AL DOILEA RZBOI MONDIAL, NCEPUTUL RZBOIULUI RECE.

PERSONALITILE ACESTEI PERIOADE

Al Doilea Razboi Mondial a reprezentat cea mai mare conflagratie mondiala, intreaga planeta devenind un extins teatru de lupte in urma carora au rezultat pagube materiale imense, dar, mai ales, pierderi de vieti omenesti de ordinul zecilor de milioane. Pe acest camp de lupta de dimensiuni enorme, Germania condusa de Hitler actiona cel mai agresiv. Iarna dintre 1942 si 1943 a insemnat insa momentul de cotitura al acestei tari si schimbarea cursului razboiului: in batalia de la Stalingrad, Hitler a pierdut Armata a VI-a, iar echilibrul de forte sub care actiona Germania a inceput sa se clatine. Conform lui Henry Kissinger in Diplomatia: Conducatorii aliati Churchill, Roosevelt si Stalin se puteau de-acum gandi la victorie si la viitorul aspect al lumii.1 Fiecare dintre cei trei avea o alta imagine asupra lumii aflate la final de razboi, raportanduse la istoria tarii proprii: englezul Winston Churchill isi dorea sa revada prezent echilibrul Europei, avand in jurul sau Franta, Germania si, in special, Statele Unite ale Americii, presedintele american Franklin Delano Roosevelt se gandea la unirea statelor importante sub numele de Cei Patru Politisti (SUA, Marea Britanie, Rusia si China), unire constituita pentru a actiona ca un consiliu de directori care sa contracareze actiunile oricarui potential raufacator, iar Iosif Vissarionovici Stalin, conducatorul rus, avea o gandire mai pragmatica, dorindu-si extinderea ideologiei comuniste si a influentei tarii sale in Europa Centrala. Scena politica mondiala era scena discutiilor dintre cei trei mari conducatori, a actiunilor intreprinse si a intelegerilor dintre acestia. Multa vreme chinuit de nesiguranta pozitiei sale in timpul razboiului, Churchill nu a avut un parcurs lin nici dupa siguranta castigarii razboiului de catre tabara in care se afla. Telul traditional al Marii Britanii, acela de a mentine echilibrul batranului continent, era tot mai indepartat, iar dupa disparitia pericolului numit Germania, isi facea simtita prezenta un altul, si anume Uniunea Sovietica a lui Stalin. Putand fi apreciat precum cel mai bland dintre colosi (fiind si cel mai mic dintre acestia sub mai multe aspecte teritorial, vizionar etc.), Churchill a
1

Henry Kissinger, Diplomatia, Editura All, capitolul 16, pag. 347;

contat mult pe puterea diplomatiei, jongland mereu intre Statele Unite si URSS. Roosevelt sustinea autodeterminarea fiecarei tari, deci Imperiul britanic era amenintat, iar Stalin expansiunea Uniunii Sovietice, ce ameninta la randul ei securitatea britanica. Presedintele american respingea viziunea traditionala a diplomatiei europene: Pentru Roosevelt, scopul razboiului era sa-l inlature pe Hitler, care constituia obstacolul in calea unei ordini internationale cooperante bazate pe armonie, nu pe echilibru.2 Uniunea celor patru tari era dorita pentru supravegherea dezarmarii si a impartirii Germaniei, supunerea altor tari controlului lor (chiar si a Frantei), determinarea si garantarea pacii mondiale, precum si pentru evitarea esecurilor Ligii Natiunilor, esecuri survenite in urma inexistentei unor puteri care sa se impuna cu adevarat. Antonimul lui Roosevelt era Stalin. Adept al traditionalismului si al comunismului, el lua de la fiecare partener temporar tot ce se putea lua prin intermediul diplomatiei si smulgea prin forta tot ce nu i se oferise gratis atata vreme cat putea face asta fara a risca razboiul. Principiul sau calauzitor ramanea interesul national sovietic, asa cum se reflecta acesta prin prisma ideologiei comuniste.3 Pentru SUA, politica externa se impartea in faze succesive de politica nationala4, iar pentru Marea Britanie, cele doua politici mergeau concomitent, simpatizand cu orice strategie ce parea sa aiba ca rezultat pierderi minime, avand in vedere faptul ca resursele erau substantial mai limitate decat resursele americane. In schimb, pentru Uniunea Sovietica, un parcurs satisfacator al acesteia insemna extinderea influentei sale in Europa, pentru a umple golul lasat de foarte apropiata dezintegrare a taberei opuse. Viziunea lui Stalin se asemana foarte mult cu cea denumita Realpolitik (concept ce promova securitatea nationala, puterea nationala, pragmatismul, desi adesea a fost utilizat pentru justificarea expansiunii si a folosirii fortei). Stalin isi dorea dezmembrarea Germaniei, stoparea dorintei Poloniei de a se apropia de Vest, sustinerea oricarei cereri venite din partea Marii Britanii pentru sprijinirea aliatelor acesteia. In 1942, Stalin l-a trimis Molotov, prim-ministru rus, sa negocieze cu Churchill si Roosevelt in vederea formarii unei aliante (tara era atacata de Germania) si a crearii unui nou front in Europa. La Londra (luna aprilie), URSS a cerut de asemenea pacte de asistenta reciproca dupa terminarea razboiului cu Romania si Finlanda. La Washington (luna mai), Roosevelt i-a prezentat lui Molotov alternativa la proiectul sferelor de influenta al lui Stalin si al lui Churchill: Cei Patru Politisti. In plus, Uniunea Sovietica era invitata sa devina membru fondator in Consiliul de
2 3

