UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE SPECIALIZAREA ZOOTEHNIE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

LEONTE DOINA

MATERIAL DE STUDIU ID

ZOOIGIENĂ
ANUL II, SEMESTRUL II

Iaşi, 2006

Cuprins
Cap. 1 1.1 1.2 1.2.1 1.2.1 .1 1.2.1 .2 1.1.2.3 1.1.2.4. 1.3 1.3.1 1.3.1.1 1.3.1.2 1.3.1.3 1.3.2 1.3.3 1.3.4 1.3.5 1.3.6 1.3.7 1.3.7.1 1.3.7.2 1.3.7.3 1.3.8 1.3.8. 1 1.3.8.2 2 2.1 2.2 2.3 2.4 2.5 2.6 2.7 3 3.1 3.2 3.3 3.4 3.4 .1 3.4.2 3.4.3 Conţinutul IGIENA AERULUI Atmosfera Aerul Compoziţia chimică a aerului şi influenţa acesteia asupra organismului Gazele din aer Pulberile din aer Microorganismele din aer Gaze cu acţiune nocivă asupra organismului Proprietăţile fizice ale aerului şi influenţa acestora asupra organismului Temperatura aerului Influenţa temperaturii aerului asupra organismului Influenţa temperaturii ridicate asupra animalelor Influenţa temperaturii scăzute asupra organismului Umiditatea aerului şi acţiunea sa asupra organismului Mişcarea aerului Presiunea atmosferică Efectul nociv asupra organismului a complexului temperatură, umiditate, curenţi de aer Precipitaţile atmosferice şi acţiunea acestora asupra organismului Radiaţiile solare Radiaţiile ultraviolete şi influenţa asupra organismului Radiaţiile infraroşii şi acţiunea acestora asupra organismului Radiaţiile luminoase şi acţiunea lor asupra organismului Factorii meteorologici complecşi ( vremea şi clima) şi influenţa lor asupra organismului Vremea Clima IGIENA SOLULUI Importanţa solului Compoziţia solului Structura şi proprietăţile fizice ale solului Apa din sol Aerul din sol Proprietăţile calorice ale solului Poluarea solului şi influenţa acesteia asupra animalelor IGIENA APEI Importanţa apei pentru organism Conţinutul organismului în apă Echilibrul hidric şi reglarea lui Sursele de apă şi calităţile lor igienice Apa meteorică Apa subterană Apa de suprafaţă
1

Pag. 3 3 5 5 5 7 10 11 13 14 16 18 19 20 22 23 24 25 28 29 31 33 34 35 36 40 40 41 44 46 47 48 49 55 55 55 56 58 58 58 60

3.5 3.5.1 3.6 3.7 3.8 4 4.1 4.2 4.2.1 4.2.2 4.2.3 5 5.1 5.2 5.3

Poluarea apei Metode de apreciere a gradului de poluare a apei Autoepurarea apelor Condiţii de potabilitate a pei Tratarea apei IGIENA ADĂPOSTURILOR PENTRU ANIMALE Rolul adăposturilor în creşterea animalelor Microclimatul din adăposturi Factorii fizici de microclimat Factorii chimici de microclimat Factorii biologici de microclimat MĂSURI DE BIOSECURITATE PENTRU ANIMALE Decontaminarea Dezinsecţia Deratizarea Bibliografie

63 66 68 71 77 82 82 83 84 89 93 97 97 100 103 105

2

I. IGIENA AERULUI

1.1. ATMOSFERA Învelişul de aer care înconjoară Pământul este cunoscut sub numele de atmosferă. Atmosfera este alcătuită din aer, amestec mecanic de gaze cu vapori de apă, cristale de gheaţă, praf şi impurităţi. Existenţa vieţii pe pământ este condiţionată de prezenţa aerului, care prin compoziţia sa chimică, prin caracterele fizice şi procesele meteorologice din atmosferă influenţează viaţa şi sănătatea plantelor, animalelor şi oamenilor. În cadrul atmosferei se disting 5 straturi principale: troposfera, stratosfera, mezosfera, termosfera, şi exosfera. TROPOSFERA este cel mai jos strat al atmosferei, ce reprezintă cca 2/3 din masa acesteia şi care vine în contact direct cu suprafaţa Pământului. Înălţimea acestui strat variază în funcţie de latitudine şi anotimp: la Ecuator este de cca 18 km, la poli de cca 6 km, iar în zona temperată de cca 11 km. Până la înălţimea de 5 km se găsesc cca 90 % din vaporii de apă, ca şi impurităţile de natură vegetală şi minerală. În acest strat se desfăşoară principalele fenomene meteorologice (formarea norilor, căderea precipitaţiilor, fenomene de turbulenţă), temperatura aerului scăzând cu câte 6,5 °C pe verticală, la fiecare km. Limita superioară a troposferei –tropopauza –cu o grosime de 1-2 km marchează limita altitudinală a biogenosferei – zona ce permite existenţa vieţii. STRATOSFERA este stratul dispus deasupra troposferei pe o înălţime de cca 35 km. Temperatura se menţine constantă, la aproximativ – 56,5 °C, datorită stratului de ozon, ce absoarbe cea mai mare parte a radiaţiilor
3

ultraviolete ale Soarelui. Viteza ridicată cu care se deplasează masele de aer determină o turbulenţă mare. Norii din stratosferă sunt formaţi doar din cristale de gheaţă. MEZOSFERA se întinde de la stratopauză (limita superioară a stratosferei) până la 80-100 km înălţime. Caracteristic mezosferei este fenomenul de invewrsiune termică. Până la altitudinea de 50-55 km, temperatura creşte odată cu înălţimea, în timp ce în ultimul strat al mezosferei, valorile termice scad până la –75°C şi – 95°C. Densitatea aerului în acest strat atmosferic este mai redusă de 1000 ori comparativ cu nivelul mării. Mezosfera se caracterizează printr-o mare conductibilitate electrică. Stratul de ozon existent între altitudinea de 40 şi 50 km (ozonosfera) are capacitatea de a absorbi radiaţiile solare cu lungimi mici de undă (sub 2900 angstromi), ce au acţiune distructivă asupra materiei vii. TERMOSFERA este delimitată de mezosferă prin mezopauză, întinzându-se până la înălţimea de 1000-1200 km. Datorită absorbţiei radiaţiilor solare cu lungime de undă mică, temperatura aerului creşte puternic odată cu înălţimea, de la – 80°C până la peste 2000°C. Între 200 şi 500 km se găsesc două straturi puternic ionizate (ionosfera); rarefierea aerului determină viteze mari de deplasare a moleculelor care, sub influenţa radiaţiei cosmice se ionizează. În ionosferă câmpul magnetic prezintă oscilaţii puternice, aici producându-se aurorele polare. Este cunoscut rolul ionosferei în propagarea undelor radio. EXOSFERA este dispusă până la cca 3000 km, nivel la care gazele uşoare din atmosferă pătrund în spaţiul cosmic. Densitatea exosferei este deosebit de scăzută, fiind apropiată de cea a materiei interastrale.
4

În literatura de specialitate este întâlnită şi următoarea împărţire pe verticală a atmosferei: - atmosfera inferioară – care se află între sol şi limita de formare a norilor; aici este locul meteorologice. - atmosfera liberă (superioară) – care este situată limitei de formare a norilor. 1.2. AERUL 1.2.1 Compoziţia chimică a aerului şi influenţa acesteia asupra organismului Aerul este un amestec de gaze – unele prezente în cantităţi şi proporţii constante, altele apărând periodic sau întâmplător. Pe lângă aceste gaze, în aer se întâlnesc şi o serie de pulberi organice şi anorganice. În amestecul de gaze din aer, ponderea cea mai mare o reprezintă azotul (78- 79 %), oxigenul (20-21 %) şi bioxidul de carbon (0,03 – 0,04 %), gazele rare (xenon, neon, krypton, radon, taron) însumând doar 0,01 %. 1.2.1.1 Gazele din aer Azotul este un gaz inert care, în general este impropriu pentru întreţinerea vieţii. În atmosferă are proprietatea de a “dilua” oxigenul pur, anulându-I în acest mod acţiunea nocivă. Inhalarea azotului în cantităţi ridicate are efect sedativ al sistemului respirator, iar sub presiune produce fenomene nervoase (amnezii, halucinaţii). Oxigenul reprezintă elementul indispensabil vieţii. Între consumul oxigenului de către om şi animale ca şi prin procesele oxidative din natură şi eliberarea de oxigen prin asimilaţia clorofiliană a plantelor există un echilibru, astfel că, în atmosferă, variaţiile cantitative ale O2 nu depăşesc 0,5 %. deasupra unde au loc cele mai multe fenomene

5

Consumul de oxigen este determinat de specie, categorie, stare fiziologică, producţie, nivelul energetic al raţiei. Consumul de oxigen este mai mare pentru raţiile de hrană cu nivel proteic ridicat, comparativ cu raţiile bogate în glucide. Reducerea cantităţii de oxigen cu câteva procente nu are ca efect apariţia imediată a unor tulburări grave. O scădere a concentraţiei de oxigen din aer până la 15-16 % determină apariţia dispneei (respiraţie greoaie), iar între 16-20 % provoacă tulburări accentuate, până la pierderea cunoştinţei. Într-o atmosferă cu o concentraţie în oxigen de 11-12 % viaţa este posibilă, în timp ce sub 7 % se produce moartea prin asfixie. Astfel de fenomene apar însă accidental: în cazul transportului animalelor în vagoane supraaglomerate şi închise ermetic, înghesuirea în saivane slab ventilate a oilor tunse şi îmbăiate sau introducerea puilor de o zi în adăposturi fără a se asigura confortul termic (ceea ce determină aglomerarea puilor în colţuri şi moartea acestora prin asfixie). În cazurile menţionate, mortalităţile survin ca urmare a asocierii scăderii cantităţii de oxigen cu alţi factori dăunători organismului (creştera temperaturii şi umidităţii aerului, a concentraţiei de bioxid de carbon, apariţia unor gaze nocive). Bioxidul de carbon este un gaz incolor, inodor, cu o greutate specifică mai mare faţă de cea a aerului.Concentraţia în care bioxidul de carbon se găseşte în atmosferă nu afectează starea de sănătate a oamenilor şi animalelor. În organism, bioxidul de carbon are funcţia de regulator al respiraţiei (fiind denumit şi hormon respirator), fiind utilizat în amestec de 3-5 % în oxigenoterapie, în urma excitării centrului respirator. Ridicarea concentraţiei de bioxidul de carbon din aer până la 2% determină creşterea amplitudinii respiratorii şi dispnee, la 4-7 % se
6

produce tahicardia, agitaţia, mărirea tensiunii arteriale, polipnee, stare de apatie, iar la peste 8-10 % apar fenomene asemănătoare celor de narcoză, pierderea cunoştinţei şi moarte. În practică apar destul de rar concentraţii ridicate de bioxidul de carbon. Concentraţiile uşor crescute de bioxidul de carbon pe o perioadă mai mare de timp determină reducerea proceselor de oxidare din organism (hipotermie, scăderea apetitului, a nivelului producţiei şi masei corporale) precum şi creşterea acidităţii tisulare şi dismenarizarea scheletului (la vaci cu producţii ridicate de lapte), producerea de ouă fără coajă. Ozonul este o stare alotropică a oxigenului ce se formează în urma descărcărilor electrice sau sub acţiunea radiaţiilor cosmice, ultraviolete prin ataşarea atomilor la moleculele de oxigen. Acest gaz este instabil, eliberând oxigenul atomic, care are efect bactericid, bacteriostatic şi sterilizant, datorită acţiunii sale oxidante. Ozonul este tolerat de către om în cantităţi până la 0,001 mg/l aer pe perioade scurte. Creşterea cantităţii de ozon peste 0,018 mg/l aer determină iritarea mucoaselor respiratorii, apariţia de pneumonii, iar la cantităţi de peste 50 mg/l aer survine moartea. Gazele rare din aer au fost mai puţin studiate, acţiunea lor biologică nefiind complet cunoscută. O serie de cercetări au evidenţiat că heliul împiedică apariţia malformaţiilor congenitale, iar xenonul are acţiune anestezică. 1.2.1.2 Pulberile din aer Pe lângă componentele gazoase permanente sau temporare, în aer se găsesc şi o serie de particule de diferite dimensiuni şi origini, cunoscute sub denumirea de praf atmosferic.
7

Cele mai ridicate cantităţi de pulberi din aer se întâlnesc în apropierea centrelor urbane industrializate, în timpul sezonului cald şi în timpul precipitaţiilor.pulberile din aer se pot clasifica în funcţie de origine şi în funcţie de dimensiuni. După natura şi originea lor, se pot întâlni: - pulberi anorganice (de cărbune, calcar, grafit,fier, cupru,, siliciu, cuartz), care reprezintă cca 70 % din totalul pulberilor; - pulberi organice (bacterii, spori, granule de polen, amidon, fibre vegetale), ce constituie cca 30 % din totalul pulberilor. În funcţie de dimensiuni, pulberile se clasifică în: - praful propriu-zis – cu particule ce au diametrul mai mare de 10 µ, ce sedimentează în aerul lipsit de curenţi, cu viteză uniform accelerată; - norul sau ceaţa, format din aerosoli ce au dimensiuni între 10 şi 0,1 µ şi care sedimentează cu viteză uniformă; - fumul, ce cuprinde aerosoli de 0,0,001 µ. Aerosolii din praf şi nor nu au capacitatea de a difuza în aer, în timp ce aerosolii din fum au putere ridicată de difuzie şi nu sedimentează. Acţiunea pulberilor din aer asupra organismului diferă în funcţie de natura, cantitatea şi compoziţia lor chimică, de locul de acţiune şi de receptivitatea organismului. Cele mai puternice efecte nocive sunt ale poluanţilor ajunşi în organism pe cale respiratorie, datorită absorbţiei rapide şi a lipsei unei acţiuni de detoxifiere, ca de exemplu în cazul ficatului pentru substanţele toxice absorbite pe cale digestivă. În funcţie de modul în care afectează organismul, acţiunea poluanţilor poate fi: iritantă, toxică, infectantă (sau infestantă), imunologică, alergică şi chiar cancerigenă.

8

Unele pulberi reprezintă agenţi etiologici pentru unele boli cu evoluţie clinică şi modificări anatomopatologice specifice. Denumirea generică a bolilor produse de pulberi este de conioze (dermatoconioze, oftalmoconioze, enteroconioze, pneumoconioze). Cele mai frecvente conioze întâlnite la oameni şi la animale sunt: silicoza (datorată pulberilor de bioxid de siliciu), berilioza, antracoza (produse de pulberile de cărbune), sideroza (datorată pulberilor de fier) şi azbestoza (produsă de pulberile de azbest). La animale, pulberile pot determina îmbolnăviri la nivelul diferitelor regiuni, ţesuturi sau organe. La nivelul pielii, pulberile depuse provoacă reacţii inflamatorii (acnee, piodermite) şi influenţează negativ termoreglarea. Pulberile caustice (var, sodă) pot provoca ulceraţii, crevase, în special în zonele cu piele mai fină (zonele ano-genitale, axile, pliul iei). La nivelul ochilor pulberile pot provoca iritaţii, inflamaţii şi chiar leziunea mucoasei conjunctivale(conjunctivite), a corneei (cheratite) şi cristalinului (cataracta). Pulberile caustice se dizolvă uşor în lichidul lacrimal, putând provoca de asemeni iritaţii puternice, arsuri şi cheratite. La nivelul aparatului digestiv pulberile au acţiune chimică importantă, fie dizolvându-se în lichide organice, fie acumulându-se în diferite ţesuturi şi apoi eliminându-se prin produse. Acţiune toxică deosebită au plumbul şi fluorul, ce afectează atât animalele cât şi oamenii care consumă produsele în care aceste substanţe s-au acumulat (unt, carne). La nivelul aparatului respirator pulberile de praf pot traumatiza mucoasele căilor respiratorii, facilitând astfel acţiunea microorganismelor şi declanşarea diferitelor procese inflamatorii şi infecţioase (rinite, laringite, traheite, bronşite…).
9

Cele mai dăunătoare particule pentru acest aparat sunt cele cu dimensiuni de 0,2 până la 5 µ, care se pot depozita în pulmoni în proporţie de 60-100 %. O parte dintre aceste particule pot fi eliminate de către fagocite; particulele care nu sunt eliminate blochează alveolele pulmonare, formând nodulu fibroşi. Se consideră, în general că pneumopatiile stau la originea unor cazuri de tuberculoză la animale. 1.1.2.3 Microorganismele din aer Aerul nu reprezintă, în sine, un mediu favorabil pentru microorganisme, datorită uscăciunii, radiaţiilor ultraviolete şi absenţei substanţelor nutritive. Particulele de fum,, praf sau vapori de apă înglobează însă microorganisme sub următoarele forme: picăturile de secreţie, rezultate din tusea, strănutul sau mugetul animalelor, au dimensiuni de 10 până la 1 µ şi pot fi proiectate până la o distanţă de 5 m; “nucleii” de picături, eliminaţi împreună cu picăturile de secreţie, au o stabilitate mai ridicată faţă de acestea şi dimensiuni mult mai reduse; “praful” bacterian, format din particulele de praf pe care sunt absorbite microorganismele şi provine din pulberile rezultate din uscarea secreţiilor patologice, a dejecţiilor, etc. În atmosferă, flora microbiană se găseşte sub forma microorganismelor saprofite şi a germenilor patogeni, provenite de la oameni şi animale bolnave – la 1 m3 de aer existând între 500 şi 10.000 germeni. Microorganismele din adăposturile pentru animale provin fie direct din atmosferă -eliminate de animale prin expiraţie, fie indirect din secreţii şi excreţii. De asemeni, din nutreţurile contaminate sau
10

alterate ca şi prin diverşi vectori, se pot introduce în adăposturi diferiţi germeni patogeni. Puritatea microorganisme. Dintre bolile infecţioase datorate agenţilor etiologici transmişi pe calea aerului (boli aerogene) se pot aminti: tuberculoza, morva, gripa, jigodia, pasteurelozele, virozele respiratori. Ca urmare a tratamentelor îndelungate cu antibiotice şi chimioterapice, germenii au dobândit o antibiorezistenţă multiplă. În adăposturile în care bacteriile, virusurile sau miceţii aflaţi în concentraţii ridicate sunt deosebit de patogene, apar aşa-numite afecţiuni de grajd, faţă de care sunt deosebit de sensibile în special animalele tinere sau cele introduse recent în efectiv. Pentru prevenirea îmbolnăvirilor animalelor în marile exploataţii zootehnice, sunt necesare măsuri de impurificare a aerului cu pulberi şi microorganisme, prin crearea de zone de protecţie şi prin utilizarea unor ventilatoare eficiente, amplasate corespunzător. 1.1.2.4. Gaze cu acţiune nocivă asupra organismului Amoniacul (NH3), aflat în stare liberă în aerul de la nivelul solului, în cantitate de 2 mg/100 m3 aer, nu afectează organismul oamenilor şi animalelor, nefiind sesizabile prin miros. În adăposturile pentru animale, în concentraţii ridicate, amoniacul este sesizabil prin miros, putând avea acţiune iritativă la nivelul mucoaselor (oculară, nazală, faringiană, traheo-bronşică) şi produce lăcrimare abundentă, tuse, strănut şi chiar procese inflamatorii ca şi diferite afecţiuni (conjunctivite pseudomembranoase, perforaţii corneene, catar traheobronşic, edem glotic, edem pulmonar). La concentrate deosebit de ridicate (1-3 mg/l aer) amoniacul trece parţial în sânge şi provoacă excitaţii puternice la nivelul
11

aerului

se

apreciază

pe

baza

numărului

de

sistemului nervos central, spasme ale glotei, hipertensiune arterială (la om) şi comă, succedată de moarte prin paralizia centrului respirator sau prin apariţia unui edem pulmonar supraacut. Se consideră că nivelul maxim de amoniac admis în adăposturi, de 0,02 mg/l, trebuie redus. Hidrogenul sulfurat (H2S) rezultă din descompunerea substanţelor organice care conţin sulf sau în urma unor activităţi de producţie (la fabrici de acid sulfhidric şi acid clorhidric, cauciuc, vâscoză, celofan, sau fabrici de zahăr, hârtie, tăbăcării, instalaţii de decantare şi canalizare…). Asupra organismului omului şi animalelor hidrogenul sulfurat are efect extrem de nociv. În organism H2S pătrunde pe cale respiratorie, de unde, odată ajuns în circulaţie este în mare parte oxidat şi apoi eliminat sub formă de sulfaţi şi tiosulfaţi prin urină. Expunerea organismului perioade îndelungate la concentraţii scăzute de hidrogen sulfurat are efect iritativ, apărând senzaţii de uscăciune la nivelul conjunctivei, nasului şi traheei şi totodată jetaj nazal, tuse, dispnee. Concentraţiile scăzute de hidrogen sulfurat dar permanente provoacă intoxicaţie cronică, manifestată prin astenie, ameţeli, anxietate, iritabilitate, inapetenţă, scăderi de producţie şi în greutate; la bovine apare o transpiraţie rece, iar părul îşi pierde luciul. Acţiunea directă a hodrogenului sulfurat provoacă intoxicaţie acută, manifestată preponderent la nivelul sistemului nervos central. La concentrate ce depăşesc 1 mg/l are loc pierderea bruscă a cunoştinţei, hiperpnee urmată de respiraţie convulsivă şi apnee. Poate surveni moarte în câteva minute, dacă nu se intervine prin scoaterea imediată la aer curat, efectuarea respiraţiei articiale. Hidrogenul sulfurat provoacă reducerea numărului de globule roşii şi a cantităţii de hemoglobină şi implicit anemierea organismului. În adăposturile pentru animale sunt permise concentraţii de până la 0,001 mg hidrogen sulfurat /l aer.
12

