca nu trebuie sa-l declare duhovnicului sau, fiindca acest lucru nu inseamna nimic si, prin urmare, nu este necesara spovedania. De altminteri, ii spune, atatia oameni fac lucruri mai fele. Gandul blasfemiei "a urzit pentru multi". Insa cunoastem ca nimic nu intareste demonii si gandurile impotriva noastra, "incat acest lucru sa hraneasca si sa tainuie pe acesti tainuitori in inima" (Sfantul loan Sinaitul). Acest lucru care se face prin gandul blasfemiei se face prin tiecare gand si prin fiecare patima. Diavolul face orice ca sa ramana tainuite. Si cu cat raman nemarturisite, cu atat mai mult se intaresc patimile, dar si stapanirea diavolului in noi. 8) De multe ori se intampla si retragerea demonilor si, in general, a razboiului vizibil. Sfantul Isihie Presbiterul spune ca invidiosii demoni "uneori las si ascund si retrag din noi razboiul inteligibil. Fac acest lucru incat sa nu ne ingrijim si la o ocazie data sa rapeasca mintea noastra". Este groaznica siretenia lor. Cum spune Sfantul loan Sinaitul, pentru un anumit timp demonii se ascund si nu ne ataca, incat sa nu ne ingrijim, considerand marile patimi ca mici si astfel "deci sa ne imbolnavim 23

iremediabil". Se intampla chiar sa plece toti demonii, si omul sa nu simta nici un razboi, sa aiba liniste trupeasca si sufleteasca si totusi atunci se lasa demonul infumurarii, "care suplineste locul tuturor". Adica, numai demonul trufiei este capabil sa inlocuiasca toti ceilalti demoni. 9) Este foarte ciudat acest lucru pe care il vom spune in continuare, dar ni l-a dezvaluit Sf Ioan Sinaitul si astfel nu putem sa-l contestam. Diavolul creeaza si anomaliile trupesti. Adica, de multe ori vine si se aseaza deasupra stomacului si nu lasa omul sa se sature, chiar daca ar manca tot Egiptul si ar bea intreg Nilul. Si dupa mancare "porneste necuratul si pe cel al curviei, anuntandu-i acestuia faptul". Demonul inrobirii pantecelui merge la intalnirea demonului curviei si ii spune: "cuprinde-l, cuprinde-l, nelinisteste-l; caci pantecul acestuia fiind ingreunat, nu te vei osteni mult". Si pantecul fiind plin, nu va gasi nici o dificultate demonul curviei sa lucreze pierderea omului. 10) In razboiul de dreapta, pe care l-am mentionat anterior, trebuie sa incerce si intelesurile bune pe care le creeaza pe durata rugaciunii. Adica, se intampla cand ne rugam, si mai ales mental, sa vina diavolul si sa ne aduca ganduri bune, lucrari filantropice, ganduri bune pentru ca tinteste sa reuseasca in indepartarea mintii de rugaciunea curata. Si acest lucru este foarte viclean si criminal. Sfantul Nil invata ca, atunci cand demonii vad omul ca are dorinta pentru adevarata rugaciune, atunci "inchipuie ganduri "ale unor lucruri, chipurile necesare". Dar dupa rugaciune tot el atata din amintire aceste lucruri pe care le-a gandit anterior in rugaciune, "miscand mintea spre cautarea acestora, si deoarece nu le gaseste, tare se mahneste si se intristeaza". Alta data demonii aduc ganduri bune si in continuare nu sunt de acord cu acestea. Pentru ce insa aceasta lucrare a lor ? Ca sa ne convinga ca "si sincerele amintiri ale noastre le cunoaste" (Sfantul Ioan Sinaitul). Astfel, diavolul se straduieste sa se prezinte omului ca profet care cunoaste multe adevaruri si chiar multe evenimente ;ale viitorului. Dar aceasta este o arta a diavolului. Demonii nu cunosc viitorul omului. Cum spune Sfantul Ioan Sinaitul, "nimic din cele viitoare nu cunosc demonii din previziune; deoarece nici magicienii moartea n-ar putea sa ne prezica". ; Sfintii cunosc bine acest lucru. Cati se supun in mod obisnuit diavolului au impresia ca sunt profeti: "Cel supus acestui demon de multe ori profet a devenit" (Sf Ioan Sinaitul). 11) Socotesc ca, dincolo de acestea pe care le-am mentionat, trebuie sa vedem scornirile speciale pe care le foloseste diavolul ca sa indeparteze omul de Dumnezeu. Poate, desigur, unele din acestea sa para inteligente, dar sunt atat de inteligente pe cat de inteligent e diavolul. in realitate diavolul este prost. Crestinii care se lupta sunt mult mai inteligenti decat el si pot sa-l nimiceasca precum au facut sfintii. Sfintii cu harul lui Hristos au distrus toate scornirile si inselaciunile diavolului. Mai mult, unii dintre sfinti ajung intr-un asemenea punct, incat, vazand demonii ca fac atatea lucruri ridicole, rad. La inceput vom vedea inselaciunile diavolului care sunt descrise de Sfantul Ioan Sinaitul, suficient de experimentat in razboiul impotriva demonilor. Demonii lucreaza si sa straduiesc prin diferite modalitati sa rataceasca omul. Unii ne inalta si altii ne umilesc. Unii ne inaspresc si altii ne roaga. Unii ne intuneca si altii se prefac lumina. Unii ne fac molai si altii rautaciosi. Unii ne fac mohorati si altii veseli. Drept care este necesar omul sa cunoasca de fiecare data care demon lucreaza. Multora le creeaza demonii lacrimi in mijlocul cetatii si al zgomotelor "ca astfel unii necrezand ca sunt vatamati de zgomote, sa se alature lumii". Fac acest lucru ca sa creeze iluzia ca .este posibil sa traiasca cineva cucernicia si in zgomote. Aceasta cucernicie este curat satanica ! Nu este sigur ca nu poate cineva sa se afla in lume si sa aiba asemenea experiente. Dar aici are, in principal, in atentia lui pe monahii care cu iluzia aceasta parasesc sihastriile lor si se muta in locuri foarte zgomotoase si lumesti. Demonii ne ataca printr-un razboi ridicol. Cand suntem satui ne jignesc si cand postim ne inaspresc. Acest lucru este ca sa fie creata impresia ca poate oricine sa manance si sa aiba cucernicie. Dar aceste lacrimi sunt false. Viclenia diavolilor este mare. Ne induc ganduri sa nu ne despartim de oamenii lumesti, indeosebi acest lucru este valabil pentru aceia care au ganduri sa se calugareasca, "spunand ca multa rasplata castigam noi daca vazand femeia ne stapanim pe noi insine". Creeaza gandul ca ramanand in locuri unde sunt satisfacute simturile vom avea mai multa rasplata daca ne stapanim pe noi insine. Aceasta, desigur, ca sa amane omul plecarea si mai tarziu sa fie inrobit acestor lucruri la care credea ca ar putea sa fie indiferent. Un parinte vizionar a povestit urmatoarele: Cand s-a aflat intr-o adunare au venit doi demoni, adica demonul slavei desarte si demonul trufiei si s-au asezat la dreapta si la stanga lui. Si primul il atata sa mentioneze o vedere sau o fapta oarecare pe care a reusit-o in pustiu. Cand respingea acest indemn, atunci celalalt demon il lauda pentru aceasta izbanda: "Si mare ai devenit invingand pe mama mea cea 24

mai nerusinata". Un demon invinuia pe celalalt ca sa aduca ascetul in pacat. A vazut Sfantul Ioan demonul slavei desarte unui frate ca-i sugereaza ganduri si altui frate ca ii dezvaluie gandurile primului frate, ca sa fie fericit ca vizionar. Mai mult, demonul slavei desarte atinge trupul omului si creeaza palpitatii ca sa creeze simtamantul venirii lui Hristos. Un demon prigoneste alt demon. Un monah era manios. Si cand au sosit vizitatori; atunci s-a aratat ca bland acestora. Astfel, un demon, adica demonul slavei desarte prigonea demonul maniei. De multe ori, demonul avaritiei mimeaza umilinta in timp ce demonul slavei desarte indeamna omul la milostenie. Acelasi fapt il face si demonul iubirii de placeri. Adica exista situatia cand demonul avaritiei sa recomande sa nu fie milostiv omul, pentru ca va cadea in vanitate si astfel mimeaza smerenia. Precum, de asemenea, demonul vanitatii si al senzualitatii ne indeamna sa dam milostenie, pentru ca astfel poate sa lucreze mai bine. Adevaratamilostenie se face cand omul se purifica de demonul avaritiei, al vanitatii si al senzualitatii. De multe ori demonii ne impiedica sa infaptuim cele mai usoare si folositoare fapte si ne indeamna sa lucram pe cele mai obositoare. Fac acest lucru deoarece cunosc ca ori de cate ori suntem obositi, atunci suntem descurajati sa continuam calea noastra duhovniceasca. Cineva a povestit Sf Ioan o vicleana scornire a diavolului. De multe ori demonul carnii se strecoara si se asunde pe el insusi si sugereaza monahului gandul ca are evlavie, in timp ce ii da si izvorul lacrimilor, mai ales cand discuta cu femei si ii sugereaza ganduri sa converseze cu acestea despre amintirea mortii, a judecatii si a intelepciunii. Si toate acestea le face diavolul ca sa convinga femeile sa provoace monahul si sa apropie astfel lupul ca pastor. Si dupa ce a fost castigata obisnuinta si curajul, "atunci nefericitul sufera caderea". Foloseste chiar si cele mai sfinte lucruri, scopul fiind sa arunce omul in pacatul trupesc. Cand ne straduim sa plecam dintr-o adunare in care cineva povesteste lucruri hazlii, atunci demonii ne ataca in doua moduri. "Sa nu mahnesti pe povestitor" sau "Sa nu te arati pe tine insuti mai pios decat cei prezenti", ca sa ne faca sa ramanem. Si celalalt gand este sa fugim,dar asta ca sa ne conduca spre iubirea de slava. Adica ne spune al doilea gand: "indeparteaza-te, sa nu intarzii; daca nu, in rugaciunea ta vei intipari sensuri ale unor lucruri ridicole". Ne indeamna nu numai sa fugim, dar si sa ne straduim sa dizolvam vicleana adunare, mentionand cele ale Judecatii si amintirea mortii. in aceasta situatie trebuie sa preferam pe al doilea, adica sa preferam sa ne ude anumite picaturi ale iubirii de slava, care poate sa devina cauza a folosului celorlalti. Si in Pateric exista exemple asemanatoare care arata deosebitele scorniri ale diavolului. Sfantul Macarie a mers candva sa doarma intr-un sanctuar in care existau schelete de idolatri. Si-a pus drept perna un schelet de idolatru. Demonii l-au invidiat pe sfant pentru curajul sau. Si atunci au vrut sa-l inspaimante. Strigau ca unei femei: "Cutare, hai cu noi in baie". Si alt demon a raspuns cu voce femeiasca, ca si cand inainta dintre morti: "Am un oaspete deasupra mea si nu pot sa vin". Si acest lucru il faceau ca sa inspaimante sfantul. "Si batranul nu s-a inspaimantat". Sfantul Nil Ascetul scrie ca in timp demonii se "impart pe ei insisi". Si in timp ce unii dintre ei supara omul, ceilalti in chip de inger alearga in ajutorul lui, daca cere. Si aceasta in scopul sa insele omul ca, intr-adevar au fost ingeri. Alteori demonii arunca ganduri impotriva noastra si, in acelasi timp, ne atata sa ne rugam, chipurile impotriva lor sau sa nu fim de acord cu ei. Si atunci se retrag. Si acest lucru il fac ca sa creeze in noi impresia ca am inceput sa-i invingem si ca acum se tem de noi. Sfantul Nichita Stethatos spune: "inaintea incaierarii si a infrangerii, de multe ori demonii agita simtirea sufletului si rapesc somnul din pleoape". Adica iau somnul din pleoapele noastre ca sa creeze tulburare. Deoarece cunoastem ca in starea nesomnului omul se infurie cand nu cunoaste sa foloseasca aceasta stare pentru rugaciune. De multe ori "si prin anumite spasme iau somnul din pleoapele lor, sa faca viata acestora mai chinuitoare si plina de durere prin nascocirile de acest fel". Insa alteori diavolul creeaza somn, cand omul se roaga. Deoarece cunoaste ce rau ii face rugaciunea, creeaza somnolenta. Am mentionat numai unele invataturi ale sfintilor privitoare la tehnica diavolului. in orice caz, exista mult mai multe. Cine se lupta in aceasta lupta, va verifica in orice caz salbaticele atacuri ale diavolului. Va simti prezenta lui. Ascetii au sa descrie multe evenimente de acest fel. Nu este vorba despre iluziile lor si personificari ale unor trairi interioare. Este vorba despre o realitate, pentru ca diavolul exista si este cel mai mare dusman al mantuirii noastre. Un ascet la Sfantul Munte imi spunea: "Daca se asaza cineva zece ani in Sfantul Munte, atunci va intelege ce este diavolul". Noi care traim in lume nu putem sa intelegem acest lucru, pentru ca printr-o foarte mica putere ne tine aproape de el. Nu este nevoie sa depuna o stradanie deosebita. Ne-a facut robii lui prin atatari exterioare, creand chiar si iluzia ca nu exista. 25

Cine insa se lupta sa se curete de patimi si exerseaza in rugaciunea mentala, nu numai va cunoaste vicleana putere a diavolului, dar va proba si dragostea lui Dumnezeu. Exact in acea clipa in care il ataca diavolul, cunoaste foarte bine cat ne iubeste Dumnezeu, innebuneste de dragostea Lui. Si intelege bine ca, orice ar face diavolul, in realitate este colaborator la mantuirea noastra. il uram mai mult si astfel il atacam cu mai multa putere. De aceea scrie Sfantul Grigorie Palama: "Caci colaborator este diavolul totdeauna la vointa lui Dumnezeu, dar el nevoind acest lucru, si neprivind catre acest lucru"'. De aceea si un sfant inspirat de Dumnezeu spunea: "conlucreaza raul cu binele printr-o intentie nu buna". Fara sa o vrea si fara sa o inteleaga bine, devine colaborator in planul lui Dumnezeu, care este sfintirea si mantuirea noastra. Numai trebuie sa cunoastem cum sa il atacam; care sunt mijloacele spirituale pe care le ofera Biserica prin care distrugem toate capcanele diavolului. Mitropolitul Hierotheos Vlachos Luciditate si duiosie Romanul este dotat cu o luciditate scanteietoare, taioasa, care are oroare de neclaritate si destrama orice ceata a ambiguitatilor. El vrea sa inteleaga un lucru pana la capat. Dar isi. da seama dupa ce a mers pana la capatul efortului de intelegere de limita pe care el o intalneste.Luciditatea lui e ea insasi o insusire mai complexa decat luciditatea occidentala, franceza de pilda. Pentru ca ea e unita cu o alta intelegere decat cea rationala, analitica si definitorie, la care se reduce de obicei intelegerea occidentala. Nemaiadmitand nici o intelegere dincolo de cea rationala, insul ajunge acolo sa considere ca ceea ce e dincolo de aceasta apartine domeniului inconsistentei si al intunericului absolut. Or, luciditatea romaneasca nu se multumeste cu ceea ce poate obtine numai prin intelegerea rationala, nu se odihneste in suficienta de sine a acesteia sau in renuntarea la orice intelegere a ceea ce e mai presus de ea. Ea dispune de o ratiune taioasa, ascutita ca un brici, dar nu considera ca ceea ce distinge prin taisul acesteia e nimicul sau ca ceea ce e dincolo de ea e sustras oricarei altfel de intelegeri. Ea cuprinde in ea insasi, in afara de cunoasterea stiintifica sau rationala si de legatura cu domeniul accesibil al acesteia, legatura cu domeniul unei alte intelegeri, al intelegerii spirituale, intelegand, analizand, definind rational, ratiunea ajunge sa se mire ea insasi de acest aspect rational inclus in realitate, caci tocmai prin acest aspect rational realitatea pune probleme la care nu se mai poate raspunde in acelasi fel. Tocmai prin acest aspect rational transpare ceva mai mult decat atata cat se actualizeaza in modalitatea realitatii definibile rational. Ea vede continuu ca realitatea e departe de a se lasa cuprinsa intreaga in formulele in care ratiunea reuseste sa prinda cu aproximatie procese si formatiuni in care se desfasoara si se concretizeaza. De aceea, se mira chiar de insusirea realitatii de a se manifesta intr-un anumit grad in aceasta modalitate rationala. Caci prin mirare se descopera ca realitatea, avand in ca virtualitatea rationalitatii mai presus de aceasta, depaseste, prin complexitatea ei, capacitatea de cuprindere a formulelor la care progreseaza, fara incetare, cunoasterea noastra stiintifica. Aceasta rationalitate suprarationala, care da evidenta posibilitatii sau chiar necesitatii unui interminabil progres al cunoasterii stiintifice, e proprie mai ales realitatii persoanei si relatiilor interpersonale atat pentru ceea ce sunt acestea in ele insesi, cat si pentru evidenta interioara ce o au, ca traiesc si intuiesc direct acest domeniu inepuizabil in formule rational stiintifice. Chiar prin aceasta persoana sau comuniunea interpersonala e domeniul si subiectul acestei alte intelegeri, necontrare ratiunii, dar mai presus de modul in care aceasta se aplica in cunoasterea lumii obiectuale. Romanul are, prin aceasta alta intelegere, o foarte lucida evidenta si experienta a acestei realitati; ea e pentru el transparenta, puternica in revendicarile, in aspiratiile, in vointa ei de a fi luata in seama, in durerile si bucuriile pe care le manifesta si le provoaca. El are o foarte mare intelegere pentru acest profund si important domeniu indefinibil in exactitatea formulelor stiintifice, dar de o forta care se impune si careia omul trebuie sa-i serveasca chiar prin activitatea lui rational-stiintifica aplicata obiectelor sau fortelor din ele. Acest domeniu accesibil intelegerii unei intelegeri, pe care o putem numi domeniu al misterului, nu poate fi ordonat, planificat, uniformizat din exterior si in mod silnic prin formule rationale, generale, de repetitie exacta, si prin acte neacceptate de ei. E un domeniu al unei alte lumini, al unei alte legi, al unei lumini superioare chiar fata de lumina rationalitatii proceselor fizice sau biologico-naturale, pentru ca de abia el proiecteaza un sens asupra rationalitatii acesteia. E un domeniu care se deschide intelegerii simpatiei, a iubirii, a participarii, a comuniunii; e un domeniu al legilor iubirii, care e insa libertate; e un domeniu al unor legi care trebuie nu numai 26

constatate, ci puse in functiune nu de individul singular, care procedeaza stiintific, ci de comuniunea persoanelor care vor sa se iubeasca sau vor sa ramana in iubire. Romanul are in luciditatea lui o foarte mare intelegere pentru acest domeniu, pentru ca e capabil sa-l activeze prin inima lui. Aceasta e o intelegere care e, in acelasi timp, o continua creatie si o continua mirare pentru noutatea continua a ei, care se descopera in om, daca face si el un efort pentru a o infaptui. E o intelegere pentru taina luminoasa, plina de sens a acestui domeniu, de un sens superior sensului lucrurilor posibil de cuprins in formulele stiintifice. Romanul are o mare intelegere pentru acest domeniu, pentru ca e de o mare deschidere umana. Prin aceasta el deschide si actualizeaza si taina altora, cu inima vibranda la viata lor de bucurii si de dureri. El e capabil de aceasta intelegere creatoare sau infaptuitoare, pentru ca a fost educat in spiritul umanismului integral al comuniunii, propriu spiritualitatii bizantine si autohtone. In lumina luciditatii sale, el cuprinde toata realitatea, atat cea stiintific determinabila, cat si cea sesizabila si dezvoltata prin traire. El nu contesta in realitate un aspect rational si stiintific determinabil, ca spiritualitatile orientale, dar nici domeniul si mai luminos si tot atat de accesibil, dar unei alte intelegeri, a spiritualitatii personale si interpersonale. In luciditatea sa cuprinzatoare, romanul ia cunostinta si de sine insusi in taina sa inepuizabila si deschisa unui plan superior inca si mai inepuizabil; el nu se pierde pe sine din vedere nici printr-o identificare cu lumea obiectelor, ca intr-o cunoastere exclusiv stiintifica, cum inclina s-o faca Occidentul, sau contrara aceleia, ca spiritul asiatic sau african. Dar se are mereu in fata constiintei pe sine, intr-o comuniune cu ceilalti si intr-o legatura cu lumea obiectelor. Pentru el e reala lumea obiectelor stiintific cunoscuta, dar e real si domeniul spiritual indeterminabil rational, precum e real si el insusi in acest domeniu. Caci acesta nu se reduce la eul sau, desi eul sau este inseparabil de acest domeniu, cum e inseparabil de realitatea lumii obiectelor. Persoana sa si persoana semenului are o valoare de nepretuit, realizandu-se si actualizandu-se in comuniune si in legatura cu tot acest domeniu spiritual. Filosofia germana a facut efortul de a rationaliza insusi domeniul fundamentului abisal (Urgrund) al realitatii sau de a-l defini in notiuni de gandire, pentru a-l cuprinde oarecum in sisteme rational cladite. Persoana insa in acestea isi pierde semnificatia ei unica. Romanul are intelegerea mai presus de intelegerea definibila rational, intelegerea inimii, care sesizeaza domeniul in care sunt active alte legi, legi care nu separa si nu confunda, legi in care eul are un rol creator, prin iubire, prin inima care serveste de ratiune, dar, nu prin ratiunea care vrea sa stapaneasca dispensandu-se de iubire, prin inima care sesizeaza unicitatea persoanelor nereducandu-se la un abis impersonal. Daca ar tine sa cladeasca un sistem filosofic, romanul ar folosi, pentru explicarea intregii realitati, aceste legi ale inimii, legi ale comuniunii creatoare, dependente in mare parte de vointele umane puse in slujba iubirii; vointe care in felul acesta; sunt producatoare de noutati continue, contand insa in acelasi timp pe posibilitatile imprevizibile ale libertatii tuturor. E un domeniu care se vrea luminos si care poate fi actualizat ca atare, putand deveni insa si tenebros, daca nu punem la contributie si efortul nostru, un efort de cu totul alta natura decat cel individualist, orgolios. Pentru ca exista si o inima impietrita, care se manifesta impotriva- oricaror legi, si mai ales a legilor iubirii, vrand sa dea impresia ca se conduce dupa legi "stiintifice". Asa se face ca acest domeniu este, in realitate, in parte luminos, in parte tenebros, un teren de lupta intre intuneric si lumina, in care poate fi facuta sa creasca fie lumina, fie intunericul. In aceasta lupta binele nu poate fi ajutat printr-o actiune de caracter individualist, printr-o vointa individuala de a impune punctul sau de vedere, chiar bun de i s-ar parea si chiar sprijinit pe ratiune si pe stiinta, ci printr-o actiune de caracter comunitar, promovatoare de comunitate. Iar comunitatea nu e promovata prin descrieri si prescrieri de legi, nici chiar ale legilor ci, ci prin practicarea pilduitoare a acestor legi, prin practicarea iubirii, prin antrenarea celorlalti in comuniune, prin iubire ca singura putere creatoare de comuniune. Luciditatea aceasta este astfel nu numai o lumina descoperita ca intinsa peste intregul domeniu al realitatii, cu toate formele ei, ci si o lumina care trebuie sporita pentru a scoate pe oameni din intunericul care apare si se dezvolta in diviziunea si in dezordinea individualista. E o luciditate care cunoaste domeniul realitatii normale, dar nu totdeauna reale al persoanei si al relatiilor interpersonale, domeniu care asteapta contributia noastra ca sa devina normalul real, in sensul unui normal prin practica legilor inimii. Este o luciditate care e in acelasi timp si o duiosie. Caci duiosia e o luciditate a inimii, care lumineaza si realizeaza starea normala a domeniului interpersonal. Ea il descopera pe acesta in virtualitatea lui si il actualizeaza. Ea cunoaste nu numai ceea ce este si ceea. ce trebuie sa fie, ci are si puterea sa realizeze chiar ceea ce trebuie 27

sa fie. Duiosia isi cunoaste metodele lucrarii sale eficiente, pe care le si practica. Ea deschide dimensiuni esentiale cunoasterii, si dimensiunile acestei cunoasteri pun in miscare si alimenteaza duiosia spre o si mai bogata cunoasipre. Romanul intelege compatimind si compatimeste intelegand. El este intelegator in sensul duios sau afectiv al cuvantului, pentru ca e inteligent; sau e inteligent pentru ca "intelege" in sensul afectiv al cuvantului. O exacta si nuantata cunoastere sau intelegere a altora intensifica participarea la patimirea cu ci, responsabilitatea pentru ci. Sentimentul hranit in solul adanc al unei astfel de cunoasteri nu mai este o vibratie usoara, melodramatic afectata, ci arc o intensitate si o substantialitate imprimata profund in toata fiinta umana. Totusi, romanul e retinut in divulgarea sentimentelor sale. Chiar si in manifestarile de tandrete este stapanit de o anumita pudoare. Desi manifesta o mare caldura comunicativa in simpatia si iubirea lui, aceasta manifestare evita exprimari si forme directe, care i se par dulcege, neserioase, departe de-a reda intensitatea si delicatetea simtirii sale.Tandretea cuprinde in sine o sfiala, si sfiala o tandrete. in tandrete e prezent un respect pentru taina cului celuilalt, in care nu se poate intra tropaind. Despre tandretea manifestata in bogatia de diminutive date persoanelor dragi se va vorbi in alt loc. Dar aceasta tandrete merge mana in mana cu o grija de puritatea proprie, o grija de-a nu se exterioriza in vreo fonna sau cuvant in care se amesteca vreo impuritate, vreo nedelicatete. in adevarata iubire fata de altul, omul se purifica. "Fenomenul intalnirii personale implica o dubla stare: intalnirea este, in acelasi timp, o inchidere in granita proprie. In intalnirea personala omul experiaza atat granita persoanei cu care se intalneste, cat si propria limitare. Ba aceasta experienta creste cu progresul apropierii in asa masura, incat fenomenul sustragerii persoanei intalnite devine mereu mai evident, dupa cum si apropierea este mai intensiva." In cantecul de dragoste ardelean niciodata nu se exprima prea direct si prea concret actele in care se manifesta iubirea. Romanul are oroare de melodrama afectata, fiind insa, in acelasi timp, strain de raceala in raporturile cu oamenii si mai ales cu cei care sufera. In amandoua aceste atitudini se manifesta o mare forta a spiritului. Cand sufera, cand asteapta chiar deznodamantul final al vietii lui nu se vaicareste, ci gaseste in sine puterea sa intareasca el insusi pe cei ce sufera pentru el sau sa lase un cuvant de mangaiere pentru ei. Ciobanul din Miorita e reprezentativ din acest punct de vedere. Romanul are o pudoare de-a se vaicari, de-a se dezgoli. Socoteste aceasta un semn de slabiciune. El isi ascunde barbateste suferinta si tocmai din aceasta tensiune intre suferinta si vointa de a ascunde rezulta o sporita intensitate de traire, din care iradiaza un tragic sublimat in chip foarte subtil si nobil. De aceea, literatura noastra nu a creat mari tragedii. Tragediei, in primul rand, ii este necesar un erou central, care sa-si divulge intr-un fel suferintele. Or, romanului ii vine greu s-arate in public ce are in suflet. El ramane stapan pe durere prin puterea spiritului. El nu se arata slab, pentru ca ii este rusine sa se arate astfel, prin rusine manifestand o impresionanta putere spirituala. In aceasta capacitate de paradoxala sau plenara activare a fiintei sta taina vitejiei stramosilor nostri, care au murit senini in lupte, in chinuri mucenicesti si au suportat cu rabdare neclintita indelungatele vitregii ale trecutului. Cine vrea sa nu arate slab reuseste, de fapt, sa nu fie slab. Romanul a rabdat mult, pentru ca i-a iubit mult pe ai sai si n-a voit sa le mareasca suferinta prin descoperirea suferintei sau a durerii sale. El a voit sa-i invete si pe ei sa sufere barbateste, pentru a nu se pierde ca neam, ca persoane, pentru a nu pierde pamantul si spiritualitatea lor, sursa a unui superior umanism sau a omeniei. O forma speciala a luciditatii este desteptaciunea romaneasca. Ea are mai mult o nuanta practica. Ea este capacitatea de a intelege situatiile, de a le face fata, "de a se descurca" in complexitatea lor, de a vedea drumul de iesire din ele. Aceasta cere omului sa nu fie adormit spiritual, sa fie atent la toate aspectele unei situatii, la toate urmarile posibile ale unei fapte. Ea e o insusire romaneasca, dar este pretuita si ca virtute care trebuie dobandita. "Romanul e destept" e un dat. In acelasi timp, ci ii spune fiului sau: "Fii destept", aratandu-i destepta-ciunea ca o indatorire. Datul si indatorirea se completeaza reciproc. Desteptaciunca e o veghere continua a mintii orientate practic. Prin ca, mintea omului e continuu cu capul ridicat de pe perna somnului sau e continuu la postul ci. De fapt, acesta e mai mult aspectul de indatorire al desteptaciunii. Ca insusire data, e capacitatea de patrundere usoara in complexitatea situatiilor, puterea de intuitie a nodului gordian al unei situatii, care trebuie taiat. Este o putere de intelegere a unei probleme, oricat de incurcata si grea ar fi ca; o capacitate de surprindere a esentialului in complexitatea de date ale unei situatii sau probleme. Ea se ascute insa prin experienta. In desteptaciune se remarca cel "patit", "Stan Patitul". Desteptaciunea e insa mai mult latura individualista, realista, 28

occidentala a spiritului romanesc; o latura restransa din complexul continut in luciditate. Totusi, desteptaciunea romaneasca are ceva particular fata de. rationalismul realist occidental. Acel rationalism se bazeaza mai mult pe o metodica si pe o statistica. De altfel, sunt destui occidentali care par "tampi" la minte fata de romani. Desteptaciunea inseamna un ascutis al vederii, o sprinteneala a mintii; ea implica o gratie individuala, nu e ceva comun si uniform, care vede lucruri.pe care nu le vede o ratiune preocupata de cunoasterea metodica si statistica a legilor unor procese ale naturii. Pe langa aceea, in traditia mai veche a poporului ea nu are numai sensul oportunist care i s-a dat in timpul mai nou. Desteptul stia si in traditia mai veche sa-si apere interesele sale impotriva celor rai si vicleni. Desteptaciunea, in acest sens, nu e neutra sub raport moral, si cu atat mai putin se identifica cu viclenia. Uneltirile vicleniei apar grosolane fata de desteptaciune si sunt pana la urma destramate sau date de gol. Dracul apare ca un prost fata de omul destept. Desteptaciunea are o subtirime superioara vicleniei. Ea e subtire ca si zambetul ci, in timp ce viclenia e grosolana ca ranjetul in care se manifesta. Desteptaciunea pacalelii invinge viclenia, pentru ca vederea ei nu e turburata de ura care sa-i intunece claritate. Stan Patitul, Pacala nu sunt agenti ai raului, nu-si servesc niste interese care sunt spre raul altuia, ci inving raul, e drept nu prin vitejie, ci prin pacaleala care e desteptaciunea pusa in slujba binelui, a binelui propriu si a binelui altora. Aceasta desteptaciune e superioara vicleniei sau desteptaciunii puse in slujba raului, pentru ca e conforma cu puterile superioare, prin care realitatea e tinuta in annonie sau e ajutata sa se restabileasca in aceasta armonic spre binele tuturor. Taranul Dumitru, carutasul din Serile in sat la Ocisor al lui Marcel Petrisor, pacaleste cu ajutorul acestei desteptaciuni, insotita de vointa de bine, toata multimea dracilor si pune intreg iadul in mare incurcatura. Pacaleala e altceva decat viclenia. Ea e desteptaciune insotita de zambet. Ea te face sa razi nu numai pentru desteptaciunea ei inventiva, ci si pentru ca a venit de hac unui agent al raului, unei viclenii puse in slujba raului. Pacaliciul nu e incruntat, pentru ca nu e animat de vointa de a face rau, de a-si servi niste interese egoiste, ci de vointa de a opri un rau, de a face fara efect uneltirile unui agent al raului, de a-l da pe fata si de a-l face astfel de rusine. Pacaleala e o lupta care se foloseste de o desteptaciune superioara agentilor raului si de aceea e zambitoare. Pacaliciul e un "ghidus", un "hatru" care se amuza pentru incurcatura in care l-a pus un agent al raului. Uneori, pacaleala pare sa joace renghiuri nu raului, ci prostiei. Dar si in asemenea cazuri e vorba de o prostie solemna, pretentioasa, orgolioasa, care nu e straina de o anumita rautate, ba uneori joaca renghiuri chiar "desteptilor", adica celor care fac caz de desteptaciunea lor si care se dovedesc a nu fi chiar atat de destepti precum vor sa para. Pacaleala e cu atat mai simpatica, cu cat pacaliciul nu face caz de desteptaciunea intrebuintata in, pacaleala, cum face orgoliosul, care chiar prin aceasta denota o desteptaciune pe undeva defectuoasa, fapt dat pe fata prin pacaleala. Oamenii rad de pacaleala jucata unui astfel de "destept", razbunandu-se pe aerul de superioritate cu care ii trateaza. Nu arareori cad victime ale unor astfel de situatii intelectuali care tin sa faca pe desteptii fata de oamenii simpli. Pacaliciul nu se socoteste superior altora, dar pune raul intr-o pozitie de inferioritate, de prostie. Prin pacaleala, desteptaciunea implineste si ca un rol antiindividualist, comunitar, facand de ras inferioritatea raului, a prostiei orgolioase, ca forte care par superioare si destrama comunitatea prin paruta lor superioritate. Si e semnificativ ca numai poporul roman a creat un tip ca Pacala si se amuza atata de ispravile lui. O nuanta particulara a desteptaciunii o reprezinta istetimea. In ea, aspectul practic apare si mai accentuat. Baiat istet, fata isteata sunt baiatul si fata care stiu sa-si faca un drum in viata prin vioiciunea spiritului lor. Lor li se incredinteaza misiuni importante, pentru ca se poate avea incredere in ei. Fata isteata e remarcata de un baiat cuminte si luata in casatorie, pentru ca ea va sti sa-si conduca casa cu multimea problemelor ei care nu sunt usoare. Istetimea e si ea unita cu o gratie si inspira simpatie. Chiar mersul unei persoane poate fi "istet" (Nunta Zamfirei). Istetul nu calca in strachini, nu e teleleu. Istetimea nu e nici ea numai pentru ca, ci o virtute care e necesara intr-o viata in comunitate. Viata de familie, viata in societate este complicata si ea cere istetime pentru a face fata nenumaratelor si complicatelor ei situatii. Romanul are constiinta complexitatii vietii si importantei istetimii pentru a-i face fata. Cel istet e de folos si familiei si societatii, nu numai lui insusi. Istetimea e privita si ea, de aceea, cu simpatie si nu e vazut in ea nimic rau, nimic viclean. Individului i se ingaduie sa ingrijeasca de interesele lui, dar intr-un mod care nu pagubeste pe ale altora. Parintele Dumitru Staniloae 29

