OPERATILE GANDIRII

Gândirea este procesul psihic care dispune de cel mai vast sistem de operaţii.
Superioritatea şi poziţia unui proces psihic în ansamblul vieţii psihice a omului este dată
de sistemele operatorii de care dispune.
Psihologia studiază operaţiile gândirii ca instrumente psihice dobândite şi
perfecţionate prin dezvoltarea intelectuală, prin învăţare şi exerciţiu. Operaţiile gândirii
acţionează de cele mai multe ori în cupluri operatorii ce se completează reciproc: analiza
şi sinteza, abstractizarea şi generalizarea, comparatia, concretizarea logica, inducţia şi
deducţia.

1. ANALIZA SI 2. SINEZA

Analiza şi sinteza cognitivă îşi au originile şi sunt precedate de analiza şi

sinteza perceptivă care se desfăşoară într-un plan concret-intuitiv, asupra unor obiecte şi
situaţii concrete.
În schimb, analiza şi sinteza de tip cognitiv se desfăşoară într-un plan
mintal, după un model şi sunt mediate prin cuvânt şi alte sisteme de semne şi
simboluri.
Prin analiză însuşirile unui obiect sau ale unei clase de obiecte sunt separate,
ordonate – în minte – după anumite criterii, după un anumit model. Orice analiză este
precedată de un demers anticipativ, de un anumit proiect, schemă de lucru, deci nu se
desfăşoară la voia întâmplării. În sensul invers, al sintezei, se menţine acelaşi proiect sau
se elaborează unul nou ca urmare a rezultatelor analizei. Sinteza se defineşte ca fiind
recompunerea mintală a obiectului din însuşirile lui iniţiale.

Analiza si sinteza sunt doua operatii corelative

1
• In timp ce analiza presupune dezmembrarea mintala a obietului in elemente sau
partile lui componente in vederea determinnarii proprietatilor esentiale, a
semnificatiei fiecarui elementin cadrul intregului
• Sinteza, pronind de la elemementele sau insusirile date izolat, reconstruieste
mintal obectul.
• Daca analiza permite delimitarea esentialului de neesential, a necesarului de
intamplator
• Sinteza coreleaza dependentele obiectului pentru a ajunge in final la redarea
acestuia ca intreg
• Analiza nu se limiteaza la simpla dezmembrare a obiectului in isnusirile lui
cmponente, ci orienteaza acest act spre finalitatea diferentierii insusirilor
• Sinteza nu este o simpla asociere sau insumare, ci o operatie care presupune
relationarea logica a insusirilor obiectului; totodata, sinteza include obiectul ganit
intr-o clasa de obiecte, il coreleaza cu alte obiecte, desprinde un principiu logic de
dezvoltare si interactiune;
• Intre analiza si sinteza exista o relatie de reciprocitate (Rubinstein)
• Prin analiză sunt selectate însuşirile interne, proprii obiectului, care apar în forma lor
oarecum „pură" ca urmare a efectului de eliminare a însuşirilor şi condiţiilor neesenţiale,
accidentale ce le acoperă, le maschează pe primele.
• Aşa cum analiza nu se limitează la simpla dezmembrare a obiectului în însuşirile lui
componente, ci orientează acest act spre finalitatea diferenţierii însuşirilor, tot aşa sinteza
nu este o simplă asociere sau însumare, ci o operaţie care presupune relaţionarea logică a
însuşirilor obiectului, numai în felul acesta fiind posibilă ajungerea la dezvăluirea
specificului lor.
• Totodată, sinteza include obiectul gândit într-o clasă de obiecte, îl corelează cu alte
obiecte, în sfârşit, desprinde, într-un ansamblu haotic de date, un principiu logic de
dezvoltare şi interacţiune. Sinteza parcurge aceeaşi cale ca şi analiza, numai că în sens
invers: de la noţiunile şi judecăţile abstracte, degajate prin analiză, ea trece la explicarea
şi reconstruirea mintală a fenomenelor.