Oxidul de carbon (CO) este un gaz toxic, rezultat în urma arderilor incomplete ale carburanţilor şi combustibililor. Pătrunde în organism pe cale respiratorie, trecând în sânge şi formând carboxihemoglobina (COHb). Intoxicaţia cu oxid de carbon se manifestă prin tulburări grave ale vederii, auzului şi percepţiei, pierderea rapidă a cunoştinţei, comă, cu respiraţie accelerată, superficială, urmată de moarte. Intoxicaţiile cu oxid de carbon pot apare în adăposturile încălzite cu gaz metan sau sobe, la care sistemul de evacuare a noxelor este defectuos. În adăposturile pentru animale sunt acceptate valori maxime de 0,02 mg oxid de carbon /l aer. Gaze şi vapori toxici. O serie de gaze şi vapori toxici precum bioxidul de sulf, tioxidul de sulf, acidul sulfuric, oxizi de azot, clor, acid clorhidric, formaldehida, fluoruri, acid fluorhidric se pot întâlni în atmosfera din jurul diferitelor fabrici. Animalele din exploataţiile aflate în apropierea unor astfel de unităţi, pot pezenta diferite tulburări şi modificări ale sistemului respirator; acestea debutează cu modificări funcţionale (hipersecreţie de mucus, paralizia cililor vibratili, spasme bronşice) şi evoluează până la leziuni inflamatorii (bronşite cronice, emfizem pulmonar). Purtate de curenţii de aer, aceste substanţe se depun pe plantele consumate de animale; după ce ajung în tubul digestiv, cele mai solubile pătrund în sânge şi acţionează negativ asupra organismului. 1.3 PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE AERULUI ŞI INFLUENŢA ACESTORA ASUPRA ORGANISMULUI Aerul atmosferic influenţează sănătatea şi performanţele productive ale animalelor, atât prin compoziţia sa chimică, cât şi prin însuşirile fizice. Dintre trăsăturile fizice ale aerului cu interes major pentru pentru sănătatea animalelor amintim: temperatura, umiditatea, presiunea atmosferică, mişcarea aerului, precipitaţiile, electricitatea, starea de ionizare a aerului, radiaţia solară şi magnetismul terestru.
13

Aceşti factori acţionează direct sau indirect asupra animalelor, influenţând metabolismul energetic, echilibrul termic dintre organism şi mediul ambiant, având în acelaşi timp şi rol de excitanţi ai funcţiei de termoreglare. 1.3.1 Temperatura aerului Aerul reţine o parte scăzută din radiaţile solare, astfel încât, atmosfera se încălzeşte indirect datorită căldurii pe care Pământul o primeşte de la Soare, o înmagazinează şi ulterior o cedează sub diferite forme. Căldura acumulată de scoarţa terestră se transmite în atmosferă prin: conductibilitate termică moleculară, radiaţie calorică, convecţie, advecţie, turbulenţă şi prin transformările de fază ale apei. Conductibilitatea temică moleculară şi radiaţia calorică influenţează doar încălzirea unui strat subţire de aer din imediata apropiere a solului, deoarece aerul nu este, în general, bun conducător de căldură. Pe cale radiativă, căldura este transmisă straturilor superioare, în mos permanent, atât în timpul zilei cât şi în timpul nopţii. Convecţia este transmiterea căldurii pe verticală. Aerul din imediata apropiere a solului se încălzeşte şi devine mai puţin dens. Devenind mai uşor, se ridică, iar locul său este luat de aerul mai rece şi mai greu. Convecţia realizează cel mai intens schimb caloric vertical, determinând amestecul aerului până în partea superioară a atmosferei. Advecţia este cel mai important mod de încălzire a aerului pe orizontală. Datorită vântului aerul cald se deplasează şe se amestecă apoi cu aerul mai rece, pe care îl încălzeşte. Turbulenţa este o modalitate de propagare a căldurii din atmosferă, cu ajutorul turbulent al maselor de aer, ce au temperaturi diferite. Prin intermediul vânturilor, mişcările turbulente se deplasează
14

în toate sensurile. Condensarea vaporilor de apă favorizează cedarea căldurii din aer într-o măsură deosebit de ridicată (1 g de vapori de apă cedează 600 calorii). În funcţie de intensitatea radiaţiei solare, latitudine geografică, altitudine, nebulozitate se înregistrează variaţii anuale, şi diurne ale temperaturii. Şi latitudinea geografică influenţează temperatura aerului: aceasta creşte spre ecuator şi scade către poli. În funcţie de altitudine, temperatura aerului scade cu 0,5° C la fiecare 100 m până la înălţimea de 5 km şi cu 0,7° C de la 5 la 7 km. În cursul zilei, aerul care este în contact cu solul se încălzeşte şi devine astfel mai uşor; ridicându-se, produce curenţi de convecţie iar locul său este luat de aerul rece aflat în straturile superioare. Acest fenomen are loc până la încetarea radiaţiei solare, când aerul şi solul se răcesc. Când soarele răsare din nou, reâncepe încălzirea solului şi aerului, temperatura aerului variind odată cu temperatura scoarţei terestre. S-a observat că în cursul unei zile, puţin înainte de a răsări soarele se înregistrează temperatura minimă a aerului, după care aceasta creşte (uşor mai încet faţă de temperatura solului), între orele 13 şi 15 înregistrându-se valoarea maximă. Până la apusul soarelui urmează o scădere relativ rapidă a temperaturii aerului, care continuă până la valoarea minimă, ce se înregistrează dimineaţa. Diferenţa dintre maxima şi minima unei zile reprezintă amplitudinea variaţiei diurne. Valoarea amplitudinii variaţiei diurne este influenţată de o serie de factori, printre care: latitudinea geografică, anotimpul, altitudinea, relieful, natura suprafeţei terestre, nebulozitatea. Latitudinea: valoarea amplitudinii diurne este mai ridicată în regiunile intertropicale şi în scădere spre poli. Anotimpul: în timpul verii amplitudinea este ridicată la latidini mijlocii şi superioare şi scăzută în timpul iernii.
15

Altitudinea: amplitudinea variaţiei diurne se reduce pe măsura creşterii altitudinii, datorită faptului că scoarţa terestră are o inluenţă tot mai scăzută, ca urmare a scăderii influenţei scăderii influenţei scoarţei terestre. Relieful: amplitudinea variaţiei diurne este mai ridicată în văi, depresiuni închise (forme de relief concave) faţă de munţi (forme de relief convexe). Natura suprafeţei terestre: amplitudinea variaţiei diurne este mai mare deasupra uscatului decât deasupra apelor. Valoare mai ridicată a amplitudinii se înregistrează la nivelul solurilor nisipoase faţă de vegetaţia bogată. Nebulozitatea: în zilele senine se înregistrează variaţii mai ridicate ale amplitudinii variaţiei diurne comparativ cu zilele noroase.Pe parcursul unui an, valoarea temperaturii aerului se apreciază pe baza mediei lunare. Media lunară a temperaturii este influenţată de asemeni de latitudine, anotimp, altitudine, relief, natura suprafeţei terestre, nebulozitate. În România, media lunară maximă se înregistrează în luna iulie, iar media lunară minimă se înregistrează în luna ianuarie. Amplitudinea anuală a temperaturii creşte de la ecuator spre poli. În diferite locuri (puncte) de pe Glob se înregistrează aceeaşi valoare în acelaşi timp sau inteval de timp. Unindu-se aceste puncte se obţin linii izoterme, care alcătuiesc hărţile cu izoterme. În schimburile de animale se folosesc hărţile cu izoterme (întocmite pentru lunile în care se înregistrează temperatura maximă şi cea minimă) precum şi hărţile izoterme anuale. 1.3.1.1 Influenţa temperaturii aerului asupra organismului Prin acţiunea sa, temperatura aerului influenţează în mod deosebit toate organismele vii (micro şi macroorganisme).
16

Se disting două categorii de animale, în funcţie de modul în care acestea îşi reglează temperatura corporală: animale homeoterme (cu sânge cald) şi animale poichiloterme (cu sânge rece). Animalele homeoterme îşi pot menţine temperatura corporală relativ constantă în condiţii variate de temperatură ale mediului ambiant. Aceasta se poate realiza printr-un mecanism morfofiziologic numit sistem de termoreglare, aflat sub controlul sistemului nervos şi endocrin. Prin termogeneză, animalele se pot adapta la temperaturi scăzute atat pe cale chimică (prin intensificarea proceselor oxidative în ţesuturile cu potenţial termogenerator) cât şi pe cale fizică (prin creşterea activităţii musculaturii striate). Animalele pot face faţă temperaturilor ridicate prin termoliză, cu ajutorul unor mijloace compensatorii (evaporarea apei, iradiere, conducţie, convecţie) din ficat, creier, intestin, cord, muşchi scheletici. În reglarea temperaturii corporale un rol inportant îl are şi comportamentul animalelor. De exemplu, în cazul temperaturii ridicate a aerului, aniamlele se îndepărtează unele de altele, îşi extind extremităţile, se retrag la umbră, se “scaldă” în pământul mai rece (găinile) sau în apă şi noroi (porcii) iar în cazul temperaturii scăzute ale ambientului purceii şi puii de găină se adună putându-se încălzi unul pe celălalt. Prin sistemul propriu de termoreglare, animalele îşi pot menţine constantă temperatura corpului până la o anumită valoare maximă valoare minimă a temperaturii mediului ambiant (punct critic superior) sau minimă a temperaturii mediului ambiant (punct critic inferior). Capacitatea de termoreglare a organismului poate fi depăşită atât în situaţia în care temperatura aerului ajunge sub punctul critic inferior – caz în care animalul moare prin hipotermie, deoarece capacitatea sa de termoreglare este depăşită – cât şi atunci când temperatura aerului este mai mare faţă de punctul critic superior – caz în care animalul moare prin hipertermie.
17

Intervalul între cele două puncte critice (superior şi inferior) se numeşte zona de acomodare a homeotermiei, in care organismele îşi menţin temperatura corpului constantă pe baza sistemului de termoreglare. În interiorul acesteia se găseşte zona de neutralitate termică, în care homeotermia este menţinută prin solicitarea extrem de redusă a sistemului de termoreglare. În cadrul zonei de neutralitate termică se află o zonă deosebit de restrânsă, zona confortului termic, care, asociată cu asigurarea tuturor condiţiilor de mediu, permite animalelor să-şi exprime la maxim capacitatea productivă. Zona de neutralitate termică este specifică fiecărei specii şi este determinată de o serie de factori precum vârsta, sexul, starea de sănătate. Se consideră că zona de neutralitate termică este de 13-14°C la oaie, 16-25 °C la găină, 20-28 °C la capră, 25 °C la câine, 27-28°C la iepure, 12-24 °C la om (Man, 1986). 1.3.1.2 Influenţa temperaturii ridicate asupra animalelor Expunerea animalelor la temperaturi ridicateare influenţă negativă asupra organismului: creşte temperatura corporală şi cutanată, se intensifică respiraţia pulmonară şi schimbul de oxigen, au loc modificări ale metabolismului hidro-mineral şi ale concentraţiei hemoglobinei din sânge. Senzaţia de sete se intensifică iar apetitul scade, în acelaşi timp reducându-se şi producţia la toate speciile. În timpul verii, când sunt temperaturi deosebit de ridicate, sau în cazul transportului animalelor în vehicule foarte aglomerate sau slab ventilate, ca şi în suprapopularea adăposturilor prin nerespectarea recomandărilor tehnologice privind densitatea animalelor pe metru pătrat, se creează condiţii pentru apariţia şocului caloric, datorită lipsei curenţilor de aer şi a creşterii umidităţii. Rezistenţa animalelor la şocul caloric este diferită, cele mai predispuse fiind păsările, ovinele şi
18

porcinele, iar cele mai puţin sensibile fiind cabalinele. Spre exemplu, temperatura corporală maximă care determină moartea prin hipertermie a puilor şi găinilor este de 47,6° C (Man, C., 1972). Temperatura ridicată a aerului asociată cu umiditate excesivă creează condiţii optime pentru dezvoltarea germenilor patogeni. Creşterea temperaturii aerului în lipsa umidităţii influenţează negativ dezvoltarea vegetaţiei şi are consecinţe directe asupra creşterii animalelor. Pentru evitarea efectului dăunător al temperaturii ridicate trebuie luate o serie de măsuri preventive: asigurarea unei bune ventilaţii în adăposturi şi mijloace de transport, construirea pe păşuni de şoproane deschise şi umbrare, asigurarea animalelor cu apă proaspătă şi suficientă; animalele nu se vor folosi la muncă şi se va administra un tratament pentru stresul termic – la puii de găină cu vitamina C sau bicarbonat de sodiu, iar la porcine cu vitamina B1 şi vitamina C. 1.3.1.3 Influenţa temperaturii scăzute asupra organismului În cazul scăderii uşoare a temperaturii sub zona de confort termic are loc intensificarea metabolismului, creşterea poftei de mâncare, îmbunătăţirea conversiei hranei şi implicit creşterea producţiei. Scăderea temperaturii mult sub limita inferioară a zonei de confort termic determină scăderea rezistenţei organismului la infecţii, apariţia de tulburări vasculare (în cazul aerului rece şi uscat) şi defecţiuni ale aparatului respirator (când atmosfera este rece şi umedă). Faţă de temperaturile scăzute cea mai ridicată sensibilitate o prezintă tineretul sugar, animalele slabe, în convalescenţă, iar cea mare rezistenţă se înregistrează la ovine. În cazul în care expunerea animalelor la frig se prelungeşte, scade rezistenţa generală a organismului, creşte consumul de hrană, iar producţia scade. Temperatura scăzută determină hipotermia şi în final
19

moartea animalelor. La puii de găină moartea survine la temperatura corporală de 17,1-25,6° C. Prevenirea efectelor negative ale temperaturii scăzute se poate face prin întreţinerea animalelor în adăposturi bine etanşeizate, utilizarea de instalaţii de încălzire a aerului, administrarea de nutreţuri cu nivel glucidic ridicat. De asemeni, trebuie evitate mişcările bruşte de temperatură, care scad capacitatea de rezistenţă a corpului şi favorizează evoluţia anumitor boli (bronhopneumonii, pasteureloza…). La toate speciile de animale temperatura este factorul de microclimat care are cea mai mare influenţă asupra sănătăţii şi producţiei. 1.3.2 Umiditatea aerului şi acţiunea sa asupra organismului Umiditatea aerului este determinată de încărcătura de vapori pe care-i conţine la un moment dat.Vaporii de apă se formează prin transpiraţia plantelor, animalelor şi omului precum şi din evaporarea apei râurilor, lacurilor, mărilor şi oceanelor şi a apei din sol. Umiditatea aerului se exprimă prin diferite mărimi higrometrice: • Umiditatea absolută- este cantitatea de vapori existentă într-un m3 de aer la un moment dat (g/m3); • Umiditatea maximă – reprezintă cantitatea maximă de vapori de apă (tensiunea vaporilor de apă) dintr-un m3 de aer, la o anumită temperatură, fără producerea condensului; este denumită şi punct de saturaţie deoarece surplusul de vapori se condensează sub formă de ceaţă, rouă, nori. • Umiditatea specifică – este cantiatea de vapori de apă dintr-un kg de aer la un moment dat (g/kg). • Umiditatea relativă - exprimă gradul de saturaţie al aerului în vapori de apă, calculându-se prin raportul procentual dintre Umiditatea absolută şi Umiditatea maximă.

20

• Deficitul de saturaţie – reprezintă diferenţa dintre Umiditatea maximă şi Umiditatea absolută. • Punctul de rouă – este temperatura la care aerul atmosferic atinge starea de saturaţie ca urmare a scăderii temperaturi la presiune constantă. Pentru aprecierea microclimatului din adăposturile de animale este utilizată Umiditatea relativă, deoarece aceasta exprimă adevărata stare higrometrică a aerului. Asupra animalelor umiditatea nu are acţiune deosebită ca factor fizic de sine-stătător, ci ca parte dintr-un complex de factori fizici. Există o anumită corelaţie între temperatura şi umiditatea aerului, factorii care influenţează temperatura (altitudine, latitudine, vegetaţie), acţionând şi asupra umidităţii. Acţiune directă asupra sănătăţii animalelor au precipitaţiile atmosferice. Efect pozitiv au ploile calde de vară, care curăţă pielea de impurităţi, deschid porii şi activează circulaţia periferică, iar efect negativ au ploile reci de primăvară şi toamnă, animalele fiind predispuse la boli “a frigore”. În urma ploilor abundente solul se îmbibă cu apă, iar cornul copitelor şi ongloanelor se macerează, determinând apariţia necrobacilozei. Acţiunea indirectă a precipitaţiilor poate avea, de asemeni, asupra animalelor efect favorabil (ploaia având rolul de a purifica aerul) sau efect dăunător (excesul de precipitaţii determinând negativ recoltarea şi conservarea furajelor- cu implicaţii asupra sănătăţii şi creşterii animalelor). Umiditatea scăzută asociată cu temperatura ridicată determină deshidratarea organismului, creştera senzaţiei de sete, scăderea apetitului, reducerea capacităţii imuno-biologice a mucoaselor şi tegumentului datorită uscării acestora. Umiditatea ridicată asociată cu temperatura ridicată favorizează apariţia şocului termic, termoliza fiind foarte dificilă, iar umiditatea ridicată asociată cu temparatura scăzută sporeşte incidenţa bolilor microbiene şi virotice.
21

În adăposturile pentru animale umiditatea excesivă este foarte dăunătoare, determinând scăderea producţiei, incidenţa crescută a afecţiunilor respiratorii şi chiar mortalitatea. La nivelul Globului, animalele s-au adaptat la climatul specific zonelor în care trăiesc: în zonele uscate au în general osatură şi greutate scăzută, iar în zonele umede sunt mai robuste, având scheletul mai bine dezvoltat şi greutatea corporală ridicată. 1.3.3 Mişcarea aerului Datorită căldurii primită de la pământ, masele de aer se află într-o mişcare permanentă, ca urmare a schimbărilor de temperatură şi densităţii în diferite zone de pe Glob. Prin deplasarea aerului pe verticală se produc curenţii aerieni ascendenţi şi descendenţi (de convecţie), iar prin mişcarea aerului în direcţie orizontală se formează vânturile. În clădiri (adăposturi pentru animale, locuinţe umane) ca urmare a diferenţei de temperatură şi presiune dintre interior şi exterior au loc mişcări ale aerului, cunoscute sub numele de curenţi de aer. Asupra organismului mişcarea aerului poate avea acţiune directă şi indirectă. Pe creşterea radiaţiei timp călduros, acţionând direct asupra şi facilitarea evaporării organismului, vântul favorizează funcţia de termoreglare prin căldurii corporale transpiraţiei. Curenţii de aer sub 0,3 m/sec. şi vânturile slabe au efect favorabil asupra organismului, atenuând influenţa negativă a temperaturii şi umidităţii crescute. În condiţii de temperatură scăzută şi umiditate crescută în anotimpul rece, ca urmare a mişcărilor de aer organismul pierede importante cantităţi de energie calorică, fiind predispus la boli “a frigore”. Acţiunea indirectă a vânturilor are asupra animalelor atât efect pozitiv, prin omogenizarea componentelor aerului, curăţarea aerului de gaze şi pulberi toxice, îmbunătăţirea ventilaţiei naturale a
22

adăposturilor,

cât

şi

efect

negativ

deoarece

diseminează

microorganismele, usucă solul şi distruge vegetaţia. În adăposturile pentru animale, asocirea curenţilor de aer cu temperatură şi umiditate ridicată are efect pozitiv asupra organismului, facilitând îndepărtarea surplusului de căldură, iar prezenţa curenţilor de aer în condiţii de temperatură scăzută şi umiditatet ridicată atenuează efectul negativ al acestora. Pentru atenuarea efectelor negative ale mişcărilor de aer este necesară amplasarea corectă a adăposturilor, în funcţie de direcţia dominantă a vânturilor şi plantarea de copaci ca şi perdele de protecţie. 1.3.4 Presiunea atmosferică Forţa cu care aerul apasă asupra scoarţei terestre şi a obiectelor şi vieţuitoerelor de pe Glob, reprezintă presiune a atmosferică. Unitatea de măsură a presiunii atmosferice este reprezentată de coloana de aer care apasă asupra unei suprafeţe de 1 cm2 la nivelul mării, la latitudinea de 45° şi la temperatura de 0° C, situaţie în care presiunea este echivalentă cu o coloană de mercur cu înălţimea de 760 mm/cm2 cu greutatea de 1,o33 kg. Valoarea unui mm coloană de mercur este denumită torr. Pentru presiune se utilizează ca unitate de măsură şi milibarul. Coloana de mercur de 760 torr echivalează cu 1013,25 milibari (mb). Asupra corpului unui animal de talie mare se exercită o presiune de aproximativ 60.000 kg – valoare normală, care nu este dăunătoare organismului, deoarece este exercitată din toate direcţiile asupra părţii externe a corpului şi a cavităţilor interne şi organelor care comunică direct cu exteriorul (sinusurile frontale, maxilare şi sfenoidale, căile respiratorii, timpanul, tractusul digestiv). Variaţiile zilnice ale presiunii atmosferice nu au influenţă asupra oxigenării sângelui şi a proceselor respiratorii decât în conexiune cu alţi factori meteorologici
23

(temperatură, precipitaţii, vânturi puternice).