Transmiterea bolilor spirituale Patimile, stricaciunea si moartea sunt urmari ale pacatului stramosesc care se transmit din generatie in generatie in umanitatea decazuta, facand din ea o umanitate bolnava. Prin pacatul sau, Adam a orientat firea pe care o primise la creatie intr-o directie contrara celei pe care i-o menise Dumnezeu, ajungand la un mod de existenta nefiresc si lipsit de ratiune, care se manifesta prin patimi, adica prin folosirea contrar firii a facultatilor sale, care are drept urmare stricaciunea si moartea. Iar pentru ca Adam este "radacina" firii omenesti, prototip al umanitatii pe care, in principiu, o continea in intregime in sine, el a transmis starea decazuta a firii sale tuturor urmasilor lui. Aceasta transmitere se face in esenta prin ereditatea biologica. Sfantul Grigorie de Nyssa o spune explicit: "Pacatul s-a amestecat cu firea prin cei ce au primit de la inceput patima, insusindu-si boala prin neascultare. Caci precum firea animalelor de orice soi se continua in insirarea celor ce vin dupa aceea, incat ceea ce se naste e aceeasi dupa ratiunea firii cu aceea din care s-a nascut, la fel omul se naste din om, patimasul din patimas, pacatosul din pacatos". Sfantul Grigorie Palama spune, in acelasi sens, ca omul, nemaivietuind dupa Dumnezeu, "nu mai poate da nastere unor fapturi care sa semene cu Dumnezeu, ci doar unora care sunt asemenea lui, vechi, imbatranitoare si supuse stricaciunii". Astfel, fiecare om mosteneste la nastere, inscrise in insasi firea lui, urmarile pacatului lui Adam. Sf Parinti ai Rasaritului subliniaza totusi faptul ca nu a fost mostenit pacatul lui Adam, acest pacat fiind personal, in acest sens, Ap Pavel spune ca "prin greseala unuia moartea a imparatit" si ca "prin greseala unuia cei multi au murit" si ca "a imparatit moartea si peste cei ce nu pacatuisera, dupa asemanarea greselii lui Adam". Iar atunci cand Ap spune ca "prin neascultarea unui om s-au facut pacatosi cei multi", desemneaza prin aceasta expresie urmarile pacatului lui Adam, iar nu pacatul personal al aceluia. Astfel, Sfantul Chiril al Alexandriei spune: "Firea a bolit de pacat prin neascultarea unuia singur, adica a lui Adam. Si asa s-au facut pacatosi cei multi; nu ca ar fi fost ei partasi la greseala lui Adam - caci nici nu erau ei inca -, ci pentru ca erau partasi ai firii sale cazute in robia pacatului". Iar Sf Marcu Ascetul spune la fel de limpede: "Calcarea poruncii avandu-si pricina in voia libera (...), nu a primit-o nimeni in chip necesar. Dar moartea, care e din pricina ei si e necesara, am mostenit-o (si ea domneste si peste cei care n-au pacatuit intru asemanarea greselii lui Adam)". "Noi am mostenit numai moartea lui Adam". Cu alte cuvinte, calcarea poruncii sau pacatul ca act (ociiaprta) are intotdeauna un caracter personal, este un efect al liberului arbitru personal, iar nu o mostenire prin fire. De aceea Sfintii Parinti ai Rasaritului spun ca, chiar inainte de venirea lui Hristos, oamenii aveau putinta de a nu pacatui, asa cum ne-o dovedeste existenta a nenumarati drepti ai Vechiului Testament. Numai in masura in care urmasii lui Adam au pacatuit ei insisi sau s-au facut cu voia urmatori ai aceluia, au ajuns sa fie partasi ai greselii lui, si prin aceasta vrednici de pedeapsa. Asa trebuie sa intelegem cuvintele Ap Pavel, cand spune: "precum printr-un om a intrat pacatul in lume, si prin pacat moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru ca toti au pacatuit...". Biserica Ortodoxa, urmand invatatura Sf Parinti rasariteni, considera ca pruncii primesc ca mostenire urmarile pacatului stramosesc, care afecteaza firea omeneasca, iar nu pacatul lui Adam in sine, care este legat numai de persoana lui Adam. Si daca stergerea pacatelor este una dintre functiile botezului adultilor, in ceea ce-i priveste pe copii, nu este cazul sa vorbim despre asa ceva, dupa cum subliniaza Fericitul Teodoret al Cirului, "daca unicul scop al botezului ar fi stergerea pacatelor, de ce-ar mai fi botezati pruncii nou-nascuti, care nu cunosc pacatul?". Trebuie insa sa adaugam ca, chiar daca la nastere oamenii nu mostenesc pacatul lui Adam si chiar daca sunt lipsiti de pacate personale, ei sunt totusi mostenitorii unei stari de pacatosenie care le vatama firea. De aceea, Sf Marcu Ascetul, aratand ca oamenii n-au mostenit pacatul lui Adam, afirma totusi ca din pricina pacatului aceluia "toti sunt sub pacat", adica, altfel spus, in stare de pacatosie. Sf Chiril al Alexandriei spune acelasi lucru atunci cand, tagaduind si el ca omenirea ar fi partasa la greseala lui Adam, spune ca ea "boleste de pacat", ca e partasa la "firea cazuta sub legea pacatului". Asa se inteleg si cuvintele Psalmistului: "Ca iata intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea". Aceasta stare de pacatosenie arata ca firea omeneasca e slaba, neputincioasa, beteaga, patimitoare si stricacioasa, muritoare dupa trup si, in general vorbind, moarta din punct de vedere duhovnicesc, altfel spus, starea de pacat arata instrainarea de Dumnezeu sau, mai precis, departarea de El. Sf Marcu Ascetul scrie: "Murind primul om, adica instrainandu-se de Dumnezeu, nu mai puteam vietui nici noi in Dumnezeu". 30

Starea de pacat care afecteaza firea omeneasca nu este o pricina de invinuire a omului atata vreme cat el nu si-a asumat-o in chip personal. Omul se naste cu o fire bolnava, patimitoare, stricacioasa si muritoare ca urmare a pacatului lui Adam, iar nu al sau; instrainarea de Dumnezeu, in care se afla la nastere, este si ea o stare de pacat, dar pe care nu el a ales-o, in care a intrat fara voia sa si care nu are nimic comun cu departarea de Dumnezeu din propria vointa, care este cu adevarat pacat, in sensul propriu al cuvantului. Sf Maxim Marturisitorul face aceasta distinctie chiar cand este vorba despre Adam: "Corupandu-se mai intai libera alegere a ratiunii naturale a lui Adam, a corupt impreuna cu ea si firea, care a pierdut harul nepatimirii, si asa s-a ivit pacatul. Asadar, caderea vointei de la bine la rau este cea dintai si cea mai vrednica de osanda. A doua, intamplata din pricina celei dintai, este mutarea firii de la nestricaciune la stricaciune, mutare ce nu poate fi osandita. Caci doua pacate s-au ivit in protoparinte, prin calcarea poruncii dumnezeiesti: unul vrednic de osanda, si unul care nu poate fi osandit, avand drept cauza pe cel vrednic de osanda. Cel dintai este al hotararii libere, care a lepadat binele cu voia, al doilea al firii, care a lepadat fara voie, din pricina hotararii libere, nemurirea". Pruncul nou-nascut nu poate face astfel de pacate cu voia si deci el nu este vinovat de pacat. Omul pacatuieste din momentul in care dispune in mod liber de constiinta si voia sa; atunci el ajunge sa pacatuiasca "dupa asemanarea greselii lui Adam", facandu-se partas vinovatiei aceluia si devenind astfel irn-preunaraspunzator de urmarile pacatului stramosesc. Nu poate fi tagaduit insa faptul ca firea pe care omul o mosteneste are o anumita inclinare spre rau, spre pacat. "Ceea ce pune stapanire pe vointa noastra si o trage de la bine la rau e intr-adevar o neputinta si o slabiciune a firii noastre", scrie Sfantul Grigorie de Nyssa, adaugand ca, in urma calcarii poruncii de catre Adam, firea noastra a suferit o schimbare, "fiind manati de acum numai spre rautati". Aceasta inclinare spre rau se manifesta indeosebi in patimi, pe care firea omeneasca le mosteneste si care se manifesta de indata ce s-a nascut omul, cum gasim scris in Cartea Facerii: "Cugetul inimii omului se pleaca la rau din tineretile lui". Sf Ioan Casian arata ca de mici copiii au porniri patimase: "Oare nu vedem, de pilda, miscarile spontane ale carnii nu numai la copii, care, fiind in stare de nevinovatie, inca n-au ajuns sa faca deosebire intre bine si rau, dar chiar la cei micuti, pana si la sugari ? Fara sa vadeasca in ei nici cel mai mic semn al placerii, totusi, dintr-un imbold natural, ei arata ca poseda miscarile proprii carnii. Nu vedem chiar la cei foarte mici violentele intepaturi ale maniei si nu observam adesea ca, mai inainte de a fi ajuns a cunoaste virtutea rabdarii, sunt sensibili la nedreptatile pe care le sufera si simt pana si jignirile unor vorbe spuse in gluma? Ba uneori, sub impulsul maniei, pana si dorinta de a se razbuna ar avea-o, daca nu le-ar lipsi puterea". Sf Parinti subliniaza adeseori constrangerea brutala pe care aceasta tendinta la rau o exercita asupra firii omenesti, caracterul ei tiranic, sporit inca si mai mult de lucrarea diavolilor care o sustin, care duce la o adevarata inrobire a omului; este "legea pacatului" despre care vorbeste Sfantul Apostol Pavel. Tot asa spune si Awa Dorotei: "Omul este tarat prin sila si tiranie de vrajmasul sau, si aproape si cei ce nu voiau sa pacatuiasca, pacatuiau de sila". Sf Maxim Marturisitorul vorbeste si el de puterile raului care-l asupresc pe omul cazut, ajungand sa-l supuna aproape cu totul. Desigur, omul nu este silit sa pacatuiasca; pe de o parte, el continua sa aiba liberul sau arbitru, iar pe de alta, el primeste ajutorul lui Dumnezeu, daca voieste sa-l primeasca. Dar firea sa pervertita, adica instrainata de Dumnezeu si intoarsa spre cele sensibile si stricacioase, face ca omul sa se lase cu usurinta atras spre pacat si sa se indrepte in chip patimas spre rau. Si pentru ca vointa sa este slaba si neputincioasa, el cade repede in ispitele diavolesti. Asa aluneca spre rau cel mai adesea oamenii din pricina firii lor cazute. Si lasandu-se omul tarat in pacate, patimile sale sporesc si-l imping sa pacatuiasca si mai mult; si cu cat pacatuieste mai mult, cu atat ele se intaresc. Starea patimitoare mostenita prin fire, de la pacatoasa fara voie cum era, devine, prin pacatul pe care-l face om cu voia, cu adevarat pacatoasa. Tot asa stricaciunea si moartea, pe care la inceput oamenii le-au mostenit fara voia lor, in urma pacatului lui Adam, devin acum pricina de pacate personale, caci temandu-se de boala si moarte, "se lipesc prin dragostea de viata, de placeri, ca si cand ele ar fi elementele constitutive ale vietii", cazand prada patimilor, care nu fac decat sa adevereasca si sa le intareasca stricaciunea si conditia de fiinte supuse mortii. Prin pacatul pe care-l face cu voia sa, omul ii urmeaza lui Adam, devine impreuna raspunzator cu acela si cu toti oamenii care faptuiesc si ei pacatul ce zace in firea omeneasca cazuta, care le este comuna. Numai in acest sens putem spune ca oamenii sunt cu totii vinovati pentru pacatul lui 31

Adam. De aceea Sf Maxim Marturisitorul, dezvaluind dialectica pacatului si a patimirii, si robia la care ajunge omul intr-un sfarsit, deplange conditia umana: "Fiindca, asadar, din pricina neascultarii a intrat pacatul, iar din pricina pacatului a intrat in firea oamenilor trasatura patimitoare (patimasa) prin nastere si fiindca neincetat cu aceasta trasatura patimitoare a nasterii prin pacat se improspata prima calcare, nu era nadejde de slobozire, firea fiind incatusata prin aprobarea vointei ei intr-o legatura rea". De altfel, in descrierea pe care am f acut-o fiecarei patimi in parte, am subliniat adesea aceasta dialectica. Dupa caderea in pacat, Dumnezeu, prin glasul proorocilor, a continuat sa le dea oamenilor porunci si invataturi, ceea ce n-ar fi avut nici un sens daca ei n-ar fi avut putinta de a le implini, si care arata ca ei se puteau impotrivi acestei inlantuiri aparent fatale. De altfel, se stie ca sub Legea Veche, cu toate limitele naturii umane cazute, au fost oameni care au dus o viata dreapta si placuta lui Dumnezeu. Sf Sofronie spune limpede ca oamenii care au trait sub Legea Veche aveau puterea de a se impotrivi patimilor si ca, deci, erau direct raspunzatori pentru pacatele lor: "Cat priveste pacatele (...), toate ne acuza: Legea, care poruncea si dadea pentru fiecare pacat pedeapsa cuvenita, Proorocii - care striga sa fugim de pacat si sa facem binele, dreptii - care ne indeamna sa parasim calea rautatilor (...), invatatorii care ne arata cum sa ne ferim de ele". Sf Ioan Gura de Aur, vorbind despre fiii lui Adam, spune acelasi lucru: "Dumnezeul universului (...) isi arata fata de noi toata bunatatea Sa; cunoscand tainele noastre si gandurile din adancul sufletului nostru, ne indeamna, ne sfatuieste si inabusa pornirile noastre spre rau; nu ne constrange; ne da leacuri potrivite, dar lasa ca vointa noastra sa savarseasca totul". Dar tot atat de adevarat este ca inainte ca Fiul lui Dumnezeu sa Se intrupeze si sa implineasca lucrarea Sa rascumparatoare, oamenii, chiar cei drepti, nu puteau scapa de conditia pacatoasa in care-i aruncase pacatul stramosesc si sufereau tirania firii lor patimitoare si inclinarea ei spre rau, ca si robia stricaciunii si a mortii. Aceasta stare de pacatosenie era o stavila care impiedica omenirea sa ajunga la dobandirea deplina a harului lui Dumnezeu. Doar Hristos putea sa tamaduiasca firea omeneasca de boala grea in care zacea dupa caderea in pacat a lui Adam; numai El ii putea reda nepatimirea, nestricaciunea si nemurirea pe care ea le-a avut in starea cea dintai; numai El putea sa-l aduca din nou pe om pe calea indumnezeirii, care-i fusese pusa inainte la creatie si pentru care a si fost creat. Jean Claud Larchet Munca si profesia Faptul de a lucra este propriu omului ca faptura "dupa chipul si asemanarea" lui Dumnezeu. Dumnezeu insusi, dupa cum spune Hristos, lucreaza: "Tatal Meu pana acum lucreaza, si Eu lucrez". Si ii indeamna pe oameni sa lucreze "pentru mancarea ce ramane spre viata vesnica". Porunca de a lucra a fost data omului inca din rai. Dupa cadere, insa, faptul de a lucra devine munca, adica se insoteste cu durerea, spre folosul si inteleptirea omului. Omul nu se afla intr-o situatie statica, ci dinamica. Aceasta o arata si chemarea lui de a merge de la "chip" spre "asemanare". Dupa abaterea sa de la voia dumnezeiasca, insa, este chemat de Dumnezeu sa se intoarca de pe calea pierzaniei si sa apuce pe calea indreptarii si desavarsirii. Dar si creatia intreaga se afla intr-o situatie dinamica. Este opera puterii creatoare a lui Dumnezeu si este data omului ca spatiu al lucrarii si comuniunii. Prin lucrarea sa, omul devine impreuna-lucrator si impreuna-creator cu Dumnezeu, in acelasi timp impreuna-lucrand si intrand in comuniune si cu aproapele sau. Cea dintai lucrare a omului este tinerea poruncilor dumnezeiesti, sau lucrarea virtutilor. Aceasta se numeste si "lucrarea sfanta", caci savarseste desavarsirea si unirea omului cu Dumnezeu. Lucrarea aceasta se poate desfasura la nivelul strict spiritual, dar nu se epuizeaza neaparat in acesta. Si munca de zi cu zi a crestinului, fizica sau intelectuala, poate si trebuie sa se incadreze in perspectiva "lucrarii celei sfinte". In societatea preindustriala munca avea de obicei un caracter direct productiv sau prelucra tiv si era legata de mediul familial si social al omului. Exercitarea ei ii ducea pe oameni la o mai stransa comunicare si colaborare si nu vatama relatia lor armonioasa cu natura si mediul inconjurator. In societatea industriala si in cea contemporana, insa, acest tip de munca s-a restrans drastic, in vreme ce s-a dezvoltat exagerat de mult institutia serviciilor. Totodata, munca a fost rupta de spatiul locuintei si a fost desfacuta de viata familiala, in vreme ce neincetat sporita ei specializare l-a privat pe om de sentimentul creatiei personale. Pe de alta parte, depersonalizarea si directa racordare a muncii la masina i-au redus acesteia capacitatea de a-i apropia social pe oameni si au favorizat individualismul si marginirea la propriul sine. Muncitorul societatii industriale si functionarul serviciilor actuale, care executa mecanic o 32

munca monotona sau presteaza un anumit serviciu, se afla adesea despartit si izolat - cel putin in timpul exercitarii muncii sale - fata de tovarasii lui de munca. in fine, prin tehnologia contemporana si prin automatizare devine posibila cresterea productivitatii si totodata reducerea personalului muncitor. Astfel, sunt inlaturati muncitorii si colaboratorii, ajungandu-se la cresterea somajului. Cu aceste date, munca si in special ocupatia profesionala specializata se instraineaza de viata cotidiana si se transforma intr-o activitate autonoma in scopul acoperirii nevoilor de trai si al unei mai bune petreceri a timpului liber. Situatia aceasta provoaca o polarizare intre timpul muncii si timpul liber. Totodata, neincetat sporita specializare profesionala preschimba munca intr-o ocupatie ce provoaca alienare si care este asumata pentru acoperirea unor nevoi ce cresc neincetat. Biserica subliniaza valoarea muncii pentru om. Dar intre acest fapt si absolutizarea ei sau consacrarea ei ca masura a valorii omului este o prapastie uriasa. Acordarea intregului timp muncii, din grija exagerata pentru hrana si celelalte lucruri proprii vietii biologice, il indeparteaza pe om de credinta in Dumnezeu si in pronia sau purtarea Lui de grija. Omul nu trebuie sa traiasca pentru a munci, ci sa munceasca pentru a trai. Iar cuvintele atribuite Sfantului Apostol Pavel "cel ce nu munceste, sa nu manance", invocate adesea, nu sunt exacte. Daca ar fi asa, atunci n-ar trebui sa manance nici copiii, batranii si toti cei ce nu pot munci. Sf Ap Pavel a spus "daca cineva nu vrea sa munceasca, acela nici sa nu manance". In invatatura Bisericii, cea mai inalta indeletnicire pentru om nu este munca, ci rugaciunea. Aceasta este cea care il ridica pe om la arhetipul lui. Munca vine pe locul al doilea, in Apus munca a fost pusa pe acelasi nivel cu rugaciunea si a fost promovata in cercurile monahale prin preceptul "ora et labora (roaga-te si munceste)". Pasul urmator este asezarea ei mai presus decat rugaciunea, adica divinizarea ei si deprecierea omului prin transformarea lui in mijloc de productie. Dar in felul acesta se denatureaza morala muncii, cu consecinte extrem de grave pentru antropologie. Dimpotriva, in traditia ortodoxa munca a ramas statornic subordonata ascezei si rugaciunii. Dar, in afara de munca, omul are nevoie si de repaus. Adica, asa cum cineva are nevoie de un anume spatiu pentru a se odihni, tot astfel are nevoie si de un timp aparte pentru a se usura de povara grijilor. Odata cu tehnologia contemporana, acest timp este mai usor de gasit. De altfel, deja imputinarea orelor si zilelor de lucru, inmultirea zilelor de concediu si a zilelor nelucratoare reduc substantial timpul acordat muncii. Cu toate acestea omul contemporan se afla tot mai mult sub presiunea muncii si sustine ca nu are timp suficient. Cauza acestui fenomen este, pe de o parte, lacomia patronilor, reducerea salariilor si nesiguranta locului de munca in economia globalizata si, pe de alta parte, refuzul omului de a dispune de timpul sau in activitati cu caracter neprofitabil. Dar si timpul muncii devine deosebit de obositor, pentru ca acesta a incetat in mare parte de a mai aduce bucuria creatiei personale si a comunicarii. In afara de necesitatea repausului exista insa si fenomenul somajului, care duce la reducerea timpului muncii. Fenomenul acesta, care capata proportii tot mai amenintatoare, constituie o foarte grava problema morala si sociala, iar rezolvarea ei necesita reglementari normative indraznete si abordare responsabila. Repausul sau timpul liber are nevoie de o abordare corecta. Cand este petrecut ca timp gol, echivalent timpului de asemenea gol de continut al muncii denaturate, sporeste si mai mult instrainarea omului de mediul inconjurator si de sine insusi. Evolutia acestor procese de alienare este facilitata de insasi structura societatii si de insesi normele dupa care se conduce statul secularizat contemporan. Timpul liber are nevoie de o orientare pozitiva. Iar orientarea aceasta se castiga prin viata religioasa, care constituie a treia dimensiune a vietii sociale. inlaturarea acestei dimensiuni actioneaza distructiv asupra vietii particulare - dar si asupra celei sociale - a omului. in Biserica intreg timpul capata caracter festiv, sarbatoresc. Aceasta este valabil in special pentru repausul din Duminici si din marile sarbatori. Sarbatorirea sau praznuirea nu este aici un timp gol, ci timpul repausului de munca si totodata vremea unei mai sporite lucrari pe planul vietii duhovnicesti. insa omul contemporan nu a invatat sa isi organizeze viata astfel incat sa aiba timp liber si relativa liniste pentru reculegere si rugaciune. Iar lucrul acesta nu este fara legatura cu lacomia, care in ultima analiza constituie o forma de idolatrie. Dupa invatatura crestina, munca nu este doar un mijloc de autointretinere, ci are si un scop social. Nu urmareste dobandirea de averi, ci exercitarea iubirii. Exista, inca, un scop si mai inalt al muncii. Dupa cum iubirea culmineaza in jertfa pentru aproapele, tot asa si munca isi afla scopul ei cel mai inalt in slujirea aproapelui, cu o desavarsita lepadare de sine. Sf Antonie cel Mare nu a voit niciodata sa lucreze ceva din care aproapele lui sa aiba mai putin folos decat el, deoarece considera castigul aproapelui drept "munca cea mai buna". 33

in acelasi duh scrie si Sf Vasile: "Fiecare trebuie sa aiba ca scop in lucrul sau slujirea celor lipsiti, si nu nevoia sa proprie". Un asemenea scop il are astazi munca in manastirea de obste. Dar scopul acesta nu lipseste cu desavarsire nici din viata sociala cotidiana. Este de ajuns sa aiba cineva in vedere scopul muncii parintilor, cel putin in familia traditionala. Pentru multi dintre parinti, "munca cea mai buna" este castigul copiilor lor. Insa duhul acesta rareori se intalneste in afara cadrului familiei. Crestinul este chemat sa isi incadreze munca si ales profesia lui in perspectiva desavarsirii celei in Hristosl care de altfel este si principala sa "profesie" in calitate de crestin. Exercitarea profesiei nu trebuie autonomizata, asaf cum s-a intamplat in protestantism, ci incadrata in viata inf Hristos. Credinciosul este chemat sa isi exercite profesia] lucrand "ca pentru Domnul si nu ca pentru oameni". In felul acesta isi asaza munca in perspectiva iubirii si a rugaciunii. Se creeaza astfel si posibilitatea unei viziuni simbolice asupra muncii. Fiecare profesie devine domeniul cultivarii iubirii crestine si a vietii in Hristos. Lucrul "cel dupa trup" capata continut duhovnicesc. Limitarea interesului omului la cadrul unui domeniu profesional ingust - atat de proprie epocii noastre - din pricina specializarii, favorizeaza lipsa de responsabilitate sociala. Dar aceasta este incompatibila cu caracterul social al profesiei. Cel interesat doar de profesia lui nu este interesat, de fapt, nici de aceasta. Functionalitatea profesiei este inteleasa si este valorificata in cadrul general al vietii sociale. Pornind de la profesia sa, omul este dator sa se deschida intregii vieti sociale. Largirea sferei lui de interes este vadit imperioasa epocii noastre, dat fiind ca neincetat sporita specializare profesionala favorizeaza limitarea omului la sine insusi si dezinteresul fata de problemele mai generale. Totodata, nu se poate trece cu vederea nici caracterul uniformizator, nivelator, pe care munca il are in societatea actuala. Legatura exterioara care exista de obicei intre muncitor si munca, dominatia masinii, nevoia schimbarii specializarii in raport cu cerintele tehnologiei evoluate, toate acestea provoaca probleme suplimentare. Dar ceea ce este diametral opus spiritului crestin si scopului social al muncii este asa-zisa "concurenta", care urmareste dobandirea celui mai mare profit posibil si care, in cadrul procesului de globalizare, capata caracter inuman. Incadrarea profesiei in perspectiva vietii in Hristos are consecinte morale esentiale. Crestinul nu poate fi indiferent fata de urmarile exercitarii profesiei lui. Exercitandu-si profesia, se exercita pe sine insusi. Scopul nu este doar economic, ci si spiritual. De aceea, cand adevarul vine in opozitie cu interesele economice este dator sa il prefere pe acesta, pentru ca astfel are folos duhovnicesc. Insa trebuie sa semnalam aici si dificultatea pe care o prezinta societatea contemporana, si anume aceea a constatarii si combaterii consecintelor morale ale muncii prestate. Neincetat sporita diviziune a muncii si neincetat extinsele ei corelari la scopuri si mecanisme mai generale, fac sa dispara simtul propriei raspunderi. Muncitorul se transforma intr-o simpla unitate a unui ansamblu anonim, iar munca lui in contributie impersonala in cadrul unor programe mai largi, unde de obicei nu are nici un cuvant si nici o participare personala. Asezarea pe primul loc a "profesiei" de crestin si punerea ei in lucrare la nivel spiritual salveaza persoana umana si inlatura sau impiedica diversele ei denaturari. Pentru crestin orice profesie este in principiu buna. Exista, desigur, si unele incompatibile cu identitatea lui. Profesiile acestea, care difera ih functie de epoca si regiune, sunt de obicei reprobate si de opinia publica. Orice alta profesie care slujeste omului si vietii lui poate fi asadar exercitata de crestin. Cand constientizeaza ca toate vin de la Dumnezeu si este dispus sa le foloseasca cu iubire pentru aproapele sau, atunci da sens oricarei profesii. Desigur, exista si o anumita ierarhizare a profesiilor in functie de contributia lor sociala sau spirituala. Dar fiindca valoarea profesiei depinde de incadrarea ei in perspectiva vietii spirituale, ierarhizarea aceasta este relativa. Elementul fundamental in. exercitarea profesiei este existenta iubirii si simtirea responsabilitatii fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Exista astazi o impartire conventionala a profesiilor in profesii proprii femeii si profesii proprii barbatului. Impartirea aceasta, de altfel absolut instabila, nu se bazeaza, atat pe natura lor, cat pe importanta sociala si perspectivele pe care le creeaza. Profesii feminine sunt considerate de obicei cele care nu au o mare importanta sociala si posibilitati de a evolua. Dimpotriva, masculine sunt considerate toate profesiile privilegiate, in legatura cu conventionalitatea acestei impartiri este suficient sa notam ca, de exemplu, arta culinara - care in cadrul familiei se considera ca este prin excelenta o indeletnicire a femeii - este prezentata in societate ca profesie prin excelenta proprie barbatului. Insa aceste conceptii, in masura ih care nu se datoreaza naturii profesiilor, sunt treptat inlaturate. Puternica se mentine, insa, subaprecierea muncii femeii in familie. Iar aceasta se intampla pentru ca munca aceasta este privita ca 34