Idem 1, pag. 348; Henry Kissinger, Diplomatia, Editura All, capitolul 16, pag . 351; 4 Idem 3, pag. 354;

administratie, consiliu international ce, odata creat, avea datoria sa se ocupe de problemele coloniale. In mare parte, Molotov a fost de acord cu alternativa americana, deoarece aceasta nu parea a disturba planurile de expansiune ale lui Stalin, insa si-a sustinut ferm restul doleantelor legate de granitele din 1941, influenta sovietica dominanta in Romania, Bulgaria, Finlanda si a unor drepturi in Stramtori. Iar problema coloniilor a fost amanata. Avand o pozitie de negociere ce se imbunatatea cu fiecare pas cu care se apropia victoria aliatilor, Stalin astepta sa castige cat de putea de mult prin amanarea discutiilor politice si smulgand cat mai multa prada, fie si numai pentru a folosi acest castig ca moneda de schimb la o conferinta de pace. Stalin era mai constient decat oricare altul de vechea zicala conform careia posesia inseamna nouazeci la suta din lege.5 Totusi, la urmatoarele intalniri la nivel inalt, Stalin a parut mult mai dispus sa negocieze si sa se deschida la ascultarea viziunilor celorlalti doi conducatori. Prima astfel de intalnire a avut loc la Teheran (28 noiembrie 1 decembrie 1943), unde sau dezbatut probleme militare referitoare la razboiul purtat impotriva Germaniei, debarcarea aliatilor, probleme referitoare la organizarea postabelica a Germaniei, a Poloniei, a Finlandei etc. In 1944, Churchill s-a intalnit cu Stalin pentru rezolvarea statutului tarilor est-europene. Timp de opt zile, cei doi au vorbit asupra temei sferelor de influenta in aceasta arie, fiind prima oara cand aceste sfere s-au masurat in procente. A doua intalnire la nivel inalt a avut loc la Yalta (intre 4 si 11 februarie 1945). In ciuda Acordului de procentaj, URSS avea in posesie toate teritoriile disputate, intervenind abuziv pe plan intern in statele est-europene. Stalin era singurul conducator dintre cei trei mai destins, Churchill si Roosevelt fiind nerabdatori sa discute asupra subiectelor din propriile agende: primul despre aranjamentele politice postbelice, iar al doilea despre Natiunile Unite si razboiul impotriva Japoniei. In ciuda discutiilor si a deciziilor luate de comun acord in urma negocierilor, la terminarea Conferintei de la Yalta a fost celebrata numai unitatea aliantei pe vreme de razboi; fisurile care aveau mai tarziu sa o anuleze inca nu erau vizibile.6 Al Doilea Razboi Mondial a insemnat prabusirea Germaniei naziste, crearea unui vid de putere si dezintegrarea parteneriatului din timpul conflagratiei. Cele trei state aveau acum interese si obiective ce pareau sa fie tot mai diferite unele de altele: Churchill urmarea sa previna dominatia Uniunii Sovietice asupra Europei Centrale. Stalin vroia sa fie platit in moneda
5 6

Idem 3, pag. 360; Idem 3, pag. 366;

teritoariala pentru victoriile militare sovietice si suferintele eroice ale poporului rus. Noul presedinte, Harry S. Truman, s-a straduit initial sa continue mostenirea lasata de Roosevelt, de a tine alianta unita. Pana la sfarsitul primului sau mandat, insa, ultima ramasita a intelgerii existente pe durata razboiului disparuse.7 Urmarind mereu indeplinirea propriilor obiective, Stalin parea tot mai mult ca va renunta definitiv la acea bunavointa de a continua negocieri asupra unor probleme postbelice. Odata cu moartea lui Roosevelt si alegerea noului presedinte, conducatorul rus a refuzat orice intentie de a se intoarce la camaraderia din timpul razboiului8. A revenit complet la viziunea sa pragmatica, neintelegand sau opunandu-se constient intelegerii legalitatii actiunilor Statelor Unite, a moralitatii lor si a altor concepte abstracte. Pentru el, opus americanilor, diplomatia nu era decat un aspect al unei lupte mai ample si inevitabile de definire a relatiilor dintre forte.9 La inceput, Truman a dorit sa cada la o intelegere cu Stalin, dar greutatea in a ajunge la un consens l-a facut pe acesta sa-i considere pe rusi imaturi din punct de vedere politic si neglijenti cu eticheta. De fapt, miezul problemei era diferenta de principii, diferenta care s-a accentuat din ce in ce mai mult si a condus pana la urma la Razboiul Rece. La inceput, Truman a incercat sa reinnoade legaturile in centrul carora se aflase Roosevelt si si-a trimis emisarii in vizite la Londra si Moscova, dorind sa gaseasca o modalitate de a-i indeplini viziunile predecesorului sau. Visul fostului presedinte american, Cei Patru Politisti, a luat sfarsit in anul 1945 (17 iulie 2 august), la Conferinta de la Postdam unde s-au intalnit cei trei conducatori. Pe parcursul acestor zile, Truman, Churchill si Stalin s-au limitat la principiile generale, ministrii de externe urmand sa discute ulterior toate detaliile. Teme de discutie au fost reparatiile, viitorul Germaniei si al aliatilor ei s.a. Pana la urma, diferentele de opinie dintre cei trei au inceput sa se simta tot mai mult, fiecare folosindu-si dreptul de veto oricand o putea face (Truman si Churchill cereau recunoasterea principiilor lor, Stalin nu accepta ideea organizarii de alegeri libere in Europa de Est si isi consolida influenta prin partidele comuniste din aceasta zona etc.). Pana la urma, Postdam-ul a insemnat mai multe cereri respinse, decat acorduri elaborate. Rezultatul practic de la Postdam a fost inceputul procesului care a impartit Europa in doua sfere de influenta, exact scenariul pe care conducatorii din vremea razboiului ai Americii fusesera cel mai hotarati sa-l evite.10 Un element important ce a contribuit si el la aparitia acestui razboi,
7 8