Dăunătoare pentru

organism sunt variaţiile mari de presiune. De exemplu, scăderile mari de presiune produc tulburări ca urmare a reducerii cantităţii de oxigen din aer. Variaţiile presiunii atmosferice sunt determinate de altitudine, latitudine, compoziţia, temperatura şi densitatea aerului, anotimp ş.a şi pot fi periodice (diurnă, anuală) sau neperiodice (interdiurnă, tendinţă barică). În ţara noastră variaţia diurnă prezintă două minime (la răsăritul soarelui şi la orele 14-16) şi două maxime (la orele 9-10 şi la ora 22).În cursul unui an minima variaţiei diurne se înregistrează în timpul verii, iar maxima în timpul iernii. Altitudinea are cea mai importanţă influenţă asupra presiunii atmosferice, aceasta scăzând cu 1 mmHg la fiecare 11 m înălţime. Prin unirea punctelor de pe Glob care au aceeaşi presiune se întocmesc hărţi izobarice pe baza cărora se analizează distribuţia presiunii pe suprafeţe mari. La altitudini mari, datorită scădrii tensiunii parţiale a oxigenului se produc tulburări ca urmare a anoxemiei şi anoxiei (rău de munte, rău de aer). Pentru a proteja animalele contra căderilor bruşte de presiune se recomană deplasarea turmelor spre păşunile montane sau dinspre acestea, doar cu staţionări pe parcursul drumului, în vederea adaptării organismului la noile condiţii. Deoarece în adăposturi, în condiţii de presiune scăzută există pericolul ca gazele nocive din canalizare să vicieze aerul, este necesar ca toate instalaţiile de canalizare pentru scurgerea şi colectara lichidelor să fie prevăzute cu sifoane hidraulice. 1.3.5 Efectul nociv asupra organismului a complexului temperatură, umiditate, curenţi de aer Schimbul de căldură dintre organism şi mediul ambiant sunt influenţate de asocierea sub diverse forme a temperaturii, umidităţii şi curenţilor de aer. Asocierea temperaturii ridicate şi a curenţilor de aer cu viteză scăzută favorizează apariţia şocului caloric, neputându-se
24

produce evaporarea apei şi reducându-se cedarea căldurii prin convecţie. Creşterea vitezei curenţilor de aer în condiţii de temperatură şi umiditate ridicată facilitează într-o oarecare măsură termoreglarea. Complexul temperatură ridicată, miditate scăzută, curenţi de aer mari acţionează favorabil asupra organismului pe timp călduros, favorizând termoreglarea. Lipsa curenţilor de aer în condiţii de temperatură ridicată şi umiditate scăzută are ca efect deshidtratarea organismului, sete, reducerea apetitului, scăderea producţiei. Condiţiile de temperatură scăzută, umiditate ridicată şi curenţi de aer cu viteze mari sunt nefavorabile termoreglării, pierderile rapide de căldură facilitând apariţia hipotermiei (la pui, viţei), a bolilor “a frigore” (la animalele adulte) precum şi creşterea virulenţei germenilor patogeni. Asocierea temperaturii, umidităţii şi curenţilor de aer cu valori scăzute este favorabilă pentru animalele adulte, la care se întăreşte capacitatea de adaptare a organismului, se intensifică metabolismul, creşte consumul de hrană şi implicit producţia. Dacă temperatura nu are valori foarte scăzute, animalele tinere se adaptează relativ uşor. Cunoscând acţiunea asociată a temperaturii, umidităţii şi curenţilor de aer, în exploataţiile zootehnice se pot lua măsurile corespunzătoare pentru corectarea efectului negativ al unui factor, prin asocierea acestuia cu altul. De exemplu, în timp ce vara se recomandă umezirea artificială a aerului şi creşterea vitezei curenţilor de aer pentru asigurarea răcoririi aerului, iarna se caută soluţii pentru scăderea umidităţii şi a vitezei curenţilor de aer. 1.3.6 Precipitaţile atmosferice şi acţiunea acestora asupra organismului Ca urmare a scăderii temperaturii aerului până la punctul de rouă apar fenomenele de condensare -la temperaturi ale aerului de peste 10°C- şi de sublimare – la temperaturi mai mici de 0°C.
25

Unele produse de condensare şi de sublimare se menţin în atmosferă un anumit timp (ceaţa, norii), altele, prin cădere liberă din nori ajung la suprafaţa solului sub formă de precipitaţii atmosferice (ploaia, zăpada), iar altele se formează pe suprafaţa solului, precum roua (când temperatura la care se ajunge la punctul de rouă este pozitivă), bruma chiciura, poleiul (când temperatura la care se ajunge la punctul de rouă are valori negative). Ceaţa este alcătuită din particule foarte fine (5-20 µ) şi se formează foarte aproape de pământ. Particulele de ceaţă plutesc în aer şi sunt purtate de curenţii de aer în diferite zone. Norii sunt formaţi din particule foarte fine cu dimensiuni cuprinse între 2,5-10 µ, aflate în suspensie deasupra scoarţei terestre. Norii sunt formaţi din picături de apă - atunci când temperatura aerului depăşeşte 0°C, din picături de apă şi cristale de gheaţă – când aerul are temperatura cupărinsă între 0 şi 30°C şi numai din cristale de gheaţă la temperatura de –40°C până la –50°C. Gradul de acoperire a cerului reprezintă nebulozitatea, care poate fi apreciată vizual şi exprimată în grade de la 0 (pentru absenţa norilor de pe cer) până la 10 (pentru cerul acoperit complet cu nori). Nebulozitatea prezintă o variaţie diurnă şi una anuală. În cursul zilei se înregistrează două maxime: una dimineaţa şi cealaltă după-amiaza. În cursul nebulozitatea variază în funcţie de latitudine, la latitudine medie având un minim vara şi un maxim iarna. Forma sub care ajung precipitaţiile la suprafaţa solului este determinată de temperatura de la baza norului şi de temperatura dintre baza norului şi suprafaţa scoarţei terestre. Criteriile după care se pot clasifica precipitaţiile atmosferice sunt: - geneza şi forma sub care ajung la suprafaţa pământului- în această categorie distingându-se ploaia, zăpada, lapoviţa (amestec
26

format din picături de apă şi cristale de gheaţă, care marchează începutul şi sfârşitul anotimpului rece), burniţa (picături foarte fine care provin din masele de aer cald de origine maritimă), măzărichea (cristale de gheaţă mici şi rotunde care cad în anotimpul rece), grindina (particule de gheaţă de forme şi mărimi diferite, care cad vara); - intensitatea lor – remarcându-se precipitaţii continue şi sub formă de averse. În cursul zilei valorile maxime de precipitaţii se înregistrează după amiaza, iar valorile minime – noaptea, iar în cursul anului se înregistrează valori maxime în timpul verii (luna iunie) şi valori minime în cursul iernii (luna februarie). Cele mai bogate precipitaţii cad la Ecuator (4000 mm/an), iar cele mai sărace cad în deşert (5-10 mm/an). În România cele mai bogate precipitaţii se înregistrează în zonele montane (1200 mm/m2), iar cele mai reduse cad în Bărăgan (500-600 mm /m2), pe Litoral şi în Delta Dunării (3000-400 mm/m2). Precipitaţiile pot acţiona direct sau indirect asupra organismului animal, influenţând pozitiv sau negativ sănătatea sau producţiile animalelor. Acţiune directă pozitivă au ploile calde de vară, care curăţă pielea de impurităţi şi activează circulaţia sangvină cutanată. Acţiune directă negativă au ploile reci de primăvară şi toamnă precum şi lapoviţa, care favorizează apariţia bolilor “a frigore”, ca şi ploile cu grindină, care pot provoca traumatisme craniene (la ovine). Ploile torenţiale însoţite de vânturi puternice favorizează apariţia afecţiunilor pulmonare finalizate cu pierderi prin mortalitate, iar schimbările bruşte de temperaturăasociate cu ploile torenţialedetermină scăderea generală a rezistenţei organismului. Poleiul format la suprafaţa solului îngreunează deplasarea animalelor, la care, prin alunecare se pot produce entorse, luxaţii, fracturi şi
27

avorturi (la femelele în ultima perioadă de gestaţie). Acţiunea indirectă a precipitaţiilor asupra animalelorpoate avea influenţă pozitivă, prin curăţarea aerului de particulele în suspensie, îmbogăţirea pânzei freaticede apă, crearea de condiţii favorabile pentru vegetaţie, dar poate avea şi influenţă negativă, prin crearea condiţiilor optime multiplicării icroorganismelor patogene şi a paraziţilor responsabili de apariţia unor boli precum leptospiroza, fascioloza, dicrocelioza,. Excesul de apă determină obţinerea unor plante sărace în substanţe nutritive, care nu se pot consuma deoarece mucegăiesc şi putrezesc. Pe timp ploios animalele din tabere nu pot fi scoase la păşunat, ceea ce determină scăderea producţiei de lapte. Ca urmare a deplasării animalelor pe terenuri desfundate în urma ploilor şi zăpezilor, pot apare diverse afecţiuni la nivelul chişiţei sau în spaţiul intedigital (inflamaţii, crevaşe, ariceală). Animalele pot fi protejate faţă de acţiunea nocivă a precipitaţiilor prin adăpostirea lor pe timpul ploii în adăposturi sau şoproane acoperite construite pe păşune, administrarea de nutreţuri fibroase înainte de scoaterea la păşune, păşunarea după ce se ridică roua sau bruma, drenarea bălţilor, etc. 1.3.7 Radiaţiile solare Energia radiantă este emisă de către surse naturale precum soarele, stelele şi celelalte planete, căl+dura centrală a pământului, ca şi de surse artificiale cum sunt metalele incandescente, arcurile voltaice, lămpile cu mercur, aparatele de sudură electrice, tuburile Röntgen, ş.a. Radiaţiile emise de soare au lungimi de undă de 290 până la 3000 milimicroni (mµ). Radiaţiile cu lungimi de undă sub 290 mµ sunt foarte nocive pentru viaţă şi sunt reţinute în totalitate de stratul de ozon. În funcţie de lungimea de undă radiaţiile solare fac parte din
28

spectrul vizibil sau invizibil. Spectrul vizibil cuprinde radiaţiile cu lungimi de undă cuprinse între 400 şi 780 mµ. spectrul invizibil este constituit din spectrul ultraviolet (compus din radiaţii cu lungimi de undă de 290-400 mµ) şi spectrul infraroşu (format din radiaţii cu lungimi de undă de 780 până la 3000 mµ). Spectrul radiaţiilor solare este format din 57% radiaţii infraroşii, 41- 42 % radiaţii luminoase şi 1-2 % radiaţii ultraviolete. Din totalul energie radiante emise de soare (3,316
x

10

27

calorii/minut) o parte

este difuzată, o altă parte este absorbită, la Pământ ajungând a doua miliarda parte. La suprafaţa pământului o parte din radiaţia solară se transformă în energie calorică (exprimată în cal/cm2/min), iar altă parte este reflectată în atmosferă. Raportul procentual dintre energia solară reflectată şi cea care cade pe sol este denumit albedo. În condiţii naturale cea mai ridicată valoare pentru albedo o reprezintă suprafaţa zăpezii proaspete (85%), iar cea mai scăzută valoare o are pământul negru (12%). La nivelul solului energia solară ajunge atât sub formă de radiaţie solară directă, cât şi ca radiaţie difuză, cu rol deosebit în iluminarea naturală a locuinţelor şi adăposturilor. Asupra organismului animal acţionează o serie de radiaţii cu diferite lungimi de undă, proprietăţi fizice şi efecte biologice, precum radiaţiile solare (radiaţii ultraviolete, inraroşii, luminoase) şi ondulaţii mecanice (sunete, vibraţii). 1.3.7.1 Radiaţiile ultraviolete şi influenţa asupra organismului Din totalul radiaţiilor ultraviolete emise de soare, la nivelul solului ajung doar 33 %, diferenţa pierzându-se prin difuzare (29%), reflectare de către nori (24%) şi prin absorbţie (14%). În încăperi, în funcţie de orientarea şi calitatea geamurilor, grosimea şi gradul de curăţenie a sticlei, radiaţiile ultraviolete pătrund
29

în proporţie de 20-90% (Ardeleanu, I., 1972). În funcţie de lungimea de undă, doză şi timpul de expunere, radiaţiile ultraviolete au diverse efecte biologice: bactericid şi bacteriostatic, antirahitic, stimulator asupra organismului, eritematos şi pigmentogen. - Efectul bactericid şi bacteriostatic prezintă importanţă deosebită pentru autopurificarea aerului, apei şi solului şi este maxim pentru radiaţiile care au lungimi de undă de 254 până la 296 mµ. În sol, efectul bactericid se manifestă doar până la 2-3 m adâncime, iar în aer este mai puternic decât în apă. Ultravioletele distrug o serie de viruşi (turbării, gripei, rujeolei, variolei, poliomiolitei, encefalitei), bacterii (E.coli, M.tuberculosis, Staphilococus sp.,Corynebacterium sp., Vibri sp.,), ciuperci (Aspergillus sp.,ş.a.) şi toxine microbiene (toxina bacilului tetanic ş.a.). totodată, radiaţiile ultraviolete accentuează capacitatea imunologică a organismului, crescându-I rezistenţa la infecţii.în practică, radiaţiile ultraviolete sunt utilizate pentru dezinfecţia aerului, apei şi solului, a locuinţelor, spitalelor, adăposturilor pentru animale, staţiilor de incubaţie, sterilizarea veselei, iradierea furajelor etc. -Efectul antirahitic constă în activarea ergosterolului din piele şi transformarea acestuia în vitamina D (antirahitică), mobilizarea fosfaţilor organici, absorbţia calciului şi fixarea lui în oase. Efectul antirahitic este maxim pentru radiaţiile care au lungimi de undă de 265 până la 285 mµ. Prin creşterea animalelor în adăposturi iluminate în totalitate artificial este favorizată apariţia rahitismului la tineret. De aceea, pe lângă expunerea animalelor la radiaţii produse de lămpi cu ultraviolete şi asigurarea unei alimentaţii complete şi echilibrate, se practică şi iradierea artificială a nutreţurilor. -Efectul stimulator asupra metabolismului se manifestă prin stimularea metabolismului general, creşterea rezistenţei organismului faţă de acţiunea agenţilor patogeni şi intensificarea proceselor imunologice. În urma expunerii organismului la radiaţiile ultraviolete,
30

schimburile gazoase şi activitatea tiroidei se intensifică, tonusul neuromuscular se ridică, iar viteza de circulaţie a sângelui creşte. La loturile de tineret cu rezistenţă scăzută la infecţii este recomandată iradierea cu ultraviolete. - Eectul eritematos şi pigmentogen se manifestă asupra pielii, fiind produs de radiaţile ultraviolete care au lungimea de undă de 280 până la 400 mµ. Cel mai puternic afect au radiaţiile cu 292- 296 mµ, ce transformă histidina tegumentară în histamină, care are acţiune paralizantă. Radiaţiile de 320 –390 mµ trec prin derm, producând pigmentaţie fără eritem, cele cu lungime de undă de 270-320 mµ ajung până la stratul vascular, provocând eritem, pigmentare şi durere intensă; ultravioletele cuprinse între 250-270 mµ pătrund prin stratul granulos determinând eritem şi pigmentaţie, iar cele de 200-250 mµ sunt reţinute de stratul cornos. Faţă de eritemul produs de infraroşii, care apare imediat după expunere şi dispare după încetarea acţiunii căldurii fără a lăsa urme, eritemul produs de ultraviolete apare după o expunere de 2-3 ore, atinge maximum după 12-24 ore şi dispare după 72 de ore. În cazul expunerii ochilor la ultraviolete are loc lezarea conjunctivitei, corneei şi irisului, fără afectarea retinei şi nervului optic. Expunerea îndelungată a organismului la radiaţiile ultraviolete poate avea efecte toxice, care debutează prin leziuni cutanate (eritem, vezicule, edem) şi evoluează până la alterarea stării generale: cefalee, ameţeală, hipertermie, excitabilitate nervoasă, oboseală. Pentru a preveni acţiunea nocivă a radiaţiilor ultraviolete asupra animalelor este necesară protejarea acestora şi dozarea timpului de expunere la iradiere. 1.3.7.2 Radiaţiile infraroşii şi acţiunea acestora asupra organismului Radiaţiile infraroşii au lungimea de undă cuprinsă între 7802300 mµ, putând fi clasificate, după acţiunea biologică, în două grupe:
31

- radiaţii infraroşii cu lungime de undă mică - de 0,76 până la 1,4 µ- care pătrund în ţesuturi şi sunt periculoase; - radiaţii infraroşii cu lungime de undă mare - de 1,4 până la 30 µcare sunt absorbite de straturile superficiale ale pielii. La nivelul pielii este absorbită cea mai mare parte a radiaţiilor infraroşii, restul ajungând la ţesutul subcutanat (14%) şi laptomeninge (1%). Expunerea moderată la infraroşii are efect pozitiv asupra metabolismului general, uneori putând provoca eritem caloric şi arsuri superficiale, în timp ce expunerea prelungită determină modificări de pigmentaţie, dermite cronice, leziuni atrofice ale pielii pe care se pot dezvolta tumori maligne precum şi cataractă la nivelul ochilor. Cea mai puternică reacţie a organismului la acţiunea radiaţiilor infraroşii este insolaţia, provocată de radiaţiile cuprinse între 0,6-1 µ; acestea pătrund prin pielea şi ţesutul osos al cutiei craniene şi ajung la piamater, provocând creşterea temperaturii locale la 40-41°C, fără a afecta temperatura generală a organismului. Spre deosebire de şocul caloric, când are loc o ridicare exagerată a temperaturii corporale ca urmare a depăşirii mecanismelor de termoreglare, insolaţia determină doar ridicarea temperaturii locale, simptomele fiind date de iritaţia meningienă, fiind afectate membranele de înveliş ale creerului şi substanţei cerebrale. În formele grave are loc congestia meningelor şi encefalului, care provoacă cefalee, jenă respiratorie, agitaţie, convulsii, fotofobie, moarte. Pentru a preveni acţiunea nocivă a radiaţiilor infraroşii se recomandă repaosul animalelor pe timp foarte călduros.Tratamentul constă în repaos imediat, aplicarea de gheaţă pe regiunea capului, băi reci, ducerea animalelor în locuri umbrite. Deoarece radiaţiile infraroşii în doze mici au efect favorabil, sunt utilizate în tratarea unor afecţiuni ale articulaţiilor, toracelui, abdomenului, ale diferitelor plăgi. În adăposturi radiaţiile infraroşii sunt utilizate ca sursă de încălzire.
32

1.3.7.3 Radiaţiile luminoase şi acţiunea lor asupra organismului Spectrul radiaţiilor luminoase are lungimea de undă cuprinsă între 400 şi 780 mµ şi cuprinde 7 culori: roşu, oranj, galben, violet, albastru, indigo, verde. În desfăşurarea şi menţinerea vieţii pe pământ lumina are un rol hotărâtor, influenţând fotosinteza la plante şi procesele fiziologice la animale: stimulează activitatea sistemului endocrin, favorizează hematopoeza, are efect cicatrizant asupra plăgilor şi influenţează pozitiv funcţia de reproducţie. Razele roşii au acţiune excitantă asupra organismului, iar cele albastre sunt calmante. Lumina are acţiune stimulantă asupra simpaticului, iar întunericul asupra parasimpaticului. În condiţii de luminozitate scăzută ziua, animalele au tendinţa de îngrăşare, prezintă un schelet slab dezvoltat şi au predispoziţie pentru bolile policarenţiale. De aceea, pentru animalele crescute pentru îngrăşat, întreţinute la luminozitate scăzută, trebuie asigurată o alimentaţie echilibrată în toate substanţele nutritive. Pentru animalele crescute pentru reproducţie sunt elaborate programe precise de iluminat, în concordanţă cu ritmul de dezvoltare şi creştere a organismului. Lumina prea puternică are acţiune nocivă asupra ochilor, putând provoca fototraumatisme retiniene, însoţite de nelinişte şi agitaţie, iar la păsări favorizează afecţiunile psihogene. Razele luminoase pot avea efect dăunător asupra pielii prin acţiunea lor calorică, fotodinamică şi fotosensibilizantă. Fenomenele de fotosensibilitare se manifestă cu precădere la taurine, suine, ovine, iepuri şi cabaline, în regiunile nepigmentate şi cu păr rar prin apariţia eritemului, pruritului intens, leziunilor urticariforme cu vezicule care pot ulcera. Datorită repetării afecţiunii în timp, pot apare eczeme
33

cronice,

atrofii

ale

pielii,

hiperkeratoze,

depigmentări.