nerentabila. Dar in felul acesta este nedreptatita familia si este subapreciata viata familiala. Oricum, trebuie notat ca exercitarea unei profesii de catre femeie in afara casei, atunci cand exista copii in familie, trebuie studiata mai mult. Acest fapt este tot mai mult impus de slabirea institutiei familiei, dar si de cresterea somajului. Exercitarea corecta a profesiei presupune si alegerea ei corecta. Odinioara aceasta alegere se facea in principal pe baza inclinatiilor launtrice si a capacitatilor omului, adica pe baza vocatiei lui. Astazi se face in principal pe baza pozitiei sociale pe care o ofera sau a posibilitatilor economice pe care le creeaza. Acest fapt se constata si din felurile profesiilor preferate astazi de tineri. Astfel vocatia fiecaruia trece pe locul al doilea. Fenomenul acesta este tot mai intens odata cu cresterea somajului si neputintei tinerilor de a se dedica profesiilor pe care si le doresc. in acest fel munca se transforma adesea intr-o robie. Omul nu este satisfacut de munca sa si o trateaza ca pe destin impus, necesar pentru a-si putea realiza, dincolo de ea, adevaratele lui aspiratii. De aceea adevarata identitate a omului, in societatea contemporana, apare adesea dincolo de exercitarea profesiei lui, in timpul liber. Dar, cu toate acestea, profesia nu inceteaza sa constituie un important sprijin al omului in viata lui personala si sociala. Acest fapt este dovedit si de urmarile negative - psihologice sau chiar biologice - pe care le are de obicei intreruperea exercitarii ei. Privit din perspectiva in care crestinismul asaza munca, somajul - ca si faptul de a nu munci - constituie o stare negativa, care pagubeste omul nu doar economic si social, dar si moral si spiritual. Desi aceste doua notiuni se folosesc de obicei ca sinonime, mai corect este sa le deosebim una de cealalta. Somajul constituie in esenta un fenomen mai nou, care este legat de specializarea profesionala si concurenta economica, pe cand faptul de a nu munci era cunoscut si mai inainte. Astfel, faptul de a nu munci (sau lipsa de ocupatie) poate fi definit ca retinere voita de la munca, pricinuita de obicei de lene sau de evitarea efortului, in vreme ce somajul este privarea de munca sau situatie involuntar creata in care omul nu munceste. Somajul, care constituie o problema foarte grava a epocii noastre, ii macina indeosebi pe tineri. Dimpotriva, faptul de a nu munci loveste mai mult in cei varstnici. Somajul da nastere unor grave probleme morale si sociale. il face pe om, mai ales pe tanar, o prada usoara a activitatilor antisociale si ii pune in pericol existenta si supravietuirea lui sociala si chiar biologica. De aceea nevoia combaterii lui este imperativa. De cealalta parte, faptul de a nu munci - cand nu apare ca situatie individuala maladiva, ci este legat de imbatranirea omului - este considerat mai degraba ceva fiziologic. Pentru sustinerea biologica si sociala a omului, dupa incheierea activitatii lui profesionale, se acorda pensia, care de obicei ii interzice pe mai departe exercitarea profesiei. Varsta conventionala la care se acorda pensia da nastere, insa, in persoanele care isi pot desfasura inca multi ani activitatea profesionala, unor suferinte si chiar traume. Daca se are in vedere si faptul ca perioada aceasta aduce cu ea si alte experiente neplacute, cum ar fi indepartarea copiilor de familie, moartea unora dintre cei dragi, indeosebi a sotului sau a sotiei etc, care fac ca problemele psihologice sa fie si mai acute, acordarea unor posibilitati de prestare a unei munci fizice sau intelectuale este extrem de binefacatoare. In acest punct e absolut necesar sa notam urmatorul fapt. Munca sau lucrarea omului nu poate fi echivalenta cu ocupatia lui profesionala. De altminteri si in perioada activitatii lui profesionale, omul nu isi limiteaza - si nici nu este corect sa isi limiteze - lucrarea la aceasta. Cu atat mai mult in viziunea crestina asupra muncii, activitatea profesionala, dar si oricare lucrare, trebuie incadrata in lucrarea mai generala sau in "profesia" de crestin, care acopera intreaga viata a omului. Este lucrul sau indeletnicirea imparateasca, aceea care este proprie crestinului ih calitatea lui de purtator al numelui lui Hristos si de partas al "preotiei imparatesti". E lucrarea prin excelenta pe care o poate exercita omul cel adevarat ca preot al lui insusi si al intregii creatii. Astfel, in "profesia" de crestin sunt unite intreolalta toate activitatile lui partiale, iar cand imbatranirea trupului, pensionarea obligatorie sau alt motiv pune capat uneia dintre acestea, nu inceteaza constiinta omului de persoana activa. Aceasta inseamna ca incheierea perioadei activitatii profesionale, care este legata de obicei de pensionare, nu poate fi considerata incheierea obligatiei lui de a lucra. Dimpotriva, poate fi considerata inceputul unei mai concentrate lucrari duhovnicesti si sociale, intrucat de acum este inlaturata grija asigurarii traiului. insa acest adevar nu este sesizat si nu este materializat datorita gresitei viziuni asupra muncii la nivel personal, dar si social. Pentru omul contemporan munca sau faptul de a lucra este asimilat aproape exclusiv cu profesia. Iar profesia o priveste - ca si oricare alta munca sau lucrare - ca pe o activitate desfasurata in vederea realizarii unui castig material. Faptul de a-i sluji dezinteresat pe ceilalti, 35

"slujirea celor lipsiti", nu mai are nimic comun cu profesia si in general cu munca sau, atunci cand se mai intalneste, este o exceptie. Astfel ca incheierea perioadei activitatii profesionale este perceputa ca incheiere a perioadei de lucru sau ca inceput al perioadei de nelucrare. Dar daca limitarea activitatii profesionale este utila si oportuna din ratiuni morale, sociale si antropologice, limitarea faptului de a lucra doar la perioada exercitarii profesiei este, din aceleasi ratiuni, vatamatoare si inacceptabila. In vechea familie patriarhala, membrii in varsta ai ei ocupau un loc de cinste si exercitau o lucrare esentiala pana la sfarsitul vietii lor. Nu se simteau inactivi sau nepotriviti niciunei lucrari. Prezenta lor reala, dar si simbolica, era pretioasa pentru mediul lor familial si social. Insa in familia nucleica actuala lucrurile s-au schimbat. Persoanele in varsta traiesc de obicei singure si marginalizate. Acest fapt creeaza probleme si lor si celorlalti. Acesta este punctul nevralgic in care se poate interveni binefacator, mai ales din partea Bisericii. Prihtr-un program corespunzator, persoanele acestea pot fi puse in lucrare in cadrul unor actiuni filantropice, care ar fi atat de folositoare si lor si societatii. Biserica, precursoarea activitatii filantropice, continua si astazi sa exercite filantropia pe diferite planuri. Institutiile de asistenta sociala ale statului nu doar ca nu au facut de prisos aceasta lucrare a Bisericii, dar chiar au dovedit ca este tot mai necesara. Institutiile acestea, acoperind relativ nevoile materiale ale omului, au descoperit nevoile spirituale ale acestuia. in domeniul acesta lucreaza astazi asistentii sociali, care adesea sunt pregatiti in sanul Bisericii. Dar dincolo de prevederile normative si de aceste activitati la nivel institutional exista un spatiu urias pentru ajutor si sprijin personal. In penitenciare, spitale, aziluri de batrani, orfelinate sau diferite alte institutii pentru persoane cu nevoi speciale, precum si in domeniul particular, oriunde exista oameni ce au nevoie de ajutor si sustinere, interventia unor persoane corespunzatoare de varsta a treia, cu experienta lor bogata, timpul liber de care dispun si pregatirea lor de specialitate, poate fi foarte valoroasa. Cu contributia acestor persoane se pot realiza si actiuni mai largi, precum si coordonarea a diferite lucrari. De altfel, experienta a demonstrat ca munca voluntara dezinteresata, mai ales in domeniul acesta, este cea mai substantiala. Georgios Mantzaridis Rabdarea chiliei In nevointa rabdarii, Parintii si Maicile pustiei recomandau sa ramanem in ceea ce ei numeau "chilie". Cuvantul grecesc pentru "rabdare" inseamna literal a ramane intr-un loc, a sta locului! Avva Macarie ne spune direct: Sezi in chilia ta. Chilia este doar o coliba sau o odaie unde monahul traieste singur. In chilie nu faci decat sa ramai cu tine insuti; stai impreuna cu simtamintele tale, inchizand usa oricarui nepoftit. Se spunea pentru Avva Sisoe ca, sezand in chilie, totdeauna incuia usa. Chilia e punctul de pornire; dar, de fapt, este si punctul de sosire: Un frate a venit la Schit la Avva Moise, cerand de la dansul cuvant. Si a zis lui batranul: Du-te, sezi in chilia ta, si chilia va invata pe tine toate. Daca socotim premature feluritele virtuti propovaduite de catre pustie, atunci reducem puternicul lor simbolism la un fel de cod de buna purtare. Iata cum il formula Avva Ghelasie: De nu poti face lucrurile ce trebuiesc in pustie, sezi in chilia ta, cu rabdare plangand pacatele tale, iar nu umbla din loc in loc. Un frate a intrebat pe Avva Sisoe, zicand: Cum ai lasat Schitul, fiind cu Avva Or, si ai venit de ai sezut aici? Si i-a raspuns batranul: Cand a inceput a se inmulti Schitul, auzind eu ca a adormit Avva Antonie, m-am sculat si am venit aici in munte; si gasind cele de aici cu liniste, am sezut putina vreme. A zis lui fratele: Cata vreme ai aici? I-a raspuns batranul: 72 de ani. Ispita vietii duhovnicesti este fuga de ispita, evitarea suferintei: Zis-a iarasi [Amma Singlitichia]: De esti in viata de obste, nu schimba locul, caci te vei vatama mult. Asa precum pasarea, sculandu-se de pe oua, le lasa reci si se strica, si calugarul sau fecioara saraceste si moare in credinta umbland din loc in loc. Avva Antonie o spune: Precum pestii, zabovind la uscat, mor, asa si calugarii, zabovind afara din chilie sau petrecand cu mirenii, se slabanogesc catre taria linistei. Deci trebuieste ca, precum pestele la mare, asa si noi la chilie sa ne grabim; ca nu cumva zabovind afara, sa uitam pazirea cea din launtru. Chilia simbolizeaza lucrarea sufletului. La fel ca pustia, ea nu este un simplu loc, ci o cale adanca a duhului: Calatoreau odinioara Avva Daniil si Avva Ammoi. Si a zis Avva Ammoi: Cand vom sedea si noi la chilie, parinte? Zis-a Avva Daniil lui: Cine ia de la noi pe Dumnezeu acum? Dumnezeu este in chilie, si iarasi Dumnezeu este afara de chilie. A zis Avva Ammona: Du-te, sezi in chilia ta si pune-ti in inima ca acum ai un an de cand esti in mormant. Statornicia ce se cere aici nu este trupeasca, ci duhovniceasca, intreaga taina a pustiei se cuprinde in unicul concept al 36

chiliei: A intrebat Avva Isaia pe Avva Macarie zicand: Spune-mi un cuvant. Si a zis lui batranul: Fugi de oameni. Zis-a lui Avva Isaia: Ce este a fugi de oameni? Iar batranul i-a zis: A sedea in chilia ta si a plange pacatele tale. Realitatea chiliei trebuie sa se reverse in realitatea vietuirii noastre. Treptat hotarele chiliei se largesc spre a cuprinde orice clipa a vietii si orice amanunt din lumea noastra: A zis Avva Serin: Nu este aceasta mare savarsire buna cand in chilie pazesti randuiala ta, ci mai vartos cand iesi din chilia ta. Chilia devine locul unde ne intalnim cu Dumnezeu, locul unde Dumnezeu este: Se spune ca unul dintre batrani s-a rugat lui Dumnezeu sa vada pe Parinti, si a vazut pe ei fara Avva Antonie. Deci a zis celui ce-i arata lui: Unde este Avva Antonie? Iar el a zis lui: In locul unde este Dumnezeu, acolo este el. Daca chilia indica spatiul si locul unde avem putinta sa ne intalnim cu Dumnezeu, atunci rabdarea sugereaza cadrul sau timpul in care o astfel de intalnire are loc: Zis-a oarecine catre Avva Arsenie: Ma supara gandurile, zicandu-mi: Nu poti sa postesti, nici sa lucrezi, deci macar cerceteaza pe cei bolnavi, caci si acest lucru este dragoste. Iar batranul, stiind sa-manaturile dracilor, a zis lui: Mergi, mananca, bea, dormi si nu lucra, numai de la chilie nu te departa. Caci cuviosul stia ca rabdarea in chilie aduce pe calugar la randuiala lui. "Gandurile cele rele, de la draci odraslind, prin rabdare lipsesc", zicea Avva Pimen. Rabdarea e lucrul pentru care te rogi cu osardie. Dar de indata ce ai dobandit-o, ea poate chiar sa tamaduiasca pe cei bolnavi. Pr. John Chryssavgis Prefacerea rusinii in putere impotriva patimilor, in Taina Pocaintei si a Sfintei Spovedanii Omul este faptura cea mai desavarsita a zidirii lui Dumnezeu. Setea de a cunoaste mereu mai adanc maretia chemarii noastre celei "mai inainte de intemeierea lumii" nu trebuie sa dea ragaz de odihna mintii si inimii noastre, ci sa sporeasca neincetat "in flecare zi, pana ce putem sa zicem: astazi! ca nimeni dintre noi sa nu se invartoseze cu inselaciunea pacatului". Cea mai mare vrednicie a omului sta in facerea sa "dupa chipul si dupa asemanarea" lui Dumnezeu si in chemarea de a-L iubi "pe Domnul Dumnezeul sau cu toata inima sa, cu tot sufletul sau si cu tot cugetul sau". Desi este zidire, omul a primit porunca sa devina Dumnezeu. In rai, cei intai ziditi erau inainte de cadere incununati "cu slava si cu cinste". "Adam si femeia lui erau amandoi goi si nu se rusinau". Purtau un vesmant duhovnicesc si stateau intorsi cu duhul catre Arhetipul lor, Dumnezeu, Care, la randul Sau, li se punea pe Sine inainte spre a fi urmat intru impartasire. Ei nu simteau rusine inaintea Domnului. insa, cand privirea lui Adam a ramas tintuita asupra lumii zidite, iar mai apoi a calcat porunca, el a fost dezgolit de haina luminoasa a suflarii dumnezeiesti. Atunci "li s-au deschis ochii amandurora, si au cunoscut ca erau goi, si au cusut frunze de smochin si siau facut acoperaminte". Tot atunci a patruns rusinea in viata oamenilor, care au pierdut cinstea duhovniceasca si nu au suferit prezenta binefacatorului Dumnezeu. Pentru aceasta "s-au ascuns... de la fata Domnului Dumnezeu". Insa indepartarea de Dumnezeu si instrainarea de viata Lui au cunoscut o asemenea masura, incat omul a ajuns sa se asemene dobitoacelor celor fara de minte si sa-si spuna in adancul inimii sale sfasiate ca "nu este Dumnezeu". Prin caderea lui Adam, firea omului a fost ranita de moarte inca din rai. Ea a fost supusa stricaciunii si mortii. Cand Isaia a vazut, in lumina lumii celei de sus, adevarata dimensiune a acestei caderi, a infatisat-o in cuvinte astfel: "Din crestet si pana la talpile picioarelor nu-i nici un loc sanatos; totul este numai plagi, vanatai si rani pline de puroi, necuratate, nemuiate cu untdelemn si nelegate". Omul a suferit o mare pervertire si a cazut intr-un fel de vietuire impotriva firii. Tocmai aceasta boala a firii omenesti vine sa o tamaduiasca Hristos. Luand asupra Lui neputintele noastre, prin Patima cea de bunavoie si invierea Sa, El a dat viata firii noastre celei omorate de pacat. Este scris in Vechiul si in Noul Legamant: "Duhul Domnului este peste Mine, ca Domnul M-a uns sa binevestesc saracilor, M-a trimis sa vindec pe cei cu inima zdrobita, sa propovaduiesc celor robiti slobozire si celor orbi vederea; sa slobozesc pe cei apasati si sa vestesc anul placut Domnului". Deci, Hristos Se aduce pe Sine lumii ca adevaratul doctor si tamaduitor al firii omenesti. Lupta tamaduirii omului cazut a fost purtata de catre Noul Adam, "care, pentru bucuria pusa inainte-I, a suferit crucea, n-a tinut seama de ocara ei". Cu alte cuvinte, rabdand rusinea crucii, Hristos a sters rusinea noastra si ne-a mantuit. El insusi insa spune: "Nu cei sanatosi au nevoie de doctori, ci cei bolnavi... ca n-am venit sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta". Domnul cheama la pocainta pe "cei bolnavi" si pe pacatosi. Prin urmare, tamaduirea se leaga nedespartit de pocainta. 37

Binevestirea lui Hristos incepe prin cuvintele: "Pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia cerurilor". Aceste cuvinte refac dialogul dintre Dumnezeu si oameni, care fusese curmat in rai prin neascultarea celor intai ziditi. Ele se rostesc acum in perspectiva unei noi creatii, a unui neam nou - al carui incepator este insusi Ziditorul Hristos. incat, pocainta este mijlocul prin care se sterge pacatul si, in cele din urma, se plineste cuvantul cel dintru inceput al lui Dumnezeu pentru om: "Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra". Dar pentru a se pocai si a se tamadui de patimi, omul trebuie sa-si cunoasca pacatul. Departe de Dumnezeu, el se afla in intuneric si este cu neputinta sa-si vada masura caderii sale. Insa, atunci cand prin credinta in Hristos primeste cuvantul lui Dumnezeu, primeste in acelasi timp in inima sa flacara cereasca a harului dumnezeiesc. in acea clipa se lumineaza si dobandeste un nou fel de contemplare. Aceasta contemplare este indoita. Pe de o parte, focul acesta face sa prinda chip in inima credinciosului icoana cereasca a Cuvantului Celui ce l-a zidit pe el; pe de alta parte, descopera saracia duhovniceasca si abisul intunericului in care se afla omul prin caderea sa. Contemplarea aceasta este darul minunat al cerului si nu conteneste sa-l insufle pe om spre pocainta. Ea naste inlauntrul sau setea de a lepada "toata spurcaciunea si prisosinta rautatii" si de a se intoarce cu pocainta la casa Tatalui sau Cel din ceruri. Cea mai insemnata piedica in calea luminarii si a indoitei contemplari este mandria. Aceasta impietreste inima si intuneca vederea duhovniceasca a sufletului, astfel incat sa nu mai desluseasca pacatul in fiinta si in dimensiunea lui metafizica. Il inchide pe om in el insusi si il imbata cu placerea lucifericii indumnezeiri de sine. Il duce la un gol apasator, la robia iadului si la iesirea din minti. Cand omul, inrobit de sila patimii mandriei, scapa catre cele din afara cautand o cumpanire pentru pustiirea sa in lumea care il inconjoara, se adanceste intr-o mai mare stricaciune si pierzanie, facandu-se in stare de orice crima sau pacat. In aceasta stare tragica, omul infrunta o infricosata sfasiere: el ar putea fie sa se ascunda "de la fata Domnului Dumnezeului" sau si, de buna seama, sa moara "in pacatele lui", nesuferind povara rusinii pentru pacatosenia sa, fie sa asculte de chemarea lui Hristos la pocainta, lepadand logica sa stricata, cu care isi indreptateste caderea. Precum am aratat mai sus, primirea cuvantului Domnului ii aduce luminarea, dimpreuna cu indoita contemplare si simtire. Pe de o parte, acestea ii pun inainte sfintenia si neprihanita iubire a lui Hristos, iar pe de alta parte, intunericul pacatului si ratacirea patimilor nasc frica. Aceasta luminare a harului nu-i aduce sufletului numai contemplare, ci ii daruieste si puterea de a face pasul catre marturisire. Indata ce credinciosul ajunge sa-si cunoasca pacatul, nu il ascunde, ci isi marturiseste caderea inaintea fetei lui Dumnezeu. Aduce pacatul sau la lumina, iar aceasta il sterge. Aici este cuprinsa puterea tainei spovedaniei. "Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi. Daca marturisim pacatele noastre, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea". Prin pocainta si spovedanie inaintea lui Dumnezeu, marturisim mai intai un mare si universal adevar, anume adevarul caderii noastre. Am putea spune ca daca exista o imprejurare in care omul se arata fara greseala inaintea ochilor Domnului, este aceea in care isi marturiseste pacatosenia sa. Atunci omul este adevarat intru totul. Iar cand este adevarat, atrage pe Duhul Adevarului, care il poarta pe credincios la o adanca simtire a saraciei sale duhovnicesti si il calauzeste apoi spre pocainta. Acelasi Duh Sfant daruieste, totodata, tamaduire si indreptare. Prin pocainta si marturisire crestinul recunoaste, de asemenea, mantuitoarea lucrare a lui Dumnezeu, si marturiseste ca isi pune nadejdea nu in om, nici in inger, ci in insusi Hristos, Cel ce l-a rascumparat cu sangele jertfei Sale. Pocainta si spovedania sunt crucea pe care o ridica cel credincios pentru indreptatirea si mantuirea lui; aceasta este marturisirea practica a credintei sale. insa Domnul instiinteaza mai dinainte: "De cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau". Cel ce se va rusina a-L primi pe Hristos ca Dumnezeu Cel rastignit si Mantuitor, si a primi cuvantul Crucii, Evanghelia Sa, ca putere a lui Dumnezeu "spre mantuirea a tot celui ce crede", va vedea cum si Hristos Se va rusina sa-l primeasca pe el in ziua slavitei Sale veniri. Intr-alt loc, Domnul spune iarasi: "Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisivoi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Iar de cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, si Eu Ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri". Din cuvintele de mai sus ale Domnului este limpede ca marturisirea si ridicarea Crucii Sale, care sunt cu putinta prin alipirea la Trupul lui Hristos si capata chip intr-o lume care "zace sub puterea celui rau", sunt insotite de rusine. Marturisirea este anevoioasa, insa are o mare putere si este 38

mantuitoare in vesnicie. indemnandu-l pe om catre marturisire inaintea fetei Sale, Hristos il cinsteste pe acesta, facandu-l deopotriva cu Sine insusi. Daca omul nu-L primeste, atunci si El, la randul Sau, il va lepada pe om. Aceasta judecata, oricat de aspra ar parea, este in acelasi timp si nespus de ingaduitoare. Omul nu este decat rob, in vreme ce Hristos este Domnul tuturor. El Se arata aspru pentru a ne insufla teama si a ne mantui de rusinea osandei si a pierzaniei. Este ingaduitor, pentru a ne acoperi cu rusinea izvorata din recunostinta pentru marele dar al mantuirii, si astfel, cu marime de suflet, sa indepartam ocara de a ne arata nemultumitori. Rusinea si ocara pe care le rabda cineva ridicand Crucea lui Hristos in aceasta viata, calauzesc la recunoasterea aceluia de catre Domnul; astfel, cele doua se prefac in har al infierii si putere a vietii vesnicei imparatii a Tatalui si a ingerilor Sai. Aceeasi cinstire i se aduce in taina spovedaniei omului care a fost necinstit de pacat. Credinciosul rabda rusinea dinaintea unui preot duhovnic intocmaipatimitor cu el. indata ce-si vede faradelegea, nu o ascunde, ci o marturiseste Domnului, impotriva sa. Pentru rusinea la care este supus prin fapta pocaintei sale, Domnul iarta "necredinta inimii" lui si il innoieste prin harul mantuirii vesnice. Cu cat mai adanca este rusinea ce insoteste marturisirea pacatelor la spovedanie, cu atat mai mare este puterea si harul pe care le va primi omul spre innoirea vietii lui. Adevarul acestui cuvant este marturisit de predania tuturor veacurilor, pana in zilele noastre. Prin spovedanie se innoiesc si se mantuiesc credinciosii inlauntrul Bisericii. Este de prisos sa spunem cu cata cinste il inconjoara preotul duhovnic pe pacatosul care se spovedeste, de vreme ce acesta are de partea sa cerul intreg care se bucura "pentru un pacatos care se pocaieste". In Taina Spovedaniei, rusinea nu numai ca este un lucru sanatos si firesc, dar marturiseste in acelasi timp ca fapta aceasta a pocaintei se aduce din inima, ca este de bunavoie si de o adanca smerenie. Cel ce se pocaieste adevarat la spovedanie, ia asupra sa in intregime raspunderea pentru caderile sale si nu se indreptateste pe sine, precum a facut Adam in rai. El nu arunca raspunderea asupra lui Dumnezeu sau a aproapelui, ci rabda smerit si cu barbatie rusinea pacatelor sale celor facute cu voie. Aceasta fapta binecinstitoare il vindeca pe om de cancerul mandriei si aseaza in el smerenia, care grabeste harul tamaduitor al lui Dumnezeu, dupa cuvantul Scripturii: "Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har". Spovedania trebuie sa se faca in deplina libertate. Marturisirea de bunavoie a pacatului arata ca omul nu il voieste si nu il imbratiseaza. El ramane in duhul pe care il vadeste rugaciunea Cincizecimii: "Tie Unuia am gresit, dar Tie Unuia si slujim". Savarsirea spovedaniei il pregateste pe credincios sa primeasca harul Sfantului Duh, care in cele din urma va inghiti pacatul. Prin pocainta si spovedanie, omul invata sa aiba o dreapta asezare si aplecare catre Dumnezeu. Este povatuit, adica, la cunoasterea voii dumnezeiesti si, in felul acesta, afla calea vietii. Pentru ce, insa, rusinea spovedaniei se preface in putere care biruieste patimile si pacatul? Si pentru ce starea acestei fapte il aseaza pe om in calea vietii? Intrebarile de mai sus se vor face intelese indata, daca cercetam pericopa evanghelica despre Zaheu din Ierihon. Acest om de vaza si bogat, incepator al vamesilor, a fost stapanit de dorinta "sa vada cine este Iisus". Lucrul acesta era anevoios din pricina inaltimii sale mici, cat si a multimii aflate de fata. Zaheu a luat asupra-si de bunavoie rusinea si putinta de a fi luat in ras de multime, si, pentru a-L vedea pe Iisus, "s-a suit intr-un sicomor". Cand Domnul a ajuns in acel loc, a luat aminte la Zaheu; l-a poftit sa se pogoare si sa-L intalneasca. I-a facut chiar si cinstea de a-l cerceta in casa lui si a ramane impreuna cu el. Insa rodul acestei vizite este unul minunat. Uitand de cele ale lumii, Zaheu s-a indreptat. Nedreptatea faradelegilor trecutului sau a fost indreptata prin "intoarcerea impatrita". Si, in chip firesc, asa precum adevereste insasi gura cea sfanta a Mantuitorului Dumnezeu, "s-a facut mantuire casei" lui Zaheu. Cum s-a lucrat puterea marii taine a acestei minuni si prefacerea acestui nedrept intai-statator intre vamesi intr-un om drept, in care a aflat odihna bunavoirea lui Dumnezeu si a carui casa a fost rasplatita cu pacea lui Iisus? Lucrul este lesne de inteles. Zaheu n-a tinut seama de parerea multimii si a luat asupra sa rusinea. A fost luat in ras pentru Hristos. Tocmai acest lucru L-a facut pe Domnul sa ia aminte spre el, pentru ca a aflat in Zaheu o oarecare inrudire duhovniceasca cu Sine insusi. Era la vremea in care Domnul Iisus urca la Ierusalim spre a fi osandit si a patimi pentru mantuirea lumii. Calatorea catre ocara crucii28. Dar si Zaheu, in chip prorocesc, s-a asezat pe sine pe calea lui Hristos si a rabdat rusine. Astfel, Zaheu L-a aflat indata pe Domnul nu numai ca insotitor pe cale, ci si ca impreuna-mesean in casa sa. Vizita Domnului a adus pace si har de mantuire casei lui Zaheu. Mai inainte de toate, insa, a largit inima sa "impatrit", astfel incat sa i se indrepteze viata. Cuvantul "impatrit" nu inseamna nimic 39