2
 • Dacă analiza şi sinteza senzorială presupun acţiunea în plan material, cu însuşirile
neesenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, ele fiind strict obiectuale şi concret situative,
incapabile de a construi în afara stimulilor materiali, analiza şi sinteza ca operaţii ale
gândirii implică acţiunea în plan mintal, cu însuşirile esenţiale aparţinând obiectelor şi
fenomenelor, şi conduc la construirea unor „obiecte mintale", generale, de regulă fără
corespondent în realitatea înconjurătoare. La nivel mintal analiza şi sinteza sunt operaţii
polarizate, totodată cointegrative.
• (RUBINSTEIN, 1962, P. 155) “Reciprocitatea relaţiei dintre analiză şi sinteză, pe tot
parcursul procesului de gâdire, este condiţionată de faptul că oricât de sintetică ar fi
caracterizarea noţională a unui fenomen, ea reprezintă totuşi produsul analizei realităţii şi
abstragerii de la o serie de laturi ale ei. De asemenea, oricât de departe ar ajunge analiza
în cursul formării unei noţiuni, aceasta din urmă conţine totuşi legătura necesară (sinteza)
dintre laturile esenţiale ale fenomenelor, şi cu cât mai departe este împinsă analiza, cu atât
mai largă este sinteza, care realizează generalizarea implicată în noţiune". Aceasta 1-a şi
determinat pe autorul citat să considere gândirea ca fiind, în esenţa ei, o activitate
analitico-sintetică. Din analiză şi sinteză apar, după cum vom vedea imediat, alte două
operaţii ale gândirii (abstractizarea şi generalizarea) şi se produce saltul de la concretul
neanalizat la abstract, iar de la acesta la concretul logic, gândit.

4. ABSTRACTIZAREA SI 5. GENERALIZAREA

Abstractizarea şi generalizarea constituie operaţiile cele mai complexe ale

gândirii şi au un caracter formal, se desfăşoară exclusiv în plan mintal, sunt tipice pentru
procesarea de tip descendent. În plan ontogenetic sunt precedate şi anticipate de
schematizarea şi generalizarea concret-intuitivă de la nivelul reprezentării. În
reprezentare sunt selectate, conservate şi redate însuşiri din ce în ce mai puţine, mai
schematice, dar comune pentru o grupare tot mai largă de obiecte-fenomene. În gândire
selectivitatea este maximală prin abstractizare, iar generalizarea se referă la clase,
categorii foarte largi de obiecte-fenomene.
Abstractizarea este operaţia de extragere a unor însuşiri esenţiale, a unor
invarianţi cognitivi, însuşiri comune pentru o întreagă clasă, categorie. Operaţia de

3
 abstractizare exprimă simultan două sensuri: pe de o parte se extrage ceva esenţial, iar
pe de altă parte se renunţă la tot ceea ce este nerelevant, accidental, contextual sau
conjunctural. Abstractizarea avansează în profunzime; in psihologia cognitiva,
abstractizarea este asimilata atentiei selective.

Generalizarea este operaţia prin care însuşirile extrase cu ajutorul abstractizării

sunt extinse la o întreagă clasă de obiecte-fenomene. Abstractizarea şi generalizarea
operează simultan astfel încât, pe măsură ce sunt relevate însuşirile esenţiale, acestea sunt
extinse la categorii din ce în ce mai largi. Abstractizarea şi generalizarea prezintă grade
variate de profunzime şi expansiune în funcţie de evoluţia cunoaşterii umane. Rezultatele
abstractizării şi generalizării sunt cuprinse în legi care pun în evidenţă relaţii cauzale cu o
sferă cât mai largă de cuprindere. Astfel se ajunge la teorii şi modele explicative asupra
unor aspecte ale realităţii.
O teorie bună conţine un număr redus de afirmaţii şi acoperă un număr
mare de situaţii. In psihologie, legea efectului descoperită de savantul american
THORNDIKE spune că o acţiune urmată de succes tinde să se consolideze, iar dacă este
urmată de eşec tinde să fie abandonată.

“Opuse” abstractizării şi generalizării sunt operaţiile de concretizare şi

particularizare. Cele două operaţii servesc cel mai adesea exemplificării cognitive
care nu se va referi la un obiect anume ci la un obiect mintal, un caz particular
mintal şi nu unul anume din realitatea imediată.
Este un demers specific procesării descendente dirijată de legi, reguli,
norme, definiţii.