Fotosensibilizarea este determinată de doi factori: energia radiantă şi substanţa fotosensibilă. Energia radiantă este reprezentată de razele luminoase (cu precădere cele roşii), ultraviolete şi infraroşii. Substanţa fotosensibilă poate fi de origine endogenă sau exogenă, organică sau anorganică.Unele substanţe (coloranţii, smoala, naftalenii, gudronul de huilă, esenţa de bergamotă) acţioneazăprin simplul contact cu pielea, în timp ce altele (sulfamidele, clorofila, chinina, eozina, clorpromazina, fenotiazina) acţionează după ce au fost ingerate şi absorbite în organism. La animale (cu precădere la oile tunse recent, animalele depigmentate sau cu extremităţile albe) se poate produce fenomenul de fotodermatoză dacă acestea sunt expuse la soare după ce au consumat plante care conţin substanţe fotosensibile.: latirus (latirism ), sunătoare (hipericism), porumb verde (maidism), hrişcă, lucernă, trifoi, ştir, mei. Acţiune antifotocatalizatoare are vitamina PP (B5)(Adameşteanu, I.,1967, citat de Man, C., 1986). 1.3.8 Factorii meteorologici complecşi ( vremea şi clima) şi influenţa lor asupra organismului Mediul ambiant acţionează continuu asupra organismului animal printr-o multitudine de agenţi fizici, chimici şi biologici. O serie dintre aceştia, cu rol definitoriu în cadrul ecosistemelor naturale şi artificiale, precum temperatura aerului, umiditatea, presiunea, nebulozitatea, direcţia şi viteza vânturilor, contribuie efectiv la formarea vremii şi climei. Vremea şi clima reprezintă obiectul de studiu pentru meteorologie, ştiinţă care cercetează proprietăţile atmosferei, cauzele care determină schimbările din atmosferă şi care poate prevedea evoluţia proceselor şi fenomenelor atmosferice şi preveni efectul lor dăunător.
34

1.3.8.1 Vremea Din punct de vedere meteorologic, vremea (sau timpul) reprezintă starea în care se găseşte atmosfera într-un anumit loc şi interval de timp. Fiind caracterizată de elemente meteorologice shimbătoare (temperatura aerului, umiditatea, presiunea, nebulozitatea, direcţia şi viteza vânturilor), vremea este supusă unor continue variaţii, care pot fi periodice sau neperiodice. Variaţiile periodice sunt zilnice, lunare, sezonale, anuale sau de la o oră la alta, fiind determinate de mişcările de rotaţie a pământului, înălţimea soarelui pe cer, şi distanţa dintre pământ şi soare. Variaţiile neperiodice sunt determinate de mişcarea bruscă a maselor de aer dintr-un loc în altul pe suprafaţa terestră. Deoarece vreame este într-o schimbare continuă, prognoza meteorologică -foarte dificilă, dar deosebit de necesară – se poate face cu precizie doar pentru un interval scurt (1-3 zile); pentru perioade mai lungi evoluţia vremii se estimează cu probabilitate. Pentru efectuarea prognozelor meteorologice se folosesc diferite metode: metoda sinoptică şi a analogiei; metoda statistică a datelor climatologice; studiul peridiocităţii fenomenelor atmosferice, ş.a. În sectorul creşterii animalelor este necesară cunoaşterea evoluţiei fenomenelor meteorologice pentro organizarea optimă a unor acţiuni precum: recoltarea şi conservarea furajelor, transportul animalelor, diverse activităţi sanitar-veterinare, operaţii de tundere şi îmbăiere a animalelor, protejarea animalelor de ploi, grindină sau insolaţie. Totodată, prin anunţarea inundaţiilor, animalele pot fi salvate, iar prin prevederea secetei se pot face rezerve de hrană şi apă. Interrelaţiile dintre vieţuitoare şi factorii meteorologici sunt studiate de biometeorologie. S-a observat că apariţia şi evoluţia unor maladii (precum rujetul, boala edemelor, bolile produse de germenii
35

condiţionat patogeni) sunt determinate de factorii atmosferici. Timpul şi ritmul astronomic induc bioritmurile animale, peridiocitatea proceselor biologice fiind legate de alternanţa zilei cu noaptea, de succesiunea anotimpurilor. Alternanţa luminii cu întunericul, a căldurii cu frigul determină ritmul cicadian; mişcarea pământului în jurul soarelui determină ritmul sezonal. În practică, este utilă cunoaşterea bioritmurilor şi posibilităţilor de adaptare la noi peridiocităţi; astfel, ovinele pot fi însămânţate contra sezon, identificarea fazelor ciclului sexual contribuie la stabilirea momentului optim de însămânţare sau de efectuare a unor tratamente. 1.3.8.2 Clima Clima reprezintă totalitatea factorilor fizici (tereştri, cosmici, atmosferici) şi biologici (vegetali) ce caracterizează o arie geografică o perioadă mai lungă de timp. Formarea climei este determinată de o serie de elemente meteorologice: temperatura, umiditatea, vânturile, electricitatea atmosferică, nebulozitatea, presiunea, alături de care participă şi vegetaţia, structura geologică a solului, suprafeţele de apă, latitudinea, altitudinea precum şi unele particularităţi locale. Deşi vremea se poate schimba frecvent - chiar de la o zi la alta, clima este stabilă şi constantă în timp. Clima poate varia însă de la o zonă geografică la alta, în funcţie de latitudine, altitudine, distanţa faţă de mări şi oceane. Climatele ce caracterizează regiuni întinse poartă numele de macroclimate. În cadrul macroclimatelor pot exista mezoclimate: diferenţieri de climă – pe suprafeţe reduse-determinate relief, vegetaţie, ş.a. În localităţi, locuinţe, hale industriale, adăposturi pentru animale se creează un climat specific cunoscut sub numele de microclimat. Acesta rămâne sub influenţa generală a climatului din
36

regiunea respectivă, dar are şi caracteristici proprii. Factorii de microclimat prezintă o importanţă deosebită în creşterea animalelor. În ultimul timp s-au dezvoltat o serie de ramuri ale climatologiei care au o largă aplicabilitate practică, precum: - climatologia fizică, care studiază macroclimatul, microclimatul, mezoclimatul (macroclimatologia, microclimatologia, mezoclimatologia); - bioclimatologia: care se ocupă cu studiul comportamentului şi influenţelor suferite de vieţuitoare ca urmare a acţiunii de durată aclimei din diferite zone geografice (hemoclimatologia, medicală, zooclimatologia, fitoclimatologia, climatologia

climatoterapia, aclimatizarea). Climatologia medicală studiază modificările determinate de influenţele factorilor climatici asupra organismului, precum şi influenţele pozitive sau negative ale tipurilor de climă asupra organismului. Climatoterapia se ocupă cu studiul posibilităţilor deutilizare a aspectelor pozitive ale climei pentru profilaxia sau tratarea u or boli. Aclimatizarea studiază problemele apărute ca urmare a expunerii oamenilor, plantelor şi animalelor la noi tipuri de climă. Aclimatizarea este un proces controlat de om şi orientat spre anumite nevoi ale sale (spre deosebire de adaptare, care este un proces natural). Fiind un proces biologic complex, trebuie analizat înainte de a-l provocaşi apoi supraveheat în toate fazele de desfăşurare.atunci când condiţiile în care sunt aduse animalele se deosebesc mult de cele în care s-au format, iar măsurile luate nu atenuează aceste deosebiri se produce un fenomen opus aclimatizării: degenerarea. Degenerarea reprezintă modificările organice şi funcţionale care determină reducerea valorii de ansamblu a animalelor, a producţiei şi vitalităţii animalelor. Prin scăderea producţiilor are loc o degenerare economică, ale cărei efecte se pot remedia prin îmbunătăţirea condiţiilor de furajare
37

şi îngrijire. Modificarea principalelor însuşiri morfo-fiziologice, scăderea vitalităţii, capacităţii reproductive reprezintă degenerarea biologică a animalelor, care este ireversibilă. Degenerarea animalelor poate fi evitată prin luarea de măsuri de selecţie corespunzătoare şi prin asigurarea condiţiilor tehnologice optime. Pentru sectorul creşterii animalelor studierea climei are importanţă practică deosebită. Pe baza datelor furnizate de climatologie se poate face o zonare judicioasă a speciilor şi raselor de animale pe un anumit teritoriu, se pot adopta cele mai adecvate tehnologii de creştere sau se pot folosi la maximum condiţiile cele mai favorabile, evitându-se perioadele nefavorabile. De asemeni, clima contribuie la schimbarea receptivităţii animalelor pentru anumite boli, influenţează dezvoltarea şi menţinerea agenţilor patogeni, imprimă caracterul evolutiv al unor boli, influenţând în acelaşi timp şi eficienţa anumitor acţiuni sanitar-veterinare. În funcţie de caracteristicile climei se aleg speciile şi rasele de animale, tipurile de adăposturi pentru animale, plantele ce se cultivă în vederea utilizării în hrana animalelor. Clasificarea climatelor Pe suprafaţa terestră se disting mai multe zone climatice, clasificate în funcţie de: - temperatură şi latitudine: climă tropicală, temperată şi polară; - raportul dintre apă şi uscat: climă continentală şi maritimă; - precipitaţiile scăzute: climă aridă şi umedă. Cei mai mulţi cercetători acceptă clasificarea lui W.Köppen (1936), care se bazează pe modul de distribuţie a temperaturilor, precipitaţiilor, variaţiilor lor în cursul anului şi reparetiţia celor mai importante asociaţii vegetale. Şi care distinge următoarele tipuri de climă: - A: climat tropical, ploios fără iarnă; - B: climat uscat;
38

- C: climat temperat, ploios cu ierni calde; - D: climat boreal, ploios cu ierni reci, zăpadă şi păduri; - E: climat polar. În ţara noastră, din punct de vedere al latitudinii, clima este temperată, având temperatura medie anuală de +10ºC şi patru anotimpuri ce se suced regulat. După raportul dintre apă şi uscat clima este continentală, înregistrându-se diferenţe mari de temperatură între vară şi iarnă şi între zi şi noapte, cu trecere bruscă de la primăvară la vară, cu ierni secetoase şi cu majoritatea precipitaţiilor la începutul verii.

Întrebări recapitulative 1.Cum se realizează transmiterea căldurii de la suprafaţa solului în atmosferă? 2. Care sunt factorii care influenţează amplitudinea variaţiilor diurne ale temperaturii ? 3. Care sunt sursele de producere a prafului ? 4. Prin ce mărimi se poate exprima umiditatea aerului? 5. Ce sunt precipitaţiile atmosferice 6. În ce mod acţionează radiaţiile solare asupra organismului? 7. Ce importanţă studiul climei în sectorul creşterii animalelor? Teme de control 1. Importanţa igienică a vânturilor 2. Protecţia animalelor faţă de acţiunea nocivă a precipitaţiilor Alcătuiţi un Referat cu tema Elaboraţi un referat cu titlul

“ Acţiunea radiaţiilor solare asupra organismului”.

39

II. IGIENA SOLULUI

Solul reprezintă stratul superficial al litosferei (scoarţa globului pământesc care formează învelişul solid) în care au loc procesele biologice. Acest strat s-a format în urma dezagregării rocilor primare (granitul, porfirul) şi secundare (gresii, şisturi argiloase, calcare) sub acţiunea climei, vegetaţiei, proceselor fizico-chimice şi biologice ca şi prin acţiunea conştientă a omului. La rândul său, solul are un rol important în mediul natural, influenţând viaţa şi producţia animalelor. 2.1 IMPORTANŢA SOLULUI Solul influentează viaţa, sănătatea si producţia animalelor printr-o multitudine de funcţii pe care le îndeplineşte: - este suport mecanic pentru construcţii şi animale- pe sol se amplasează locuinţele oamenilor, adăposturile pentru animale, depozitele pentru nutreţuri ; - constituie substrat pentru vegetaţie – influenţând astfel răspândirea speciilor pe Glob, viaţa fiind dificilă în zonele în care vegetaţia lipseşte datorită dificultăţii procurării hranei; - este depozitar şi furnizor de elemente nutritive şi oligoelemente, care, aflate în carenţă sau exces pot provoca dismineraloze la oameni şi animale; - asigură salubritatea mediului înconjurător, deoarece în sol are loc mineralizarea substanţelor organice; - primeşte şi reţine apa indispensabilă vieţii, influenţând totodată calitatea apei subterane, consumată de oameni şi ani male; - influenţează formarea şi stabilitatea climatelor; - are rol imoportant în epizootologie şi epizootie, găzduind unii agenţi etiologici ai bolilor infecţioase şi parazitare;
40

Oamenii pot utiliza cunoştinţele referitoare la funcţile solului în activitatea de creştere a animalelor, atât pentru asigurarea producţiilor dorite, cât şi pntru menţinerea unei stări bune de sănătate a nimalelor. 2.2 COMPOZIŢIA SOLULUI Solul este un mediu poros, alcătuit din elemente minerale şi organice, apă, aer şi microorganisme. Elementele minerale prezente cu precădere în sol sunt: sărurile, oxizii şi hidroxizii (care conţin siliciu, aluminiu, calciu, sodiu, potasiu, fier, fosfor, clor, azot, carbon, oxigen, sulf, cupru, zinc, cobalt, seleniu, mangan, iod ş.a.), aflate sub formă de argilă, calcar, pulberi, nisip şi pietriş. Argila este un compus format din silicat de aluminiu hidratat, fier şi mangan, care are propritatea de a reţine apa şi sărurile minerale. Calcarul, aflat sub formă de carbonaţi, fosfaţi, silicaţi şi sulfaţi de calciu, are rol în formarea structurii solului, favorizând trecerea coloizilor din sol în stare de gel. Pulberile nu au compoziţie chimică specifică, fiind particule cu diametrul de 1-50 microni rezultate din dezagregarea şi alterarea mineralelor şi rocilor. Nisipul este format din particule de oxid de siliciu cristalizat, cu diametrul de 0,02-2 mm. Solul nisipos nu este fertil, deşi permite circulaţia aerului şi apei, este afânat şi se încălzeşte uşor. ietrişul este format din fragmente de roci care au diametrul de 2-20 mm. Deşi permit circulaţia apei şi aerului şi sunt afânate, solurile care conţin pietriş nu sunt fertile. Solurile care conţin argilă în cantitate ridicată sunt impermeabile, devin insalubre, iar vegetaţia care creţte pe ele este de labă calitate (Man, C., 1986). Solurile alcătuite din pietriş şi nisip sunt permeabile pentru apă şi aer ceea ce favorizază descompunerea rapidă a substanţelor organice prin oxidare. Din acest motiv, aceste soluri sunt indicate a fi utilizate pentru amenajarea cimitirelor de animale şi
41

pentru epurarea biologică a a apelor reziduale din exploataţiile zootehnice prin „câmpuri de infiltraţie”. Din punct de vedere igienic, cele mai bune câmpuri sunt cele alcătuite din nisip, argilă, calcar şi humus bine proporţionate. Elementele organice ale solului provin din descompunerea resturilor vegetale şi animale, a dejecţiilor sub acţiunea factorilor fizici şi microbiologici. Substanţele organice (glucide, proteine şi lipide) sunt degradate în compuşi minerali simpli (bioxid de carbon, apă, amoniac) sau compuşi organici proprii solului -cum este humusul. Humusul are rol de liant al elementelor minerale din sol, influenţând formarea structurii granulare a solului şi determină creşterea capacităţii calorice a solului, datorită culoriia sale închise; totodată este un indicator al fertilităţii solului. Supraâncărcarea solurilor cu substanţe organice nu este dorită, deoarece acestea devin insalubre, nepretându-se pentru amplasarea clădirilor, adăposturilor pentru animale sau a surselor de apă. Microorganismele din sol sunt reprezentate de bacterii şi bacteriofagi, actinomicete şi actinofagi, ciuperci, alge, protozoare. Bacteriile produc degradarea aerobă şi anaerobă a materiei organice, reprezentând 0,2% din biomasa solului- mai puţin faţă de masa ciupercilor, dar mai mult faţă de masa algelor, protozoarelor şi nematodelor împreună. Numărul de bacterii din sol variază de la câteva milioane până la 3 miliarde/gram- în funcţie de diferiţi factori de mediu. Actinomicetele sunt de 10 ori mai puţin numeroase în sol faţă de bacterii; produc o serie de substanţe care imprimă un miros puternic soluui. Ciupercile se găsesc în diferite stadii de dezvoltare în toate tipurile de sol.unele ciuperci trăiesc în simbioză cu rădăcinile vii, formţnd micorize. Algele au rol foarte important în îmbogăţirea solului cu substanţe organice.
42

Protozoarele se hrănesc cu bacteriile din sol.într-un gram de sol uscat se găsesc între 10000 până la 100000 de protozoare. Fauna din sol este reprezentată de microfaună (protozoare şi nematode mici), mezofaună (acarieni, miriapode, ş.a), macrofauna (râme, viermi insecte sub formă de larve şi adulţi, păianşeni, moluşte), megafauna (reptile, rozătoare). Fauna solului are rol în transportul şi amestecul componentelor solului, facilitând combinarea particulelor de humus cu cele de argilă şi formarea complexului argilo-humic. Râmele contribuie la răspândirea unor germeni (Bacillus antracis, Clostridium chauvoei) şi deasemeni sunt gazde intermediare pentru unele nematode parazite (Syngamus tracheae, Metastrongyllus elongatus). Apa din sol este mediul desfăşurării tuturor proceselor biochimice din sol şi factorul are asigură circulaţia componentelor din sol. În sol apa se găseşte sub diverse forme, în funcţie de modul în care este reţinută sau se mişcă: - Apa de higroscopicitate este puternic reţinută de granulele din sol. Având densitatea mai mare de 1, nu solubilizează sărurile şi nu poate fi utilizată de plante. - Apa peliculară are în sol o mişcare lentă şi formează o peliculă în jurul granulelor de sol; este utilizată parţial de plante şi microorganisme. - Apa liberă circulă prin porii capilari în solurile nesaturate cu apă (apa capilară) sau prin spaţiile necapilare de la suprafaţa solului (apa gravitaţională). - Apa freatică se găseşte în sol la adâncimea de 2-7 m, deasupra unui strat impermeabil şi reprezintă principala sursă de aprovizionare a localităţilor şi exploataţiilor zootehnice.

43

Aerul din sol are aceleaşi componente ca şi aerul atmosferic, dar în alte proporţii.pentru supravieţuirea plantelor şi miscroorganismelor aerobe este necesară împrospătarea aerului din sol, care se realizează pe cale naturală prin difuziune şi prin acţiunea unor factori fizici şi biotici) sau artificială (prin afânare). Pe măsură ce solul se încălzeşte, aerul din spaţiile lacunare se dilată şi iese la suprafaţă, iar la temperaturi scăzute aerul din sol se contractă, făcând loc unor cantităţi de aer preoaspăt. Împrospătarea aerului este asigurată şi de variaţia presiunii atmosferice, de mişcările aerului (vânturile), de precipitaţii sau apa de irigaţie. În sol, cantitatea de aer este invers proporţională cu cantitatea de apă: terenurile umede şi mlăştinoase - care sunt insalubre, conţin cantităţi reduse de aer. 2.3 STRUCTURA ŞI PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE SOLULUI În structura solului intră granule cu dimensiuni cuprinse între 0,005 mm (praf, nisip) până la 20 cm (pietriş), legate între ele prin coagularea compuşilor coloidali (argilă, humus), miceliul ciupercilor, filamentele actinomicetelor şi alte organisme. În funcţie de forma şi mărimea agregatelor structura solului poate fi granulară, poliedrică, glomerulară, bulgăroasă, prismatică, lamelară, columnară şi lenticulară. Pentru agricultură prezintă importanţă solul cu structură granulară, în care aerul şi apa sunt bine distribuite. Principalele proprietăţi fizice ale solului sunt: porozitatea, permeabilitatea pentru apă, permeabilitatea pentru aer, capilaritatea, capacitatea de absorbţie, higroscopicitatea, capacitatea de evaporare, greutatea specifică, greutatea volumetrică, consistenţa, plasticitatea, aderenţa.

44

Porozitatea solului reprezintă raportul procentual dintre volumul spaţiilor umplute cu aer sau apă şi volumul total al solului. Porozitatea totală a solului este formată din porozitatea capilară (dată de spaţiile sau porii cu diametrul mic, din interiorul agregatelor) şi porozitatea necapilară (reprezentată de porii cu diametrul mare, dintre agregate). Solurile cu porozitate bună (45-65%) sunt fertile, au capacitatea de a se autopurifica uşor şi sunt permeabile pentru apă şi aer (tab.1). Tabelul 1 Porozitatea diferitelor tipuri de sol
Tipul de sol Turba Solul argilos Solul nisipos Porozitatea solului (%) 80 50 35

Capilaritatea este determinată de capacitatea solului de permite apei să–l traverseze de jos în sus. Cu cât diametrul spaţiilor dintre granulele din sol este mai mic, cu atât capilaritatea este mai mare. Deoarece solurile cu capilaritate mare sunt umede în permanenţă (capilaritatea pentru turbă este de 5-6 m, iar pentru nisip de 1-1,5 m) se recomandă ca pentru amplasarea constucţiilor să se aleagă soluri cu capilaritate redusă, iar sub remelie să se aşeze pietriş sau alte materiale care întrerup capilaritatea. Permeabilitatea pentru apă este dată de capacitatea solului de a se lăsa traversat de apă de sus în jos şi este cu atât mai mare, cu cât porii au diametrul mai mare. Solurile permeabile se autopurifică uşor şi se pretează pentru amplasarea exploataţiilor zootehnice, în timp ce solurile impermeabile sunt umede, reci şi insalubre. Permeabilitatea pentreu aer este proprietatea solului de a se lăsa traversat de aer şi depinde de dimensiunea porilor, valoarea presiunii şi temperaturii atmosferice ca şi de nivelul apei din sol. Atunci când presiunea atmosferică este ridicată, aerul pătrunde uşor în
45

sol şi la adâncimi mari, iar când presiunea atmosferică scade, din sol se degajă gaze, unele chiar cu miros neplăcut (amoniac, hidrogen sulfurat, metan, indol, scatol). Având capacitatea de a se autopurifica rapid şi cu uşurinţă, solurile permeabile pentru aer sunt salubre. Capacitatea de absorbţie reprezintă proprietatea solului de a reţine apa, aerul, microorganismele şi o serie de gaze la suprafaţa granulelor. Cu cât granulele sunt mai mici cu atât capacitatea de absorbţie a solului este mai ridicată. Capacitatea de evaporare reprezintă posibilitatea de pierdere a apei de la suprafaţa solului. Solurile cu granule mici, cu conţinut scăzut în săruri solubile sau puţin însorite au capacitate mică de evaporare. Higroscopicitatea este fenomenul de atragere şi reţinere la suprafaţa particulelor elementare şi humusului a moleculelor de apă răspândite în faza gazoasă a solului. Higroscopicitatea solului este cu atât mai mare cu cât granulele sunt mai fine şi conţinutul de humus este mai mare (tab.2). Tabelul 2 Proporţia de apă reţinută în diferite tipuri de sol
Tipul de sol Nisip Argilă Humus Proporţia de apă reţinută (%) 0,3-0,4 4 12

2.4 APA DIN SOL În sol apa se găseşte în toate cele trei stări de agragare: lichidă, solidă şi gazoasă. Sursele pentru apa din sol sunt: apa subterană (care se ridică prin capilaritate), apa de condensare, apa higroscopică şi apa meteorică (provenită din precipitaţii). Apa care ajunge la suprafaţa solului coboară în adâncime (datorită forţelor de gravitaţie) până la rocile impermeabile, unde formează pânza de apă freatică. De la
46

suprafaşă până la pânza de apă freatică, apa trece prin următoarele straturi ale solului (zonele Hoffman): - Zona de evaporare este zona cea mai superficială, aflată sub influenţa aerului atmosferic; având o grosime de până la 1m, prezintă importanţă pentru evaporarea apei din sol. - Zona de filtrare este zona al cărei grad de porozitate determină purificarea apelor de suprafaţă. Grosimea acestei zone este mai mare faţă de cea a zonei de evaporare. - Zona de capilaritate prezintă porii ocupaţi aproape în totalitate cu apă. - Zona apelor subterane este poziţionată între zona de capilaritate şi stratul impermeabil. Capacitatea de filtrare a solurilor este determinată de grosimea straturilor de sol şi structura lor mecanică. În solurile permeabile (pietriş, nisip) apa nu este curăţată de impurităţile organice. Pentru ca solurile să aibă o bună capacitate de filtrare, apa subterană trebuie să se găsească la cel puţin 4 m adâncime. În cazul în care straturile impermeabile se găsesc la mai puţin de 4 m solurile devin umede, mlăştinoase, cu bălţi şi mocirle; aceste soluri – umede, reci şi infestate cu insecte ce irită animalele, nu se pretează pentru păşuni de calitate sau pentru amplasarea de construcţii decât dacă sunt supuse unor lucrări specifice de asanare şi ameliorare. 2.5 AERUL DIN SOL Aerul pătrunde în sol prin spaţiile lacunare şi asigură respiraţia plantelor, viaţa microorganismelor, desfăşurarea proceselor oxidative din sol. Aerul din sol conţine 79 % azot, 20,6 % oxigen, 0,25 % bioxid de carbon, cantităţi variabile de acis sulfhidric, amoniac, bioxid de sulf, metan, indol, scatol, mercaptan. În profunzime nivelul oxigenului scade până la 10-14 %, iar cel al bioxidului de carbon până la 6-8 %.
47