altceva decat partasia lui Zaheu la taina adancimii, inaltimii, lungimii si latimii Crucii. Cu alte cuvinte, asezarea lui Zaheu pe calea Domnului i-a adus acestuia largirea existentei in chip "impatrit", adica l-a nascut din nou in nemarginirea vietii dumnezeiesti. Aceeasi cale smerita este invatata din Evanghelie in Pilda Vamesului si a Fariseului si in cea a Fiului risipitor. Pastrand ca temei cele de mai sus, intelegem lamurit de ce Taina Sfintei Spovedanii are un atat de mare har si putere innoitoare. Datorita impacarii sale cu Dumnezeu prin spovedanie, credinciosul ia asupra-si de bunavoie rusinea pacatelor sale. Aceasta fapta de vitejie a credintei e socotita de Domnul ca rasplata a multumirii si a recunostintei pentru rusinea crucii pe care El insusi a rabdat-o pentru noi. Toti dreptii Vechiului Legamant au cunoscut in chip prorocesc aceasta latura a tainei Crucii. Cand, de pilda, tanarului si dreptului imparat al lui Israil, Iosia, i s-a citit pentru intaia data cartea legii, pe care nu o cunoscuse mai inainte, s-a aflat intru mare uimire si "si-a sfasiat hainele sale". Simtind indepartarea lui Israil de la calea parintilor si venirea maniei lui Dumnezeu, a trimis soli catre prorocita Hulda, pentru a afla voia Domnului cu el si cu poporul sau. Atunci, acea dreapta femeie i-a prorocit ca asupra poporului apostat vor veni intr-adevar relele si mania lui Dumnezeu. Ea a mai spus, insa, ca Domnul l-a iertat pe rege, intrucat credea in cuvintele cartii legii si "s-a muiat inima lui", smerindu-se "inaintea Domnului" si plangand. Pentru aceasta el nu va vedea relele ce aveau sa vina, ci va fi dus cu pace la mormant si se va alatura parintilor sai. Astfel, adanca rusine a inimii l-a mantuit pe rege si l-a indreptatit inaintea judecatii Domnului. Dorind mantuirea noastra, Hristos nu a tinut seama de Sine. Precum spune Scriptura, "ocarile celor ce il ocarasc pe El au cazut asupra Sa", si s-au lucrat chiar "afara din tabara". Cu alte cuvinte, ocara lui Dumnezeu pentru mantuirea noastra a fost desavarsita. Asemenea si noi, atunci cand purtam ocara pacatelor noastre in spovedanie, "afara din tabara" bunei pareri a lumii si impotriva cugetelor ei, se cuvine "sa aducem pururi lui Dumnezeu jertfa de lauda". In acest chip, credinciosul isi arata multumirea catre incepatorul mantuirii sale si se aseaza pe sine pe calea Domnului. Il afla pe Hristos, care este Calea. Atunci Domnul devine tovarasul de calatorie al omului ce se pocaieste. ii impartaseste acestuia har si ii innoieste viata. Precum deja am aratat, innoirea pe care o primim prin Taina Spovedaniei este pe masura rusinii pe care o purtam atunci cand ne dezgolim pe noi insine inaintea Domnului si inaintea slujitorului Sau. Iar Domnul il imbraca pe pacatosul renascut cu haina harului dumnezeiesc si cu darul vietii vesnice. Precum s-a spus oarecand, Dumnezeu "nu judeca de doua ori". Daca traim sub judecata cuvantului lui Dumnezeu si purtam ocara spovedaniei noastre, atunci scapam de judecata ce va sa fie in zilele cele mai de pe urma; "Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica si la judecata nu va veni. Ci s-a mutat din moarte la viata". Parintii spun ca "cel ce ia asupra-si de bunavoie prihanirea de sine, alearga catre Patimile lui Hristos". Pilda cea mai potrivita este talharul cel bun. Prin prihanirea de sine, el a prefacut crucea sa personala in Cruce a lui Hristos si s-a mantuit chiar in aceeasi zi. Adevarata prihanire de sine atribuie intotdeauna slava lui Dumnezeu, iar ocara celui cazut. "Dumnezeu se vadeste intru adevarul Sau, pe cand tot omul intru minciuna". Ea umple inima celui ce se pocaieste cu recunostinta si cu simtirea ca "pentru noi, Hristos a murit cand noi eram inca pacatosi" si in dar i-a mantuit pe cei raucinstitori. Vorbind despre cantarea celor 3 tineri din cuptorul cel de foc, marele Ierarh Ioan Hrisostom spune ca rugaciunea de multumire e cea care se insoteste cu prihanirea de sine. Prin pocainta si spovedanie, lepadam cugetul carnii si primim cugetul "care era si in Hristos Iisus". Acest cuget este cu totul smerit si L-a calauzit de bunavoie pe Domnul pana in partile cele mai de jos ale pamantului, spre a afla si a mantui pe cei legati in iad. Calatoria lui Hristos este opusa celei a lui Adam. Adam a voit sa se inalte prin sine si sa devina deopotriva cu Dumnezeu, iar din pricina aceasta a cazut in fundul pierzaniei. insa cel ce se pocaieste calatoreste catre cele de jos, dupa pilda Celui de-al 2-lea Adam, Domnul. Si, cand ajunge la nimicnicirea cea prin smerenie, devine materie potrivita pentru o facere din nou. E lucrul Dumnezeului crestinilor sa zideasca din nimic. Inainte de lucrarea pocaintei, omul are toate puterile sale firesti intoarse catre pamantul "din care a fost luat". Mintea sa este dezbinata si revarsata catre zidire. Traieste un gol launtric, iar menirea sa ramane neimplinita. Este purtat spre abisul nimicului. Adevarata pocainta si smerita spovedanie se insotesc intotdeauna cu zdrobirea inimii. Aceasta zdrobire se face cu durere adanca pentru uraciunea caderii. indurerarea si rusinea pentru pacat ara pamantul neroditor al inimii si dezradacineaza din ea patimile de necinste, tamaduind si unind puterile sufletului, astfel incat acesta sa poata implini porunca iubirii dumnezeiesti si sa stea inaintea Domnului "in duh si 40

adevar". Pe pamant nu exista sfarsit al pocaintei. Fiii lui Dumnezeu nu contenesc a se curata pe ei insisi prin Taina Spovedaniei, caci "Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El". Parintele Sofronie Saharov Educaia religioas ( I ) Prea puini prini se pot luda astzi c i-au educat copiii cum se cuvine. Unii prini, buni i ngduitori, au copii cu un caracter neateptat, complet nepotrivit. Una din principalele cauze o reprezint chiar prinii. Numeroi prini, fie c sunt nepstori fa de educaia religioas i moral a propriilor copii, fie c sunt att de orbii de iubirea lor iraional fa de acetia, nct nu vor s vad nimic ru n firea lor i rmn surzi la avertismentele binevoitorilor, nu vor s asculte adevrul i sfaturile bune. Cnd viciile copiilor devin insuportabile, chiar i pentru prinii lor, abia atunci ncep ei s se gndeasc la ndreptare i ncep s i educe, dar este prea trziu. Cum s educm copiii ca s fie asculttori Tnrul care este lsat n voia apucturilor lui face ruine maicii sale. n Evanghelie se povestete puin despre copilria i adolescena Domnului nostru Iisus Hristos, dar puinul acesta este foarte important i plin de nvminte. Despre copilul Iisus, n vrst de 12 ani, Ev. Luca a notat urmtoarele: i a cobort cu ei i a venit n Nazaret. i le era supus. Ceea ce Evanghelistul consemneaz spre lauda tnrului Iisus, anume ascultarea fa de cei care i erau prini pe pmnt, Ap Pavel proslvete la Iisus matur. El proslvete ascultarea Sa fa de Tatl Ceresc: S-a smerit pe Sine, mrturisete Ap, asculttor fcndu-Se pn la moarte, i nc moarte de cruce. Ap. merge mai departe, i arat c aceast ascultare i supunere au dus la mntuirea lumii: Aa cum prin neascultarea unui singur om cei muli s-au fcut pctoi, tot astfel prin ascultarea Unuia cei muli vor deveni drepi. Nu mai e nevoie s vorbim despre nsemntatea deosebit a ascultrii n viaa oamenilor n general. Ct de mare este importana sa n educaia copiilor cunosc toi prinii. Putem spune chiar c cine a reuit s-i fac pe copii asculttori, acela i-a ndeplinit obligaiile, i-a nfptuit misiunea de educator. Nu voi vorbi acum despre importana ascultrii, ci doar voi propune prinilor o cale mai scurt. Dac vor pi pe ea, copiii lor vor fi nite copii asculttori. Cred c subiectul nu e deloc lipsit de interes pentru prini. Ascultarea si exemplul parintilor nainte de toate, trebuie s spunem c ascultarea este o plant care nu crete i nu rodete oriunde, ci doar acolo unde gsete teren prielnic. Dei pare greu de crezut, exist familii n care nimic nu nlesnete educaia copiilor n duhul ascultrii. Acestea sunt familiile n care domnete libertinajul, n care nu sunt respectate legile lui Dumnezeu i ale oamenilor i nu este recunoscut nici un fel de autoritate. Astzi se apeleaz la ajutorul legilor lui Dumnezeu sau ale oamenilor doar atunci cnd acestea servesc interesului personal. Acolo unde prinii sunt contaminai de acest spirit, nu este posibil educarea copiilor n duhul ascultrii. Cine vrea s aib copii asculttori trebuie s respecte orice autoritate recunoscut, puterea i legea. Acestea sunt: Dumnezeu, Biserica, Conducerea rii, Poruncile lui Dumnezeu, Legile Bisericii i legile de stat. Dar este oare de ajuns pstrarea respectului fa de acestea? n unele familii, Dumnezeu este ultimul Cruia I se acord atenie. Despre El nu se vorbete dect dac se discut un pasaj din vreo carte n care strbate lipsa credinei n Dumnezeu i negarea adevrurilor de credin. Credina ntr-un Dumnezeu viu, ntrupat, este transformat n aceste cri ntr-o poveste pe care o pot crede numai babele. C exist obligaii fa de Dumnezeu, nici nu le trece unora prin cap. Cine i respect aceste obligaii provoac cel puin uimire n societate. Toate acestea le vd i le aud copiii. Ce concluzie vor trage ei de aici? Totul este foarte simplu: dac tatl meu nu l cinstete pe Dumnezeu i nu l ascult, mi este i mie permis s nu mi cinstesc i s nu mi ascult printele; dac Dumnezeu i poruncile Sale sunt nite nscociri, atunci i porunca a cincea este o nscocire; prin urmare, prinii nu reprezint nimic important. Recunoatei c logica este de aceast dat de partea copiilor. Dac inem seama de faptul c pentru muli prini autoritatea Bisericii i a clerului nu are nici cea mai mic importan, este de neles c n familiile respective nu poate fi vorba de ascultare i supunere n educaia copiilor. Atitudinea fa de preoi i autoriti Ce mi pas de preot? Ce mi pas de scornelile lui? Parc poi s crezi ceea ce spune el? sunt vorbe pe care astzi le aud adesea i copiii. Ei aud acas asemenea vorbe, iar la coal i la biseric altele; copilul trebuie s-i asculte prinii i pe cei ce le in locul. Acas, autoritatea preotului este subminat adesea prin glume grosolane; iar preotul le repet copiilor mereu: 41

respect pe tatl tu i pe mama ta. Pentru copil, concluzia va fi urmtoarea: dac tatl meu nu recunoate nici una dintre poruncile despre care vorbete preotul, nici eu nu trebuie s-l ascult, nu am de ce s dau atenie vorbelor lui. i din nou logica este de partea copilului. Acelai lucru se ntmpl i cu autoritatea conductorilor. Ce mi pas de efi? Eu sunt singurul meu stpn, fac ce vreau!, spune uneori cte unul, exprimndu-se adesea i mai urt, dar nu privete n jur s vad cine l-a auzit. Desigur, aceste discursuri mpotriva autoritilor n-au nici o putere, deoarece autoritile au de partea lor fora, care poate aduce la ascultare pe oricine, lucru pe care nu-l face nici Dumnezeu, nici Biserica. Totui, i acesta este un prilej pentru a semna neascultare i nesupunere fa de prini n sufletul copiilor. Pretutindeni unde nu este recunoscut i respectat autoritatea lui Dumnezeu i puterea lsat de El pe pmnt, unde legile se respect doar de fric, nu exist pmnt bun pentru o educaie n spiritul supunerii i ascultrii. Voina Cine dispreuiete autoritatea lui Dumnezeu, a Bisericii i a conductorilor de orice fel, nu poate pretinde propriilor copii s-i respecte autoritatea printeasc; cine nu se supune de bunvoie, ci din obligaie, nu-i va putea educa niciodat copiii astfel nct s-l asculte. De aceea, prini, dac dorii s v asculte copiii, respectai autoritile i legile i nvai-v copiii s le respecte la rndul lor. Aceasta este temelia supunerii i ascultrii lor. S presupunem c terenul este prielnic semnrii i dezvoltrii supunerii i ascultrii copiilor fa de prini. Ce trebuie s facem pentru a dezvolta cum se cuvine aceast calitate? Ascultarea reprezint supunerea voinei proprii n faa altei voine. Voina noastr domnete asupra tuturor celorlalte: noi gndim, vorbim i acionm aa cum ne dicteaz voina. Dumnezeu ne-a dat aceast for a spiritului ca s vrem i s facem binele, s urm i s respingem rul. Voina noastr este slbit ns de pcate i nclin spre ru; chiar de cunoatem binele, suntem prea slabi ca s-l dorim n mod serios i s-l nfptuim. Vd i ncuviinez ce este mai bine, dar nclin spre ru. Aceast slbiciune ne vine de la pcatul originar, aducnd cu sine ncpnarea i capriciul, care trebuie supuse i strpite din copilrie. Via de vie d roade dulci i bogate, dar nu atunci cnd este lsat s creasc nestvilit, ci cnd este tiat cum se cuvine i legat de araci. Ce realizm prin tierea i legarea viei de vie, vom realiza prin disciplin, prin stpnirea capriciilor i ncpnrii copilului, obinnd astfel roadele dulci ale ascultrii. Ca s culegei aceste roade dulci, deci roadele dorite, fii cu luare-aminte la regulile ce trebuie urmate n educaia copiilor. (Educaia religioas. nvturi pentru copii i tineri, Sf. Irineu de Ekaterinburg) Faptele parintilor si sanatatea copiilor Natura omului nu se rezuma la trup, insusirile sufletului - inclusiv cele maladive si pacatoase mostenindu-se. Acest fapt a fost luat in seama de catre Sf Filaret al Moscovei. In "Convorbirea despre nasterea de prunci binecuvantata", el spune: "Unde a fost semanat grau, grau rasare, nu neghine. Unele boli trec de la parinti la copii. E firesc ca parintii sa nasca prunci dupa chipul si dupa asemanarea lor, ca din pacatosi sa se nasca pacatosi, la fel cum din ofticosi se nasc ofticosi". Exista si cazuri deosebite: "Din parinti buni se nasc uneori copii nevrednici de ei, sau copii buni se nasc din parinti nevrednici, sau din parinti obisnuiti se nasc copii neobisnuiti." Ierarhul aminteste ca Adam si Eva au nascut trei fii in perioade diferite ale vietii lor duhovnicesti. Indata dupa cadere si dupa izgonirea din rai, inca nutrind nadejdea naiva a unei izbaviri grabnice, protoparintii dau nastere lui Cain cel obraznic. Dupa ce au facut cunostinta pe propria piele cu greutatea pacatului, a asteptarilor inselate si a greutatilor vietii, ei dau nastere blandului si neprihanitului Abel. Si, in fine, dupa ce au trecut prin tragedia uciderii de frate, protoparintii, smerindu-se, zamislesc si aduc pe lume, cu nadejde in Dumnezeu, pe Seth cel binecredincios. Subliniem: se mostenesc nu pacatele personale, ci predispozitia spre ele, adica pervertirea naturii omenesti. Cu ingaduinta lui Dumnezeu, pacatele nepocaite ale stramosilor provoaca modificari patologice in trupurile si in sufletele urmasilor. Nu este exclus sa fie vatamat genotipul. Intre insusirile innascute se numara, de pilda, caracteristicile fundamentale ale sistemului nervos (dupa I. P. Pavlov, intensitatea, mobilitatea si echilibrul proceselor de stimulatie si inhibitie). Acestea lasa o amprenta esentiala asupra particularitatilor temperamentale (impulsivitate, irascibilitate, lentoare, calm, vioiciune s.a.m.d.). Iar temperamentul, la randul sau, are o puternica inraurire asupra comportamentului, caracterului, obiceiurilor, intereselor, cerintelor, si prin aceasta 42

predispune la prezenta anumitor patimi pacatoase. De el depinde intr-o masura insemnata puterea cu care se manifesta emotiile negative (in primul rand mania si frica). Colericul - om lipsit de echilibru, taios, care nu-si stapaneste emotiile, excesiv de direct - e temperamental si se aprinde ca paiele uscate. Spre deosebire de flegmatic, el se supune maniei cu usurinta. Iar melancolicului - om inchis, sfios, retinut si vulnerabil - ii e mai greu sa biruie nu mania, cat intristarea si deznadejdea. Gandurile intunecate, dispozitia pesimista il biruie mai des decat pe sangvin. In mod evident, omul care a mostenit de la parinti (sau de la bunici) insusirile sus-mentionate va fi mai supus bolilor decat cel inzestrat cu o ereditate sanatoasa. Este cu totul de inteles: "Aschia nu sare departe de trunchi." Pentru a fi corecti, trebuie sa observam ca nu exista temperamente "bune" sau "rele": fiecare are calitatile si neajunsurile sale. La cei mai multi dintre noi se imbina insusirile mai multor temperamente. Colerici, sangvini, flegmatici si melancolici "puri" se intalnesc mult mai rar. Formarea temperamentului are loc treptat, sub inraurirea mediului, educatiei, autoeducatiei s.a.m.d. Ca atare, laturile negative ale temperamentului, care creeaza premizele pentru dezvoltarea patimilor pacatoase nu sunt nicidecum o povara pe care omul e condamnat s-o poarte toata viata. Ele pot fi infranate cu ajutorul eforturilor vointei si ratiunii. Iar trasaturile pozitive pot fi dezvoltate. Cuv Ioan Scararul scrie ca unii oameni sunt din fire inclinati catre infranare, linistire, smerenie, blandete, umilinta duhovniceasca, iar la altii insasi "firea se impotriveste insusirilor celor bune, insa ei se silesc catre acelea, si chiar daca sunt cateodata biruiti, eu ii laud mai mult decat pe cei dintai, ca pe unii ce-si silesc firea". Omul care pe calea slefuirii ascetice de sine a biruit mania si viclenia este mai presus din punct de vedere duhovnicesc decat cel care din fire este linistit si deschis la suflet. Virtutile dobandite prin propriile osteneli si prin lupta cu patimile sunt mult mai pretioase in ochii lui Dumnezeu decat calitatile bune mostenite de la parinti. Ce vor mosteni copiii, daca parintii lor nu vor fi in stare sa corecteze manifestarile negative ale temperamentului lor in comportament si in comunicarea cu ceilalti oameni? Problema aceasta ramane deschisa. Poate ca dezlegarea ei va fi oferita de enigmaticele cuvinte ale inteleptului vechi-testamentar. Acesta, fiind urmas al unui neam binecredincios, da marturie despre sine precum urmeaza: eram copil iscusit, si de suflet inca mam intamplat bun; si mai vartos, bun fiind, venit-am intr-un trup fara de prihana. Intemeindu-se pe bogata sa experienta pastorala si medicala, mitropolitul Antonie al Surojului afirma: "Fiecare generatie mosteneste de la toate cele dinainte (in particular copiii de la parintii lor si de la inaintasii cei mai apropiati) caracteristici ale mintii, inimii, vointei, particularitati ale corpului, probleme rezolvate si nerezolvate. Daca parintii au rezolvat in ei insisi o anumita problema, ei le transmit copiilor o omenitate mai slefuita, eliberata de acea "problema blestemata", ca sa folosim expresia lui Dostoievski. Daca ei nu vor fi in stare sa o rezolve, generatia urmatoare se va lovi de ea mai devreme sau mai tarziu. Si eu am intalnit oameni care-mi spuneau: "Am cutare sau cutare ispita, apare in mine cutare sau cutare problema. De unde si pana unde?" Si, "sapand" in trecutul lor, reuseam sa gasesc de cateva ori la stramosii si la parintii lui aceeasi problema nerezolvata. Problema aparea in fata acelui om, care o rezolva tocmai fiindca stia ca e un lucru mostenit si ca rezolvand-o o rezolva pentru bunica sa, pentru bunicul sau, pentru strabunicul sau si pentru parintii sai." Un cunoscut pastor contemporan formuleaza legea ereditatii duhovnicesti: "Copilul primeste de la parinti doar acel potential al energiilor dumnezeiesti pe care il aveau parintii lui in momentul cand l-au zamislit." Acest fenomen explica de ce parintii le transmit copiilor lipsa de har, viciile si apucaturile daunatoare de care nu s-au putut elibera in timpul vietii lor de pana atunci. In egala masura se mostenesc si virtutile castigate, "potentialul energiilor dumnezeiesti harice". Parintii sunt strans legati de copii prin legaturi nevazute, duhovnicesc-morale. Sufletele isi impartasesc valorile si sensurile pe care si le-au insusit. In popor se spune: "Suflet pe suflet vesteste." Comunicarea inimilor se savarseste ca intrepatrundere si cunoastere intuitiva, adesea inconstienta. De la stramosi la urmasi, ca de la donatorii de sange la pacienti, se face o "transfuzie" constanta de energie duhovniceasca. Aceasta legatura aminteste oarecum de legea vaselor comunicante: nivelul apei din acestea este egal, oricat de mult s-ar turna ori s-ar scoate dintr-unul singur. "Fluidul" de care este plin "rezervorul" parintesc se transfera in sufletul copilului. Tocmai de acolo ia fiul sau fiica multe din elementele cresterii si dezvoltarii organismului sau, formarii personalitatii sale. Se transmit si urmarile pacatului, si roadele harului. Iar inraurirea tatalui are aceeasi insemnatate cu cea a mamei. Aceasta interactiune nu inceteaza niciodata, desi isi schimba formele si intensitatea. Probabil ca ea nu depinde de timp si spatiu - cel putin, nu dispare 43

dupa moartea fizica a parintilor sau copiilor. Dupa spusele Ap Pavel, patriarhul Levi i-a adus zeciuiala dreptului Melhisedec inca fiind "in coapsele" strabunicului sau Avraam. Acest pasaj din epistola apostolica e anevoie de inteles, intalnindu-se cu arhiereul Melhisedec, patriarhul Avraam i-a dat zeciuiala din cele mai bune prazi ale sale. Insa, dupa Legea lui Moise, zeciuiala era primita de la poporul lui Israel de catre leviti - urmasii lui Levi, stranepotul lui Avraam. Rezulta ca Melhisedec a primit zeciuiala prin Avraam de la insusi Levi. Avraam nu a generalizat, spunand ca aduce dar pentru toti urmasii sai, ci anume din partea lui Levi, care, ca sa zicem asa, exista genetic in samanta lui. Dinainte de a se naste pe pamant, Levi a platit darea de cinste lui Melhisedec si a implinit porunca lui Dumnezeu. Nu el insusi - subliniaza Biblia, ci in persoana strabunicului sau, pe care nu l-a vazut niciodata viu! Inraurirea duhovnicesc-genetica a mamei asupra copilului sau e intiparita atat in eposul popoarelor, cat si in experienta ascetica a crestinilor. Inima mamei iubitoare e un organ aparte, foarte sensibil, de comunicare cu copiii. El este uluitor de exact "reglat" pe "frecventa de transmisie" a copilului sau. "Rugaciunea mamei te ajunge din fundul marii" - glasuieste intelepciunea poporului. Fericitul Augustin spunea despre sine ca este fiul lacrimilor mamei sale, intrucat cu rugaciunile ei s-a intors, dupa indelungi cautari, la calea adevarata. Sufletul iubitor de mama sufera si se mahneste intuitiv, chiar fara sa stie precis ca odrasla ei a dat de necaz. Cunoastem o multime de cazuri cand mamele au simtit de la departare momentul mortii copilului lor. In timpul celui de-al 2-lea razboi mondial, multe femei si-au dat seama, printr-un "al saselea simt", de clipa mortii fiilor lor. Iar dupa aceea, dupa saptamani, venea hartia oficiala, si convingerea amara a inimii se confirma. Iata un caz real, care s-a petrecut in anul 1996. Despre el s-a scris in presa centrala. Un oarecare parinte, pe nume Pavel, se intorcea acasa dupa slujba. De el s-a apropiat o femeie necunoscuta si i s-a adresat cu rugamintea: "Va rog foarte mult sa-l impartasiti pe fiul meu. E vina mea ca nu s-a impartasit niciodata, ma tem pentru el". Femeia a dat adresa si a disparut repede. Parintele si-a amintit adresa, dar avea anumite indoieli - multe lucruri se pot intampla. Totusi, noaptea a simtit limpede ca trebuie sa mearga, si dimineata s-a dus la adresa cu pricina. I-a deschis usa un barbat ca la vreo 40 de ani, cu o infatisare foarte bolnavicioasa, cu fata supta. Indata ce pr. Pavel s-a prezentat si a zis ca a venit sa-l impartaseasca la rugamintea mamei lui, acela a incercat sa-l dea afara din apartament cu grosolanie, invinuindu-l de minciuna. S-a dovedit ca mama lui era moarta de 12 ani. Atunci, preotul a aratat cu mana un perete pe care atarna o fotografie si a intrebat: "Cine este acolo? Femeia aceea m-a rugat sa vin la dumneavoastra". Era fotografia mamei lui. Omul s-a albit la fata si l-a poftit pe preot in camera ca sa-l spovedeasca si sa-l impartaseasca. In ziua urmatoare, parintele a simtit iar in sufletul sau nevoia de a-l vizita pe barbatul cu pricina. Ajungand acolo, a aflat de la vecini ca el murise noaptea trecuta. Vecinii i-au povestit ca prin betiile si bataile sale, omul practic isi bagase mama in mormant, si s-au mirat foarte tare ca un asemenea om s-a invrednicit sa se impartaseasca in ajunul mortii. Intamplarea este, intr-adevar, enigmatica. Este limpede ca nu e vorba de o amagire demonica. Dupa cum se vede, cei morti stiu despre noi mai mult decat stim noi insine, si il roaga pe Domnul sa Se milostiveasca de cei cazuti. Ajutorul din lumea de dincolo de mormant da marturie despre faptul ca impartasirea, comuniunea dintre oameni (in cazul de fata rude) nu inceteaza odata cu moartea. Asadar, prin legatura duhovnicescgenetica se transmite de la parinti la copii o anumita informatie duhovniceasca. Aceasta poate fi binefacatoare si mantuitoare sau, dimpotriva, aducatoare de boli si purtatoare de moarte. Sa ilustram aceasta afirmatie. Candva, regele David s-a ispitit de frumusetea Batsebei, sotia generalului sau Urie. David l-a trimis pe Urie la moarte sigura si, eliberandu-si locul dorit, a induplecat-o pe Batseba sa-l ia de barbat. Pentru omorul cu premeditare, preacurvie si principalul - lipsa pocaintei pentru cele savarsite, Dumnezeu l-a pedepsit pe rege. Prorocul Nathan i-a deschis lui David ochii asupra faradelegii sale, si acesta si-a recunoscut vina. Atunci, Nathan a raspuns: Domnul a ridicat pacatul tau de deasupra ta, si nu vei muri. Dar fiindca tu, prin aceasta fapta, ai dat vrajmasilor Domnului pricina sa-L huleasca, de aceea va muri fiul care ti se va naste. Si a lovit Domnul pruncul pe care i-l nascuse lui David femeia lui Urie, si acela s-a imbolnavit. David s-a pocait cu amar. La rugaciunea fierbinte a adaugat postul aspru, nadajduind ca Domnul il va milui si copilul va trai. Strigatul sufletului necajit s-a intrupat in minunatele stihuri de pocainta ale ps. 50. Si totusi, copilul a raposat. Si s-a indreptatit cuvantul Scripturii: fiecare se ispiteste de a sa pofta fiind tras si amagit; dupa aceea, pofta, zamislind, naste pacat, iar pacatul, 44

savarsindu-se, naste moarte. Iubirea dintre David si Virsavia nu se incheie insa pe aceasta nota trista. Dupa ce au adus roade vrednice de pocainta, Dumnezeu a sfintit casatoria lor si le-a daruit fiu - legendarul rege Solomon. Domnul l-a iubit pe el, precizeaza Sf Scriptura. Acesta i-a intrecut pe toti carmuitorii pamantului prin bogatie, slava si intelepciune. Din pricina cucerniciei tatalui sau, el a trait ani multi si fericiti. In pofida acestui fapt, spre sfarsitul vietii lui femeile i-au stricat inima si au plecat-o spre inchinarea la idoli. De aceea, Dumnezeu l-a pedepsit pe Solomon: i s-a nascut Roboam cel cu putina intelepciune, ce prin prostia sa a pricinuit poporului multe nenorociri. Sa ne gandim: cel mai intelept dintre oameni a nascut un copil slab de minte! Unii ar putea explica faptul acesta printr-un hazard nefericit sau prin cunoscutul principiu: "La copiii geniilor natura se odihneste". Aici este insa vorba de Pronia lui Dumnezeu. Pentru El nu este greu sa-i binecuvanteze cu darnicie pe toti urmasii nostri pentru cucernicia parintilor. Un caz apropiat ca insemnatate e descris de Sf Ignatie Briancininov. Pe cand era inca adolescent, Avva Elisei s-a imbolnavit si era pe moarte. Cu toate stradaniile doctorilor, nu mai avea de trait, dupa prognosticul acestora, mai mult de 3 zile. Tatal tanarului, care ii ura pe monahi cu incrancenare, s-a grabit sa mearga la biserica Sf Marcu. Acolo l-a intampinat un Batran sfant si l-a intrebat: "Ce e cu tine, domnule Procopie? De ce esti necajit?" Tatal a raspuns: "Cel care ti-a descoperit numele meu iti va descoperi si pricina intristarii mele". Stravazatorul nevoitor a mers impreuna cu tatal coplesit de jale la cel ce tragea sa moara si a poftit-o in odaie pe mama lui, care era femeie evlavioasa. Dupa aceea, bineplacutul lui Dumnezeu a inceput sa-l povatuiasca si totodata sa-l mangaie pe tata: "Dumnezeu cauta de la tine implinirea a 3 porunci, si daca le vei pazi, ii va darui viata fiului tau". Tatal l-a chemat pe sf Ev. Marcu ca martor al fagaduintei sale ca va implini totul. Batranul a continuat: "Sunt de acum 15 ani de cand preacurvesti, spurcand patul sotiei tale. Pentru aceasta, Dumnezeu a secerat cu moarte inainte de vreme 5 dintre copiii tai. Asta in primul rand. In al doilea rand, nu-l casatori cu sila pe tanar, ci da-i putinta sa primeasca chipul monahicesc. In al treilea rand, sa nu mai ai impartasire cu ereticii." Tatal a ascultat si l-a incredintat pe Batran: "Voi pazi cuvintele tale in toate zilele vietii mele". Nevoitorul s-a rugat indata cu osardie, ca si cum s-ar fi pus chezas inaintea lui Dumnezeu pentru grabnica pocainta a pacatosului, si a 3 a zi baiatul s-a inzdravenit cu desavarsire. E limpede ca pricina duhovniceasca a bolii lui mortale erau pacatele grele ale tatalui - preacurvia, educatia gresita a fiului, in urma careia acesta putea sa se sminteasca si sa mearga pe urmele lui, si conceptia antihristica despre lume. Intr-adevar, incalcarea de catre parinti a poruncii "sa nu curvesti" este extrem de primejdioasa pentru sanatatea urmasilor. Odata, Cuv Leonid al Optinei a primit un cuplu care avea un fiu bolnav psihic. Sfantul a explicat ca boala cu pricina era pedeapsa Domnului pentru neinfranarea lor sexuala in ajunul marilor praznice bisericesti. Si Cuv Serafim de Sarov prevenea ca din pricina nepazirii curatiei relatiilor conjugale in zilele de post se nasc copii morti, iar femeile mor deseori la nastere datorita necinstirii praznicelor bisericesti si a duminicilor. Sa nu uitam ca Sf Serafim i-a spus lucrurile acestea la inceputul secolului al XIX-lea unui tanar care se pregatea sa se casatoreasca. Acesta ceruse binecuvantare si sfat de la facatorul de minuni din Sarov. Pesemne ca Sfantul a vazut frica de Dumnezeu si credinta adanca in sufletul tanarului, si de aceea i-a dat o povata ascetica atat de anevoioasa. Iar noi, oameni slabi duhovniceste, sa ne mangaiem eu dialogul dintre Apostoli si Mantuitorul pe tema poruncii "sa nu curvesti": zis-au Lui ucenicii Lui: "Daca asa este pricina omului cu femeia, nu este de folos a se insura". Iar El a zis lor: "Nu toti incap cuvantul acesta, ci cei carora le e dat. Cela ce poate a incapea, sa incapa". Intelesul acestui raspuns este lamurit in "Bazele conceptiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse": "Continuarea existentei pamantesti a neamului omenesc reprezinta unul dintre scopurile fundamentale ale legaturii de Dumnezeu randuite a casatoriei. Refuzul intentionat al nasterii de prunci, refuz provenit din imbolduri egoiste, depreciaza casatoria si reprezinta un pacat neindoielnic. Totodata, sotii sunt raspunzatori in fata lui Dumnezeu pentru educarea corespunzatoare a copiilor. Una dintre caile realizarii unei atitudini responsabile fata de nasterea lor e reprezentata de infranarea de la relatiile sexuale pentru un anumit interval de timp. Totusi, e neaparata nevoie sa ne amintim cuvintele pe care le adreseaza sotilor crestini Ap Pavel: sa nu va lipsiti unul de altul decat cu buna invoiala, pentru un timp, ca sa va indeletniciti cu postul si cu rugaciunea, si dupa aceea iarasi sa fiti impreuna, ca sa nu va ispiteasca satana pentru neinfranarea voastra. E limpede ca in acest domeniu sotii trebuie sa ia hotarari de comun acord, apeland la sfatul duhovnicului, iar acesta din urma e dator sa ia in seama, cu chibzuinta cuvenita 45