Generalizarea constituie premisa oricărei cunoaşteri teoretice, pentru că a soluţiona o problemă

teoretică înseamnă a ne raporta nu doar la cazul particular în care ea apare, ci a o implica şi raporta la
toate celelalte cazuri similare.
Una dintre condiţiile esenţiale şi necesare pentru declanşarea şi stimularea generalizării o
reprezinte flexibilitatea gândirii. Un rol la fel de mare îl are şi transferul, înţeles ca o extensie în
plan mintal a condensatelor informaţionale asupra întregii clase de obiecte şi fenomene.

4
 Generalizarea face apel la inferenţele inductive şi deductive. O mare importanţă teoretică
şi practică o are generalizarea conceptuală, care se referă la faptul că elaborarea unui concept
include în mod necesar posibilitatea aplicării lui la o multitudine de obiecte şi la o întreagă clasă
de elemente.

3.COMPARATIA

Secenov: “cea mai pretioasa comoara intelectuala a omului”;

A compara inseamna a stabli mintal asemanarile si deosebirile esentiale dintre obiecte

si fenomene pe baza unui criteriu.
Comparaţia este operaţia de evaluare prin raportare la unul sau mai multe criterii. Şi
această operaţie îşi are originea în comparaţia după criterii perceptive de culoare, formă, mărime,
contrast etc. Comparaţia implică evidenţierea asemănărilor şi deosebirilor esenţiale dintre
minimum două obiecte, persoane, evenimente, situaţii, fenomene după minimum un criteriu
comun. Comparaţia poate interveni şi între minimum două ipostaze ale aceluiaşi obiect, persoană
etc. după minimum un criteriu comun. Dacă în plan perceptiv comparaţia se impune deseori de la
sine prin pregnanţa unor însuşiri sau a unor contraste, în plan cognitiv comparaţia se
desfăşoară după un plan, şi are o anumită finalitate. Finalitatea nu este doar constatativă, cel
mai adesea este subordonată necesităţii evidenţierii unor raporturi de superioritate-inferioritate,
unor poziţii ierarhice într-un sistem de referinţă. Comparaţia se foloseşte de argumentaţia de tipul
“dacă ... atunci„ menită să pună în evidenţă o anumită calitate, o anumită poziţia ş.a.m.d.
Operaţiile de analiză, sinteză şi comparaţie constituie instrumente mintale importante
mai ales în procesarea ascendentă, dirijată de date.
Este o operaţie a gândirii implicată ca premisă sau ca mijloc în toate celelalte. Psihologia
tradiţională a pus un mare accent pe rolul comparaţiei în cunoaşterea, ca de altfel şi psihologia
contemporană. In prezent multe dintre modelele procesării informaţiilor (la nivel perceptiv sau
intelectual) se bazează tocmai pe compararea informaţiilor care intră în sistemul cognitiv cu cele care
există deja în el, corespondenţa lor soldându-se cu recunoaşterea noilor informaţii, iar necorespondenţa,
cu nerecunoaşterea şi, ca urmare, cu redeclanşarea unor noi mecanisme de procesare, care să conducă la
elaborarea unor noi informaţii şi la stocarea lor în memoria individului.