Circulaţia aerului în sol este determinată de structura acestuia (porozitate, permeabilitate, mărimea granulelor). Solurile aerate au capacitate ridicată de autopurificare, în aceste soluri predominând procesele aerobe de descompunere a substanţelor organice. Solurile care conţin aer puţin (cele mlăştinoase, umede, îngheţate) sunt insalubre şi neproductive pentru agricultură; în aceste soluri predomină procesele anaerobe de descompunere a substanţelor organice. 2.6 PROPRIETĂŢILE CALORICE ALE SOLULUI Temperatura solului este determinată de energia primită de la soare şi de energia rezultată în urma proceselor chimice şi biologice. Cantitatea de căldură primită de la soare variază în funcţie de gradul de insolaţie, incidenţa razelor solare, natura şi culoarea solului, gradul de acoperire a solului cu vegetaţie şi zăpadă, nivelul umidităţii, structura solului, mişcarea aerului, precum şi de căldura specifică şi conductivitatea termică a solului. Căldura specifică reprezintă cantitatea de căldură necesară ridicării cu 1 °C a temperaturii unui gram de sol (căldura specifică gravimetrică) sau a unui cm3 de sol (căldură specifică volumetrică). În funcţie de tipul de sol , nivelul căldurii specifice este de 0,4-0,6 cal/cm3grad, fiind mai redus pentru solurile cu mult aer şi mai ridicat la solurile cu multă apă. Căldura specifică a aerului este de 0,0003 cal/cm3grad, iar cea a apei de 1 cal/cm3grad. Conductivitatea termică reprezintă capacitatea solului de a transmite căldură de la granulă la granulă, de la straturile calde la cele mai reci. Solul are coeficient de conductivitate mic (0,002-0,006 cal/cm/s/grad). Pe parcursul unui an temperatura solului variază, înregistrând în straturile superficiale un maxim în iulie-august şi un minim în ianuarie-februarie. Temperatura solului este constantă la adâncimea de 15-20 m; sub această adâncime, la fiecare 33 m
48

temperatura creşte cu 1°C. La noi în ţară, în timpul iarnii solul poate îngheţa până la o adâncime cuprinsă între 3 şi 150 m. În cursul zile, temperatura solului înregistrează un maxim la orele 13-14 şi un minim înainte de răsăritul soarelui. Importanţa temperaturii solului rezultă din aceea că determină viaţa organismelor din sol şi tipul de vegetaţie, influenţează procesele fizico-chimice din sol, microclima unor zone şi temperatura apei freatice, determină adâncimea amplasării fundaţiilor pentru adăposturi, a conductelor de apă şi canalizare (pentru a fi ferite de îngheţ). 2.7 POLUAREA SOLULUI ŞI INFLUENŢA ACESTEIA ASUPRA ANIMALELOR Unii dintre factorii care acţionează asupra solului îi pot afecta capacitatea bioproductivă sau pot determina apariţia unor îmbolnăviri la om şi animale. Sursele de impurificare a solului pot fi de natură organică sau anorganică, după cum urmează: - reziduuri menajere din mediul urban – se estimează că anual se produc cca 200 kg de reziduuri pe cap de locuitor, care ajung să fie prelucrate la nivelul solului; - dejecţii animale provenite din exploataţiile zootehnice; - microorganisme patogene, inclusiv paraziţi intestinali - reziduuri din industria extractivă, metalurgică, chimică; - substanţe organice şi minerale din plantele moarte şi cadavrele oamenilor şi animalelor; - pulberi şi gaze toxice din aer, ajunse pe sol în urma precipitaţiilor; - substanţe chimice (inclusiv cele pentru combaterea dăunătorilor) şi radioactive. Efectele dăunătoare ale factorilor poluanţi apar, în general, după un ciclu de producţie. Gradul de salubritate a solului poate fi apreciat cu ajutorul unor indicatori subiectivi şi obiectivi precum:
49

- Indicele Hlebnicov – este raportul dintre azotul organic teluric şi azotul organic total; exprimă gradul impurificare a solului cu substanţe organice şi stadiul de autopurificare (transformarea azotului total în azot teluric) (tab. 3). Tabelul 3 Indicele Hlebnicov
Gradul de impurificare a solului Sol foarte impurificat Sol mediu impurificat Sol slab impurificat Sol neimpurificat Indicele Hlebnicov sub 0,70 0,85-0,70 0,98-0,85 0,98-1,00

- Indici subiectivi: miros de amoniac, hidrogen sulfurat, metan, culoarea mai închisă sau mai deschisă a solului. - Examene chimice precise: conţinutul solului în cloruri, oxigen, bioxid de carbon, amoniac, hidrogen sulfurat, metan, ş.a. - Indici biologici: titrul de enterococi, examenul ouălor şi larvelor de geohelminţi (Ascaris, trichocefalus), prezenţa germenilor sporogeni, prezenţa şi densitatea colibaciclului. Aceşti indicatori sunt specifici tipului de poluare a solului, care poate fi: poluare biologică, radioactivă sau chimică. Poluarea biologică a solului este produsă în urma diseminării pe sol a germenilor patogeni. Aceştia pot proveni din diferite reziduuri de la exploataţii zootehnice, abatoare, spitale, unităţi de ecarisaj, de la secreţii şi excreţii patologice, de la cadavre îngropate necorespunzător, precum şi de la ape reziduale neepurate, utilizate pentru irigaţii. În funcţie de provenienţă şi modul de transmitere a germenilor patogeni, contaminarea poate fi de două tipuri: Contaminarea animal-sol-om, este determinată de germenii patogeni excretaţi de animale (oameni) şi transmişi prin intermediul solului. În această categorie intră bacilul tetanic, bacilul antracis, germenii gangrenei gazoase, leptospirele, brucelele, pasteurelele, riskettsia burnetti. O parte dintre aceşti germeni (leptospirele,
50

pasteurelele, brucelele), deşi nu prezintă forme de rezistenţă, pot supravieţui în sol între 4 şi 10 săptămâni şi se pot transmite atât prin contactul direct cu solul cât şi indirect prin intermediul apei şi alimentelor. Germenii care pot trece în forme de rezistenţă (spori) în condiţii nefavorabile se transmit prin contactul direct cu solul (bacilul antracis, clostridium tetanic, cl.welhi, cl.septicul, cl.histoliticum). Contaminarea om-sol-om, este determinată de germeni patogeni ai oamenilor şi transmişi prin intermediul solului. Acest tip de contaminare este caracteristic germenilor de provenienţă intestinală precum bacilul tific, bacilii paratifici, dizenterici, virusurile poliomielitice, virusul hepatitei, strepto-stafilococi, micrococi. Acesţi germeni au rezistenţă scăzută pe sol: (viabilitatea enterobacteriilor este de 10-30 de zile, iar cea a enterovirusurilor de 4-6 săptămâni) şi se transmit prin intermediul apei sau alimentelor contaminate pe sol. Solul este un vector de transmitere şi a unor germeni care se găsesc în mod natural în sol, la suprafaţa solului sau pe vegetaţie (ciupercile, actinomicetele) şi a căror prezenţă nu este determinată de poluare. În acest caz este vorba despre contaminarea sol-animal, sau sol-om, transmiterea făcându-se prin inhalarea de spori sau pătrunderea prin leziunile pielii. Poluarea radioactivă a solului apare cu predilecţie în apropierea exploatărilor miniere şi a locurilor de depozitare a deşeurilor radioactive, în urma depunerilor pe sol a reziduurilor cu conţinut bogat în izotopi. Cei mai periculoşi radionuclizi sunt cei cu viaţă lungă, cum sunt stronţiu - 90 (28 de ani) şi cesiu-137 (30 de ani), dar şi cei emişi de reactoarele nucleare, care contribuie la radiaţia gama globală (iod-131,ceriu-144, ruteniu – 160, bariu – 140). Stronţiul radioactiv se concentrează în sol în urma precipitaţiilor abundente, fiind menţinut prin forţe electrostatice în straturile superficiale, de unde este antrenat în cazuri de eroziune.
51

Cesiul radioactiv reţinut în sol, poate trece la unele plante, precum lichenii-principala sursă de hrană a renilor. În urma cercetărilor efectuate în anii 1962-1963 asupra locuitorilor de la Polul Nord, s-a remarcat o încărcătură de 10 ori mai mare cu cesiu radioactiv faţă de alte grupe de populaţie nordică. În ultimii ani s-au extins cercetările asupra efectului nociv al carbonului C14, care se formează în aer plecând de la azot, sub influenţa radiaţiilor cosmice. Acesta se poate depozita în sol, de unde intră în ciclul metabolic al plantelor şi ajunge apoi la animale şi oameni. În prezent se caută soluţii pentru depozitarea deşeurilor radioactive, care emit radiaţii un timp îndelungat. Una dintre metode este stocarea acestora în minele de sare părăsite; riscul acestei metode constă în posibilitatea contaminării apelor subterane. Deoarece în ultimul timp radioactivitatea naturală a crescut cu 10 – 30 % în emisfera nordică, s-a propus ca radioactivitatea solului să fie utilizată ca indice de poluare radioactivă pentru întreg mediul ambiant. Poluarea chimică se realizează prin intermediul reziduurilor din industrie şi agricultură (dejecţii, substanţe fertilizante, erbicide, pesticide) precum şi cel al reziduurilor menajere. Unele dintre aceste reziduuri (zootehnice, menajere, provenite din industria alimentară) produc o poluare organică. Poluarea organică se menţine la nivelul solului un timp limitat, datorită capacităţii solului de degradare a solului pe baza microorganismelor telurice. Prin descompunerea materiei organice în substanţe minerale se realizează un circuit natural al elementelor chimice (cu precădere azotul şi carbonul), care trec din sol în plante şi animale şi revin apoi din nou în sol şi reiau ciclul. Procesele de descompunere pot fi aerobe sau anaerobe, după cum solul în care au loc este bine aerat sau nu, conţine cantităţi reduse sau ridicate de poluanţi.
52

Reziduurile chimice determină degradarea severă a solului şi reintegrarea dificilă a acestuia în circuitul agricol. Majoritatea reziduurilor chimice industriale sunt toxice şi odată răspândite pe solşi ulterior în apele subterane, pot fi concentrate de diferite organisme din lanţul alimentar al omului. Sunt deosebit de periculoase atât reziduurile chimice rezultate din activitatea industrială- precum metalele grele (plumb, cadmiu, mercur, cupru, zinc, nichel, seleniu), cât şi cele rezultate din agricultură – îngrăşăminte, antidăunători, biostimulatori, ape reziduale din zootehnie. Interes deosebit pentru poluarea mediului prezintă substanţele organoclorurate, care, fiind ieftine au fost utilizate excesiv pentru combaterea dăunătorilor; deoarece aceste substanţe pot fi greu biodegradate, folosirea lor s-a redus treptat, existând tendinţa de a se renunţa la ele. Asanarea solurilor insalubre Solurile umede, mlăştinoase, puternic încărcate cu substanţe organice, precum şi cele infectate sau infestate cu agenţi patogeni sunt considerate insalubre şi trebuie igienizate (asanate). Solurile umede (cu bălţi şi mlaştini) se asanează prin diferite metode: - supravegherea, regularizarea şi corectarea cursurilor de apă în vederea prevenirii revărsării, inundării şi infiltrării apei pe şi în solurile vecine; - realizarea de baraje şi captări de apă în locurile unde este necesar; - construirea de canale, bazine colectoare sau diguri de protecţie; - drenarea apei cu şanţuri deschise sau acoperite; - desecarea terenurilor mlăştinoase prin înfiinţarea diverselor culturi, sau prin ridicarea lor deasupra nivelului apelor (colmatarea).

53

Solurile acide pot fi asanate prin aplicarea de tratamente cu substanţe alcaline (carbonat de calciu). Solurile contaminate cu germeni patogeni pot fi dezinfectate prin mijloace chimice (clorură de var) - eficiente în viroze şi formele vegetative ale bacteriilor, dar ineficiente asupra sporurilor. Solurile infestate cu gazde intermediare pentru Facsiola hepatica şi Dicrocelium lanceolatum se tratează cu soluţie de sulfat de cupru, luând măsuri de protecţie pentru animalele care păşunează. Solurile insalubrizate prin exces de substanţe organice pot fi asanate 1986). În general, metodele de prevenire a poluării solului sunt mult mai economice şi eficiente faţă de cele de salubrizare. prin dispersarea materialului impurificat în strat subţirea,erarea solului prin arătură adâncă şi cultivarea lui (Man, C.,

Întrebări recapitulative 1. În ce constă influenţa solului asupra vieţii şi producţiilor animaelor ? 2. Care sunt componenţii minerali ai solului ? 3. Care este provenienţa compuşilor organici din sol ? 4. Ce este capilaritatea solului ? 5. În ce constă prevenirea salubrităţii solului ? Teme recapitulative 1. Proprietăţile fizice ale solului. 2. Asanarea solurilor insalubre. Alcătuiţi un Referat cu tema “ Prevenirea poluării solului – deziderat major în protecţia mediului înconjurător ”.
54

III. IGIENA APEI Apa reprezintă elementul indispensabil existenţei vieţii. Primele forme de viaţă au apărut în apă, iar pe parcursul evoluţiei, organismele terestre şi-au desfăşurat existenţa doar în prezenţa apei în organism. 3.1 IMPORTANŢA APEI PENTRU ORGANISM În organismele vii, apa este substratul tuturor reacţiilor biochimice; intrând în componenţa lichidelor organice (sânge, limfă, lichid interstiţial) este principalul solvent şi vehiculant pentru substanţele organice şi anorganice intracelulare şi extracelulare precum şi receptorul produselor rezultate din catabolism, pe care le transportă la organele excretoare. De asemeni, participă activ la unele reacţii biochimice (hidroliză, oxidoreducere, hidratare, imbibiţie), are rol nutritiv şi antitoxic şi reprezintă un element important în menţinerea homeostaziei interne. Apa are rol important şi în termoreglare: modalitatea de pierdere a căldurii suplimentare din organism constă în evaporarea transpiraţiei la nivelul pielii şi al mucoasei aparatului respirator. Rolul esenţial al apei pentru organism a fost evidenţiat de diverse experimente; astfel, s-a demonstrat că organismul supravieţuieşte în timpul perioadelor de inaniţie, dar cu apa asigurată la discreţie, în timp ce, alimentaţia cu hrană deshidratată şi fără aport de apă duce în final la moartea organismului. 3.2 CONŢINUTUL ORGANISMULUI ÎN APĂ Importanţa biologică a apei rezultă şi din proporţia ridicată (cca 70 %) în care aceasta se găseşte în organism. Există o diversitate de factori care determină nivelul apei din organism, printre care:
55

- poziţia filogenetică – nivelul mediul al apei în organism la păsări este de 70 %, la mamiferele terestre de 75 %, la peşti de 80-85 %, iar la nevertebratele marine de până la 95 %; - poziţia ontogenetică – nivelul apei în embrion este mai ridicat faţă de adult, pe măsura dezvoltării embrionului, conţinutul în apă scade (embrionul de porc cu greutatea de 0,31 g are 97,4 % apă, iar cel de 725 g conţine 88,7 % apă); - vârsta animalelor – nivelul apei în organismul animal se reduce odată cu vârsta : astfel, nivelul apei la puiul de o zi este de 78 %, la 9 săptămâni de 68 %, iar la 18 luni de 56 %. - starea de îngrăşare – nivelul apei din organism scade pe măsură ce creşte conţinutul în grăsime (astfel, la porcul slab, conţinutul de grăsime este de 23,3 %, iar cel de apă 55,1 % din masa organismului, în timp ce la porcul gras conţinutul de grăsime este de 42,2 %, iar apa reprezintă 41,3 % din masa organismului); - tipul de ţesut şi ponderea acestuia în organism – astfelîn organism există ţesuturi cu conţinut scăzut în apă (dentina 10 %, ţesutul adipos 6-20 %, os total 46 %, os fără măduvă 23 %), ţesuturi cu conţinut mediu în apă (substanţa albă 69 %, ficatul 80 %, tegumentul 72 %, muşchii 76 %, sângele 79-80 %, inima, pulmonul 80 %, rinichii 83 %) şi ţesuturi, umori şi secreţii bogate în apă (substanţa cenuşie 86 %, ţesutul elastic 90 %, saliva 93,5 %, limfa 95 %, sucul gastic 97 %, lichidul cefalo-rahidian 99 %). Din totalul apei din organism, apa intracelulară reprezintă 60 %, iar cea extracelulară cca 40 %. 3.3 ECHILIBRUL HIDRIC ŞI REGLAREA LUI Este necesar ca între aportul de apă în organism şi pierderea acesteia să existe o stare de echilibru. Dacă aportul de apă depăşeşte eliminarea, bilanţul hidric este pozitiv, iar în cazul în care eliminarea este mai mare decât aportul bilanţul hidric este negativ.
56

Eliminarea apei din organism se realizează prin urină, fecale, evaporare cutanată şi produse (lapte,ouă). Aportul de apă în organism se face prin ingerarea apei de băut, a apei de constituţie şi de preparare a nutreţurilor, precum şi prin apa endogenă rezultată din metabolismul diferitelor substanţe nutritive (din metabolizarea unei cantităţi de 100 g de proteine rezultă 41,3 g apă, din aceeaşi cantitate de glucide se produc 55,5 g apă, iar din 100 g lipide rezultă 107,1 g apă). Menţinerea echilibru hidric şi electrolitic prezintă importanţă protecţia şi păstrarea apei şi electroliţilor din organism şi a păstrării unui anumit raport de volum şi concentraţie între sectorul intracelular şi cel extracelular, care determină schimburile celular. Reglarea apei şi electroliţilor se realizează prin transfer de apă şi electroliţi între sectoarele intra - şi extracelular sub controlul unor mecanisme fizico-chimice, prin intermediul unor hormoni specializaţi produşi de hipofiza posterioară, glandele corticosuprarenale, sexuale şi tiroida precum şi prin centrii corticali, hipotalamici şi neurovegetativi ai sistemului nervos. Bilanţul hidric pozitiv sau negativ determină diverse tulburări la animale soldate cu reducerea producţiilor (cu precădere cele de lapte şi ouă) şi scăderea rezistenţei generale a organismului. În exploataţiile zootehnice apa este utilizată atât pentru adăpat, cât şi pentru igienizarea ani alelor, adăposturilor, utilajelor, personalului, prepararea nutreţurilor. De aceea, este necesar ca apa să fie asigurată în cantitate suficientă şi să fie corespunzătoare din punct de vedere caliattiv. realizate la nivel pulmonară, vomismente, diaree, hemoragii,

57

3.4. SURSELE DE APĂ ŞI CALITĂŢILE LOR IGIENICE Apa utilizată în exploataţiile zootehnice provine din diferite surse: meteorică, subterană şi de suprafaţă.; fiecare sursă de apă are caracteristici biologice şi fizico-chimice proprii. 3.4.1 Apa meteorică Apa meteorică rezultă în urma condensării vaporilor de apă din atmosferă şi căderea lor la sol sub formă de ploaie, zăpadă sau grindină. În momentul formării, apa meteorică este pură, dar pe măsură ce străbate atmosfera.se încarcă cu diferite substanţe organice, minerale şi gaze. În apa meteorică se regăseşte o cantitate de aer dizolvat de 20- 40 cm3/litru, din care: 64,5 % oxigen, 33,5 % azot, 1,7 % bioxid de carbon, urme de amoniac, argon, ozon. Apa meteorică din zonele industriale poate conţine şi pulberi toxice (de siliciu, cuarţ, argilă, cărbune), gaze nocive (amoniac, acid azotic, acid sulfuric), precum şi o serie de microorganisme – ceea ce o face improprie utilizării pentru băut. Apa meteorică are duritatea aproape zero (este o considerată o apă moale), deoarece este săracă în carbonaţi de calciu şi magneziu, deşi reziduul fix este de 22,6-51 mg/l. Cantitatea redusă de săruri minerale şi gaze dizolvate îi conferă un gust fad. Puritatea şi posibilităţile de consum ale apelor meteorice depind de gradul de curăţenie a suprafeţelor pe care este colectată (acoperişuri, prelate) şi a rezervoarelor şi bazinelor în care este depozitată. Datorită debitului variabil şi a posibilităţilor de impurificare, apa meteorică se utilizează doar în situaţia în care nu se pot folosi alte surse. 3.4.2 Apa subterană Apa subterană (freatică) poate fi de origine exogenă – atunci când provine din apa meteorică infiltrată prin straturile poroase ale
58

solului şi acumulată deasupra primului strat impermeabil din sol – sau de origine endogenă – atunci când provine din apa care urcă spre straturile superioare sub formă de vapori care se condensează şi apare ca apa magnetică sau apa juvenilă. Principala sursă de alimentare a straturilor acvifere este apa de infiltraţie. Pătrunderea apei în sol este determinată de o multitudine de factori: cantitatea totală de precipitaţii, durata şi intensitatea lor, temperatura aerului şi solului, panta şi forma reliefului, permeabilitatea solului, vegetaţia, lucrările hidrotehnice. În funcţie de adâncimea lor, apele subterane se clasifică în ape freatice şi ape de adâncime. Apele freatice – aflate în special în terenuri aluvionare, depuneri fluvio-glaciare, se acumulează deasupra primului strat impermeabil de sol, la diferite adâncimi (de la 1 m până la 100 m), în funcţie de regimul hidrologic al regiunii. Nivelul lor hidrostatic variază în funcţie de cantitatea precipitaţiilor căzute, anotimp, etc. Apa meteorică încărcată cu diferite materii organice, microorganime se purifică pe măsură ce străbate straturile impermenabile ale solului, astfel încât la pânza freatică aflată la dâncimi mari ajunge cu parametri igienici normali. În cazul în care straturile de sol prin care trece apa sunt subţiri sau foarte permeabile, impurităţile din apă nu sunt reţinute de particulele solului şţi ajung în apa freatică. Stratul de apă freatică poate fi impurificat şi datorită pătrunderii în sol a unor ape reziduale sau industriale ajunse la suprafaţa terenului. Proprietăţile fizicochimice, biologice şi debitul apelor freatice variază în timp şi de la un punct la altul. Deoarece sunt uşor accesibile, apele freatice sunt utilizate în mod frecvent pentru aprovizionarea cu apă potabilă în unele gospodării rurale individualeşi exploataţii zootehnice. Pentru o potabilitate bună este indicat ca stratul de apă freatică să fie situatat la o adâncime de cel puţin 4 m şi în jurul puţurilor să existe o zonă de protecţie cât mai mare.
59