unui pastor de suflete, conditiile concrete ale vietii perechii cu pricina, varsta, starea de sanatate, treapta lor de maturitate duhovniceasca si multe alte circumstante, facand deosebire intre cei ce pot sa incapa inaltele cerinte ale infranarii si cei carora nu le e dat si avand in grija in primul rand ca familia sa nu se destrame, ci sa se intareasca. in hotararea sa adoptata pe 28.12.1998, Sf Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse le-a aratat preotilor ce poarta datoria slujirii de duhovnici ca "este inadmisibil sa ii sileasca ori sa incerce sa-i convinga pe pastoriti, impotriva vointei lor, sa refuze viata conjugala in cadrul casatoriei"; de asemenea, le-a amintit pastorilor duhovnicesti nevoia indispensabila de a "pastra o deosebita decenta si o deosebita prudenta pastorala in ce priveste discutarea cu pastoritii a problemelor legate de diversele aspecte ale vietii lor familiale." Dupa cum vedem, Biserica Ortodoxa nu-si paraseste fiii in suferintele lor cele din trup. Ea face totul pentru alinarea si chiar pentru deplina indepartare a tragicelor urmari ale pacatului stramosesc si ale pacatelor personale. Intrucat nici pe departe nu sunt in stare toti oamenii sa traiasca in celibat, pe cei care doresc sa-si intemeieze o familie Biserica ii binecuvanteaza sa se casatoreasca. Din punct de vedere crestinesc, cand isi alege sotul (respectiv sotia), omul nu trebuie sa se orienteze in primul rand dupa criteriile exterioare: pozitia in societate, posibilitatile financiare s.a.m.d. A lua in considerare toate acestea nu este un pacat, insa a le pune "in capul unghiului" este o greseala. Inselator este farmecul si desarta este frumusetea, insa femeia care se teme de Domnul este vrednica de lauda! Intr-adevar, cum zice poporul, "nu cu fata faci casa". Mult mai importante sunt calitatile duhovnicesti ale caracterului si personalitatii: curatia morala, corectitudinea, bunul simt, frica de Dumnezeu. La modul ideal, trebuie sa existe unitatea intre exterior si interior, intre forma si continut. O greseala foarte raspandita este aceea ca ne legam pe de-a-ntregul de partea sufletesc-trupeasca a omului iubit, fara sa luam in seama duhul lui. Iata de ce ne impotmolim in patimi si ne istovim in necazuri. Domnul le-a dat o deosebita putere sa ajute la intemeierea unei casnicii reusite Sf Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, Sf si Dreptilor Dumnezeiesti Parinti Ioachim si Ana, Sf Ap Simon Zilotul (Cananitul), Sf Filaret cel Milostiv. Mijlocirea acestora ii ajuta pe crestini sa-si gaseasca o pereche potrivita. Unirea dintre soti primeste binecuvantarea lui Dumnezeu prin Taina Casatoriei. Savarsind Taina aceasta, Biserica il roaga pe Domnul sa-i pazeasca in pace si intelegere pe cei ce se insotesc, sa-i izbaveasca de ispite, sa le ajute in nasterea si cresterea copiilor. Casatoria religioasa se deosebeste de cea civila (juridica) prin faptul ca este harica. Harul primit trebuie pazit cu grija si inmultit cu ravna prin implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Dupa regula generala, pentru a pastra harul este neaparata nevoie ca sotii sa faca aceleasi lucruri ca pentru a-l dobandi - sa se straduie a implini poruncile lui Dumnezeu. Altminteri risca sa piarda harul, si aceasta ii lasa neajutorati in fata pacatului. Pentru crestini, sa traiasca impreuna necununati este un pacat. Zamislirea (conceptia) este un moment foarte tainic. El trebuie sfintit prin rugaciune comuna staruitoare - de pilda, asa cum au facut Dreptul Tobie si sotia lui inainte de imparti patul conjugal. E remarcabil faptul ca Biserica Ortodoxa a inclus istorisirea cu pricina in textul Sf Scripturi. Cand au ramas numai amandoi in odaie, Tobie s-a sculat din pat si a zis: "Scoala, soro, sa ne rugam ca Domnul sa ne miluiasca!" Si a inceput Tobie a zice: " Bine esti cuvantat Tu, Dumnezeul parintilor nostri, si bine este cuvantat numele Tau cel sfant si slavit intru toti vecii! Bine sa Te cuvanteze pe Tine cerurile si toate fapturile Tale! Tu ai facut pe Adam si Tu ai facut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi, ajutor si sprijin, si din ei s-a nascut neamul omenesc. Tu ai zis: "Nu este bine sa fie omul singur; sa-i facem ajutor asemenea lui". Si acum, Doamne, nu placerea o caut luand pe sora mea, ci o fac cu inima curata. Binevoieste, deci, a avea mila de ea si de mine si a ne duce impreuna pana la batranete!". Asadar, grija pentru soarta copilului incepe cu mult inainte de zamislirea lui, iar educarea lui incepe cu 9 luni inainte de nastere. Legea ereditatii duhovnicesti implica multe raspunderi pentru oamenii casatoriti. Parintii sunt datori sa se pregateasca atat fizic, cat si duhovniceste, intrucat sunt partasi la actul creator al lui Dumnezeu. Parafrazandu-l pe Ap Pavel, putem spune ca tatal si mama sunt impreuna-lucratori (colaboratori) ai lui Dumnezeu. Ei dau inceput unei noi persoane umane, ce reprezinta un ogor al lui Dumnezeu, o zidire a lui Dumnezeu. Teologia morala crestina vede un pacat in starea patimasa a duhului parintilor in momentul zamislirii si tn timpul sarcinii: "Parintii isi pot face fericit copilul inca dinainte de nastere. Dupa o zamislire cu toate masurile morale de precautie si o purtare in pantece cu frica de Dumnezeu, copilul vine pe lume cu o mare putere impotriva pacatului, altfel spus cu o anumita "rezerva de bine". E limpede pacatul parintilor sare fac pe dos: acestia isi molipsesc cu patimile nu sumai puterile sufletesti, ci si sangele, si 46

astfel le transmit copiilor lor, odata cu zamislirea, propriile boli, itat sufletesti, cat si trupesti. De aici vine, de pilda, inclinarea ereditara spre betie, spre desfranare sau caracterul certaret". Cand parintii afirma ca au pus in copil o particica din sufletul lor, aceasta nu este o lauda desarta sau o figura de stil. Aceasta exprimare cu obarsii stravechi este indreptatita atat la propriu, cat si la figurat. "In mod ereditar li se transmit copiilor de la parinti nu numai insusirile fizice, ci si cele duhovnicesti", afirma un chirurg de exceptie, Sf Luca Voino-Iasenetkii, "si aceasta ne face sa ne gandim serios la indatoririle noastre nu numai fata de Dumnezeu, ci si la cele fata de neamul omenesc. Marea indatorire a tuturor parintilor este sa-si aminteasca intotdeauna lucrul acesta, sasi biruie totdeauna defectele si patimile, se sa pocaiasca intotdeauna de pacatele lor in fata lui Dumnezeu, sa-si curete mereu inima, asa incat sa le transmita curatia inimii si copiilor". Cu adevarat, dupa fiii sai se cunoaste omul! Iata de ce Sf Filaret al Moscovei isi incheie "Cuvantul despre nasterea de prunci binecuvantata" cu o invatatura de foarte mare insemnatate: "Cei ce doresc sa aiba copii vrednici vor face bine daca mai inainte vor deveni ei insisi parinti vrednici". K. V. Zorin Asceza in monahismul ortodox si practicile necrestine Subiectul pe care am cinstea sa vi-l prezint, cuviosi parinti si iubiti frati, este: Definirea ascezei in monahismul ortodox ca raspuns la provocarea practicilor necrestine. Este de prisos sa va spun ca nu e cazul a intreprinde aici analizele amanuntite pe care ar trebui sa le facem ca sa epuizam profunzimea si intinderea subiectului. Pentru a face aceasta poate ca ar fi nevoie de o carte intreaga. De asemenea, va trebui dintru inceput sa subliniem - deoarece vom vorbi despre asceza in monahismul ortodox -, in scopul evitarii gresitelor interpretari, ca spiritualitatea ortodoxa este unitara. Si aceasta, deoarece Evanghelia este aceeasi. Asceza, potrivit invataturii Sfintilor Parinti, nu este randuita numai pentru monahi, ci pentru toti crestinii. Evanghelia si asceza sunt unite inseparabil. Asceza este modul, calea, mijlocul prin care ajungem la scop, care este curatirea inimii de patimi, iluminarea mintii, unirea cu Dumnezeu, indumnezeirea. Iar scopul acesta este acelasi pentru toti crestinii fara exceptie, clerici si mireni, monahi si casatoriti. Desigur, conditiile in care este chemat sa se nevoiasca cineva ca sa atinga acest scop comun difera, potrivit cu particularitatile personale si concrete din fiecare caz, insa cadrul general si scopul sunt aceleasi. Vom vorbi asadar despre asceza in monahismul ortodox, deoarece in el se afla, precum este dovedit, in forma lor cea mai curata, din punctul de vedere al randuielii, cat si din cel al practicii, toate elementele care constituie ceea ce numim Spiritualitate ortodoxa. Sa ne aducem aminte de Sfantul Ioan Scararul care scrie ca: Lumina monahilor sunt ingerii, iar lumina tuturor oamenilor este petrecerea monahiceasca si de Sfantul Isaac Sirul care caracterizeaza petrecerea monahiceasca ca fiind fala Bisericii lui Hristos. Dupa aceste precizari introductive, trecem la prima parte a subiectului nostru, la definirea ascezei. De cand exista asceza Asceza o intalnim inca din Vechiul Testament iar asta este foarte firesc, caci, potrivit spuselor profesorului de Dogmatica, parintele Ioan Romanidis, singurul fapt ce deosebeste Vechiul Testament de noul Testament este acela ca Ingerul de Mare Sfat, Domnul Slavei, in Noul Testament, se arata "in trup". Iar acum sa trecem la Noul Testament. Dupa cum in urcusul duhovnicesc, in general, tot astfel si in ceea ce priveste asceza, in particular, Domnul S-a facut pilda pentru noi ca sa mergem pe urmele Lui. Domnul posteste, Domnul privegheaza, Domnul rabda, indelung-rabda, se smereste, iubeste si iarta pe vrajmasi. Se face ascultator Tatalui pana la moarte, si inca moarte pe Cruce, taindu-Si voia Sa omeneasca si ascultand de voia lui Dumnezeu-Tatal. De altfel, definitia Sfantului Ioan Sinaitul, scriitorul Scarii, ca: Monah inseamna silirea neincetata a firii se bazeaza pe cuvantul Domnului: Imparatia cerurilor se ia prin staruinta si cei silitori o rapesc pe ea. Din care pricina a aparut asceza Cuvantul Sfantului Apostol Pavel caci nu savarsesc ceea ce voiesc ci fac ceea ce urasc ne da prilejul sa facem o digresiune spre a ne referi la antropologia ortodoxa, astfel incat sa fie lesne de inteles pentru ce crestinul alege calea ascendenta a ascezei si lasa la o parte calea cea larga sau coboratoare a confortului celui lumesc si a cugetarii trupesti. Asadar, potrivit cu invatatura ortodoxa, omul este alcatuit din partea materiala, care se strica si moare, si din cea duhovniceasca, care este nemuritoare; desigur, nu in acceptiunea platonica a nemuririi ca stare 47

fara de inceput si sfarsit, ci in inteles biblico-patristic al nemuririi sufletului, care precizeaza ca sufletul este ceva creat, are inceput, dar nu va avea sfarsit. Centrul vietii duhovnicesti a omului este ceea ce Sf Parinti numesc inima. Starea de sanatate duhovniceasca, cea pe care Sfintii Parinti o numesc dupa Fire, este: pe de o parte inima sa fie salas al harului Sfantului Duh, de vreme ce suntem botezati, iar, pe de alta parte, mintea (n.tr. in greaca nous), adica partea rationala a sufletului - telescopul cu care il putem cunoaste pe Dumnezeu - sa fie indreptata spre Acela prin lucrarea rugaciunii, care este convorbirea omului cu Dumnezeu. Iar ratiunea savarseste lucrarea proprie ei. De pilda, stiinta este lucrarea ratiunii sau, cu alte cuvinte, a cugetarii, si nu a mintii asa cum am definit-o. Astfel stau lucrurile atunci cand suntem in cele dupa fire, adica in starea potrivita cu firea duhovniceasca a omului. Dumnezeu l-a creat pe om in aceasta stare, cu menirea de a merge de la cele dupa fire la cele mai presus de fire, adica sa primeasca de la Dumnezeu in dar insusiri pe care din fire le are numai El, Care din dragoste le daruieste omului, atunci cand acesta se face vrednic de ele. Dar, in loc sa ne aflam in aceste stari binecuvantate, dupa fire si mai presus de fire (adica a sfinteniei), de obicei noi ne aflam, din nefericire, in starea impotriva firii, adica in starea pacatului, in starea potrivnica scopului pentru care am fost creati. Iar aceasta se intampla deoarece omul, desi s-a slobozit de pacatul stramosesc prin Sfantul Botez, se intoarce de obicei spre rau, folosind gresit libertatea sa. Si astfel, omul se indeparteaza incetincet de harul lui Dumnezeu, incepe sa lucreze pacatul, da drepturi diavolului, i se inradacineaza inlauntrul sau patimile, iar inima, din locas al harului dumnezeiesc, se face locas al patimilor, adica se afla sub inraurirea diavolilor. Pe de alta parte, mintea, in aceasta stare de imbolnavire duhovniceasca, se imprastie in cele dinafara, in lucruri, in timp ce ratiunea, cugetarea, se hipertrofiaza in dauna mintii. Scopul Bisericii, care este un spital duhovnicesc, este acela de a-l vindeca pe omul bolnav duhovniceste, iar aceasta educatie terapeutica (tratament) se numeste asceza. Sufletul omului se indulceste de dragostea lui Dumnezeu (asa cum spunea fericitul Staret Paisie Aghioritul, la inceput Hristos ne da o caramela ca sa ne indulceasca, iar la sfarsit ne pregateste o intreaga cofetarie) si intra pe acest drum al curatirii de patimi, lucru pe care orice om cu cugetare lumeasca, care nu a gustat din harul lui Dumnezeu, il considera minor sau primejdios si, oricum, greu de infaptuit. Jugul lui Hristos insa, aparent greu, devine usor atunci cand il incredintam Domnului si nu puterilor proprii, inexistente de altfel. Consecinte Rodul acestei educatii terapeutice, adica al ascezei, este curatirea inimii si implinirea fericirii Domnului: Fericiti cei curati cu inima ca aceia vor vedea pe Dumnezeu. Locul patimilor din inima este luat de virtuti, dintre care cele mai rnari sunt smerenia si dragostea. Foarte frumos descrie aceasta rodire troparul pe care il cantam la cuviosi: ...cu postul cu privegherea, cu rugaciunea cerestile daruri luand.... Aici se descriu si mijloacele ascetice (postul, privegherea, rugaciunea), dar si consecintele tamaduitoare (cerestile daruri). Sau, asa cum le descrie Sfantul Apostol Pavel: Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, in franarea.... Asceza ortodoxa nu este o tehnica In Traditia ortodoxa asceza este o metoda terapeutica, iar nu o tehnica. Ea nu este un ansamblu de practici (si am ajuns aici la a doua parte a subiectului, adica la practicile necrestine), ci, dimpotriva, ea este un raspuns marinimos la dragostea lui Dumnezeu. Adica, sa facem omeneste tot ceea ce trebuie pentru a ne curati omul launtric, astfel incat sa se poata salaslui in noi harul lui Dumnezeu. De altfel, Dumnezeu face primul pas ca sa-l intalneasca pe om si nu omul ca sa-L afle pe Dumnezeu. Am ajuns acum la un punct critic. Intre asceza ortodoxa si asceza din spatiul neortodox exista unele asemanari care, intr-adevar, pot face oarece impresie celui care ramane la asemanarea aparenta a copacilor, data de frunzele lor, si nu vede diferentele ce privesc trunchiul, radacinile si mai ales roadele. Asceza, asa cum am spus, nu este o tehnica, nu este ceva cu care putem constrange libertatea lui Dumnezeu. Asceza, in Traditia ortodoxa, nu este un scop in sine, ci este un mijloc. Scopul ascezei noastre este sa ne omoram patimile, iar nu sa ne vatamam trupul. Noi nu am fost invatati sa fim ucigasi de trupuri, ci ucigasi de patimi, spune avva Pimen in Pateric". Asceza este un mijloc. Scopul este vindecarea inimii, adica schimbarea dragostei egoiste in dragoste care nu cauta ale sale. De aceea, caracteristica pentru asceza ortodoxa si pentru etosul pe care ea il formeaza este desertarea, este modul extatic al vietii. Din dragoste iesim din noi insine ca sa intalnim, in libertate, pe Dumnezeul cel personal si pe persoanele 48

semenilor nostri. Astfel, viata omului afla sensul ei adevarat, tocmai pentru ca acest sens corespunde cu adevarata fire a omului. Reusita prefacerii dragostei egoiste intr-una dezinteresata nu depinde numai de puterile noastre. Asceza ortodoxa nu este o tehnica de autocunoastere, de autoevolutie si automantuire. Ea este impreuna-lucrarea, in libertate si ascultare, cu harul dumnezeiesc necreat. In Ortodoxie nu avem un proces de ascensiune a omului prin mijlocirea unor tehnici, ci o pogorare a lui Dumnezeu cel iubitor catre om. Crestinul ortodox nu impartaseste optimismul ereziilor care sustin ca prin tehnicile lor izbutesc o ascensiune progresiva, deoarece omul din fire este schimbator. Asa cum sustine parintele Antonie Alevizopulos: Adevaratii crestini nu cauta spre propriul sine ca sa primeasca ajutor, ci se straduiesc a se cunoaste pe sine ca sa se pocaiasca si, astfel sa poata sa-I ceara lui Dumnezeu sa vina in viata lor si sa le daruiasca "mare mila". Nadejdea crestinului este in Hristos, Care il va slobozi din stricaciune si din moarte. Aceasta nadejde a crestinului este respinsa de sectele la care ne-am referit. Pentru ei, omul "autocunoasterii", care isi da seama de "puterile constiintei" lui si foloseste "cheia gandirii pozitive", nu poate avea "necazuri", nici nu crede ca zidirea este supusa lucrarii stricaciunii. Dimpotriva, el crede ca toate sunt bune asa cum sunt si ca omul nu trebuie sa nadajduiasca in ceva ce va sa vina, ci el se autorealizeaza aici pe pamant. Deoarece asceza nu este un scop in sine, asa cum am subliniat mai sus, de aceea si crestinul ortodox nu urmareste sa vada lumini si vedenii, sa aiba "experiente" sau sa faca minuni. Acolo unde apare o vedenie sau o "minune" care atata pofta desfranata va trebui sa stim ca acestea sunt abateri de la cugetarea si morala ortodoxa. Crestinul ortodox se leapada de "experientele" pe care diavolul este gata sa i le ofere aici si acum, chiar si fara sa-i fie cerute; cu atat mai mult atunci cand ii sunt cerute. Intre un adevarat prooroc, adica un sfant ortodox si un ocultist, fachir, "facator de minuni", medium exista o mare prapastie. Diferenta specifica intre asceza ortodoxa si cea demonica se poate vedea in povestirea din Pateric referitoare la avva Macarie Egipteanul: Trecand odata de la lunca la chilia sa, avva Macarie ducea smicele de finic si iata l-a intampinat diavolul pe cale cu secera si vrand sa-l loveasca nu a putut. Si i-a zis: Multa sila am de la tine, Macarie, caci nu pot nimic asupra ta. Iata, orice faci tu, fac si eu. Tu postesti, dar eu nicidecum nu mananc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care ma birui esti. I-a zis lui avva Macarie: Care este? Iar el a zis: Smerenia ta si pentru aceasta nu pot nimic asupra ta. Vom incepe acum sa dezvoltam oarecum mai sistematic partea a doua a subiectului, cu toate ca pana acum ne-am referit mereu la ea. Asadar, sa revenim la ceea ce am numit amenintarea practicilor necrestine. Sub termenul de practici necrestine se pot ascunde miscari si practici cum ar fi: yoga-meditatie, gandire pozitiva, ocultism, hipnotism, spiritism, magie (alba si neagra, care in esenta sunt acelasi lucru), samanism, sufism, practicile cultelor animiste, ale ereziilor totalitariste nou-aparute (de exemplu: abuzul de substanta al Scientologiei) si ale cultelor distrugatoare (spalarea creierului, bombardarea constiintei oamenilor cu notiunea pervertita a dragostei, dezmatul), tehnicile noii Epoci (New Age), medicina alternativa care se bazeaza pe credinta oculta in existenta energiei cosmice si a centrilor energetici din om. Si am fi putut ajunge pana la practicile neosatanismului sau la actiunile sistematice lipsite de orice fel de scrupule ale ereziilor totalitariste (santaje, terorism psihologic, teroarea acuzatiilor, violenta fizica). Ca sa analizeze cineva fiecare din temele la care ne-am referit, ar fi nevoie de cate o expunere separata. Lucrul cel mai insemnat este sa vedem care sunt elementele comune ale acestor practici sau tehnici, si apoi in ce consta amenintarea lor. Toate aceste sisteme, miscari, practici sunt incercari de autoevolutie si automantuire, care au ca dreptar asa numita evanghelie a Varsatorului, ce se identifica cu evanghelia luciferica. Ele intruchipeaza vechea minciuna sub o noua infatisare. Se concentreaza in cele pe care le-a spus vechiul si vicleanul sarpe celor intai ziditi. Adica: Dumnezeu v-a spus minciuni. Puteti voi singuri numai cu puterile voastre, fara ajutorul Lui sa deveniti dumnezei. Omul insusi este dumnezeu, numai ca nu cunoaste asta. Dar o va cunoaste prin tehnicile auto-cunoasterii si autodepasirii. Evanghelia Varsatorului este calea autonomiei omului si a razvratirii lui impotriva voii lui Dumnezeu. Lui faca-se voia Ta din Rugaciunea Domneasca i se opune dogma satanica: Fa ce vrei! Aceasta este toata legea. (Aleister Crowley). Prin tehnicile oculte omul intra pe un drum primejdios. Primeste o initiere prin care se leapada de Hristos si se uneste cu satana, lucru care inseamna lepadarea credintei ortodoxe si indepartarea de sub acoperamantul harului dumnezeiesc. In ceea ce priveste tema explicarii fenomenelor 49

oculte, intalnim cazurile inselarii si ale falselor pareri asa-zis avizate, ale propagandei convingerilor religioase sau ale nascocirilor talcuitorului; intalnim cazurile fenomenelor paranormale, ale subconstientului colectiv, ale vederii si auzirii mai presus de fire, dar exista si situatiile in care cu siguranta si-a bagat coada cel viclean, cu falsele minuni pe care le arata in inchipuirea celor care i-au dat drepturi in inimile lor prin pacat si prin "joaca" cu duhurile viclene. Totusi, aceste false minuni sunt "adevarate" pentru cei care le vad, tot asa dupa cum si halucinatiile sunt "adevarate". Dar aceste minuni false nu mai pot avea loc atunci cand persoanele care s-au incurcat cu ele se pocaiesc si se intorc la Hristos si la Biserica Lui, ingaduind astfel harului sa lucreze in sufletele lor. In stradania noastra de a aprofunda si a interpreta tema tratata ne este de ajutor sa vedem ce anume cred gruparile enumerate mai sus, aproape in totalitatea lor - desigur, cu diferentieri, insa neesentiale despre Dumnezeu, despre om si despre lume. Potrivit conceptiei acestor grupari, care apartin mozaicului asa numitei Noii Ere a Varsatorului, Dumnezeu este o putere impersonala oarba, o energie cosmica, o supraconstiinta impersonala si nu o comuniune de Persoane, asa cum este pentru noi, ortodocsii. Idolul lumesc al Noii Ere este panteist. Toate sunt una, propovaduiesc discipolii Noii Ere. Parintele Antonie Alevizopulos spune ca potrivit cu parerile acestor grupari, omul si intreaga lume, ca particica a esentei lui Dumnezeu, nu are ipostas. Toate se afla intr-o evolutie ciclica omogena, trecand prin starea de mineral, de planta, de animal, de om, indreptandu-se spre inchiderea ciclului, prin absorbirea si disparitia omului si a lumii in Principiul primordial impersonal. In aceasta evolutie toate sunt mai inainte randuite de asa numitele legaturi karmice si de incarcaturile karmice ale animalelor anterioare. Nimeni nu este responsabil pentru nimic, si nimeni nu poate schimba ceva din soarta sa. Doar atitudinea sa este chemat sa si-o schimbe fata de ceea ce trebuie neaparat sa i se intample; e chemat sa joace rolul sau fara atasament, fara sa participe, asa cum isi joaca rolul un artist pe scena. Iar aceasta, nu pentru a schimba ceva in mersul lucrurilor, ci pur si simplu pentru a-si plati datoria karmica, asa incat sa nu fie nevoit sa se intoarca in viata in aceleasi conditii si cu aceleasi probleme. Scopul sau insa nu este acela de a se elibera de moarte, ci a se elibera de viata (!). Astfel, raspunsurile panreligiei la problema existentiala a omului nu satisfac setea sa pentru un sens mai adanc al vietii. Si aceasta, deoarece comuniunea cu Dumnezeu, ca sens adanc al vietii omului, nu este o consecinta a naturii omului sau a unui proces de autoevolutie sau autorealizare, ci este un dar al lui Dumnezeu si rodul dragostei si libertatii lui Dumnezeu. Gruparile spatiului ocult mai larg sau, cu alte cuvinte, gruparile Noii Ere, cu evanghelia Varsatorului, a autoevolutiei si automantuirii pe care le promoveaza, in prima faza altereaza cugetarea ortodoxa - daca aceasta exista - a discipolilor lor, iar in continuare contesta Evanghelia mantuirii in Hristos si il conduc pe om in fundaturi infricosatoare. Ademenit, ca si protoparintii, de nadejdea falsa ca va deveni de unul singur dumnezeu, omul este condus intr-un mod tragic la constatarea "goliciunii" lui duhovnicesti. Cu puterile noastre nu putem face nimic sau, mai degraba, am putut crea impasurile de astazi. Raspunsurile la intrebarile existentiale ale omului, la intrebarea despre sensul vietii, despre sensul durerii in viata noastra, la nelinistea sa pentru amenintatoarea catastrofa ecologica, cauzata de folosirea irationala si egoista a resurselor de bogatii naturale ale planetei, la intrebarea privind eventualitatea unui holocaust atomic, (raspunsurile) se afla in modul in care Biserica lui Hristos il vede pe Dumnezeu, pe om si lumea. Lepadarea ascetica de cele vazute si de cele trecatoare, pentru ca sa ne desfatam de cele pururea statatoare ne elibereaza de alipirea patimasa de lucruri si de neliniste. La aceasta ajuta si intreaga orientare eshatologica a omului in sanul Bisericii, care, fara sa subaprecieze aceasta viata, traieste aici ca un trecator si ca un cetatean ceresc. Straduinta de a implini virtutea cumpatarii ne ajuta sa evitam duhul consumatorismului si al stresului, precum si problemele psihologice care apar ca niste consecinte ale lor. "Lozinca" ascetica a Sf Isaac Sirul: Iubeste osteneala mai mult decat odihna este un raspuns la mentalitatea predominanta a oamenilor de astazi care doresc sa dobandeasca cel mai mare castig, cea mai mare desfatare, cel mai mare confort cu cea mai mica straduinta posibila. Conceptia de viata si morala pervertita care rezulta din declaratia lui La Vey (fondatorul asa numitei Biserica Satanei din California, U.S.A.): Nu as putea omori vreodata un paianjen, insa as putea omori un om, conduce la o societate nu a fiarelor, ci a diavolilor. Aceasta conceptie e despartita printr-o prapastie de gandirea Sf Bisericii noastre, care si-ar fi dat trupul lor sanatos ca sa ia trupul unui lepros, pentru ca aceasta e dragostea desavarsita, asa cum spune Avva Agaton. Infruntarea problemei 50