Henry Kissinger, Diplomatia, Editura All, capitolul 17, pag. 372, 373; Idem 7, pag. 376; 9 Idem 8; 10 Idem 7, pag. 384;

razboi materializat mai mult in manevre diplomatice, propaganda, asasinate, operatiuni militare la scara mica, presiune economica etc, a fost si diferenta culturala dintre americani si sovietici, primii fiind adeptii discursurilor asupra drepturilor si a valorilor (lumea guvernata de norme legale), iar ceilalti adeptii realitatii obiective (panslavismul imbinat cu ideologia comunista). Mergand adesea pe intimidare (bomba atomica) si pe continua inarmare in vederea declansarii unei alte conflagratii, Statele Unite si Uniunea Sovietica au devenit in urmatorii patruzeci de ani singurele mari puteri cu drepturi depline pe scena politica mondiala. Churchill avusese aproape cu certitudine dreptate ca cel mai bun moment pentru o reglementare politica ar fi fost imediat dupa razboi.11 Din pacate, lucrurile au stat altfel, iar Stalin si-a continuat activitatile in vederea materializarii viziunii sale, ajungandu-se la un numar de oameni decedati de peste 50 de milioane, formarea de sateliti sovietici (Bulgaria, Cehoslovacia, Romania s.a.), hartuirea permanenta a celor ce nu simpatizau cu regimul etc. Rezultate la atitudinea si la actiunile Uniunii Sovietice au fost aparitia Planului Marshall, a Aliantei Atlantice (NATO) si consolidarea militara occidentala. Truman percepea lupta ce incepea sa se faca simtita intre Statele Unite si Uniunea Sovietica ca pe o competitie intre bine si rau, nu ca avand a face cu sferele de influenta politica 12, desi aceste doua mari sfere incercau sa se consolideze tot mai mult prin actiunile intreprinse: regimurile satelit din estul Europei, fostele tari ale Axei indreptate spre alianta cu SUA, Tratatul de la Varsovia etc. Statele Unite isi acceptasera intr-un final rolul de binefacator global, luptand pentru ingradirea sferei sovietice, propagarea drepturilor si a valorilor umane, refacerea economica, mai ales a tarilor europene, sustinute de NATO, cruciada globala impotriva foamei si a disperarii13. Pana la urma, America s-a dovedit a fi invingatoarea in acest razboi, devenind o superputere mondiala. Insa drumul pana aici fusese indelungat si adesea anevoios. In 1947, in cadrul unei intalniri-cheie in Biroul Oval (participanti: presedintele Truman, secretarul de stat Marshall, subsecretarul de stat Dean Acheson si Congresul american), Acheson si-a inceput discursul prin prezentarea datoriei morale pe care Statele Unite o avusese si continua sa o aiba (insasi protejarea libertatii), insa, mai intai, prin prezentarea succinta a tabloului mondial din acea vreme, prezentare cu o adevarata forta de impresionare, reprodusa in Diplomatia de Henry Kissinger in capitolul 18: Numai doua puteri au ramas in lume... Statele Unite si Uniunea
11 12

Henry Kissinger, Diplomatia, Editura All, capitolul 17, pag. 390; Idem 11, capitolul 18, pag. 392; 13 Idem 12, pag. 398.

Sovietica. Am ajuns intr-o situatie nemaiintalnita din vremurile antice. De la Roma la Cartagina nu a mai existat o asemenea polarizare a puterii pe acest pamant....

BIBLIOGRAFIE:
- Henry Kissinger, Diplomatia, Editura All;
- http://www.polsci.ucsb.edu/faculty/rauchhaus/files/other/Rauchhaus--Realpolitik.pdf