Apele de adâncime se află sub primul strat impermeabilal solului, uneori chiar între două straturi impermeabile (ape captive, aflate sub presiune) şi provin din apele freatice care trec prin fisurile straturilor impermeabile de sol sau din apa meteorică ce s-a colectat în straturile permeabile situate superficial. În unele zone apa de adâncime este cunoscută ca apă minerală, deoarece are un conţinut ridicat în săruri minerale (compuşi ai fierului, calciului, magneziului, manganului) şi gaze (bioxid de carbon, hidrogen sulfurat) şi chiar prezintă calităţi terapeutice deosebite (apă medicinală). Apele de adâncime pot fi arteziene - în cazul în care apa din foraj ajunge în mod natural la o cotă deasupra terenului - sau ascendente- atunci când nivelul apei rămâne în foraj sub cota terenului. Precipitaţiile nu influenţează debitul apelor subterane, care rămâne, în general constant. şi satisface necesarul exploataţiilor zootehnice. Comparativ cu apele freatice, aple de adâncime prezintă calităţi superioare: au conţinut în minerale mai ridicat, prezintă temperatură constantă, iar proprietăţile fizico-chimice sunt mai puţin variabile şi proprietăţile de impurificare sunt mai scăzute – motiv pentru care se consideră că îndeplinesc condiţiile de potabilitate şi pot fi utilizate pentru aprovizionarea cu apă a exploataţiilor zootehnice. 3.4.3 Apa de suprafaţă Această apă provine din apele subterane ieşite a suprafaţă sub formă de izvoare precum şi din apele meteorice care nu s-au infiltrat şi curg sau staţionează la suprafaţa solului. Caracteristicile apelor de suprafaţă (superficiale) variază în funcţie de o serie de factori precum: natura solului pe care stagnează sau curg, regimul precipitaţiilor, cantitatea şi calitatea apelor pe care le colectează. Apele de suprafaţă se clasifică în ape curgătoare, ape stătătoare, ape stagnante, acumulări

60

artificiale de apă şi canale artificiale, fiecare dintre acestea prezentând caracteristici fizico-chimice şi biologice specifice. Apele curgătoare pot fi permanente (fluvii, râuri), intermediare (pâraie, torenţi) şi accidentale (viituri, şiroaie, care nu au albie permanentă) şi se caracterizează printr-un debit variabil în cursul anului: maxim primăvara şi minim la sfârşitul verii şi iarna. Proprietăţile organoleptice, biologice şi fizico-chimice ale apelor curgătoare variază de la izvor până la vărsare şi sunt determinate de o serie de factori: debit, precipitaţii, natura terenului, clima locală, sursele de poluare globală. Temperatura este cuprinsă între 0 şi 28 °C, iar turbiditatea este ridicată la râurile de câmpie (2500-5000 mg/l) şi scăzută la cele de munte (sub 100 mg/l). Apele curgătoare conţin cantităţi ridicate de substanţe organice (inclusiv microorganisme) în suspensie, putându-se polua cu reziduurile pe care le antrenează. Din acest motiv, pot fi utilizate ca sursă de apă potabilă doar după o prealabilă prelucrare. Apele stătătoare (mările, oceanele, lacurile, bălţile) s-au format prin acumularea de cantităţi ridicate de apă în depresiuni naturale sau bazine închise. Ca sursă de apă potabilă sunt utilizate lacurile naturale, cu precădere cele de munte şi de podişuri. Proprietăţile apei lacurilor variază în funcţie de adâncime, distanţa de maluri, cantitatea de precipitaţii, anotimp natura reliefului, caracteristicile lacurilor care le colectează. Comparativ cu apele curgătoare, temperatura, suspensiile, turbiditatea şi încărcătura cu substanţe organice sunt mai reduse. Gradul de impurificare al apei lacurilor este mai mare la suprafaţă şi în apropierea malurilor. Cu toate că dezvoltarea algelor şi protozoarelor imprimă un miros neplăcut apei lacurilor, aceasta poate fi utilizată ca apă potabilă, dar după o prealabilă prelucrare. Apa mărilor şi oceanelor are o concentraţie ridicată în minerale (34-35 g/l), aflate sub formă de săruri: cloruri, carbonaţi, sulfaţi.
61

Dintre acestea, ponderea o deţine clorura de sodiu (78-80%). Utilizată ca atare în consumul oamenilor şi animalelor poate produce tulburări grave. De aceea, în unele zone deficitare în apă potabilă, există instalaţii pentru desalinizarea apei de mare şi transformarea acesteia în apă potabilă. Apele stagnante (bălţile, mlaştinle) provin din acumularea precipitaţiilor în depresiuni mici de la suprafaţa solului. Atât suprafaţa cât şi adîncimea acestor ape este redusă În bălţi şi mlaştini apa este tulbure, cu cantităţi ridicate de sediment substanţe organice, şi deci de microorganisme. Deoarece aceste proprietăţi facilitează înmulţirea şi propagarea unor paraziţi patogeni pentru animale, aceste ape nu pot fi utilizate pentru consum, impunându-se asanarea lor şi igienizarea terenurilor respective. Acumuările artificiale de apă (lacurile artificiale) se formea prin bararea cursurilor unor ape în scopul producerii de energie electică, apărării /- recuperării unor terenuri agricole supuse inundaţiilor, sau irigării unor terenuri. Debitul acestor ape este mare şi relaiv constant, iar sedimentarea suspensiilor este facilitată de viteza de circulaţie a apei redusă. Deşi apa are calitatea mai slabă comparativ cu cea din lacurile naturale, poate fi folosită în consum, dar după o prelucrare prealabilă. Canalele artificiale provin din derivarea unor cursuri de apă sau din acumulările artificiale şi sunt folosite pentru irigarea unor suprafeţe mari de teren agricol. Pentru alimentarea cu apă potabilă a exploataţiilor zootehnice, aceste surse pot fi utilizate doar dacă nu sunt impurificate cu ape reziduale- în special în zonele în care sursele de profunzime sau freatice sunt insuficiente.

62

3.5 POLUAREA APEI Poluarea apei se produce prin pătrunderea unor substanţe stăine, care-i modifică proprietăţile organoleptice (gust, miros, culoare, turbiditate), fizico-chimice sau biologice; în unele situaţii, deşi proprietăţile organoleptice nu sunt modificate, apa este poluată prin prezenţa unor substanţe toxice sau microorganisme patogene. Clasificarea surselor de poluare se poate face după mai multe criterii: - originea poluării: surse naturale sau artificiale; - fecvenţa poluării: surse accidentale, sezoniere şi permanente; - natura agenţilor poluanţi : poluare chimică, fizică, fiziologică, biologică; - efectele produse asupra receptorului: poluare cu efecte acute şi poluare cu efecte cronice. Poluarea naturală se poate produce la toate sursele de apă din natură prin apa din precipitaţii (care după ce se încarcă în atmosferă şi în sol cu diferite gaze, particule sau microorganisme, pătrunde în apele de suprafaţă),ca şi prin antrenarea în râuri şi lacuri de mâl, nisip, resturi vegetale, cadavre animale, dejecţii, pesticide, deşeuri menajere, etc. Poluarea naturală se poate realiza şi prin înflorirea apei, care reprezintă dezvoltarea exagerată a alelor, flagelatelor şi diatomeelor şi imprimă apei gust şi miros specific, culoare modificată şi toxicitate ridicată (Man, C., 1986); consumul apei înflorite determină gastroenterite şi chiar moarte, iar utilizarea ei pentru spălat provoacă dermatite. Poluarea artificială este produsă prin activitatea omului, ca urmare a deversării permanente şi organizate de substanţe şi materiale poluante în apele de suprafaţă. Afectând bazine hidrografice întinse, poluarea artificială are importante repercusiuni sociale, economice şi biologice. Se disting următoarele categorii de poluare artificială: fizică, chimică, biologică, fiziologică, radioactivă.
63

Poluarea fizică rezultă în urma deversării apelor uzate menajere şi industriale care conţin materii solide organice şi anorganice cu densitate mai mică decît a apei şi care plutesc la suprafaţă stânjenind procesele de autoepurare. Aceste substanţe, printre care: talcul, caolinul, gipsul, praful de cărbune, coloranţii, argila, bioxidul de titan, sulfura de zinc, rumeguşul de lemn, diferiţi compuşi ai cromului şi fierului, imprimă apei un colorit intens şi un grad ridicat de turbiditate. De asemeni, poluarea fizică se mai produce şi prin deversarea apelor de răcire de la diverse unităţi industriale, care, ridicînd temperatura apei de suprafaţă provoacă dezechilibre biologice şi blochează autoepurarea apei. Poluarea chimică constă în deversarea substaţelor organice şi anorganice în apele naturale, cărora le modifică proprietăţile organoleptice, fizice şi cimice, făcându-le improprii consumului sau stînjenindu-le autoepurarea. Principalele surse de poluare chimică o reprezintă apele reziduale menajere, de la spitale, abatoare, exploataţii zootehnice, laboratoare, unităţi industriale. Poluarea chimică poate produce modificarea culorii şi pH-ului apei, creşterea turbidităţii, durităţii şi mineralizării totale, imprimarea de mirosuri şi gusturi specifice, dezoxigenarea şi intoxicarea apei. Poluarea biologică rezultă în urma impurificării apei cu microorganisme (bacterii, virusuri, ciuperci, protozoare, metazoare) care produc diferite boli la oameni şi animale. Poluanţii biologici pot proveni din ape fecaloid-meajere, ape reziduale din exploataţiile zootehnice, dejecţii, secreţii patologice, abatoare, spitale, laboratoare, tăbăcării, cadavre, ape meteorice care antrenează impurităţi organice de la nivelul solului. Poluarea biologică poate fi primară sau secundară. În categoria poluanţilor biologici primari intră bacteriile, virusurile şi paraziţii care, deşi nu au habitatul normal în mediul
64

acvatic, ajungând aici în mod accidental induc sau întreţin boli hidrice cu implicaţii epidemiologice şi epizootologice. Aceste microorganime supravieţuiesc în apă destul de puţin, dar suficient pentru a provoca îmbolnăviri prin consumul apei poluate. Bacteriile patogene pot supravieţui în apă astfel: salmonelele 5 luni; brucelele 2-3 luni la temperaturi obişnuite şi 4-6 luni la cca 0 °C; bacilul rujetului 21-34 zile; bacilul tuberculozei o lună în apele naturale, 3 luni în apele de canalizare şi 6-12 luni în nămoluri; vibrionul holeriv 5-60 zile; leptospirele 36 zile în apele curgătoare şi 2-5 luni în nămoluri. În apă se pot găsi şi vectorii antraxului (care, sub formă sporulată rezistă ani de zile), cărbunelui emfizematos, agalaxiei contagioase, listeriozei, precum şi bacterii patogene pentru peşti şi crustacei: Bacillus salmonicida, B.pestis-astaci, B. cyprinicida. În apă se pot găsi şi o serie de bacterii nepatogene sau condiţionat patogene, care trăiesc în mod obişnuit în tubul digestiv al oamenilor şi animalelor. Astfel, Escherichia coli poate rezista 190 de zile în apa de fântână şi 133 de zile în apa din conductele de aprovizionară centrală. Virusurile patogene întâlnite frecvent în apă sunt virusul febrei aftoase (poate rezista 40 de zile în apa de canalizare şi 103 zile în apa râurilor), virusul pseudopestei aviare (rezistă în apă 10-12 zile), virusul pestei porcine, variolelor, ectimei contagioase, ş.a. În apă se întâlnesc frecvent şi o serie de ciuperci patogene precum Candida albicans şi Histoplasma capsulatum, protozoare patogene: Giardia, Isospora, Entamoeba, Balantidiumse pot găsi la zeci şi sute de km distanţă de locul de poluare), precum şi ouă şi forme larvare ale unor paraziţi interni cum sunt: Fasciola, Oxyurus, Trichocephalus, Strngylus, Fillaria, Eustrngylus, ouă de Taenia, Botryccephalus, Dictyocaulus, ecto- şi endoparaziţi ai peştilor: Costia, Chilodonella, Ligula intestinalis, Piscicola geometra.
65

Poluarea biologică secundară se produce ca urmare a proliferării exagerate (în urma deversării de substanţe organice şi anorganice) a unor microorganisme sau organisme vegetale şi animale care trăiesc în mod normal în apele naturale., precum: bacterii saprofite (ferobacterii, sulfobacterii, bacterii corosive, mucobacterii), actinomicete, alge, protozoare, viermi, moluşte, insecte, crustacee., Aceste organisme contribuie la epurarea biologică a apei când sunt în cantităţi mici, dar în exces modifică proprietăţile apelor, atribuindu-le parametri de nepotabilitate. 3.5.1 Metode de apreciere a gradului de poluare a apei Gradul de poluare a apei se poate determina printr-o serie de metode: examenul fizico-chimic, examenul biologic, metode fiziologice, teste de toxicitate, depistarea indicatorilor de poluare organică şi anorganică. Examenul fizico-chimic al apei oferă informaţii cu privire la culoare, tempertaură, turbiditate, pH, oxigen dizolvat, hidrogen sulfurat, amoniac, metan, nitraţi, nitriţi, fier, sulfaţi, cloruri, fosfaţi. Aceste analize oferă informaţii referitoare la gradul de poluare doar pentru locul şi momentul recoltării. Metodele fiziologice se bazează pe determinarea consumului biochimic de oxigen al apei şi nămolului, a “bilanţului de oxigen”, a cantităţii de bioxid de carbon asimilat de către plantele acvatice şi a azotului organic din plancton. Metodele biologice (ecologice) se sprijină pe relaţiile de interdependenţă dintre organismele acvatice şi mediu şi pe capacitatea unor organisme de a se dezvolta în ape poluate cu materii organice în descompunere. Autopurificarea apelor se realizează în etape şi pe distanţe de zeci sau sute de kilometri. În funcţie de gradul de încărcare cu materii organice şi caracteristicile fizico-chimice respective s-a
66

întocmit un sistem de saprobii (sapros = descompunere, bios = viaţă), care desemnează trei zone saprobe şi patru clase de calitate a apei. a) Zona polisaprobă- este zona de impurificare maximă cu substanţe organice, unde se desfăşoară intense procese de reducere chimică cu consumul oxigenului dizolvat. b) Zona mezosaprobă – este zona de impurificare medie. c) Zona oligosaprobă – este zona cu impurificare foarte redusă, unde autopurificarea este finalizată. Pe baza acestor zone apele poluate au fost încadrate în patru clase de calitate: Clasa a IV a de calitate – se caracterizează printr-o impurificare intensă cu substanţe organice şi compuşii acestora de descompunere. În urma consumului de oxigen foarte ridicat, rezultă descompuneri anaerobe cu producere de amoniac, hidrogen sulfurat,sulfură de fier şi alţi produşi cu miros neplăcut. Dintre organismele vii predomină bacteriile (mai mult de 1 milion/ml), bacteriogagii (protozoarele, ciliatele, flagelatele) şi viermii tubicifizi. Plantele clorofiliene sunt slab dezvoltate, iar alte organisme lipsesc (diatomeele, algele verzi, macrofitele, celenteratele, spongierii, gasteropodele, lamelibranhiatele şi peştii). Aceste ape sunt “ape moarte” din punct de vedere igienic. Clasa a III a de calitate – este caracteristică zonelor puternic poluate, având un nivel mai redus de materie organică, concentraţie de hidrogen sulfurat şi sulfură de fier şi deficit de oxigen (doar de 50%). Clasa a II a de calitate – cuprinde zonele în care autoepurarea este foarte avansată, substanţele organice fiind mineralizate până la nitraţi, iar nivelul oxigenului dizolvat este ridicat. Numărul de bacterii este scăzut, iar numărul speciilor de animale este ridicat. Apa nu poate fi utilizată pentru consumul în exploataţiile zootehnice decât în urma prelucrării.
67

Clasa I de calitate – este specifică apelor în care procesul de autopurificare este finalizat, apa fiind clară, cu mult oxigen, substanţele organice fiind complet oxidate. Această zonă reprezintă un mediu propice dezvoltării larvelor de insecte, crustaceelor, moluştelor şi peştilor, fiind reprezentată de apele de munte (care pot fi utilizate în consumul animalelor)precum şi unele ape autoepurate de deal şi de şes (care trebuie prelucrate înaintea administrării la animale). Indicatorii biologici pentru substanţele organice care poluează apa cunoscuţi mai bine sunt cei pentru fier, calciu, clorură de sodiu şi hidrogen sulfurat. Prezenţa fierului poate fi indicată de unele grupe de bacterii (bacterii feruginoase) şi protozoare (trahelomonas hispida), iar cea a hidrogenului sulfurat de către sulfobacteriile incolore (Thiospira agilis), roşii (Thiopedia rosea) sau verzi (pelogloea chlorina) şi unele ciliate (Pelodinium reniforme) rezistente la hidrogenul sulfurat. Existenţa calciului în apă este semnalată de unele plante (alge, Ranunculus, Elodea canadensis), bacterii şi animale (moluşte, crustacee), iar cea a clorurii de sodiu de prezenţa diatomeelor. Dacă, o concentraţie în apă a clorurii de sodiu până la 2,5 % are influenţă scăzută asupra organismelor vii, la peste 10 % se reduce semnificativ numărul speciilor existente. 3.6 AUTOEPURAREA APELOR Apele de suprafaţă au proprietatea de a–şi redobândi proprietăţile avute înainte de impurificare (autoepurare sau autopurificare), printr-o serie de procese naturale fizice, chimice, biologice şi biochimice. Procesele fizice de autoepurare sunt reprezentate de: diluţie şi amestec, mişcarea apei, sedimentare, temperatură şi radiaţiile solare.