Admiterea faptului ca ereziile noi, totalitariste, cu practicile lor, sunt o provocare reprezinta primul pas inspre infruntarea corecta a chestiunii. Aceasta provocare se adreseaza atat Bisericii, cat si statului, precum si societatii in general. Din pacate, tendinta care domneste astazi este aceea de a ignora problema, fie din lipsa de informare, fie din pricina unui simtamant de suficienta de sine sau din alte pricini, pe care nu este momentul sa le analizam, nu putem insa stabili in anii '90 strategia si tactica pastorala in privinta infruntarii ereziilor pornind de la o reprezentare a decorului miscarilor eretice din anii '60 sau '70. Infruntarea variatelor probleme - nu numai religioase - pe care le creeaza ereziile trebuie sa fie pentru Biserica, dar si pentru stat, un subiect prioritar si nu o preocupare secundara. Aici trebuie sa se accentueze si necesitatea infruntarii lipsurilor noastre pastorale. Faptul ca de multe ori, in cadrul parohiei, oamenii cu nelinisti duhovnicesti nu vad la cei din jurul lor traindu-se viata cea noua in Hristos ii impinge sa caute dragostea si sensul vietii in alte locuri. Exista multi oameni care nu cunosc raspunsurile Ortodoxiei la problemele existentiale ale omului, insa au o intentie buna. Altii, negustand hrana duhovniceasca sanatoasa a Bisericii, nu pot sa o recunoasca pe cea otravita a ereziilor si sa se pazeasca, astfel, de ea. Daca vom cunoaste, dar mai ales daca vom trai Ortodoxia in sanul Bisericii, atunci viata noastra va fi o predica vie, un raspuns la provocarea ereziilor si o solutie pentru iesirea din infundaturile create de ele. Iar daca, in paralel cu trairea credintei, a etosului nostru bisericesc, vom fi si informati asupra problemelor pe care le creeaza ereziile, ii vom putea sensibiliza si informa pe oameni si vom putea aduce lumina lui Hristos la cei ce stau in latura si-n umbra mortii. Acesti oameni pot fi vecinii sau colegii nostri si avem datoria sa-i ajutam. Parintele Arsenie Vliangoftis Avertismentul duhovnicului Scandalul impartasirii Mitropolitului Nicolae Corneanu al Banatului la greco-catolici este departe de a se sfarsi. Sfantul Sinod urmeaza sa decida in sedinta din 8-9 iulie asupra cererii de caterisire a Mitropolitului cazut in erezie. In aceasta perioada, persoane si grupuri de alta confesiune decat cea ortodoxa au trimis PF Patriarh Daniel si membrilor Sinodului diverse scrisori de sustinere a lui Corneanu in incercarea de a forta o alta decizie a inaltilor ierarhi ortodocsi. Faradeleagea comisa de Corneanu este clara insa si nu poate fi acceptata, explica intr-un material elocvent publicistul Dan Ciachir. Iar intr-un interviu in exclusivitate - disponibil integral la www.ziua.ro - parintele Justin Parvu de la Man Petru Voda, supranumit "Duhovnicul Neamului", avertizeaza asupra riscurilor de sciziune a Bisericii dreptcrediciosilor in cazul in care Mitropolitul apostatic nu va fi caterisit. (V.R) Parintele Parvu: "De nu ne vom pazi ortodoxia, ne vom pierde si neamul" Preacuvioase Parinte, cum catalogati reactiile unor intelectuali si clerici greco-catolici, care vin in apararea Mitropolitului Nicolae Corneanu, simtindu-se ofensati de atitudinile ortodoxe din presa? Pai, sigur ca atitudinile noastre ii deranjeaza. Este normal ca ei sa aiba reactia asta fata de toata aceasta tulburare pe care a produs-o Mitropolitul Nicolae Corneanu, pentru ca in felul acesta, ei se descopera din ce in ce mai mult ca potrivnici adevarului acesta ortodox. Nu inteleg atitudinea aceasta a lor prozelita, care ne reaminteste de perfidia si de josnicia lor de altadata, tradatori de neam si de Biserica, ca multe persecutii sufereau bietii tarani ardeleni de pe urma unitilor, nu numai a iezuitilor. Ei vin acum si prezinta acest eveniment ca un moment de mandrie, pentru ca au reusit sa capteze un ierarh ortodox, sa-l faca sa se impartaseasca impreuna cu ei, ceea ce inseamna recunoasterea clara a ereziilor lor. Eu nu am nimic cu greco-catolicii, i-am respectat si ne-am inteles foarte bine in impreuna noastra patimire din inchisoare, i-am apreciat pentru taria lor de a marturisi impotriva ateismului, dar abia dupa '89 s-a vazut care erau de fapt intentiile lor. Gravitatea evenimentului de la Timisoara consta in faptul ca, prin acest gest, Mitrop. Corneanu nu a luat o atitudine de sine, ci el a angajat Ortodoxia, in fond. El nu e un simplu credincios, ci un mitropolit ortodox, o persoana oficiala a Bisericii care s-a coborat la un asa nivel de sminteala. Dar cum va explicati ca biserica greco-catolica vrea sa fie recunoscuta si de Roma si de Constantinopol? Acestia sunt oamenii care se gasesc in doua luntre. Ei nu sunt nici ortodocsi, nu sunt nici catolici. Sunt oameni care la un moment dat nici ei nu stiu ai cui sunt. Pentru ca sunt oameni dubiosi in acelasi timp. Vedeti cum s-au manifestat ei dupa revolutia aceasta a noastra din '89? Cu cata ura si rautate s-au napustit asupra bisericilor ortodoxe! Cat dispret si desconsideratie au manifestat si manifesta pana la ora asta! in numele Vaticanului ei au facut atatea si atatea 51

acte, in sfarsit, de razvratire si de neomenie fata de Biserica Ortodoxa, pe care acum vor sa le ascunda si sa ne faca pe noi sa credem ca ei au adus cele mai mari beneficii culturii romanesti. siau aratat fata cu care s-au nascut la inceput, in 1700. Dar acestea se intampla si pentru ca viata noastra ortodoxa nu a fost dirijata nici de barbati foarte destoinici si cu verticalitate care sa-si spuna punctul de vedere ortodox. Acest gen de oameni ne-au condus pe noi pana astazi. Noi insa trebuie sa fim cuminti si linistiti, sa nu avem de-a face cu strainii, sa nu tulburam si sa fim in pace! Dar ei au abuzat si abuzeaza si pana astazi de bunatatea noastra, de intelegerea noastra, incat astazi foarte putini din Ardeal iti mai vorbesc limba romana - peste tot lb maghiara. La un moment dat si romanii nostri se simt altfel daca vorbesc ungureste, parasindu-si limba lor de veacuri. Da, ei asta spun, ca miscarea greco-catolicismului a contribuit la formarea limbii si culturii neamului romanesc... Pai, uite cum au contribuit, acum se vede care a fost intentia lor, dupa roadele pe care le vedem cu totii in Ardeal. Asa de mult au contribuit incat abia mai auzi vorbindu-se in Transilvania limba romana, pana vor ajunge sa ne-o ia de tot. Cand au venit ei la noi, in Romania, dragii mei? Biserica noastra era deja organizata in toata splendoarea! Nu erau legaturile noastre cu bisericile ortodoxe? N-aveam noi aicea episcopi, care cu mult inaintea lor au tradus Biblia si celelalte carti de rugaciune si de cult? Pai, primul Nou Testament romanesc nu a aparut in 1648, sub Mitrop Transilvaniei, Simion stefan? Cand ei de-abia descalecasera aicea, limba noastra deja curgea ca mierea. Nu se introdusese inca limba romana in cultul liturgic, tocmai pentru a proteja adevarul acesta ortodox, pentru a pastra doctrina sacra, de care ne temeam sa nu ne-o stirbeasca latinii. Dar se stie ca existau multe acte oficiale in limba romana, se folosea in administratie, in corespondenta - de altfel este cunoscuta scrisoarea lui Neacsu din 1521, care dovedeste bogatia si cursivitatea limbii romane la acea data. Academicianul Virgil Candea, intr-un studiu introductiv la Noul Testament din 1648, spune ca "romanii ortodocsi din Transilvania adoptasera limba romana in cult mai inainte de unirea fortata din 1700". si spune mai departe ca era necesara pastrarea traditiei liturgice, intr-un moment in care era atacata ca o corabie in mijlocul valurilor marii, aflandu-se intre mai multe limbi straine. Dar Biserica noastra ortodoxa era foarte bine infipta in traditie si zice Virgil Candea ca traducerea nu "putea fi numai o intreprindere filologica. Actiunea cu atat de profunde consecinte pe plan spiritual si cultural trebuia sa fie realizata in acord cu invatatura Bisericii si cu aprobarea celei mai inalte ierarhii ortodoxe a timpului". Iar ce au tradus ei au fost numai atitudini impuse de calvinizare a cultului nostru ortodox. Recunoastem meritul fruntasilor scolii ardelene, dar sa nu uitam ca tocmai ei au scris impotriva falsei uniri si papistasilor, cand, in cele din urma, au realizat inselatoria. Chiar Petru Maior spune in Procanonul sau foarte limpede: "O, de ar fi aparat Dumnezeu neamul romanesc de acest feliu de oameni invatati si teologi, cari numai cu autentie, cu tiful si cu valva ce o au in haine si in locul locasului sau, vreau sa invinga pe toti; De spun ceva de la Roma, sa taci, sa inlemnesti, sa casti gura. De arati din Sfintii Parinti, din Soboare si din istoria cea veche a Bisearecii asupra parerilor lor, indata esti schismatic, si mai rau decat ereticii... Romei, inca din vremurile cele de demult, incepuse a-i rasari coarnele!" Nu are sens sa mai citam toti marii nostri ganditori care acuza unirea de la 1700. insusi Iorga spune despre Atanasie Anghel ca fiind un suflet josnic, fara demnitate si fara rusine, "un roman fara simt de neamul sau", iar despre actul de la 1700 spune ca este "cel mai injositor act public savarsit pana atunci de vreun vladica ortodox". Ei ne acuza pe noi ca nu urmarim unirea bisericilor asa cum se lupta ei sa o implineasca. Inca o data ei se dovedesc a fi unelte ale Bisericii catolice si vrajmase ortodoxiei. Noi am stat permanent intr-o postura de a-i primi, insa numai rupandu-se de ereziile in care au cazut: primatul papal si toate celelalte. Desi lumea crestina nu prea constientizeaza toate diferentele acestea de dogma, omul de rand nu stie prea multe, vede lucrurile la suprafata. si ei, greco-catolicii, sunt dispusi sa faca si mai multe lucruri grave in continuare, care nu se potrivesc cu viata noastra crestin-ortodoxa. Iata, de pilda, a venit acum ecumenismul. Poate candva o fost vreo intentie buna, nimic de spus. Dar iata unde a degenerat aceasta intentie! Unde s-a ajuns! A mers pana la a te desfiinta cu totul pe tine, confesiunea ta, adevarul tau de credinta. Dar ei nu vor numai ca religie sa te distruga, ci si ca stat. Nu vedeti toate incercarile maghiare de a forma o zona in inima Ardealului nostru? De a-si extinde mereu hotarele din ce in ce mai mult spre Moldova? Sunt tendinte deopotriva de acaparare religioasa si teritoriala - fenomene de dislocare a populatiei. Sa-l duci pe roman de aici, de pilda, si sa-l transporti din zona Transilvaniei si sa-l trimiti, sa-l duci in 52

Tisa. Toate aceste fenomene actioneaza direct asupra ortodoxiei. Sa ne dam seama deci ca pericolul acesta teritorial este in aceeasi masura de periculos ca si cel religios. Ei cauta sa introduca imperialismul in viata religioasa. Ca papii de astazi, de altfel, nu urmaresc decat suprematia marilor cezari de altadata. "Sper sa nu se intample o scindare" Ce drept are Biserica greco-catolica sa ceara Patriarhului ortodox sa nu fie caterisit Nicolae Corneanu, un episcop ortodox? Sigur, din moment ce sunt oameni care s-au servit unii de altii; neaparat acum va trebui sa-l sustina - probabil ca au si avut ei o intelegere mutuala candva. si, sigur, ca ei nu pot sa se sacrifice asa de usor, ei au pod cu securitatea si nu pot rupe acest pod; acest gen de spionaj a existat tot timpul in sanul Bisericii noastre ortodoxe. Romanii nostri au excelat intotdeauna prin tradare. Da, asa s-a intamplat la 1918, la 1944. Au intrat toate cozile de topor straine, au format guvern la tine acasa si te dirijeaza pe tine, roman. iti desfiinteaza limba, iti desfiinteaza istoria, iti desfiinteaza si traditia si tot ce ai tu mai valoros, ca toate actiunile acestea anticrestine - a nu pune icoanele in scoli, a legaliza prostitutia si homosexualitatea - tot de la ei vin. Se ajunge ca toti strainii sa devina ministrii cultelor si apoi te dirijeaza pe tine. Nu vedeti ca in guvernul nostru functiile cheie sunt in mainile strainilor? Mai rar sa gasesti un ministru de externe roman. Nu! Romanu-i asa, mai pe la subsecretari. Ai cate unul care nu-ti vorbeste bine limba romana si este ministrul Culturii si Cultelor sau al Educatiei! In cazul in care sinodul nu-l va caterisi pe Corneanu, credinciosii vor sti ce atitudine sa adopte? Nu-i nevoie sa-l inveti prea mult din legi si din canoane, pentru ca romanul nostru isi cunoaste stapanul. Asa cum cunoaste cainele mirosul stapanului sau, asa si romanul ortodox adevarat isi cunoaste ortodoxia, care merge bine si care nu merge bine. Sunt convins, ca daca va fi o scindare, care sper totusi sa nu se intample, romanii vor sti dupa cine sa mearga; este atata experienta ortodoxa in viata romanului nostru! Romanul s-a identificat foarte bine cu ortodoxia; ortodoxia circula in sangele romanului nostru. Dupa cum spuneau si marii nostri scriitori nationalisti, pe care acum vor sa-i desfiinteze - Eminescu, Iorga, Crainic, Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu - asa spuneau - ca nu exista roman catolic. Asa cum zicea Nae Ionescu ca a fi roman inseamna a fi si ortodox, dupa cum animalul cal este si patruped. Romanii nostri vor fi foarte greu de inselat, de indus in eroare - ma refer la oamenii statornici in credinta, cu o adevarata convingere si care nu au uitat ca sunt romani. Desi conducatorii bisericii noastre si preotii nu si-au facut datoria de a catehiza poporul in dreapta credinta, ca, de, s-au temut; preotii nostri nu vorbesc despre asta - la ei asta face parte din lumea poeziilor. Preotii au datoria sa spuna credinciosilor cu timp si fara timp adevarurile acestea de veacuri ale B.O.R., sa atraga atentia asupra ereziilor care vin in Biserica noastra, ca sa stie crestinul ce are de facut. Dar credinciosii nostri au constiinta ortodoxa mai dezvoltata decat a multora dintre pastori, si iau o carte, mai citesc un ziar si afla ei cum stau lucrurile - acum sta la dispozitia fiecaruia sa afle adevarul. Cum putem noi, ca ortodocsi, sa uitam si sa fim nesimtitori fata de atata sange varsat pentru apararea dreptei credinte? Sf. Ioan Gura de Aur spune ca mucenicii sunt mai mari si decat ingerii si ca au dat dovada de dragostea cea mai mare cu putinta fata de Mantuitorul, pentru inflacararea credintei lor, facandu-si si trupurile nemuritoare. Au, oare, mai mare dragoste ecumenistii de azi decat acestia? Vor veni vremuri grele asupra ortodocsilor, dar sa nu ne inspaimantam, sa nu ne uitam la stramtorarile ce le vom suferi vremelnic, ci sa privim cu nadejde la darurile cele vesnice, la dragostea Mantuitorului care ne asteapta sa fim alaturi de El, in ceruri, alaturi de toti sfintii marturisitori ai adevarului Lui. Pentru ca de nu ne vom pazi ortodoxia, ne vom pierde si neamul. Aceasta a fost cheia dainuirii neamului romanesc. (A consemnat Victor RONCEA) Faradelegea spirituala a mitropolitului Corneanu Din necunoastere sau deliberat, dar la fel de zgomotos, unii s-au grabit sa minimalizeze fapta mitropolitului Nicolae al Banatului de a se impartasi cu schismaticii greco-catolici, respectiv pe aceea a episcopului Sofronie al Oradiei de a sfinti impreuna cu ei Aghiazma Mare. Pentru a intelege sacrilegiile acestor ierarhi - doar doua exemple. Blandul, milostivul Sfant Nicolae, n-a ezitat sa-i carpeasca o pereche de palme ierarhului eretic Arie la primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Un calugar din Pateric, care accepta din smerenie orice defaimare, a spus: Betiv? Da. Curvar? Da. Eretic? Asta nu! Biserica lui Hristos a fost una, vreme de aproape un mileniu. Dupa care s-a produs Marea Schisma din anul 1054, cand Apusul s-a rupt de Rasarit din pricina 53

pretentiilor sale neintemeiate de suprematie. In 1965, cele doua Biserici si-au ridicat reciproc anatemele. Dar comuniunea nu s-a restabilit. Un Papa ne-a vizitat, dar nu s-a impartasit din acelasi potir cu ierarhii nostri ortodocsi. Nici Patriarhul Ecumenic nu s-a impartasit cu Papa atunci cand s-a dus la Roma si au spus amandoi Crezul fara adaosul dogmatic ilicit "Filioque". Nu puteau s-o faca. Ne despart inca multe lucruri esentiale. Ortodoxia este soborniceasca; Biserica Romei este primatiala. Pentru noi, refacerea unitatii crestine, sau macar a intercomuniunii cu catolicii, presupune revenirea lor la sobornicitate si la ecleziologia primului mileniu crestin a celor Sapte Sinoade Ecumenice. Pentru catolici, refacerea ecumeniei, adica a intregului, echivaleaza cu intrarea Bisericilor Ortodoxe sub ascultarea Papei - ceea ce este impotriva Adevarului Invataturii lui Hristos. Recent, Papa Benedict XVI a mai rupt o punte care il lega de Biserica Rasaritului, abandonand titlul de "Patriarh al Occidentului". Euharistia catolica nu este nici macar fizic identica cu Sf. Cuminecatura ortodoxa. Ei folosesc azima, noi artosul (painea dospita). Scriitorul Cristian Badilita a afirmat public ca se impartaseste de la catolici. Comite un sacrilegiu, intrucat nimeni nu se poate impartasi fara spovedanie prealabila si fara consimtamantul duhovnicului. Iar daca ar exista un asemenea duhovnic ortodox, care sa-i ingaduie comuniunea cu catolicii, acela ar fi imediat caterisit si apoi excomunicat din Biserica Ortodoxa. La catolici numai clericii se impartasesc din potir, laicilor dandu-li-se un fel de anafora - ostia. La noi, impartasirea este "de la vladica pana la opinca" identica, fara discriminare intre clerici si laici. Schisma romano-catolica contine in ea si samburele ereziei; "Filioque". Adica diminuarea Sf Duh. Tot legat de Persoana Sfantului Duh: pentru ortodocsi, harul este de natura necreata. Catolicii il considera "creat". Purgatoriul - o inventie pecuniara. In total dispret fata de adevar, la Conciliul Vatican I (1869-1870), Papa Pius IX a proclamat pretinsa "dogma" a jurisdictiei universale a pontifului si-a infailibilitatii papale. Pentru ortodocsi, infailibila e doar Biserica insasi, condusa de Mantuitor. "Imaculata Conceptie" este alta... inovatie. In 1848, acelasi Pius IX poftise Bisericile Rasaritului sa intre sub ascultarea sa. I s-a raspuns prin celebra Enciclica a Patriarhilor Rasariteni care invedera falsurile si nascocirile Romei in materie dogmatica si canonica. Mult laudatul Conciliu Vatican II (1962-1965) nu a retractat nimic din deciziile Conciliului Vatican I, asa cum arata intr-un text din anul 2000 cardinalul Ratzinger, actualul Papa, sustinand acolo ca celelalte Biserici nu pot fi "surori", ci doar "fiice" ale Bisericii Romane. Ca ortodocsi, nu ne putem impartasi din acelasi potir nici macar cu Bisericile necalcedoniene, care ne sunt nult mai apropiate decat catolicii. Mitropolitul Nicolae si episcopul Sofronie au comis mari pacate spirituale. Biserica Ortodoxa Universala, din care facem parte, pedepseste aspru faradelegea duhovniceasca. Canonul 46 apostolic prevede: "Poruncim sa se cateriseasca episcopul sau presbiterul care au primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor." Unde-i lege nu-i tocmeala. Dan CIACHIR Fiule, da-mi inima ta Intai de toate, pentru templul vazut se alege si se curata o bucata de pamant. Pentru ridicarea templului duhovnicesc este nevoie de curatirea unui loc din inima noastra. Aceasta curatire se realizeaza prin pocainta - adica dezradacinarea si constientizarea propriilor pacate, vinovatirea de sine astfel incat sa te poti prezenta inaintea Domnului indreptat si cu nadejdea ca vei primi mantuirea doar prin mila Lui. Domnul le sta impotriva celor care se infatiseaza inaintea Lui ca drepti si e binevoitor doar cu cei care striga catre El cu glasul vamesului: "Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!". Pe pamantul curatit se sapa si se asaza fundatia. Temelia templului duhovnicesc din inima este alcatuita din credinta si hotararea de a trai conform credintei. Doar credinta unita cu hotararea fac edificiul launtric de nezdruncinat si chiar inaccesibil indoielii, ratacirii, necazurilor, incercarilor si intristarilor. Cel care a luat hotararea de a trai potrivit credintei, deja nu mai are teama nici de necazuri, nici chiar de moarte. Acesta este motivul pentru care se considera ca un asemenea om nu poate fi biruit de nimic, fiindca este asezat pe o temelie de neclintit. Fiind pusa o astfel de temelie, trebuie inaltata cladirea asezand piatra peste piatra, lipindu-le una de alta cu materialul potrivit si urmand planului si dimensiunilor propuse. Toate acestea sunt sau ar trebui sa se regaseasca in insusirile templului interior. Astfel, pietrele sunt diferitele virtuti care sunt exersate cand si unde se ivesc prilejuri potrivite pentru ele: smerenia, infranarea, rabdarea, ascultarea, mila, iubirea de osteneala etc. Aceste virtuti, adaugate una peste cealalta, duc la ridicarea structurii templului interior. Materialul de legatura dintre ele este, pe de o parte, energia harica venita prin Sfintele Taine, fara de care toate ale noastre raman uscate, 54

dezbinate si nesigure, iar pe de alta parte, dragostea, fara de care orice nevointa si orice osteneala nu are valoare, sau, cum spune Apostolul, toate sunt nimic. Planul si dimensiunile sunt discernamantul, cu care sunt apreciate marimea, greutatea si numarul ostenelilor, incercarilor si nevointelor, intrucat fara acest dispozitiv interior de masura intreaga cladire poate sa se deformeze, facand astfel fara valoare si fara folos toate eforturile depuse pentru realizarea ei. Deprinderea discernamantului - element fundamental si sanatos - se dobandeste printr-o viata de ascultare sub supravegherea unor indrumatori - unor parinti duhovnicesti, parinti preacuviosi sau maici preacuvioase -, care trebuie sa fie la inceput, si uneori toata viata, singurii carora sa li se incredinteze zidirea inimii pentru Domnul. Lucrarea virtutilor savarsita cu dragoste, intarita cu puterea Sfintelor Taine, sub supravegherea indrumatorilor duhovnicesti si cu discernamantul propriu - inalta cladirea pana la cornisa. Iar apoi acoperisul ei va consta in adanca smerenie, care va salva cladirea de umiditatea desertaciunii si a dorintei de a placea oamenilor, de uscaciunea arogantei si mandriei, si de izbiturile naruitoare ale voii proprii si indaratniciei. Dupa aceea, mai ramane impodobirea cladirii si inaltarea crucii deasupra ei. Aceste doua sarcini vor fi implinite printr-o singura fapta: incredintarea totala in voia Domnului, care este ca o cupola a faptelor bune, lepadarii de sine si purtarii crucii, pe care egoismul nostru este in sfarsit rastignit. Si iata ca aveti templul. Vreti sa stiti ce inseamna zidul exterior? Credinta nesovaielnica fata de toate randuielile si invataturile Sfintei Biserici a lui Dumnezeu, si in ceea ce va priveste randuiala voastra monahala mai presus de toate. In spatele acestui zid esti la adapost de primejdii, de orice furtuna si tulburare care vine din duhul acestor vremi, la adapost de superstitii si de patimi. Atat timp cat aveti o astfel de credinta, cladirea este in siguranta; cand ea va va lipsi, cladirea se va darama bucata cu bucata, pana cand, in final, nu va mai ramane piatra pe piatra. Insa noi suntem inca in afara acestui templu launtric. Trebuie sa intram in interiorul lui. Trebuie sa-l impodobim, sa-l sfintim si sa-l tamaiem pentru a putea savarsi cu vrednicie sfintele taine - spre a aduce jertfa placuta lui Dumnezeu. Fiindca Domnul nu vrea doar sa fie in noi, ci sa si locuiasca cu noi, in noi. Este posibil sa va intrebati: cum putem sa intram in noi insine? Prin luare aminte la sine, seriozitate si concentrare. Cand mintea este imprastiata, ea se roteste in jurul obiectelor exterioare noua. Dar pe masura ce cineva se instraineaza de lucrurile exterioare, gandurile i se aduna din risipire; si potrivit cu puterea de concentrare, ele devin din ce in ce mai detasate de cele din afara. Datorita acestei duble actiuni, in cele din urma se dezvolta o atentie interioara sporita si ochiul mintii vede continuu launtrul inimii. Astfel se naste o neintrerupta si adanca paza a mintii, indreptata atat catre ceea ce este inauntru, cat si catre tot ceea ce intra inauntru. Cu ce putem impodobi templul interior al inimii? Cu ganduri bune venite dintr-o adanca convingere in adevarurile de credinta si cu ganduri si sentimente inrudite, adica: despre Dumnezeu cel in Trei Ipostasuri, nemarginita Sa desavarsire, creatie si providenta; despre taina invierii si toata iconomia mantuirii noastre; despre viitoarea armonie a tuturor lucrurilor si asa mai departe. Astfel de ganduri nu pot decat sa umple inima de nadejde, teama si umilinta, de barbatia de a infrunta orice etc. - de toate cele ce alcatuiesc in deplinatatea lor frumusetea templului inimii noastre. Sfintirea templului este savarsita de privirea nesovaielnica si continua catre Dumnezeu cel atotputernic. Fara El este cu neputinta atat sa luam aminte la cele din launtru, cat si sa ne bucuram de toate bunatatile din afara, desi acestea doua se sprijina reciproc si cresc odata cu privirea catre Dumnezeu. Aceasta este lumina vederii lui Dumnezeu, sfintirea si incalzirea inimii, aprinderea in ea a unei neincetate chemari a lui Dumnezeu si suspinari din adanc dupa Dumnezeu, infatisarea catre El a diferitelor trebuinte temporare si vesnice ale sufletului. Aceste porniri de iubire catre El, Singurul cu adevarat dulce sufletelor noastre, sunt tamaia rugaciunii inimii care se ridica precum ceata diminetii sau fumul placut mirositor catre Dumnezeu. Astfel, in templul inmiresmat al inimii va fi savarsita si jertfa duhovniceasca placuta lui Dumnezeu. Aceasta inseamna sa-I incredintam lui Dumnezeu in mod constient toata libertatea noastra, fapt care se realizeaza prin caderea indurerata inaintea Lui, cu inima infranta si smerita. O astfel de jertfa asteapta de la noi Domnul. De ea Se bucura El si este gata sa ne trimita pentru ea orice dar bun si desavarsit. Cu ea se incheie ridicarea templului launtric pentru Dumnezeu precum si orice act de ispasire interioara din acest templu. Si astfel am terminat totul. Indiferent daca aceasta sarcina este grea sau usoara, ea este esentiala. Sa nu ne oprim doar la faptuirea exterioara, desi fara aceasta nimic din cele launtrice nu ar exista si nu ar putea fi luate in considerare. 55