5
La fel ca şi celelalte operaţii ale gândirii, comparaţia/wnc//0fleaz<î la niveluri diferite. Operarea cu
însuşirile neesenţiale în plan practic-acţional demonstrează faptul că ea se află la un nivel inferior de
dezvoltare, la nivelul cunoaşterii empirice, pe când operarea mintală cu însuşirile esenţiale arată nivelul
ei logic, abstract, structura unitară şi complexă la care a ajuns în procesul dezvoltării. Baza comparaţiei
o formează generalul, esenţialul. Comparaţia se formează ea însăşi tocmai în procesul însuşirii
generalului, proces realizat treptat, gradual, de la o esenţă de un anumit tip la o esenţă de alt tip. Aceasta
i-a şi determinat pe unii autori să formuleze teoria generalizării elementare potrivit căreia generalizarea
se realizează prin comparaţie, adică prin reţinerea asemănărilor şi respingerea deosebirilor. Numai că
această teorie conducea la un cerc vicios : clasa obiectelor a căror comparare trebuie să conducă la
stabilirea însuşirilor lor comune era definită chiar prin intermediul acestor însuşiri. Reiese de aici că
procesul generalizării prin intermediul comparaţiei presupune cunoaşterea însuşirilor esenţiale ce
urmează a fi determinate abia la sfârşitul procesului cunoaşterii. Cu toate aceste limitări, studiul
comparaţiei a evidenţiat utilitatea ei pentru celelalte operaţii ale gândirii, mai ales pentru analiză şi
sinteză. Comparaţia începe cu un act sintetic (care constă în corelarea însuşirilor), continuă cu unul
analitic (adică desprinderea asemănărilor şi deosebirilor) şi se finalizează printr-o nouă sinteză şi
generalizare (ceea ce este comun uneşte însuşirile respective, deci sintetizează şi generalizează).
Comparaţia este o analiză prin sinteză finalizată într-o nouă sinteză.
Specificul comparaţiei provine din structura şi particularităţile materialului cu care se
operează (material verbal sau nonverbal), din influenţa similitudinii, deosebirii şi
aparenţei însuşirilor. Cercetările noastre (vezi Zlate, 1966) au arătat că prezentarea în
formă verbală sau intuitivă a materialului are o influenţă generală (de facilitare sau de
perturbare) asupra procesului desprinderii însuşirilor esenţiale, o influenţă de
condiţionare a acestuia, în timp ce particularităţile şi structura materialului au o influenţă
determinantă asupra orientării şi organizării mersului gândirii. Dând copiilor să compare,
în varianta verbală şi nonverbală: a) exemplare din aceeaşi clasă foarte asemănătoare
între ele, b) exemplare din aceeaşi clasă însă diferite între ele la nivel senzorial, c)
exemplare din clase diferite, foarte deosebite între ele, d) exemplare din clase diferite,
însă asemănătoare la nivel senzorial, am ajuns la următoarele constatări: similitudinea, ca
şi deosebirea mare îngreunează comparaţia, îi acordă un caracter unilateral, care constă în
stabilirea fie numai a asemănărilor, fie numai a deosebirilor; similitudinea mare are efecte
pozitive asupra formării conceptelor şi negative asupra individualizării lor; deosebirea

6
mare are efecte negative asupra ambelor aspecte; aparenţa nu are întotdeauna un rol
negativ, la vârste mai mari şi mai ales atunci când se operează pe baza unui material
verbal ea nefiind luată în seamă; operarea pe baza materialului verbal asigură un
randament crescut al comparaţiei.

6. CONCRETIZAREA

• LEVITOV (1963) : conretizarea este un proces de ilustrare sau de lamurire a

unei teze generale cu ajutorul unui exemplu;
• ROSCA (1976) : in procesul pedagogic concretizarea inseamna exemlificare si
constituie unul dintre mijloacele principale de prevenire a formalismului in
insusirea cunostintelor.
Concretizarea logica este una dintre cele mai complexe operatii ale gandirii. Aceasta
complexitate apara in rpimul rand, din faptul ca ea repezinta o continuare fireasca a
celorlalte, in al doilea rand, din aceea ca include in structura sa elemente, aspecte din
toate celelalte operatii.
Concretizarea logica are rolul de a castiga ce s-a pirdut prin abstractizare, adica
interdependenta si corelatia aspectelor obiectelor. Ea apare, astfel, nu ca inversul
abstractizarii , ci ca o continuitate fireasca a ei, ca o ridicare a abstractizarii la un alt
nivel, superior precendentului.
Diferentierea concretizarii de celelalte operatii ale gandirii se realizeaza prin
elementele:
1. continutul ei( concretizarea logica pereaza numai cu esentialul, in vederea
concretizarii lui);
2. modul de functionare al ei: daca analiza si abstractizarea sunt orientate mai ales
pe directia diferentierii, selectarii si confruntarii diferitelor insusiri, concretizarea
logica merge pe calea corelarii acestora;
3. efectele ei: daca prin analiza si abstractizare obtinem insusiri esentiale in “ forma
pura”, concretizarea logica duce la reliefarea formelor specifice de manifestare a
acestor abstractii pure, la obtinerea unor date noi, la castigarea a ceea ce s-a
pierdut prin abstractizare, adica a corelatiei dintre diversele insusiri ale obiectelor;