68

Diluţia şi amestecul se produc în urma dispersării poluanţilor din sursă în receptor (fluviu, râu, lac) şi amestecarea acestora cu apa, astfel încât elementele poluante se diluează. Cu cât receptorul are un debit mai ridicat şi cantitatea de poluanţi este mai redusă, cu atâtdiluarea este mai intensă.aceste procese afectează toţi poluanţii (organici, anorganici şi microscopici), cu excepţia unor detergenţi şi reziduuri care se amestecă doar parţial. Mişcarea apei facilitează diluţia şi amestecul poluanţilor cu apa receptorului. Cu cât viteza de curgere a apei este mai mare, cu atât diluarea se realizează mai repede. Sedimentarea constă în depunerea treptată pe fundul şi malurile apei a particulelor de origine organică şi minerală aflate în apă sub formă de suspensii. În acelaşi timp se diminuează şi numărul germenilor, ouălor de paraziţi, larvelor care aderă pe suprafaţa suspensiilor din apă. Viteza de sedimentare este determinată de greutatea specifică a particulelor aflate în suspensie şi de viteza de curgere a apei; în apele curgătoare sedimentarea se realizează mai încet comparativ cu apele stătătoare. Temperatuta apei are influenţă asupra vitezei de sedimentare a particulelor –prin reducerea densităţii apei – şi asupra desfăşurării proceselor biologice şi chimice. Odată cu creşterea temperaturii apei, creşte şi eficienţa proceselor de autoepurare. Radiaţiile solare acţionează direct în autoepurare prin spectrul ultraviolet - care are efect bactericid doar la suprafaţa apei datorită capacităţii reduse de penetrare - şi indirect prin lumină şi căldură – care facilitează desfăşurarea proceselor biochimice şi chimice din apă. Procesele fizice de autoepurare creează totodată şi condiţii favorabile pentru desfăşurarea proceselor chimice, biochimice şi biologice. Procesele chimice se desfăşoară după pătrunderea poluanţilor în apă şi depind de cantitatea şi calitatea acestora precum şi de
69

compoziţia apei. Prin reacţiile de oxidare, reducere, precipitare are loc reducerea cantitativă sau neutralizarea unor impurităţi. Cu cât cantitatea de oxigen din apă este mai mare, cu atât aceste procese sunt mai intense. Procesele biochimice au loc ca urmare a activităţii microorganismelor, care descompun materia organică până la elemente simple, utilizate ulterior de infuzori, alge şi plante acvatice. Activitatea microorganismelor este mai intensă în apece care curg cu viteză mare şi în cele cu conţinut mai ridicat în oxigen (cu mai multe plante verzi). Procesele chimice şi biochimice se desfăşoară simultan sau succesiv cu procesele fizice şi biologice, unele creând premizele pentru celelalte; spre exemplu, un proces de degradare a substanţelor organice poate fi favoriza de factorii fizici, început de cei biologici şi continuat şi finalizat de asemeni de factorii biologici (Man, C., 1986). Procesele biologice – desfăşurate ca urmare a activităţii organismelor acvatice - prezintă cel mai important mijloc de autopurificare a apei. Aceste procese sunt dependente de echilibrul dinamic al ecosistemului, determinat de compoziţia cantitativă şi calitativă a biocenozelor, a relaţiilor formate între speciile biocenozei şi biotopul pe cate îl populează. Autoepurarea biologică a apei se desfăşoară în două faze: faza oxidativă – în care au loc procesele biochimice de oxidoreducere cu ajutorul bacteriilor şi în care materiile organice instabile sunt mineralizate şi faza de sinteză organică – în care se sintetizează materia organică pe baza substanţelor minerale şi a energiei solare. Substanţele organice şi minerale sunt utilizate şi transformate de către bacteriile heterotrofe şi autotrofe, determinând astfel compoziţia apei. Numărul bacteriilor scade datorită consumării substratului nutritiv, acţiunii bacteriofagilor, amibelor, ciliatelor şi flagelatelor. Mărirea nivelului de oxigen determină apariţia spongierilor, lamelibranhiatelor, insectelor, plantelor clorofiliene şi a peştilor.
70

3.7 CONDIŢII DE POTABILITATE APEI Apa potabilă trebuie să îndeplinească anumite condiţii privind proprietăţile organoleptice, fizico-chimice, radioactive, bacteriologice şi biologice. Pentru ţara noastră, aceste condiţii sunt precizate ca norme în STAS nr.1342/1977. Normele organoleptice care determină potabilitatea apei gustul şi mirosul, se pot aprecia subiectiv. Gustul apei potabile – care trebuie să fie plăcut - este imprimat de sărurile minerale şi gazele dizolvate. Sărurile prezente în exces imprimă apei un gust specific: clorura de sodiu (peste 350 mg/ l) determină un gust sărat, sărurile de magneziu dau un gust amar, sulfaţii unul sălciu, sărurile de aluminiu imprimă gust de pământ, iar sărurile de fier şi zinc dau un gust astringent. Apele meteorice şi cele neaerate şi slab mineralizate au gust fad, care nu satisface senzaţia de sete. Apa cu gust intens nu este consumată de cabaline şi câini, dar este consumată de păsări. Mirosul apei este determinat de prezenţa diferitelor substanţe şi gaze dizolvate. Apa potabilă nu trebuie să aibă nici un miros propriu sau împrumutat. Mirosurile specifice pot apare ca urmare a poluării cu dejecţii şi alte substanţe organice intrate în descompunere, sau prin substanţe chimice care favorizează dezvoltarea algelor şi plantelor acvatice. Cabalinele şi taurinele sunt sensibile la mirosul apei, ovinele şi porcinele consumă cu rezervă apa cu miros specific, în timp ce pentru păsări şi câini mirosul apei nu prezintă importanţă. Normele fizice care determină potabilitatea apei sunt: culoarea, turbiditatea, sedimentul, temperatura, conductibilitatea electică şi radioactivitatea naturală. Culoarea apei este imprimată de unele substanţe organice şi anorganice: dejecţiile, mâlul dau culoarea gălbuie, clorofila plantelor acvatice şi algelor imprimă culoare verzuie, sărurile de cupru dau culoare albăstruie, iar cele de fier culoare roşietică.
71

Turbiditatea (claritatea) apei este determinată de cantitatea de substanţe organice şi anorganice aflate în suspensie. Apa potabilă trebuie să fie clară. Apele de suprafaţă au în mod normal un anumit grad de turbiditate, care nu le modifică potabilitatea. Când turbidtiatea apelor de profunzime sau a celor de suprafaţă este mare apa este în mod sigur poluată, fiind nocivă pentru consumatori. Apa tulbure este consumată cu reţinere de cabaline şi suine, şi fără rezerve de cpăsări şi ovine. Sedimentul este în strânsă legătură cu turbiditatea şi poate fi reprezentat prin particule în suspensie de substanţe organice şi anorganice, particule de nisip, argilă, substanţe humice sub formă coloidală. Temperatura apei variază în funcţie de sursă şi anotimp. Temperatura apelor de adâncime este constantă (6-12 °C), iar a celor de suprafaţă variază între 0 şi 26 °C. Conductibilitatea electrică depinde de gradul de mineralizare a apei. Apa potabilă are conductibilitatea cuprinsă între 1/600 şi 1/6000 Ohm/cm.. Radioactivitatea naturală a apei potabile este dată de radiaţiile alfa şi beta, care trebuie să aibă valori până la 10 –7 µc/ml. Normele chimice sunt determinate de conţinutul acesteia în diferite elemente chimice, care pot apare în apă în urma contactului cu straturile de sol străbătute sau prin impurificarea cu diverşi poluanţi. După efectul asupra organismului, substanţele chimice din apă pot fi împărţite în trei categorii: A) substanţe chimice cu acţiune foarte nocivă asupra organimelor: cianurile, unele pesticide, seleniul, nitraţii, cromul, fluorul, plumbul, arsenul, cromul; pentru acestea standardul apei potabile nu admite depăşirea limitelor stabilite.

72

B) substanţe care prin consum nu produc tulburări evidente la oameni şi animale, dar care modifică proprietăţile organoleptice şi fizice ale apei, făcând-o improprie consumului: fierul, manganul, calciul, sodiul, magneziul, zincul, cuprul, siliciul, aluminiul, clorurile, sulfaţii; pentru acestea sunt stabilite limite mai largi, fiind prevăzute prin standardul de potabilitate şi valori excepţionale determinate de particularităţile zonale. C) substanţe care indică pouarea sigură a apei: azotul total şi albuminoid, nitriţii, fosfaţii, clorurile, amoniacul, hidrogenul sulfurat, substanţele organice, reziduul fix la 105°C, reziduul calcinat, variaţia concentraţiei de oxigen dizolvat. În aprecierea proprietăţilor chimice ale apei potabile se iau în considerare o serie de caracteristici, precum: pH-ul apei, reziduul fix la 105105°C, duritatea apei, nivelul calciului, sodiului, magneziului, fierului, clorurilor, manganului, substanţelor organice, amoniacului, nitriţilor, nitraţilor, fosfaţilor, hidrogenului sulfurat şi sulfurilor, clorului rezidual, oxigenului dizolvat şi al substanţelor toxice din apă. pH-ul apei are rol important în desfăşurarea proceselor biochimice din apă, putând avea valoare neutră, acidă sau alcalină. Apele naturale au pH-ul alcalin, determinat de bicarbonaţii conţinuţi. Prin acumularea de acizi minerali, bioxid de carbon şi substanţe humice apele stătătoare şi cele stagnante pot deveni acide. Normele de potabilitate impun un pH de 7, cu limite de 6,6-9,0. Apa prea alcalină (pH peste 8) are gust de leşie, iar cea prea acidă are gust acrişor-înţepător. Animalele domestice nu prezintă sensibilitate la variaţiile pH-ului apei, cu excepţia puilor de găină, care nu consumă apa cu pH cuprins între 1-2 şi 10-13. Reziduul fix la 105°C reprezintă totalitatea substanţelor organice şi minerale dizolvate în apă, plus apa de cristalizare. În regiunile secetoase apa poate fi mineralizată în exces, producând.
73

tulburări la animale. Apa slab mineralizată (sub 0,5 %), neconţinând microelementele necesare organismului, este dăunătoare. Duritatea apei se exprimă în grade şi este dată de totalitatea sărurilor de calciu şi magneziu, sub formă de carbonaţi, sulfaţi, cloruri, fosfaţi. După valoarea durităţii, apa poate fi moale (0-8 grade), semidură (8-12 grade), dură (12-30 grade) şi foarte dure (peste 30 grade).limitele admise de standardul apei potabile privind duritatea sunt destul de largi. Calciul este un element dominant al apelor potabile, provenind din sol. Se găseşte în apă sub formă de carbonaţi, sulfaţi şi cloruri şi nu afectează sănătatea animalelor dacă depăşesc limita de 100-140 mg/l (prevăzută pentru apele potabile). Sulfaţii provin din sol sau din diverşi poluanţi. Atunci când sunt în cantităţi ridicate pot da un gust sărat-amar apei şi pot provoca la animale tulburări digestive, gastroenterite, dispepsii. Sodiul se găseşte constant în apă, putând determina schimbarea gustului apei. Magneziul este un element specific durităţii. Sărurile de magneziu nu provoacă toxicitate, dar au efect laxativ, iar în cantităţi mari imprimă apei un gust sălciu. Fierul poate proveni din sol, pereţii conductelor şi rezervoarelor, ape reziduale industriale. Standardul apei potabile admite limite care previn modificări organoleptice (culoare roşietică) şi dezvoltarea ferobacteriilor. Clorurile pot proveni din sol, ape reziduale sau dejecţii. Manganul determină modificări ale proprietăţilor organoleptice ale apei şi influenţează negativ epurarea biologică a apei în filtre cu nisip. Substanţele organice pot proveni din descompunerea materiilor organice de natură vegetală şi animală, din suspensiile
74

antrenate de apele meteorice sau din apele fecaloid-menajere şi industriale. Nivelul substanţelor organice este mai redus în apele subterane, comparativ cu apele de suprafaţă. Creşterea bruscă a nivelului substanţelor organice cu 25 % indică poluarea apei. Prezenţa substanţelor organice în apă este asociată cu prezenţa germenilor patogeni şi paraziţilor. Amoniacul poate proveni din sol sau din descompunerea substanţelor organice care poluează apa. În apele de adâncime, amoniacul este în concentraţie constantă, neafectând gradul de potabilitate, iar limitele prevăzute de standard fiind destul de largi. În apele de suprafaţă nivelul amoniacului se interpretează în corelaţie cu nivelul nitriţilor, nitraţilor, clorurilor, limitele prevăzute de standard fiind foarte strânse. Nitraţii ajung în apă în urma oxidării incomplete a substanţelor organice sau a reducerii nitraţilor din sol. Apele care conţin pe lângă nitriţi şi amoniac, substanţe organice şi hidrogen sulfurat nitriţilor în apă, deoarece aceştia sunt toxici sunt considerate insalubre. Standardul de potabilitate nu admite prezenţa (producând methemglobina la tineret) şi fac dificilă tansformarea provitaminei A în vitamina A.. Nitraţii pot proveni din sol, din îngrăşămintele azotoase sau din apele fecaloid-menajere şi industriale. Apele care conţin itraţi, dar nu conţin amoniac, substanţe organice şi hidrogen sulfurat sunt într-o fază finală de autopurificare, cînd are loc nitrificarea substanţelor organice. Consumul de apă care conţine nitraţi determină intoxicaţii, în special la tineret. Standardul de potabilitate trebuie interpretat în legătură cu prezenţa altor substanţe poluante sulfurat, amoniac) şi vârsta animalelor. (fosfaţi, hidrogen

75

Fosfaţii provin din descompunerea substanţelor organice care conţin fosfor sau din sol. Hidrogenul sulfurat şi sulfurile provin din descompunerea substanţelor organice cu sulf. Apele care conţin mult hidrogen sulfurat nu sunt ape potabile, putând fi utilizate doar în terapeutică. Oxigenul dizolvat în apă rezultă din oxigenul atmosferic şi fotosinteza plantelor acvatice. Nivelul din apă depinde de viteza de curgere, temperatură, sursă şi conţinutul apei în substanţe organice care consumă oxigenul. În apele de munte, nivelul oxigenului dizolvat este mai ridicat comparativ cu apele de câmpie. Peştii printă sensibilitate diferită faţă de nivelul oxigenului din apă: 6 mg/l. Clorul rezidual este prezent în apele tratate cu clor sau substanţe clorigene. În cantităţi ridicate imprimă apei un miros şi gust specific, care, consumată, determină blocarea sistemului enzimatic responsabil de metaboliarea glucidelor la nivelul ficatului. Elementele şi compuşii toxici din apă provin din diferite reziduuri şi foarte rar din sol. Probleme deosebite pentru consumatori prezintă: cianurile, fenolii, seleniul, nitraţii, sulfurile, unele pesticide, cuprul, plumbul, arsenul, fluorul, cromul. Apa care conţine aceste substanţe prezintă un pericol ridicat pentru sănătatea consumatorilor, în consecinţă sunt stabilite norme stricte pentru fiecare element în parte. Norme bacteriologice.Pentru aprecierea potabilităţii a apei din punct de vedere bacteriologic se stabileşte numărul total de germeni/ml (NTG) şi numărul de colibacili/ml (indexul coli). Rezultatele acestor teste se interpretează în funcţie de sursa de apă şi de starea sanitară. Creşterea bruscă a celor doi indicatori indică cerinţele pentru crap, caras şi lin sunt de cca 3 mg/l, iar pentru păstrăvi de cca

76

poluarea apei cu dejecţii; consumul apei din astfel de surse determină aparţia bolilor de natură hidrică. Norme biologice. În apă există o serie de organisme animate şi neanimate, fie sub formă liberă, fie sub formă de sedimente. Totalitatea elementelor libere din apă (animate sau neanimate) reprezintă sestonul. Nivelul admis al sestonului este de 1 ml/m3 apă pentru instalaţiile centrale şi 20 ml/m3 apă pentru sursele locale de aprovizionare. Totalitatea elementelor anorganice din apă reprezintă triptonul, care, în funcţie de natura lui, oferă informaţii despre gradul de poluare a sursei de apă. 3.8 TRATAREA APEI Din diverse cauze, există situaţii când apa nu îndeplineşte condiţiile de potabilitate. Corectarea deficienţelor de calitate a apei se realizează în staţii de tratare, în trei etape: purificarea apei, corectarea unor însuşiri (organoleptice şi fizico-chimice) şi dezinfecţia. Purificarea constă în limpezirea apei (provenite în special din surse de suprafaţă) prin sedimentarea suspensiilor, coagulare şi filtrare. Sedimentarea reprezintă depunerea particulelor solide în virtutea gravitaţiei, în bazine de sedimentare (decantoare). În aceste bazine, în care apa circulă cu o viteză redusă (5-8 mm/sec), sedimentează 40-60 % din totalul particulelor aflate în suspensie. Coagularea este un proces prin care, cu ajutorul unor substanţe chimice (coagulanţi), se produce aglomerarea şi sedimentarea particulelor care nu sedimentează. Coagulanţii utilizaţi (sulfat de aluminiu, sulfat feros, clorură ferică, sulfat feric, silicat de sodiu, aluminat de sodiu, silicea activată) nu sunt dăunători organismului şi

77

pot asigura depunerea până la 98 % din particulele gravimetrice ş coloidale. Filtrarea apei este necesară pentru obţinerea limpezimii cerute de standard. În acest scop se utilizează filtre lente sau rapide. Filtrele lente sunt bazine de beton, adînci de cca 5 m, formate din: - canalul colector; - conducta de ieşire a apei filtrate; -- fundul drenant, format din plăci de beton poros gros de 6-8 cm; - stratul de pietriş mare care susţine stratul filtrant; - stratul filtrant propriu-zi,s gros de 90-120 cm (format dintr-un strat cu grosime de 15 cm de pietriş cu diametrul 6-12 mm, un strat cu grosimea de 20 cm de pietriş cu diametrul de 2-4 mm şi un strat de nisip cuarţos cu granule de 0,3-3 mm); - stratul de apă ce trebuie filtrată - cu grosime constantă în timpul filtrării, de 100-120 cm. În filtrele lente viteza de filtrare a apei este de 0,1-0,2 m/sec timp de 20-50 de zile, după care se reduce treptat, datorită colmatării stratului filtrant. De aceea, fitrul trebuie curăţat prin îndepărtarea unui strat de nisip gros de 2-3 cm. Odată la 1-2 ani trebuie schimbat tot nisipul din filtru. Filtrele rapide au aceleaşi elemente ca şi filtrele lente, dar stratul filtrant este format doar din nisip cu granulaţie de 1-3 mm. Deoarece viteza de filtrare este de 5-7 m/oră, colmatarea nisipului este foarte rapidă, ceea ce impune curăţarea filtrelor la fiecare 24 de ore. Filtrele rapide sunt mai economice ca investiţie şi exploatare comparativ cu filtrele lente. Corectarea apei se realizează prin procedee speciale, prin care unele însuşiri fizico-chimice sunt aduse la nivelul standardului de potabiliate.
78

Corectarea mirosului se poate face prin filtrare şi coagulare chimică: mirosul de hidrogen sulfurat se îndepărtează prin aerare forţată, cel de fenoli şi crezoli prin filtre de cărbune activ, cel de alge şi protozoare prin tratarea apei cu clor, sulfat de cupru sau prin utilizara cărbunelui activat simultan cu coagularea. Corectarea gustului presupune utilizarea de instalaţii speciale, cu costuri ridicate. Corectarea temperaturii se realizează prin utilizarea de rezervoare şi conducte îngropate la 5-6 m adâncime, care asigură o temperatură relativ constantă. Reducerea durităţii (dedurizarea) poate fi făcută cu ajutor unor procedee diferite: tratarea apei cu reactivi chimici (carbonat de sodiu, carbonat de calciu, sulfat de aluminiu) care precipită sărurile de calciu şi magneziu din apă, utilizarea de filtre cu schimbători de ioni (zeoliţi), tratament termic la peste 100° C şi sub presiune. Deferizarea şi demanganizarea presupune procedee destul de dificile: oxidarea compuşilor prin barbotare de aer atmosferic, oxidarea cu compuşi chimici, filtrarea apei cu mase cationice. Eliminarea gazelor dizolvate în exces vizează bioxidul de carbon (dezacidare), hidrogenul sulfurat (desulfurizare) şi oxigenul (dezoxigenare) prin procedee fizice (aerare, vacuumizare, încălzire) şi chimice (filtre de marmură şi tratare cu var pentru bioxid de carbon, filtre de pilitură de oţel şi tratare cu bioxid de sulf, pentru oxigen). Dezinfecţia apei prin miloace chimice şi fizice urmăreşte distrugerea germenilor patogeni rămaşi în apă după operaţiunile de purificare şi corectare a apei. Mijloacele chimice de dezinfecţie a apei utilizează substanţe puternic bactericide, care acţionează rapid, fără să afecteze sănătatea consumatorilor şi proprietăţile organoleptice ale apei.

79

În funcţie de substanţele chimice utilizate (clor, produse clorigene, ozon, permanganat de potasiu) se pot aplica diverse mijloace, printre care : - Clorinarea (clorizarea) constă în utilizarea clorului gazos (în instalaţiile centrale şi microcentrale) sau a unor substanţe clorigene (în sursele locale): clorură de var, hipoclorit de calciu, de sodiu şi magneziu, cloramine, peroxid de clor. Clorul inhibă enzimele bacteriene, perturbă metabolismul bacteriilor şi le distuge. În funcţie de calităţile apei, cantitatea de clor variază între 0,5-3 mg/litru, astfel încât clorul rezidual să fie de 0,1-0,25 mg/litru, iar timpul de contact între apă şi clor poate fi între 30 minute până la 3 ore. - Ozonizarea este o metodă foarte eficientă, întrucât ozonul are o puternică acţiune bactericidă, sporocidă şi nu modifică proprietăţile apei. Dozele de ozon utilizate sunt de 0,5-2 mg/litru. Deoarece instalaţiile folosite pentru aplicarea acestui tip de dezinfecţie sunt scumpe şi ozonul nu asigură protecţia apei din reţeaua de distribuţie, ozonizarea nu se practică în ţara noastră, dar este larg utilizată în străinătate (de exemplu în Franţa). Dezinfecţia apei cu mijloace oligodinamice se bazează pe proprietatea bactericidă a metalelor grele (argint, cupru, în doze de 125 mg/m3 apă. Această metodă se aplică sub formă de filtrare pe nisip argintat sau prin electroargintare gustului şi mirosului apei. Dezinfecţia apei cu mijloace fizice (ultraviolete, ultrasunete, distilare, electrictate, presiune ridicată, fierberea apei la peste 100° C) este foarte eficientă, dar, datorită faptului că necesită instalaţii costisitoare se aplică în general, în laboratoare. Dezinfecţia apei din sursele locale (fântâni, izvoare, bazine) se face periodic (de cca 4 ori pe an şi atunci când apare o impurificare masivă sau boli de natuă hidrică). În aces scop se utilizează substanţe
80

şi nu are ca efect modificarea

clorigene (clorură de var, var stins, hipoclorit de calciu, cloramina B) sau alte substanţe oxidante (permanganatul de potasiu). Aceste substanţe se folosesc în diferite concentraţii, după cum urmează: - clorura de var : cca 25 g/m3 apă;var - varul stins: 6 kg/m3 apă, cu un timp de contact de cca 24 ore; - hipocloritul decalciu: 5-6 g /m3 apă; - cloramina B: o tabletă la 40+60 litri de apă; - permanganatul de potasiu : 5g, împreună cu 50 g sulfat aluminiu şi 150 g caolin spălat pentru 1 m3 apă, cu un timp de contact de 3-4 zile. Controlul igienic al apei se efectuează permanent în instalaţile centrale - în laboratoare proprii şi starea sanitară a animalelor care de cel puţin 4 ori pe an în consumă apa respectivă, instalaţiile locale; în paralel cu examenele de laborator se urmăreşte evidenţiindu-se cazurile de îmbolnăviri datorate calităţii apei.