Locasul cel vazut este gata; sa ne ingrijim acum si de cel launtric. Sa nu ne indoim ca si acesta exista si ca locasul cel vazut a fost zidit pentru el. Ar trebui sa ne temem ca nu cumva locasul cel vazut sa il umbreasca sau sa il eclipseze pe cel nevazut si nepipaibil. Asadar, vegheati si nu ingaduiti vrajmasului sa distruga roadele ostenelilor voastre, oprindu-va la jumatatea drumului. "Fiule, da-mi inima ta", spune Domnul. Haideti sa-I dam Lui inima noastra. Va amintiti parabola celor zece fecioare. Ce le lipsea fecioarelor nebune? Faptuirea interioara. In cele din afara erau corecte - isi pastrasera fecioria si nu calcasera posturile; mergeau la biserica si asa mai departe, savarsind tot ceea ce le cereau randuielile. Dar nu se ingrijisera sa-si curete gandurile si sentimentele; iar inima lor, in loc sa fie templu al lui Dumnezeu, era o jungla, napadita de buruieni, plina de serpi si insecte, cu case parasite - locas al bufnitelor si liliecilor. Privegheati, asadar, pentru a nu ingadui sa se petreaca un astfel de lucru! Ceea ce ati inceput este bun si de mult folos, daca il veti implini asa cum se cuvine. Sa nu va fie aceasta pricina de judecata: ca ati inceput si nu ati terminat. Si rugati-va Domnului si Preacuratei Sale Maici, Stapana noastra, careia ii este inchinat acest locas, ca sa-si arate bunavoirea si mila. Astfel, la vremea celei de a doua veniri a Domnului, duhul vostru, sufletul vostru si trupul vostru vor fi aflate vrednice de mantuire. Fie ca Dumnezeu sa va dea puterea de a intari cu Duhul Lui omul launtric, incat Hristos sa Se salasluiasca prin credinta in inimile voastre. Amin! Sfantul Teofan Zavoratul Rugaciune si tacere Cand va rugati, spunea cu intelepciune un scriitor ortodox din Finlanda, "eul vostru trebuie sa taca... Taceti si lasati rugaciunea sa vorbeasca. Dobandirea tacerii este lucrul cel mai greu si cel mai important in rugaciune. Tacerea nu implica insa un caracter pur negativ (o pauza intre cuvinte, o oprire temporara a unui discurs), ci o adanca nuanta pozitiva: o atitudine de veghe, de trezvie si mai presus de toate de receptivitate. Isihast (persoana ce a dobandit isihia, pacea si linistea interioara) e prin excelenta cel ce vietuieste intr-o stare de receptivitate continua. El asculta vocea rugaciunii din propria-i inima, dar intelege ca aceasta voce nu-i a sa, ci Altcineva ii vorbeste din adancuri. Relatia intre "a se ruga" si "a pastra tacerea in rug" devine mai evidenta daca se iau in consideratie urmatoarele 4 scurte definitii ale rug: "Rug e o cerere solemna adresata lui Dumnezeu". Rug e vazuta aici ca un lucru exprimat in cuvinte, ca o dorinta a omului de a primi o binefacere din partea lui Dumnezeu. Suntem inca pe treapta rugaciunii "exterioare" si putini dintre noi suntem multumiti cu o astfel de definitie. "Lucrul cel mai important in rugaciune este de a sta in fata lui Dumnezeu cu mintea-n inima si a ramane in aceasta atitudine zi si noapte fara incetare pana la sfarsitul vietii. Conform acestei definitii, mult mai adanci (apartinand Sf Teofan Zavoratul, duhovnic rus din veacul trecut), rug nu mai e o simpla dorinta de a obtine ceva. A se ruga inseamna "a sta in fata lui Dumnezeu", a intra intr-o relatie imediata si personala cu El, a cunoaste ca la fiecare nivel al fiintei noastre, de la cel instinctiv la cel mintal, de la cel inconstient la cel constient, suntem in Dumnezeu si Dumnezeu este in noi. Dupa cum in adancirea relatiilor noastre cu ceilalti nu facem totdeauna uz de cuvinte si dupa cum, cu cat ajungem a ne cunoaste si a ne iubi mai mult, cu atat avem mai putina trebuinta de a exprima verbal atitudinea reciproca de cunoastere si iubire, tot asa, si cu atat mai mult, in relatia noastra personala cu Dumnezeu. In primele 2 definitii ale rug, accentul e pus mai mult pe actiunea omului si mai putin pe cea a lui Dumnezeu. In relatia personala de rugaciune insa, initiativa si actiunea fundamentala apartin lui Dumnezeu. Acest fapt transpare dintr-o a 3 a definitie a rug, apartinand Sf Grigorie Sinaitul. Intrun text in care se incearca in diferite feluri o descriere a rugaciunii, acest mare isihast din sec. al XIV-lea se intreaba: "De ce atata vorba? Rug e prezenta lui Dumnezeu in toti si in toate", "Rugaciunea este prezenta lui Dumnezeu": nu am eu initiativa, ci particip la actiunea lui Dumnezeu savarsita in mine. "Nu mai traiesc eu, spune Sf Pavel, ci Hristos traieste in mine". Drumul rugaciunii launtrice este indicat si de cuvintele rostite de Sf Ioan Botezatorul la adresa lui Hristos: "El trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez". In sensul acesta, a ne ruga inseamna a pastra tacerea. "Taceti si lasati rugaciunea sa vorbesca"; mai precis, "lasati-L pe Dumnezeu sa vorbeasca". Aceasta e adevarata rug: a tacea si a asculta vocea fara cuvinte a lui Dumnezeu din adancul inimii, a inceta sa lucrezi de unul singur, a patrunde in lucrarea Lui.. La inceputul liturghiei bizantine, cand slujba utreniei e incheiata si cand totul e gata pentru jertfa euharistica, diaconul se apropie de preot si rosteste: "Vremea este a face Domnul". Aceasta e adevarata atitudine nu numai in rug euharistica, ci si in orice fel de rugaciune, comuna sau particulara. 56

A 4 a definitie, apartinand si de aceasta data Sf Grigore Sinaitul, arata, cu si mai multa precizie, ca rugaciunea este lucrarea lui Dumnezeu in noi: "Rug e manifestarea efectiva a botezului. Lucrarea lui Dumnezeu nu este prezenta insa numai in cei botezati; Dumnezeu e prezent, sau in lucrare, in toti oamenii, caci toti sunt creati dupa chipul si asemanarea Lui. Acest chip a fost insa intunecat si intinat prin pacat, desi nu cu totul distrus. El a fost restaurat la frumusetea si la stralucirea originara in taina botezului prin care Hristos si Duhul Sfant isi fac lacas in ceea ce Sf Parinti numesc "adancul si locuinta tainica a inimii". Cei mai multi dintre noi insa am primit botezul in pruncie si, desi Hristos si Duhul Sfant nu inceteaza, niciodata sa lucreze inlauntrul nostru, nu suntem totusi cu totul constienti de prezenta si lucrarea lor in noi. Adevarata rug inseamna deci, redescoperirea si "manifestarea" harului botezului. A se ruga inseamna a depasi starea in care harul este prezent in inimile noastre in mod secret si inconstient pentru a atinge starea de deplina perceptie launtrica si de cunoastere constienta, prin experienta si prin "simtire", a lucrarii Duhului in noi. "Telul vietii crestine, spun sfintii Kallistos si Ignatie Xantopulos, e redescoperirea plinatatii harului Duhului Sfant, izvor al vietii, daruit noua la inceput prin dumnezeiescul botez". Telul rugaciunii poate fi rezumat in aceste cuvinte: "Fii ceea ce esti". Fii, in mod constient si activ, ceea ce potential si tainic esti deja in virtutea crearii tale dupa chipul lui Dumnezeu si a re-crearii prin botez. Fii ceea ce esti, fii tu insuti; asculta vocea celui ce niciodata n-a incetat sa-ti vorbeasca. Iata deci mesajul adresat de Dumnezeu celui ce voieste sa se roage: "Tu nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit deja". Dar cum vom incepe? Cum vom putea invata sa nu mai vorbim si sa incepem a tacea, a asculta? In loc de a-i vorbi lui Dumnezeu, cum putem sa ne insusim rugaciunea prin care Dumnezeu ne vorbeste? Cum putem trece de la rugaciunea exprimata prin cuvinte la rugaciunea in tacere, de la rugaciunea facuta "cu efort" la rugaciunea "ce lucreaza prin ea insasi" (expresia apartine Sf Teofan Zavoratul), de la rug "mea" la rugaciunea lui "Hristos in mine"? Pentru cel ce voieste sa se angajeze in aceasta calatorie launtrica, invocarea Numelui lui Iisus poate fi una din caile rugaciunii. Episcop Kallistos Ware Patima in gandirea Sfintilor Parinti Analizand firea omeneasca inainte si dupa caderea ei in pacat, Sfintii Parinti au ajuns la concluzia ca patimile nu apartin naturii umane de la creatie, ci au fost aparut in firea umana dupa caderea omului in pacat. Sf Grigorie de Nyssa porneste de la faptul ca omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu. Dat fiind insa faptul ca Dumnezeu este impasibil, patimile nu puteau face parte din chipul Sau transmis omului. Pe de alta parte, arata ca Dumnezeu a asezat in sufletul omului anumite puteri spre a-i servi ca instrumente si unelte in buna desfasurare a vietii. Pacatul insa a introdus elemente irationale, animalice asupra carora spiritul a pierdut controlul. Acestea sunt patimile - pathe. Simbolul lor este redat prin "hainele de piele" cu care a fost imbracat Adam dupa caderea in pacat. Hainele de piele, ca natura animalica, vor deveni partea coruptibila care va transmuta natura omeneasca din starea de nestricaciune in starea de stricaciune. Asemenea precizeaza si ceilalti dascali ai Bisericii. Sfantul Maxim Marturisitorul arata ca "afectele nu au fost create la inceput impreuna cu firea oamenilor, caci altfel ar intra in definitia firii. Spun, invatand de la marele Grigorie al Nyssei ca ele odraslesc in fire, dupa ce au patruns in partea ei cea mai putin rationala, din pricina caderii din starea de desavarsire. Prin ele, in loc de chipul dumnezeiesc si fericit, indata dupa incalcarea poruncii s-a facut in om stravezie si vadita asemanarea dobitoacelor celor necuvantatoare. Caci trebuia, dupa ce s-a acoperit demnitatea ratiunii, ca firea oamenilor sa fie chinuita pe dreptate de trasaturile irationalitatii (dobitociei) la care a fost atrasa prin voia (adeziunea, hotararea) ei, Dumnezeu randuind prea intelept ca omul in felul acesta sa vie la cunostinta maretiei sale de fiinta rationala". La fel arata si Sfantul Macarie Egipteanul ca "In urma neascultarii primului om, a intrat in noi ceva strain de firea noastra si anume a intrat rautatea patimilor, care prin multe exercitii si obisnuinte ne-a devenit a doua natura". Sfantul Ioan Scararul, care sintetizeaza invatatura ascetica a Parintilor, precizeaza ca "raul sau patima nu se gasesc in mod firesc in natura omului, caci Dumnezeu nu este autorul patimilor. Exista in inima noastra multe virtuti sadite de El". Din toate acestea rezulta clar ca patimile sunt realitati pasive si irationale, care au aparut in suflet dupa caderea omului in pacat. Fiind irationale, acestea nu sunt proprii naturii umane, fiindca natura este proprie firii. Intrate in firea omului, ca o a doua natura a sa patimile sunt pasive, dar ele pot fi activate, impulsionate de diferite realitati cu care viata omului intra in contact. 57

Patimile, ca functii irationale ale sufletului omenesc se impart in doua: sufletesti si trupesti. Patimile sufletesti sunt: placerea, teama, dorinta, intristarea, mila, bucuria, etc. Patimile trupesti sunt: foamea, setea, oboseala etc. Acestea se intrepatrund si se conditioneaza reciproc. De exemplu, starea de intristare provocata de un deces sau de un insucces oarecare, atrage dupa sine si refuzul de a manca. Definind patimile sau afectele ca "miscari irationale ale sufletului", atrase de ideea de bine sau de rau, Sf Ioan Damaschin arata ca aceasta miscare irationala este ceruta de natura umana spre conservarea ei. Dar aceste afecte pot fi si daunatoare firii omenesti. Ideea de bine sau de rau stabileste daca aceasta miscare irationala a sufletului este favorabila sau defavorabila naturii umane. De pilda, placerea de a manca poate fi atrasa de ideea de bine, atunci cand urmareste satisfacerea necesarului firesc. Este atrasa de ideea rea atunci cand degenereaza in imbuibare si insatietate. Sf Maxim, referindu-se la atractia afectelor de ideea de bine, arata ca "hrana mai simpla ne produce o placere naturala, chiar daca nu voim, intrucat ne satisface o placere biologica. La fel bautura, prin faptul ca ne potoleste neplacerea setei; sau somnul, prin faptul ca reinnoieste puterea cheltuita prin veghe. La fel si toate celelalte functiuni ale firii noaste, care sunt pe de o parte necesare pentru sustinere, iar pe de alta parte, folositoare celor ce se straduiesc pentru implinirea virtutii". Asupra aspectului folositor si necesar al patimilor intrate in natura omului ne vorbeste si Sf Isaac Sirul, aratand ca .tot afectul existent a fost daruit de Dumnezeu cu folos. Si afectele trupesti s-au pus in om spre folosul si cresterea lui. La fel si cele sufletesti. Caci, daca se intampla ca trupul sa se afle in afara de buna sa propasire, lipsindu-i ceea ce-i apartine si sa urmeze sufletului, el slabeste si se vatama. La fel se intampla si cu sufletul, care, atunci cand paraseste cele ce sunt ale lui si urmeaza trupului se vatama si el dupa cuvintele Ap.: "duhul pofteste impotriva trupului si trupul impotriva duhului". Pe de alta parte, Sf Antonie cel Mare arata ca "sufletele care nu sunt tinute in frau de ratiune si nu sunt carmuite de minte, ca sa stapaneasca si sa carmuiasca patimile, adica intristarea si placerea, se pierd ca dobitoacele cele necuvantatoare, ratiunea fiind tarata de patimi ca vizitiul biciuit de cai". Referindu-se la afecte, Evagrie din Pont vorbeste de eliberarea de ele, prin practicarea virtutilor. Astfel, gnoza crestina vindeca intelectul (nous); iubirea este leacul partii irascibile a sufletului (thymos), iar infranarea vindeca partea poftitoare a sufletului (epithymia). Sf Maxim Marturisitorul merge si mai departe, referindu-se la posibilitatea convertirii patimilor in virtuti: "afectele devin bune in cei ce se straduiesc si anume atunci cand, desfacandu-le cu intelepciune de lucrurile trupesti, sunt folosite spre castigarea bunurilor ceresti. De pilda, pofta o pot preface in miscarea unui dor spiritual spre cele dumnezeiesti; frica, in grija de a ocoli osanda viitoare de pe urma pacatului; iar intristarea prin pocainta care aduce indreptarea ce urmeaza pacatului din timpul de aici. Sa ne folosim de aceste afecte spre inlaturarea rautatii celei de fata sau a celei ca va sa fie si spre dobandirea si pazirea virtutii". De aici vedem marele hiatus dintre apatheia stoica si cea crestina. Pentru stoicii, apatheia insemna eradicarea oricaror afecte, adica mortificarea lor; pentru crestini convertirea patimilor in virtuti. Afecte si patimi Din cele tratate, vedem ca in conceptia Sf Parinti afectele trupesti si sufletesti reprezinta functii irationale ale sufletului determinate de ideea de bine sau de rau. Ele sunt in primul rand naturale si de folos vietii, de aceea le numim kata phisin. Dar, in acelasi timp, ele se pot deregla, devenind insatiabile si exacerbate. Ele se transforma astfel, din "kata phisin" in "para phisin", adica din conforme firii in contrare firii. Acestea din urma reprezinta o dereglare a afectului si implicit a firii, devenind boli sau maladii. In aceasta situatie ele aduc durerea sau suferinta si devin patimi. Afectele conforme firii sunt nevinovate, pe cand cele contrare firii sunt vinovate. Dovada e faptul ca Mantuitorul, luand natura umana afara de pacat, a luat asupra firii Sale si aceste afecte sufletesti si trupesti sub forma lor nevinovata. Astfel, El s-a maniat, s-a bucurat, s-a intristat, a simtit foamea, setea, somnul, etc. La noi oamenii, aceleasi afecte pot deveni vinovate atunci cand, ducand firea la pacat, o inrobesc. De remarcat e faptul ca, desi afectele conforme firii sunt nevinovate, prin moartea si invierea Sa, Mantuitorul a eliberat firea omeneasca si de aceste afecte, spre a-i reda chipul lui Dumnezeu pe care il avea inaintea caderii in pacat. In concluzie, precizam ca afectele reprezinta functii irationale naturale si necesare firii sau naturii umane, adica kata phisin. Dar dupa felul in care sunt practicate, pot fi convertite (transformate) in virtuti sau pot deveni contrare firii: para phisin, adica patimi inrobitoare firii si vietii umane. Prin urmare, afectul este patima conforma firii, pe cand patima propriu-zisa este afectul devenit contrar firii. 58

Fiinta patimii Pentru a determina fiinta patimii, trebuie inca de la inceput sa o deosebim de pacat. Pacatul se defineste ca fiind "calcarea cu deplina stiinta si cu voie libera prin gand, cuvant si fapta, a voii lui Dumnezeu". Pacatul este o anume fapta rea savarsita la un moment dat. E o greseala in fata lui Dumnezeu. O cadere in ispita. Patima insa merge in adancul sufletului. Ea este o stare a pacatoseniei, o inrobire, o rana dureroasa a sufletului si un chin, o suferinta a vietii. E un pacat devenit cronic. Pentru a intelege mai bine deosebirea dintre pacat si patima, vom folosi un exemplu concret luat din viata cotidiana. Referindu-ne la instinctul alimentar, pacatul ar fi asemenea unei indigestii, ce creeaza o anume indispozitie datorata alimentatiei prea abundenta. Patima este lacomia statornicita si insatiabila in viata noastra. Ea este imbuibarea daunatoare naturii umane. Prin urmare, patima porneste de la pacat, dar este mai mult decat pacatul. Pacatul este actualitatea unei fapte rele, impotriva vointei lui Dumnezeu. Patima este o habitudine, adica pacatul devenit deprindere. Pacatul este o deruta a discernamantului, care orienteaza vointa spre rau, atragand dupa sine inselarea in actiunile vietii. Patima reprezinta un discernamant fals, o deruta constanta a vointei, care ii anuleaza libertatea. Daca pacatul nu inseamna pierderea libertatii, patima este inrobirea spiritului. Este pacatul devenit inrobitor: "Cel ce pacatuieste devine rob pacatului". Pacatul poate atrage la un moment dat regretul, ca recunoastere a unei greseli ce dauneaza vietii si de care vrei sa te scapi sau sa nu o mai repeti. Patima insa ca deprindere, a devenit "quasi altera natura" (aproape a doua natura), incat ea exclude regretul faptei rele, in favoarea efortului necontenit de a fi satisfacuta. Un om induhovnicit (Sf Teofan Zavoratul) arata ca fiinta patimii consta in "dispozitia fata de pacat, ca dorinta ferma si constanta de a pacatui intr-un mod oarecare; sau ca o atractie pentru actiuni vinovate". Patima este obsesia oarba devenita necesitate. Ea anuleaza libertatea devenirii axiologice, paralizand puterile sufletului prin coborarea lui intr-o mlastina fara iesiri, in care tot mai mult se cufunda. Inrobirea sufletului de patimi, face ca omul sa decada in starea de animalitate sau chiar sub aceasta. O alta caracteristica a patimii este si aceea ca suferinta spirituala pe care ea o creeaza trece asupra trupului, aducandu-i boala si moartea. De pilda, imbuibarea la mancare si bautura ca si desfraul sunt nu numai deprinderi rele, nu sunt numai maladii spirituale, ci si generatoare de boli fizice. Pe langa faptul ca patima creeaza contradictia firii umane in ea insasi, ca deprindere in rau, ea tulbura in acelasi timp si relatiile sociale. De exemplu, mandria si mania devenita cronica creeaza tot felul de tensiuni sociale, dusmanii, razbunari, razvratiri, atitudini violente etc. La fel, desfraul destrama familiile, lasand copii pe drumuri etc. De aici vedem ca patima reprezinta maladia spirituala prin care firea omeneasca decade din starea de har. Pierzand comuniunea cu Dumnezeu, omul devine un instrainat fata de El. Natura umana devine alterata de pacat, razvratindu-se in ea insasi: "trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului si ele se impotrivesc unul altuia", creand contradictia omului cu el insusi, cu Dumnezeu si cu lumea. In concluzie, vom preciza ca patima reprezinta un paradox (anormalitate) al firii (naturii) fizice si spirituale a omului, constand din doua elemente: 1. Insatiabilitatea egocentrica, ce consta in pierderea libertatii ca stapanire de sine asupra gandului, vointei si simturilor. 2. Decaderea din starea de har, in starea de pacat. Formarea patimii Pentru a determina patima ca irationalitate a sufletului omenesc, trebuie sa pornim de la afectele primare (holothimia), care determina buna si reaua desfasurare a vietii. Acestea sunt: dorinta, placerea, neplacerea si durerea. Confuzia care se creeaza intre aceste patru afecte primare ce pun in actiune viata sufleteasca si morala a omului determina patima. In mod firesc, omul doreste placerea si evita neplacerea si durerea. Pacatul este greseala morala care aduce confuzia, in sensul ca omul cautand placerea, ajunge la un moment dat la neplacere si durere. Fugind de acestea din urma, cauta placerea salvatoare, pe care insa nu o gaseste sau nu il satisface pe deplin si astfel intra intr-un .cerc vicios., ca intr-un labirint din care nu mai poate iesi. Aceasta este patima, ca suferinta morala, cu repercusiuni asupra vietii biologice, sociale si chiar asupra destinului omenesc. Prin urmare, patima vizeaza natura psiho-fizica a omului, precum si relatiile lui sociale. Sa vedem in continuare cum se formeaza. Foarte simplu vorbind, pacatul ca rau moral inseamna o greseala, fiindca dauneaza vietii fizice si sociale. Omul poate chibzui asupra acestui fapt si poate lua atitudine de indreptare a greselii. O poate chiar regreta si atunci, in mod normal, nu o mai repeta. Dar pacatul nu este o simpla greseala care sa creeze repulsia, punand in actiune 59

instinctul de aparare si atac. Pacatul se strecoara in suflet ca un sarpe sub forma placerii ademenitoare. Omul il accepta in contul instinctului de conservare a vietii. De pilda, instinctul de nutritie iti aduce placerea prin mancare si bautura. Daca nu ar fi placerea, nici instinctul nu se poate implini si astfel viata insasi este pusa in pericol. De aceea, placerea este un simptom al sanatatii. Dar starea de insatietate la mancare si bautura provoaca neplaceri fiziologice la inceput. Acestea pot fi inlaturate mai ales prin chibzuinta si prin infranare. Daca nu sunt inlaturate, insatietatea stimulata de placere creste mereu si chiar daca ii urmeaza durerea, scapata de sub control, incepe sa devina deprindere sau obisnuinta a lacomiei ce se sfarseste de multe ori in vomitorium. Patima este durerea, suferinta la care se ajunge prin insatiabila impulsionare a placerii. De fapt acesta este paradoxul placerii si al patimii. Fiindca, desi aduce suferinta , durere, neplacere ea este totusi dorita. Patima devine "altera natura" (o a 2 natura), contrara functionarii ei normale. Astfel, putem spune ca patima este o fiziopatologie, adica o functie nesanatoasa a naturii umane, o boala a ei. Deopotriva o boala morala, sufleteasca si fizica. Pentru a intelege mai bine, vom lua in discutie un studiu de caz. La inceput, fumatul creeaza prin toxina specifica reactii de aparare a organismului, manifestate prin cefalee, vome, indispozitii, etc. Continuand insa din anumite motive subiective, organismul se adapteaza la toxina, iar aceasta otrava, desi ii este daunatoare, este ceruta totusi de organism. Acesta este paradoxul patimii. Desi este suferinta aducatoare de boala, este totusi dorita si ceruta. Ea devine necesitate, desi este nenaturala si nenecesara organismului si vietii. In aceasta situatie spunem ca fumatorul devine un pasionat de tigara. Patima ii devine o necesitate apasatoare, dureroasa. El nu mai poate trai fara tigara, chiar daca stie ca aceasta ii dauneaza. Aceasta necesitate apasatoare spre rau este patima ca suferinta morala. Placerea care duce la patima este o atractie falsificata si derutata de rau. Toxina este un rau. Normal trebuie inlaturata. Datorita obisnuintei sau a deprinderii, ea devine insa o necesitate. Aceasta necesitate morbida deruteaza si placerea spre rau. Datorita acestei necesitati pe care o impune patima, omul nu mai este liber. Dominat de patima, va fi inrobit de ea. Doua definitii privind paradoxul patimii Pentru a vedea mai bine caracterul paradoxal al patimii, prin care omul ajunge in contradictie cu sine insusi, consideram elocvente doua definitii ale ei. Una, cu referire la partea spirituala a firii umane, cealalta, cu privire la latura ei biologica. Prima formulare apartine lui Maurice Blondel. Dupa el, patima este "aspiratia sufletului spre infinit, intoarsa intr-o directie in care nu-si poate gasi satisfactia". Paradoxul este evident. Sufletul omenesc aspira spre absolut, spre atingerea valorilor maxime, spre infinitatea dragostei lui Dumnezeu. Patima "intoarce" aceasta libertate fireasca specifica persoanei umane ca devenire, spre iubirea lucrurilor care, in loc sa-i aduca sufletului satisfactia, il impulsioneaza spre o si mai tulburatoare cautare a lor. A doua formulare apartine savantului roman, cu adanci convingeri crestine, Nicolae Paulescu. Dedicand o carte acestei teme, defineste patima ca fiind "cautarea exclusiva a placerii ce rezulta din satisfacerea unei trebuinte instinctive deviate". E vorba de pervertirea placerii, care din mijloc devine scop in sine. Dupa cum am vazut, placerea e o conditie necesara in buna desfasurare a instinctelor vitale. Cand insa aceeasi placere devine scop in sine, apare patima ca o "dereglare a instinctelor omenesti". Cand, in cadrul instinctului de nutritie sau de reproducere placerea devine scop in sine, apare patima, care va deregla buna desfasurare a instinctului de conservare a vietii. La fel, in cazul instinctului de proprietate, placerea suprapune pe "a avea" lui "a fi" si astfel, apare nesatiul acumularii bunurilor materiale. Apoi, in cazul mandriei, egoismul, ca dereglare a iubirii de sine, va produce o schimbare a tabelei de valori, in sensul ca demnitatea pe care fiecare si-o apara si o afirma, se transforma in spirit de dominatie despotica in relatiile sociale. Psihologia patimii Origen spunea ca "izvorul si inceputul oricarui pacat este in gand". "Inima omului e un Paradis pana ce intra in ea un sarpe", spune atat de sugestiv Tomas Spidlik comentand afirmatia celebrului alexandrin. Dar un gand bun, va deveni "parintele virtutilor". Autorii filocalici vorbesc insa numai despre gandurile rele pe care le numesc "carnale", diabolice sau necurate. Ele vin din afara. Nu pot avea originea in inima, deoarece, fiind creatia bunatatii lui Dumnezeu, aceasta nu poate fi rea. Aceste ganduri nu sunt nici adevarate. Ele apartin fanteziei, imaginatiei care te determina la rau. Ioan Scararul, care a sintetizat ascetica crestina a parintilor filocalici anteriori lui, numara sase etape in desfasurarea patimii: prosbole (atacul), sindiasmos (convorbirea), 60

sigkatathesis (aprobarea), aihmalosia (arestarea spre captivitate a sufletului), pale (lupta sufletului pentru a nu ceda patimii), pathos (patima). 1. Prosbole indica ideea de lansare spre, asupra, impotriva. Mai poate insemna si , agresiune (Ex: a conduce un atac impotriva unei fortarete). Prosbole este momeala unui gand sau a unei imagini aparute in constiinta. Nu poate fi tradus cu "ispita" (tentatie) spune Vladimir Lossky (Teologia mistica a Bisericii de Rasarit), fiindca indica prezenta unui gand strain venit din afara si introdus in constiinta noastra prin vointa vrajmasului. Nu e un pacat, ci o marturisire a libertatii noastre, spune Marcu Ascetul. "Momeala aruncata de satana - arata el mai departe - este aratarea unui lucru rau in forma exclusiva a unui gand". "Atacul este o miscare fara imagini a inimii care e prinsa indata de cei incercati, ca intr-o Strunga". Sfantul Ioan Scararul spune ca "momeala e cuvant gol (logos psilos), adica imaginea a ceea ce ni s-a intamplat mai de curand si patrunde in inima". De aici putem conchide ca prosbbole indica doua lucruri: un gand si o imagine, fara insa ca aceasta sa anticipeze cadrul in care urmeaza sa se desfasoare pacatul. 2. Sindiasmos, indica ideea de unire (acuplarea la animale) a doua persoane sau doua lucruri. Mai precis, inseamna "impreuna vorbire", adica convorbire, dialog, conversatie. Sf Ioan Scararul arata ca " insotirea este cugetarea, cu sau fara de patima, la ceea ce ni s-a aratat (in minte)". 3. Sigkatathesis este un termen preluat din filosofia stoica unde indica ideea de aprobare, asentiment sau potrivire. Pentru Plutarh este "acordul spiritului cu perceptiile" Pentru Zenon si Cicero, este asentimentul dat de minte propriilor sale perceptii. Ascetii crestini vor imprima cuvantului intelesul de consimtire, de aprobare a gandului ce duce la pacat. Ioan Scararul arata ca "consimtamantul este inclinarea sufletului cu placere spre ceea ce i s-a aratat". Aceasta este faza acceptiunii pacatului in inima sau insusi pacatul inimii, despre care Mantuitorul a spus, ca .cel ce pofteste femeia a si pacatuit cu ea in inima sa. (Matei 5, 28). 4 Aihmalosia este arestarea ce duce la captivitatea sau asedierea inimii de patima care o domina. 5. Pale (lupta) este .egalitatea de forte intre cel ce este ispitit si cel care ispiteste, conform caruia sufletul invinge sau este invins, dupa cum ii este voia, ne arata Sf Ioan Climax. Din schema Sf Ioan Scararul vedem ca in ordinea psihologica, pale urmeaza lui aihmalosia, desi ar putea fi foarte bine inaintea ei sau concomitenta cu ea, fiindca pale reprezinta angajarea hotaratoare a vointei, de unde rezulta acceptarea sau respingerea arestarii spre captivitate si inrobire. 6. Pathos (patima) "e cu adevarat viciul care s-a cuibarit de multa vreme in suflet si care, prin deprindere, l-a condus la obisnuinta cu pacatul, incat de bunavoie si cu placere ii devine sclav". Patima in Spiritualitatea Apuseana Fericitul Augustin si Sf Grigorie cel Mare reduc la patru etapele psihologice ale patimii. Prima este suggestio ca prezentare a placerii prin ispita. Urmeaza delectatio, adica delectarea cu imaginea sugerata de ispita. Apoi: consensus consimtirea sau acceptarea faptei ca decizie a vointei. Toate aceste trei etape se concretizeaza prin actio (faptuirea). In final, actio conduce spre consuetudo, care devine "quasi altera natura". Tomas Spidlik prezinta gradele de patrundere a gandului patimas, preluand elemente si din spiritualitatea rasariteana. 1. Sugestio e prima imagine a fanteziei, primul impuls, prima idee. E numai posibilitatea pacatului, desfasurata intr-o forma placuta. Nu e decizie si nici vina, dar poate ramane pe toata viata. 2. Conversatio este convorbirea sau dialogul si isi are originea in dialogul Evei cu sarpele in paradis. Aceasta convorbire poate fi si sub forma unui soliloquiu, convorbire cu sine insusi, avand un caracter interior. De pilda, mania din suflet este un dialog inflacarat al urii si razbunarii. Avarul lacom se va intreba cum sa castige cat mai multi bani sau ce va face cu banii pe care ii are. Aceste dialoguri interioare nu sunt pacate, dar consuma energie sufleteasca, tulburand viata. Dar convorbirea poate fi indreptata si spre placere. In acest caz este delectatio. 3. Lupta este un gand care, intrat in inima, nu se mai lasa usor alungat. Dar omul este liber si sa nu consimta, sa nu cedeze gandului patimas. Daca va lupta si nu va ceda pana la sfarsit, sufletul devine biruitor asupra gandului patimas. Dar poate fi si invins, daca cedeaza vointa. 4. Consensus e consimtirea sau acceptarea teoretica a faptei, dupa ce sufletul a pierdut batalia. Decizia faptuirii este luata. Se asteapta doar momentul. Acum se savarseste pacatul in gand. 5. Actio si consuetudo inseamna fapta si patima. Celui care cade prada gandurilor rele, ii slabeste caracterul, nascandu-se in sufletul lui inclinatia constanta spre rau. Aceasta este patima care il inrobeste pe om. Genealogia patimilor 61