7
7. INDUCTIA SI DEDUCTIA

Inducţia şi deducţia sunt operaţiile care descriu cel mai bine evoluţia gândirii
pe verticala cunoaşterii. J. Piaget arată că inducţia organizează datele observaţiei sau
experienţei şi le clasează sub formă de concepte. Inducţia este suportul logic al procesării
ascendente care porneşte de la baza de date, experienţe concret-intuitive şi imagini
mintale. Inducţia are un caracter profund intuitiv, se extrag relaţii simple ce grupează o
clasă de obiecte după criterii observabile empiric.
Raţionamentul inductiv surprinde regularitatea şi facilitează extragerea şi
formularea unei concluzii generale dintr-o multitudine de cazuri particulare. Limita
acestui tip de raţionament constă în faptul că nu sunt utilizate cât mai multe cazuri
specifice şi cât mai variate. Astfel concluzia rămâne valabilă până când vom întâlni o
excepţie, deoarece în raţionamentul inductiv intervine hazardul, el are un caracter
probabilist.
Deducţia descrie demersul descendent al gândirii pe verticala cunoaşterii.
Raţionamentul deductiv porneşte de la general, prin inferenţe şi implicaţii şi ajunge
la cazuri particulare. Deducţia debutează prin ipoteze sau premise demonstrate ca fiind
adevărate şi apoi derivă implicaţiile acestor ipoteze. Dacă premisele sunt adecvate atunci
concluziile trebuie să fie adevărate.
Expresia logică a raţionamentului deductiv este silogismul, în care, pornind de
la două premise se extrage o concluzie. Concluziile extrase dintr-un set de reguli pot fi
juste numai dacă premisele sunt valide şi precis formulate. În manualele de logică sunt
analizate şi exemplificate erorile de raţionament. Din punct de vedere psihologic inducţia
şi deducţia constituie demersurile operaţionale care stau la baza formării conceptelor
empirice şi ştiinţifice.

8
 OPERATII SPECIFICE ALE GANDIRII

1. J. Piaget şi Şcoala sa de la Geneva au demonstrat într-o manieră

experimentală şi în baza unor observaţii laborioase procesul evoluţiei structurilor
operatorii ale inteligenţei în cadrul celor patru stadii:

• stadiul inteligenţei senzorio-motorii (0 – 2 ani);

• stadiul inteligenţei preoperaţionale (2 – 6 ani);
• stadiul operaţiilor concrete (6 – 11 ani);
• stadiul operaţiilor formale (11 – 17 ani).

2. Modelul tridimensional al intelectului propus de J.P. Ghuilford oferă

posibilitatea înţelegerii mecanismelor de funcţionare ale gândirii.(operati, produse,
continuturi)

OPERATIILE

1. evaluare: operaţia specifică gândirii critice şi presupune comparaţii,

aprecieri;
2. gândire convergentă este rezultatul unei convergenţe depline între
mijloace şi scopuri; tipic pentru gândirea algoritmică: în vederea
atingerii scopului, a rezolvării unei situaţii sunt cunoscute mijloacele,
care trebuie să fie aplicate fără abateri;
3. gândire divergentă exprimă o divergenţă, un conflict între mijloace şi
scopuri întrucât, atingerea scopului se poate realiza prin variate căi şi
mijloace care trebuie să fie explorate; este operaţia tipică pentru
gândirea euristică sau creatoare care explorează, caută noi căi şi mijloace
pentru rezolvarea problemelor;

9
4. memorie ca operaţie sugerează modul în care este concepută ea în
psihologia modernă, şi anume ca sistem de operaţii;
5. cogniţie: este operaţia cea mai complexă care implică – în primul rând –
abstractizări, generalizări, concretizări, particularizări ş.a.m.d.

10