Asemenea virtutilor si patimile se nasc unele din altele, incat chiar pentru ascetii crestini e greu sa fixeze patima care le-a generat pe celelalte. Lacomia pantecelui a constituit pacatul primilor oameni in rai. Dar inainte a fost mandria ingerilor, care au cazut din gratia divina. Cu acest pacat sunt ispititi si primii oameni inainte de a fi calcat porunca lui Dumnezeu. "Veti fi ca Dumnezeu", lea fost sugerata mandria din partea diavolului. Pentru inteleptul Isus Sirah, "inceputul pacatului este mandria", in timp ce pentru Ap Pavel, "iubirea de argint este radacina tuturor relelor". Incepand cu Evagrie, ascetii coreleaza temelia patimilor cu cele trei ispitiri ale diavolului adresate Mantuitorului in pustie: imbuibarea (lacomia pantecelui), iubirea de arginti si mandria. Iata cuvintele lui Evagrie: "De aceea si diavolul aceste trei ganduri i le-a infatisat Mantuitorului: intai indemnandu-l sa faca pietrele paini. Al doilea, fagaduindu-i toata lumea, daca se va inchina lui. Al treilea ca va fi acoperit de slava daca va asculta de el. Dar Domnul, dovedindu-se mai presus de acestea, i-a poruncit diavolului sa mearga inapoia Lui. Prin aceasta ne-a invatat ca nu este cu putinta sa alungi de la tine pe diavol, daca nu ai dispretuit aceste 3 ganduri". Sf Maxim Marturisitorul, urmand gandirea evagriana socoteste "iubirea de sine"(philautia) ca radacina a tuturor patimilor. E vorba de "iubirea trupeasca de sine, ca iubire patimasa si nerationala fata de trup". Acesteia i se impotriveste iubirea si infranarea. Cel ce are iubirea trupeasca de sine, evident ca are toate patimile. Nimenea, zice Apostolul, nu si-a urat trupul sau, ci il "struneste si il supune robiei", nedandu-i nimic mai mult decat hrana si imbracaminte, iar din acestea numai atat cat are trebuinta pentru a trai. Asa isi iubeste cineva fara patima trupul si-l hraneste ca pe un slujitor a celor dumnezeiesti si-l incalzeste numai cu cele ce-i implinesc cele de trebuinta. Pe cine iubeste cineva, pe acela se si grabeste sa-l slujeasca. Daca iubeste, deci, cineva pe Dumnezeu, acela se si grabeste sa faca cele placute Lui. Iar daca isi iubeste trupul, se grabeste sa implineasca cele ce-l desfateaza pe acesta. Lui Dumnezeu ii place iubirea, cumpatarea, contemplatia si rugaciunea, iar trupului, lacomia pantecelui, necumpatarea si cele ce le sporesc pe acestea. De aceea: "cei ce sunt in trup, nu pot sa placa lui Dumnezeu". Iar "cei ce sunt ai lui Hristos si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele". In cele din urma, putem spune ca orice pacat este contrar firii si poate degenera in patima. Oricum, patimile se cauzeaza reciproc, formand o inlantuire distructiva a vietii morale. S-a remarcat sugestiv faptul ca "imbuibarea si betia pun in miscare desfranarea. Ambele au nevoie de bani, ceea ce produce avaritia sub forma cupiditatii. Daca nu-i are, se manie si se intristeaza, vazand ca altii poseda ce-i lipsesc lui. Daca ii are, se mandreste si isi satisface toate patimile. Cand nu-i are, fura, minte si chiar ucide". Terapia patimilor Cand punem in discutie terapia patimilor, va trebui de la inceput sa avem in atentie mai multe premise. Intai, cu privire la starea psihosomatica a naturii umane, iar apoi la aspectul vietii duhovnicesti: 1. Ereditatea si predispozitiile native; 2. Educatia si influenta mediului social; 3. Eventualele stari maladive ale naturii fizice sau sufletesti; 4. Premisa duhovniceasca: terapia patimilor prin virtuti. a). Purtand in firea noastra .ranile pacatului., prin ereditate primim anumite predispozitii genetice. Acestea insa nu se impun cu necesitate. Asteapta sa fie acceptate prin vointa libera si apoi "cultivate" prin deprinderi. De pilda, daca parintii au fost alcoolici, urmasii pot avea sau pot sa nu aibe predispozitia spre aceasta patima. Daca o poseda, aceasta se manifesta sub forma "dispozitiei" spre bautura. Daca nu ar sti ca exista bautura in lume, oamenii nu ar deveni patimasi. Sub imperiul necesitatii instinctive, puterea vointei libere scade mereu, transformand simpla dorinta in patima. Mergem si mai in adanc, spunand impreuna cu unul dintre cei mai mari traitori si duhovnici contemporani: .Toate faptele insului se inseamna in doua locuri: undeva intr-o contabilitate nevazuta si al doilea, ceva mai vazut, in grauncioarele de cromatina, in genele cromozomilor, adica in factorul biologic al ereditatii. Si-a distrus parintele cu viciile lui milioane de celule nervoase? Acestea nemairefacandu-se niciodata, ci totalul celor distruse si sanatatea la care se gasea in momentul cand isi chema un urmas pe lume, reprezentand situatia lui, se si insemnase in stocul de cromozomi, cu atatea geneze recesive mai mult, ceea ce n-ar fi patit daca ar fi avut o purtare mai buna. Viciile tineretii "ostenirea elanului, a agerimii, a vioiciunii rezistente a sistemului nervos si a celorlalte tesuturi si umori", acestea toate se inscriu numaidecat in patrimoniul genetic al ereditatii, in vreme si pe masura ce se adauga. Factorul biologic al ereditatii 62

rezuma starea oricarui moment, precum si situatia biopsihica a parintilor, fie aparte, fie angajati in procesul rodirii". b). La acestea adaugam faptul ca pe langa ereditatea bio-psihica, transmisa prin structura genetica, avem si deprinderea social-culturala, transmisa prin educatie. Opera de instructie si educatie, ca integrare sociala, se face mai intai prin conditionare, pe baza legilor exercitiului si efectului, fara participarea constiintei. Un savant (Peiper) a demonstrat ca aceasta invatare conditionata incepe inca din primele 2-3 luni de gestatie. Urmeaza apoi invatarea constienta, pe baza de sugestie si imitatie. Ea se exercita mai intai in familie, avand ca temei simpatia existenta la inceput intre mama si copil. Apoi se continua cu "cei sapte ani de acasa". Acum se creeaza primele obisnuinte sau deprinderi spre bine sau spre rau. Acestea vor avea o influenta foarte mare asupra comportamentului si a caracterului ce se vor forma ulterior. Un autor, referindu-se la responsabilitatea mamelor privind educarea copiilor, atrage judicios atentia in trei secvente ale studiului sau asupra timpului cand trebuie sa inceapa educatia: 1. "Educatia unui copil incepe inca din momentul optiunii pentru casatorie"; 2. "Educatia copilului incepe din prima zi a sarcinii" ; 3. "Educatia unui copil incepe din prima lui zi de viata:. c). Pe langa modul de formare a patimii din predispozitiile genetice, exista si situatii fiziopatologice, care duc organismul spre impatimire. Este bine cunoscut rolul sistemului de activare reticulara din diencefal, precum cunoscute sunt si dereglarile hormonale cu intregul lor cortegiu de neplaceri psihosomatice. De pilda, inainte de a "taxa" imbuibarea ca nestavilita dorinta dupa mancare si bautura, se cuvine sa cercetam mai intai daca aceasta insatietate nu are cumva o cauza organica, fiziopatologica care pune in miscare dorinta spre patima spirituala?!. Pe de alta parte, trebuie sa evidentiem faptul ca patimile trupesti, avand o determinare biologica, sunt mai violente in anii tineretii si ai maturitatii omului. La batranete, cand arderile in organism devin lente, poftele corporale, care genereaza patimile, isi sting si ele puterea de actiune. Patimile sufletesti tin insa toata viata. Ele pot de multe ori sa deruteze chiar si pe oamenii avansati in viata duhovniceasca. Asa, de pilda, este kenodoxia (slava desarta) care face victime tocmai printre cei avansati in virtute, prin faptul ca autoapreciindu-se ca virtuosi, "bareaza" drumul spre desavarsire. Diavolul, neavand functii biologice, este nepatimitor. In acelasi timp, el e izvorul tuturor patimilor. Diavolul nici nu bea, nici nu mananca, nici nu desfraneaza, spun parintii pustiei si ai filocaliei, dar nu poate fi smerit si nici nu poate iubi pe Dumnezeu. El permanent ispiteste pe om, trezindu-i in suflet pofta si imaginea faptei pacatoase, in masura sa activeze patimile trupului, determinand si vointa spre actiune. De aici vedem ca smerenia pornita din credinta si ducatoare la dragostea lui Dumnezeu, constituie premiza duhovniceasca in eliberarea de patimi prin harul divin. d). Pornind de la realitatea ca odata cu aparitia luminii intunericul dispare, parintii filocalici propun ca metoda eficienta in terapia patimilor, ajungerea la nepatimire prin cultivarea virtutilor. Cand binele isi face aparitia, raul dispare asemenea intunericului cand apar zorii zilei. Trecand la analiza terapiei patimii, ca maladie spirituala, se cuvine sa pornim de la realitatea ca patima inseamna o cadere din starea de har. De aceea, terapia ei pretinde constientizarea mai intai a vinovatiei pe care patima ne-o aduce in fata lui Dumnezeu, prin desfigurarea chipului Sau din noi. Iar constientizarea, ca punct de plecare in terapia patimii, consta in recunoasterea starii de pacatosenie, dupa cuvintele Ap: "Daca zicem ca pacat nu avem ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi". In aceasta situatie, se pune problema unui nou inceput duhovnicesc realizat prin pocainta ca al doilea botez sau ca reInnoire, ca redobandire a harului baptismal. Iar la pocainta se ajunge prin reconvertirea la credinta in rascumpararea oferita noua de Hristos. Reconvertirea este insa un proces teandric si sinergic, in sensul ca initiativa o are dragostea lui Dumnezeu, care ne ofera odata cu moartea si invierea Fiului Sau, harul dragostei Sale. Sfantul Macarie Egipteanul ne arata foarte deslusit ca "singurul care il poate dezradacina pe om de patimi este Dumnezeu. Dupa cum nu este posibil ca ochiul sa vada fara lumina, sa vorbeasca cineva fara limba, sa auda fara urechi, sa mearga fara picioare si sa lucreze fara maini, tot asa nu este posibil sa se mantuiasca cineva fara Hristos, nici sa intre in imparatia cerurilor. Numai puterea divina poate dezradacina pacatul si relele care ii urmeaza". Pe de alta parte, dragostea lui Dumnezeu coopereaza, conlucreaza cu dragostea noastra fata de El. Iar aceasta dragoste este, asa cum observa Mitrop Hierotheos Vlachos "rodul lucrarii Duhului Sfant", la care adaugam si efortul sau stradania noastra de a ne impotrivi pacatului, transformand patimile in virtuti. "Datoria 63

omului - invata Sf Macarie Egipteanul - este sa se opuna, sa se lupte cu pacatul". Redobandirea harului pierdut prin patimi se realizeaza, in esenta prin colaborarea mai multor factori: 1. Cuvantul lui Dumnezeu este "duh si viata" (Ioan 6, 63); "viu si lucrator", cu puterea de a ne readuce in excomuniunea dragostei lui Dumnezeu, concretizata in iertarea lui Hristos. 2. Harul rugaciunii, ca dar al Duhului Sfant, in masura sa aduca in suflet cainta si puterea de regenerare duhovniceasca. 3. Harul Sfintelor Taine, in special al Spovedaniei si impartasaniei, cu marturisirea pacatelor la duhovnic, ofera puteri duhovnicesti si noi orientari in virtute. 4. Leacurile mai sus aratate isi dovedesc eficienta numai prin asceza, pornita din hotararea de a renunta la patimi in favoarea virtutii, ca viata noua in Hristos, stiut fiind ca " cei ce sunt ai lui Hristos si-au rastignit poftele si patimile impreuna cu El" (Galateni 5, 24). Aceasta este infranarea continua, care deschide prin harul lui Dumnezeu drumul spre apatheia, spre nepatimire, spre ajungerea la "starea de barbat desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos. (Efeseni 4, 13). Pentru plansul duhovnicesc Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia. Iata imi vad inima intr-o lupta: Cum voiu vorbi despre sfantul plans contemporanilor mei? Stiu ca ei vor socoti o rusine ca un om in toata firea sa planga pentru orice pricina. Da, cu adevarat, este rusinos a plange, dar numai atunci cand este vorba de lucruri trecatoare: de cariera, de avere, de privilegii sau de starea sociala, de sanatate si altele asemenea lor. Insa plansul despre care vom vorbi atinge legatura noastra cu vecinicul Dumnezeu: el apartine unui alt plan al fiintei. El izvoraste atunci cand se atinge de noi Duhul lui Dumnezeu. Acesta ne-a cercetat... inima ni s-a umplut de dragostea cea nestricacioasa iar mintea a cutremurat-o cu o noua viziune... El ne-a rapit duhul in taramul fiintarii nefacute. Focul rugaciunii din Ghethsimani - impreuna-patimirea cu intreaga zidire in suferinta - s-a apropiat de faptura noastra firava, iar aceasta s-a daruit deplin stapanirii Iubirii care a cercetat-o. Cu un astfel de plans au plans Ap si Parintii nostri, primind cereasca binecuvantare. Acest foc a fost aruncat pe pamantul inimii noastre de insusi Hristos. Foarte rar se revarsa peste noi sfanta putere a Dragostei ce izvoraste de la Dumnezeu intr-o astfel de masura: cu neputinta e firii noastre, in starea ei de fata, a purta aceasta flacara. De obicei renasterea noastra incepe cu ivirea Luminii Nezidite care ne dezvaluie viziunea tainei despartirii noastre de Dumnezeu, iar inima, in afara de plans - nu are alt mijloc de a-si exprima umilinta, adica iubirea sa indurerata inaintea lui Dumnezeu. Naiv este cel ce crede ca va putea strabate calea, urmand lui Hristos, fara lacrimi. Ia o nuca uscata, pune-o sub o presa puternica, si vei vedea cum curge din ea untdelemnul. Ceva asemanator se intampla cu inima noastra atunci cand focul nevazut al cuvantului lui Dumnezeu o parjoleste din toate partile. Impietritu-s-a inima noastra in egoismul ei de fiara si, ce e mai rau, in spasmul mandriei sale. Dar cu adevarat exista un astfel de Foc in stare sa topeasca pana si metalele cele mai tari, si pietrele. Cela ce niciodata de-a lungul vietii sale nu a cercat apropierea acestui Foc pana la sine, nu va intelege despre ce este vorba aci. Primul cuvant al propovaduirii evanghelice: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia Cerurilor", ne cheama la o schimbare radicala a intregii noastre vieti. Aceasta schimbare este cu putinta nu altfel decat prin contopirea doririi noastre infocate cu lucrarea Focului ceresc care ne inmoaie inima, si odata inmuiata, se faureste din nou sub loviturile unui puternic ciocan. Plansul duhovnicesc, prin firea sa, e cu totul altul decat plansul sufletesc. El tine de o neintrerupta gandire la Dumnezeu si de o dureroasa intristare pentru despartirea de El. Plansul sufletesc, patimas, ucide trupul, ii stinge vioiciunea, atunci cand cel duhovnicesc curata omul de patimi purtatoare de moarte si prin aceasta il invie pe de-antregul. Prin plans fierbinte se curata mintea noastra de chipuri patimase. Printr-insul se pogoara in sufletul nostru barbatia cea duhovniceasca si omul se pune mai presus de inspaimantari si de frici. Cu cat mai adanc plansul nostru de pocainta, cu atat mai temeinic ne slobozim de un intreg sir de nevoi aparent firesti, de astfel de patimi nimicitoare precum mandria si mania. Inlauntru se salasluieste bucuria, pana atunci necunoscuta, a slobozeniei. A crede ca preschimbarea firii noastre, propovaduita de Evanghelie, e cu putinta fara plans - poate numai cel care nu a simtit niciodata puterea ucigasa ce o are pacatul asupra noastra. Din amar, in inceputurile pocaintei noastre, plansul se preschimba apoi in lacrimile bucuriei Iubirii Dumnezeiesti. Iar acesta este semnul ca rugaciunea noastra a fost auzita si ca prin lucrarea ei suntem purtati intr-o viata noua, 64

de acum nestricacioasa. Plansul duhovnicesc este un fenomen de ordin ceresc, incerc, dar nu-mi pot aminti - am plans eu oare vreodata dupa coacerea varstei mele? Si doar viata mea a coincis cu groaznicele evenimente ale veacului nostru. De multe ori m-am aflat nu numai in situatii grele, dar cu adevarat in primejdii de moarte. Cand insa, prin ivirea Luminii, eu am zarit adancul caderii mele, atunci a inceput un plans pe care nu-l puteam opri: era mai puternic decat mine in deznadejdea care ma atinsese. La inceput plangeam pentru mine insumi, ingrozit de propria cadere; mai tarziu - pentru oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu, cuprins de compatimire pentru nefericita lor stare a necunoasterii lui Dumnezeu. La Athos insa, si mai ales in pustie, in vremea Razboiului (al Doilea), amar plangeam pentru lume in intregul sau. Multa vreme am purtat in minte: "infricosat lucru este a cadea in mainile Dumnezeului celui Viu". Si cumplit lucru e parasirea de catre Dumnezeu, in afara Dumnezeului Iubirii - totul e fara sens: sufletul se vede aruncat in intunerecul mortii. Frica din pricina acestui intunerec este chinuitoare, pentru faptul ca el nu este numai in afara mea, ci se afla si inlauntrul meu. Cand insa Lumina Nefacuta ma slobozeste din iadul meu launtric, atunci de la mine se indeparteaza toata patima si inteleg ca Domnul cel Atotputernic ma poate face si pe mine domn, dupa chipul Domniei Sale: slobod de toata stapanirea straina, de neranit de orice rautate. O data cu schimbarea starii mele launtrice se insotesc si schimbari in caracterul plansului. Uneori si inima si mintea traiesc o minunata liniste, iar lacrimile devin "dulci" din dragoste. Cand insa Duhul Domnului se indeparteaza de la mine si suflul vietii nemuritoare se stinge in mine, atunci o oarecare framantare si chiar o groaza patrund in inima. Rugaciunea lua forma unei deznadajduiri apasatoare si se intampla ca zaceam ceasuri intregi cu fata la pamant. Cuprins de neputinta, ma intindeam pe patul meu tare; lacrimile nu incetau sa curga, dar mintea tacea neputincioasa. As fi dorit sa vorbesc despre aceste stari cat se poate de simplu, dar atunci s-ar fi ascuns de la cititor nestavilita putere a "starilor" care, fara tagada, depasesc masura omului, caci sant un dar de Sus. "Duh este Dumnezeu, si cei ce se inchina Lui, in duh si in adevar trebuie a se inchina". Cuvintele lui Hristos: "in duh si in adevar", e ingaduit a le intelege in 2 sensuri: in "Duhul Adevarului, Carele de la Tatal purcede", si in duhul si adevarul proprii omului care se pocai este. Duhul Sfant se pogoara asupra omului, iar acesta, chipul lui Dumnezeu fiind, sub lucrarea Dumnezeiescului Adevar, insusi devine adevarat. Unirea noastra fiintiala cu Dumnezeul Iubirii presupune contopirea a doua voiri: a lui Dumnezeu si a omului. Unirea insasi se savarseste in starea dragostei. Dumnezeu-Duhul Personal si omulpersoana se unesc intru una in Actul cel vecinic al Vietii Dumnezeiesti. Astfel cunoastem noi pe Dumnezeu. A dobandi aceasta Dragoste e telul ultim al ne-vointei crestine. Atingerea lui se insoteste de o cale lunga si grea. Dar a cerca cercetarea lui Dumnezeu cu putere mare este cu putinta prin darul de Sus, in anumite momente cand sufletul, in avantul caintei pentru pacate, devine primitor Luminii ce se pogoara asupra lui de la Dumnezeu. Insa aceste prime cercetari inca nu constituie starea pe veci dobandita de catre cei mantuiti. Ele nu sunt decat "bogatia nedreapta" - "mamona nedreptatii", care ni se poate lua, din pricina necredinciosiei. Insa a pazi acest har, a ramane credincios in toate cele ce ne-a invatat, nu este cu putinta fara un adanc plans de ani de zile. Cine gandeste altfel, pe acela Parintii nostri nu l-ar incuviinta. Iar noi ne straduim a ramane in predania sfintei vieti mostenite de la ei. Calea Domnului este astfel: El se arata omului care nefatarnic se pocaieste, iar omul primeste Dragostea Lui in Lumina Nezidita, in chip nevremelnic. Repetam tot mereu acelasi cuvant - Dragoste, insa ea cuprinde fiintial si intelepciunea cea mai presus de lume, si maretia netarmurita, cu nemasurata smerenie proprie ei, si frumusetea atotbiruitoare, si pacea adanca. Cercetand pe om, Dumnezeu prin insasi aceasta il face partas Fiintei Sale de nedescris prin cuvinte pamantesti. Ne cuprinde o singura dorire: astfel a dobandi Dragostea Dumnezeiasca pe care am cunoscut-o, incat sa devina firea noastra in veci neinstrainata. Cand Dumnezeu vede ca de acum nimic in toata lumea nu mai poate din nou sa smulga sufletul de la Dragostea Sa, atunci incepe o perioada a incercarilor, este drept grele, dar fara de care ar ramane necunoscute adancurile chipurilor Fiintarii zidite si nezidite. "Aspra" este aceasta incercare: o sabie nevazuta te taie de la iubitul Dumnezeu, de la cea neapusa a Sa Lumina. Omul se afla lovit de moarte in toate planurile fiintarii sale. Nimic nu poate intelege: unde este pricina faptului ca acea "unire a dragostei", care paruse finala intr-o rugaciune asemenea celei din Ghethsimani, s-a preschimbat in iadul parasirii de catre Dumnezeu? Raspunsul acestei nedumeriri il aflam in al 12-lea capitol al Epistoliei catre Evrei, mai cu seama stihurile 26 pana la 29. Dar mai nainte si mai presus de toate avem "pilda" pe insusi Hristos: pe Golgotha, pironit pe 65

cruce, El a intrebat pe Tatal: "Caci M-ai parasit?" - si indata: "Savarsitu-s-a; si plecand capul, si-au dat duhul". Si astfel ne este descoperita Taina Dragostei lui Dumnezeu: deplinatatea desertarii premerge deplinatatii desavarsirii. Dragostea, a carei flacara a aruncat-o Hristos in sufletul omului, are o uimitoare insusire: ea il povatuieste in adancuri si in inaltimi, nimanui altuia de patruns; ii da stapanire asupra a toata suferinta si chiar a mortii; il arunca de multe ori intr-o netarmurire de nedescris -unde se va afla "singur", chinuindu-se in tanjirea de a vedea din nou Lumina iubitului Dumnezeu. Astfel este procesul curatirii firii noastre molipsite de iadul luciferic. Calea lui Hristos duce de la chipul relativ, vecinie clatinat al fiintarii, catre imparatia cea absoluta, neclatita. Duhului omului ii e propriu a se nelinisti atunci cand se vede taiat de la dragostea desavarsita a Tatalui urmarea caderii. Chipul lui Dumnezeu - omul, cauta Bunul absolut, sfant, nestramutat. Si cine va putea descrie dragostea pentru El? Cine va afla cuvinte indestulate spre a infatisa macar o umbra a acelei dureri care cearca sufletul atunci cand se desparte de Dumnezeu? Si nimic altceva decat numai sfanta dragoste va izvori lacrimi din inima crestinului. Scriptura zice ca Iisus, "...iubind pre ai Sai cari erau in lume, pana in sfarsit au iubit pre ei". Si numai acest "pana in sfarsit" explica sudoarea Sa insangerata din Ghethsimani. Acolo unde dragoste nu este, lacrimi nu vor fi chiar daca nevointa va lua forme extreme: meditatii staruitoare, posturi indelungate, conditii aspre de vietuire in indepartare de restul lumii. Astfel de pilde nu putine aflam si in Occidentul Crestin, si in Orientul necrestin. Atunci cand duhul smerit ne stapaneste, lacrimile se revarsa din adancul inimii. Despre acest plans vorbeste Hristos: "Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia". Cu ce mangaiere? In cazul de fata - cu mangaierea ce purcede de la Duhul Sfant, pe Care Hristos L-a numit Mangaietorul; mangaiere nu de ordin psihologic sau fiziologic, ci fiintial, care tine de vecinicia Dumnezeiasca. Daca acum ma voi abate de la imprejurarile de obste, theologice si ascetice, spre unele "amanunte" ale experientei de multe veacuri a nevoitorilor crestini, o voi face cat mai pe scurt cu putinta. Plansul duhovnicesc isi schimba caracterul potrivit starii in care nevoitorul petrece: sunt lacrimi dulci, din apropierea Dumnezeului Dragostei, care imbratiseaza intreg omul. Cel mai adesea insa se traieste plansul de mijloc, unde se amesteca bucuria si tristetea. La inceputul pocaintei precumpanesc lacrimile amare, nascute sau din constiinta propriei robii fata de patimile pacatoase, sau din pricina imputinarii harului simtit, sau amarei parasiri de Dumnezeu. E cu putinta plansul impreuna-patimirii pentru omenire si chiar pentru intreaga faptura. Sub toate aceste chipuri, plansul duhovnicesc spala omul de toate intinaciunile care il covarsisera in viata zilnica, innoieste in el puterea nazuintei catre Pacea Dumnezeiasca. Plansul iubirii catre Dumnezeu il face intreg partas Iubitului Stapan: mintea, sufletul si chiar trupul -toate se contopesc intru una, intr-o miscare puternic impreunata catre Lumina cea Nezidita. Un astfel de plans rupe cercul stramt al fiintarii pamantesti, indrumand duhul omului catre sferele ceresti, slobozit de silnicia patimilor pacatoase; ne impartaseste experienta nepatimirii, sfintirea intregii noastre "alcatuiri." Lipsa plansului, dupa invatatura Parintilor nostri este un semn ca rugaciunea noastra inca nu a atins prima sa treapta de inaltare catre Dumnezeu. Cu toate acestea, dupa ce s-au desertat lacrimile trupesti, poate fi data o alta rugaciune, fara cuvinte, ca un lin simtamant al harului Duhului Sfant inlauntrul nostru, cand pacea "carea covarseste toata mintea" umple inima. O astfel de contemplare subtire imbratiseaza omul de obicei dupa rugaciunea in care el a adus jertfa dragostei lui Dumnezeu pana la capat. Plansul duhovnicesc e prisosul vietii ce creste furtunos din puterea iubirii, pe cand cel "sufletesc" omoara fiii pamantului. Pronia m-a adus sa traiesc intr-o tara unde din copilarie se invata a nu plange; unde plansul se dispretuieste ca nevrednic de omul civilizat. Nu se poate sa nu cinstesti aceasta cultura, dar nu se cade sa uitam ca ea tine de situatia in care picioarele ne sunt puternic lipite de scoarta pamantului. Nici parintii nevoitori nu plang pentru lipsa bunurilor pamantesti, dar totusi insista asupra neaparatei trebuinte a plansului duhovnicesc, fara de care nu se va inmuia inima impietrita in patimi, neputincioasa a iubi cu evanghelica iubire. Mintea crestinului care plange este cu de-a-ntregul indreptata catre taramul veciniciei Dumnezeiesti. Caci numai despre aceasta este vorba in poruncile lui Hristos. Multe imprejurari de nesuportat celor ce traiesc viata banala a acestei lumi, pentru cel ce plange, precum zice porunca lui Dumnezeu, trec neobservate: saracia nu il infricoseaza, nu il injosesc jignirile si defaimarile din partea fiilor acestui veac, nici alte lovituri ale soartei vremelnice, caci nu numai mintea, ci si picioarele ii sunt ridicate cu mult deasupra pamantului. El compatimeste cu semenii, se intristeaza pentru ei inaintea lui Dumnezeu, insa nu le impartaseste interesele, fiind insuflat in nazuinta sa catre Adevarul cel nestramutat. Plansul cu adevarat duhovnicesc e urmarea 66

lucrarii Duhului Sfant. Impreuna cu el se pogoara asupra, noastra Lumina cea Nezidita. Inima, iar mai apoi si mintea, dobandesc in sine puterea de a cuprinde intreaga omenire, de a iubi intreaga faptura. Plansul duhovnicesc nu este fara tel: el este indreptat catre Dumnezeu, si in Dumnezeu petrecand omul, in rugaciunea pentru omenire, cu lacrimi compatimeste lumea intreaga. Parintii sfatuiesc a ocroti acest dar prin paza poruncilor, pentru a nu scarbi Duhul Sfant cu vreun pacat oarecare, insa nu este cu putinta a-l "cultiva", caci el nu se cuprinde in hotarele firii noastre zidite: este un har, iar harul lui Dumnezeu nu sta sub obladuirea noastra. Se intampla ca lacrimile dragostei sa se dea din belsug si sa curga siroaie. Dar in perioadele parasirii de catre Dumnezeu totul inlauntrul nostru se usuca, si doar de se va aduna in ochiul nostru vreo picatura, asemenea unei picaturi de sange fierbinte dintr-o inima ranita. Cela ce nu a cercat asupra sa lucrarea Focului de Sus, acela nu va intelege cele spuse. Iarasi indraznesc sa amintesc ca nevoitorii stau in fata judecatii lui Dumnezeu cu frica: vorba e nu despre lucruri grabnic trecatoare, ci despre vecinicia sau in Lumina Fetei Celui Preainalt, sau in "intunerecul cel mai dinafara". In vartutea celor spuse, ei devin nesimtitori fata de situatia lor pamanteasca: mintea le este in Dumnezeu, iar cand se pogoara "mangaierea" de la Parintele luminilor, atunci cel ce plange, usor iarta toate nedreptatile suferite, caci duhul ii este inaltat de la pamant la cer, si in Duhul Sfant el devine in stare a iubi pana si pe vrajmasi. Unul din Staretii de la Athos, in cuvantarile sale despre rugaciune vorbea despre felurimea plansului, judecand dupa lucrarea fiecaruia asupra omului. El a socotit pana la douasprezece feluri de plans. Si eu, ca si toti ceilalti, am cunoscut feluritele chipuri ale plansului de-a lungul a multor ani ai pocaintei mele deznadajduite, dar nu mi-a venit niciodata gandul sa le numar. "Si acum, zice Domnul Dumnezeul nostru: intoarceti-va la Mine din toata inima voastra, cu post, cu plangere si cu tanguire". "Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia" - zis-a Domnul pentru toate veacurile. Ba chiar El insusi, "in zilele trupului Sau, cu strigare tare si cu lacrami, cereri si rugaciuni a adus catre Cela ce putea sa mantuiasca pre El din moarte, si S-a auzit pentru buna-cucernicie". Si tuturor, si fiecaruia ce nazuieste catre Dumnezeiasca vecinicie, sta inainte anume aceasta cale: "cu strigare tare si cu lacrami", pentru a se mantui de moartea ce ne tine legati - pacatul. Arhimandritul Sofronie Saharov

67