Întrebări 1. Care sunt caracteristicile fizico-chimice ale apelor de suprafaţă ? 2. În ce mod ape feratice capătă un caracter igienic normal? 3. Ce proprietăţi au apele curgătoare ? 4. Care este legătura dintre adâncimea apelor stătătoare şi gradul lor de puritate ? 5. Care sunt caracteristicilea pei care pot fi modificate de poluare ? 6. Prin ce modalităţi se poate determina gradul de poluare a apei ? 7. Ce tipuri de poluare a apei se cunosc ? 8. Ce proprietăţi biologice trebuie să aibă apa potabilă ? 9. Care sunt caracteristicile organoleptice ale apei potabile ? 10. În ce mod se poate realiza tratare apei ? Temă de control Mijloace fizice de autoepurare a apelor Alcătuiţi un Referat cu tema “ Autoepurarea - rezultatul unor complicate procese ? “
81

IV. IGIENA ADĂPOSTURILOR PENTRU ANIMALE

4.1 ROLUL ADĂPOSTURILOR ÎN CREŞTEREA ANIMALELOR În condiţiile climatice ale ţării noastre, creşterea animalelor pe tot parcursul anului se poate face doar în adăposturi care oferă condiţii optime de microclimat, astfel încât animalele să aibă o stare de sănătate bună şi un nivel productiv maxim. Creşterea animalelor în adăposturi prezintă o multitudine de avantaje: - Protejează animalele faţă de intemperii (temperaturi scăzute, precipitaţii, vânturi) şi scad sau înlătură eforturile de adaptare la aceşti factori de mediu. Adăposturile reprezintă un tampon termic faţă de modificările continue de temperatură, reducând în sezonul rece pierderile de căldură din adăpost, iar în sezonul cald afluxul de căldură în adăpost, asigurând astfel o temperatură interioară cât mai uniformă. - Asigură protecţia animalelor faţă de acţiunea directă a radiaţiilor solare de intensitate ridicată. - Oferă condiţii pentru controlul şi dirijarea factorilor de microclimat, în funcţie de cerinţele speciei, vârstei, stării fiziolice, categoriei productive. - Asigură condiţii pentru desfăşurarea optimă a fluxului tehnologic şi a acţiunilor sanitar-veterinare. - Animalele pot fi mai bine supravegheate. - Forţa de muncă poate fi folosită mai eficient, iar programul de muncă poate fi stabilit mai raţonal. Pe lângă avantaje, adăposturile prezintă şi o serie de dezavantaje: - Animalele sutn lipsite de influenţa raiaţiei solare, a variaţiilor mici de temperatură şi a vânturilor moderate.
82

- Este foarte mult limitată mişcarea animalelor, ceea ce are efect negativ asupra funcţiei de reproducţie. - În aerul din adăpost se acumulează gaze, pulberi nocive şi microorganisme. - Densitatea mare a animalelor facilitează contractarea şi difuzarea bolilor infecto-contagioase în efectiv. -Consumurile de energie şi combustibil sunt ridicate. Cu toate aceste dezavantaje, adăposturile sunt necesare în activitatea de creştere a animalelor. Este necesar ca pe lângă cerinţele constructive şi tehnologice să fie respectate şi cerinţele biologice ale animalelor, care asigură în principal exprimarea potenţialului productiv. 4.2 MICROCLIMATUL DIN ADĂPOSTURI Microclimatul din adăposturi cuprinde toţi factorii biotici şi abiotici ai mediului ambiant care, prin acţiunea lor simultană sau succesivă influenţează favorabil sau nefavorabil starea de sănătate a animalelor (Man, C., 1986). În zootehnie se urmăreşte asigurarea pe toată durata de producţie a unui microclimat care să permită menţinerea unei stări de sănătate fără eforturi de adaptare sau consum suplimentar de hrană, în paralel cu exprimarea potenţialului maxim productiv – sau, cu alte cuvinte, se urmăreşte asigurarea unui microclimat de confort, sau microclimat optim. Factorii care constituie microclimatul sunt grupaţi în: - factori fizici (temperatura aerului şi a suprafeţelor, umiditaterelativă şi absolută, curenţii de aer, presiunea aerului, luminozitatea, ionizarea, zgomotele); - factori chimici (componentele gazoase ale aerului); - factori biologici (microorganismele, pulberile din aer).
83

Modul de acţiune al factorilor de microclimat asupra animalelor este acelai ca al factorilor corespunzători din mediul exterior, nivelul optim al lor fiind stabilit prin normative. 4.2.1 Factorii fizici de microclimat Temperatura este factorul de microclimat cu cea mai vizibilă acţiune asupra sănătăţii şi producţiei animalelor. Fiecare specie, categorie de vârstă sau de producţie, prezintă o temperatură critică inferioară, o temperatură critică superioară, o zonă de neutralitate termică şi o temperatură optimă pentru producţie. La nici o specie, temperatura optimă pentru producţie nu se suprapune cu zona de neutralitate termică. Între domeniul cuprins intre temperatura critică inferioară şi punctul critic superior, organismul se află intr-o stare de echilibru adaptativ care se poate realiza cu efort mai mare sau mai mic, in funcţie de gradul de deviere a ambianţei termice faţă de temperatura optimă pentru producţie. Valorilor critice inferioare şi superioare sunt greu de stabilit, deoarece complexul de factori ce intervin sunt dependenţi de ambianţă (curenţii de aer; umiditatea relativă) sau de particularităţile morfofiziologice ale animalelor (specie, categorie de vârstă, categorie de producţie, comportament, alimentaţie). Punctul critic superior depinde de aceiaşi factori, dar trebuie menţionat faptul că o temperatură ridicată şi uscată la care se asociază curenţi de aer, este mai uşor de suportat decât o temperatură umedă asociată cu mişcări reduse ale aerului. Scăderea temperaturii sub zona de confort termic impune participarea mecanismelor chimice de termoreglare: când aportul de energie din hrană rămâne acelaşi, producţia obţinută este mai mică, iar consumul suplimentar de hrană devine neeconomic pentru menţinerea homeotermiei şi a nivelului productiv. Dacă aportul energetic din
84

hrană este insuficient, producţia scade, iar homeotermia se menţine prin consumul rezervelor interne (ceea ce determină scăderea greutăţii corporală şi a rezistenţei generale la boli). Pentru toate speciile şi categoriile de animale domestice, scăderea temperaturii sub anumite limite reprezintă un factor de stres, cu efecte negative asupra parametrilor productivi. Scăderea temperaturii sub punctul critic inferior determină apariţia unor tulburări patologice şi a bolilor „a frigore" la tineret şi in final, moartea prin hipotermie (in special la pui, miei şi purcei). Creşterea temperaturii peste zona de confort termic solicită mecanismul fizic de termoreglare, determinând reducerea termogenezei, intensificarea termolizei, diminuarea consumului voluntar de hrană şi scăderea producţiilor. Nivelul temperaturii care determină reducerea consumului de hrană şi a producţiilor este în funcţie de specie, toleranţa la căldură, categoria de vârstă şi de producţie. Pentru rasele de animale crescute in ţara noastră, valoarea pentru această temperatură este de 25-27 °C, fiind corelată cu viteza curenţilor de aer şi umiditate. Temperatura ridicată are efect negativ asupra funcţiei de reproducţie la toate speciile. Astfel, ciclul estral poate fi perturbat, femelele intrând mai greu in călduri sau sunt greu de depistat. În sezonul cald se înregistrează cele mai reduse valori ale fecundităţii, cea mai ridicată mortalitate embrionară şi numărul cel mai mare de monte efectuate pentru realizarea unei gestaţii. De asemeni, temperatura ridicată are influenţă negativ asupra spermatogenezei, reducând cantitatea ejaculatului şi densitatea acestuia, determinând prezenţa unui număr mare de spermatozoizi anormali sau morţi şi scăderea capacităţii de fecundare, in special la tauri şi vieri.

85

Atingerea şi depăşirea temperaturilor critice superioare au efecte negative asupra sănătăţii animalelor determinând moartea prin şoc caloric. Umiditatea aerului are influenţă mai mare pentru adăposturile de animale decât pentru aerul atmosferic. Vaporii de apă provin din aerul expirat, evaporarea dejecţiilor, a apei tehnologice şi din adăposturi, evaporarea transpiraţiei, din nutreţurile umede şi suculente precum şi din aerul exterior introdus prin ventilaţie. Umiditatea relativă a aerului creşte indirect prin scăderea bruscă a temperaturii aerului. Din punct de vedere igienic, umiditatea relativă a aerului prezintă importanţă numai când are valori sub 40 % şi mai mari de 80 %, intre aceste valori, influenţa umidităţii este dependentă de temperatură şi viteza curenţilor de aer. Scăderea umidităţii relative a aerului sub 50 % este asociată cu o temperatură ridicată a aerului (de ex. in complexele de creştere şi exploatare a păsărilor şi suinelor). Valoarea scăzută a umidităţii aerului determină producerea unor mari cantităţi de praf fin cu stabilitate in aer, ceea ce determină apariţia infecţiilor aerogene. În adăposturile destinate creşterii animalelor se inregistreaza o frecvenţă mare a diferitelor afecţiuni datorate umidităţii excesive, care devine unul dintre cei mai periculoşi factori de microclimatului pe timp de iarnă. Asocierea complexului de factori temperatură scăzută, umiditate ridicată, curenţi de aer, determină apariţia bolilor „à frigore". Asocierea umidităţii excesive cu o concentraţie mare de amoniac şi hidrogen sulfurat sau alte gaze nocive declanşează afecţiuni ale aparatului respirator la toate speciile. Curenţii de aer au influenţă favorabilă asupra organismului – ca factor de microclimat de sine-stătător. Atunci când curenţii de aer au cu viteze mari, animalele devin neliniştite (in special păsările), pulberile sunt antrenate, picăturile de
86

secreţie

şi

nucleii

de

picături

(forme

de

existenţă

ale

microorganismelor din aer) se deplasează, creindu-se condiţii pentru apariţia bolilor aerogene. Vitezele mari ale curenţilor de aer, asociate cu temperaturi sub limita de confort (in special in mediul umed) favorizează apariţia bolilor „à frigore" şi a hipotermiei la nou-născuţi. Se recomandă cap pe timp de iarnă, viteza curenţilor de aer să nu depăşească 0.3 m./s. Asocierea curenţilor de aer care au viteze mari cu temperaturi peste limita de confort, in mediu umed, este benefică pentru animale deoarece facilitează adaptarea organismului, ridică punctul critic superior şi previne apariţia şocului caloric. Luminozitatea adăposturilor este un factor de microclimat care acţionează prin durată, intensitate şi spectru, influenţeazând metabolismul general, creşterea, producţiile, funcţia de reproducţie, comportamentul animalelor. Expunerea la lumină, determină creşterea numărului de hematii, a cantităţii de hemoglobină şi a rezistenţei globulare, a concentraţiei de calciu şi fosfor plasmatic, favorizând astfel creşterea şi osificarea. Lumină moderată determină reducerea eliminării azotului prin urină, iar lumina intensă şi de lungă durată, duce la intensificarea acestui fenomen. Lumina normală favorizează producţia de anticorpi, măreşte rezistenţa naturală şi generală la infecţii, favorizează catabolismul şi defavorizează anabolismul. Durata şi intensitatea luminii influenţează producţiile animaliere. De exemplu, vacile care fată iarna au o producţie de lapte cu 12 % mai mare decât cele fătate vara, datorită creşterii treptate a duratei zi-lumină. De asemenea, la mulsoarea de seară se obţine un procent de grăsime mai mare decât la celelalte mulsori (de dimineaţă şi prânz) datorită influenţei exercitate de lumina din cursul zilei asupra organismului animal. Tineretul porcin sau puii broileri dau rezultate
87

mai bune la o lumină mai redusă datorită acţiunii anabolice a intunericului relativ, dar şi a comportamentului specific de limitare a mişcării,deplasări reduse, favorabile depunerii de carne şi grăsime. La toate speciile lumina exercită o influenţă favorabilă asupra funcţiei de reproducţie. De exemplu, la masculi, este favorizatăproducerea unei cantităţi ridicate de spermă cu capacitatea fecundantă bună.. Involuţia tractusului genital după fătare, la vaci, este mai rapidă la lumină intensă, reducându-se astfel durata serviceperiodului. La suine, fecunditatea, prolificitatea, viabilitatea sau greutatea la fătare a purceilor sunt favorizate de intretinerea scroafelor gestante. La păsări, lumina este factorul tehnologic principal şi esenţial pentru producţie şi reproducţie. La puii broiler pentru carne, se preferă o durată mare a luminii cu o intensitate redusă- până la limita orientării acestora spre hrănitori şi adăpători. La puicuţele de înlocuire, factorul de lumină trebuie dirijat după grafic, astfel încât să se realizeze o armonie perfectă intre maturitatea somatică şi maturitatea sexuală. La găinile ouătoare, prin intensitate şi durată, lumina stimulează nivelul productiv şi artificial, năpârlirea. La găinile pentru reproducţie (ouă pentru incubaţie), lumina este dirijată prin grafic astfel încât să se obţină o producţie maximă de ouă , dar să se favorizeze şi calităţile ouălor pentru incubaţie. Pe lângă acţiunea asupra animalelor, lumina din adăposturi trebuie să favorizeze şi desfăşurarea proceselor de muncă, recoltarea produselor animaliere şi supravegherea efectivelor. Ionizarea aerului cu aeroioni negativi determină reducerea încărcăturii aerului cu microorganisme şi pulberi, previne apariţia bollor respiratorii, rinichiului, inimii şi pulmonilor.

88

Zgomotul reprezintă un factor nociv de microclimat, putând influenţa animalele prin durată, intensitate şi frecvenţa undelor sonore. Zgomotul cu intensitate mai mare de 60 decibeli reprezintă un factor de stres pentru animale, având influenţă negativă asupra comportamentului, producţiei şi sănătăţii. S-a constatat că muzica de intensitate mare are efecte similare zgomotelor cu intensitate mare, în timp muzica de mică intensitate stimulează producţia de lapte la vaci şi creşterea în greutate la porci şi pui broiler. Pentru evitarea efectelor dăunătoare ale zgomotului este necesară întreţinerea corectă a instalaţiilor, izolarea fonică a celor mai puţin silenţioase 4.2.2 Factorii chimici de microclimat În adăposturile pentru animale se produc o serie de nocivităţi care viciază aerul, mai ales prin procesele fiziologice şi descompunerile chimice din substratul organic. Gazele care pot avea acţiune nocivă sunt: bioxidul de carbon, amoniacul, hidrogenul sulfurat, gazele de canal,oxidul de carbon, şi unele substanţe utilizate în decontaminare. Bioxidul de carbon (CO2) se găseşte in aerul atmosferic in concentraţie de 0.03-0.04 % (0.59 mg./l). În adăposturile pentru animale creşte concentraţia in CO2 in anotimpul rece când ventilaţia este deficitară. Surse de CO2 sunt: aerul expirat (de 100 de ori mai bogat in CO2 decât cel inspirat 3-4 %) sau descompunerile biochimice ale dejecţiilor solide şi lichide, aşternutului şi resturilor furajere (de ex.: dejecţiile semilichide produc 3.7 l CO2/m2/h.). În funcţie de specie şi categoria de vârstă, in adăposturile pentru animale se găsesc următoarele valori pentru CO2: cabaline 0.37-0.90 %, vaci de lapte 0.08-0.43 %, viţei 0.08-0.53 %, tineret taurin 0.08-0.61 %, porcine
89

adulte 0.08-0.63 %, purcei 0.04-0.55 %, pui găină 0.06-0.44 % şi găini adulte 0.06-0.64%. Concentraţiile mari de bioxid de carbon au efect negativ in timpul transportului in vagoane, cutii inchise (de ex. pui, găini, purcei, iepuri), vapoare, autocamioane etc când se observă şi o diminuare a concentraţiei de O2. Expunerea animalelor pentru o perioadă indelungata la o concentraţie de bioxidului de carbon determină stări de hipotermie, scăderea scheletului apetitului, şi reducerea acidoza respiratorie, Pentru demineralizarea producţiilor.

menţinerea bioxidului de carbon in concentraţii admise (0.15-0.30 %) se recomandă respectarea normelor de suprafaţă şi cubaj, ventilaţia activă a adăposturilor şi evacuarea permanentă a dejecţiilor. Amoniacul (NH3) este un gaz incolor, solubil in apă, mai uşor decât aerul (D = 0.597) cu un miros caracteristic, intepator şi perceptibil organo-leptic, la concentraţii foarte mici. În aerul atmosferic se formează prin combinarea azotului cu hidrogenul in urma descărcărilor electrice, nedepăşind concentraţia de 0.02 mg/m3. Sursa de NH3 în adăposturi este NH3 rezultat din acţiunea urobacteriilor (de ex. Nocardia, Corynebacterium, Pseudomonas, Streptomyces etc) asupra acidului uric, ureii, acidului hipuric şi uraţilor şi din descompunerea substanţelor proteice sub acţiunea unor bacterii (B. coli, B. mycoides, Proteus etc), ciuperci şi actinomicete. (de ex. aşternutul permanent din halele cu găini ouătoare produce circa 0.48-0.56 l NH3/m2/h). Concentraţia maxim admisă de amoniac este de 0.02 mg./l. aer şi inregistreaza valori variabile in funcţie de specie şi categoria de animale. Amoniacul poate avea acţiune iritantă asupra mucoaselor prin care pătunde in organism (conjunctivă, mucoasă respiratorie), poate determina slăbirea capacităţii de apărare, poate favoriza apariţia şi evoluţia gravă a bolilor respiratorii, poate determina apariţia edemului
90

pulmonar acut când acţionează ca substanţă alcalină, caustică sau poate acţiona ca un toxic general când este absorbit de sânge (dacă concentraţia este de 1-3 mg./l.). Sensibilitate ridicată la intoxicaţia cu amoniac manifestă tineretu. Fiind considerat cel mai nociv factor negativ de microclimat se recomandă, prevenirea formării acestuia prin funcţionarea perfectă a sistemului de ventilaţie şi evacuarea periodică a dejecţiilor precum şi folosirea, pentru aşternut, a unor materiale de bună calitate. Hidrogenul sulfurat (H2S) este un gaz incolor, mai greu decât aerul (D = 1.412), cu miros greu şi caracteristic, perceptibil la concentraţii de 0.13 p.p.m. În adăposturile de animale ste admis in concentraţie maximă de 0.015 mg./l. sau 10 p.p.m. Surse generatoare de hidrogen sulfuratsunt procesele fermentative ale dejecţiilor, aşternutului şi resturilor furajre şi agitaţia mecanică a dejecţiilor semilichide din fosele de sub pardoseala grătar (doza depăşeşte in acest caz 100-300 p.p.m.). Asupra orgnismului hidrogenul sulfurat determină afecţiuni ale sistemului nervos central, aparatului respirator, sanguin sau a mucoaselor, intoxicaţii cronice, slăbire, anemie, pneumonie, gastroenterite şi, implicit, scăderea producţiilor. Pentru combaterea prezenţei acestui gaz in adăposturile de animale trebuie avut în vedere: evacuarea la timp a dejecţiilor solide şi lichide, evitarea agitării dejecţiilor semilichide in adăposturi, tratarea dejecţiilor semilichide cu hipoclorit de sodiu (0.5 g./l. dejecţii) şi ventilaţia activă astfel meat evacuarea să se facă pe sub pardoseala de tip grătar. Gazele de canal (cloacale) rezultă din fermentaţia şi putrefacţia substanţelor organice care intră in compoziţia dejecţiilor
91

atunci când stagnează mai mult timp in adăposturi. Acestea determină diminuarea apetitului animalelor, slăbirea, reducerea rezistenţei generale la boli, poluarea odorantă a mediului ambiant (mirosul de grajd- ce are ca urmare deprecierea produselor animaliere ca lapte, carne, brânză, unt şi crează condiţii dificile de lucru pentru muncitorii din sectorul zootehnic). Este necesară luarea unor măsuri de combatere a acestor gaze precum: eliminarea periodică a dejecţiilor solide şi lichide, ventilaţia activă a adăposturilor şi utilizarea unor substanţe dezodorante pentru neutralizarea acestora. Monoxidul de carbon (CO) este un gaz incolor, inodor, insipid (D = 0.976) şi foarte toxic. Acesta este prezent in incubatoare, puierniţe, maternităţi, profilactoriile in care se folosesc combustibilii solizi, gazoşi sau lichizi pentru incalzirea aerului, in sobele fără coşuri de evacuare a gazelor arse (arderi incomplete in deficit de oxigen). Toxicitatea este datorată afinităţii faţă de hemoglobină de 200 ori mai mare decât a oxigenului producându-se, in final, oxihemoglobină. Acest gaz determină simptome nervoase (când doza este de 0.04-0.06 % CO) şi anoxemie (când doza este de 0.4 %). Pentru prevenirea intoxicaţiilor cu monoxid de carbon este necesară verificarea şi întreţinera corectă a sistemelor de incalzire şi iluminare. Bioxidul de sulf (SO2 ) este un gaz incolor cu miros sufocant, solubil in apă şi mai greu decât aerul (D = 2.27). Acesta apare in atmosferă in vecinătatea obiectivelor industriale care folosesc cărbune cu un conţinut in sulf de 1-2 % şi a fabricilor ce prelucrează pirita. În adăposturile de animale apare când SO2 este utilizat ca dezinfectant sau insecticid, putând produce afecţiuni la nivelul căilor respiratorii, intoxicaţii grave şi moartea animalelor.

92

Aldehida formică poate apare in adăposturile de animale sub formă de vapori ca urmare a folosirii pentru decontaminarea adăposturilor, incubatoarelor şi eclozionatoarelor. Dacă decontaminarea nu este urmată de o ventilaţie corectă inainte de introducerea animalelor, concentraţiile reziduale din aer acţionează iritant asupra mucoasei conjunctivale şi respiratorii. Aldehida formică afecteatează sistemul nervos central şi centrul respirator fiind admisă în, concentraţie maximă de 0.004-0.006 mg./l. 4.2.3 Factorii biologici de microclimat În categoria factorilor biologici de microclimat intră microorganismele (bacterii, virusuri, ciuperci, mucegaiuri, rickettsii) şi pulberile care au o relaţie deosebit de strânsă cu microflora. Pulberile din aerul adăposturilor pentru provin din aşternut, dejecţii uscate, uruieli, bucăţi de pene, păr, celule descuamate, particule diverse din mediul extern. Mărimea particulelor de praf variază intre 0.2-500 µ. Compoziţia chimică a pulberilor din adăposturi este diferită de cea a particulelor din exterior( probele de praf recoltate din hala de pui de găină conţin: 58-71 % P.B., 4.810.4% G.B., 3.4-4.6 % C.B., 10-10.8 % CenB sau 11-16 % hidraţi de carbon). Compoziţia biologică este reprezentată de: spori de ciuperci, ouă de ascarizi, oochişti de coccidii, ouă de insecte. Într-un gram praf pot fi cca 100 000 enterobacterii sau 1 000 până la 1 mld. spori ciuperci. Nocivitatea pulberilor din aerul adăposturilor asupra animalelor de fermă este dată de cantitatea şi natura prafului, compoziţia chimică şi biologică a prafului, mărimea particulelor, locul de acţiune, timpul de expunere şi reactivitatea generală a organismului.

93

Efectul alergizant se datoreşte conţinutului ridicat in pulberi, germenilor microbieni şi sporilor de ciuperci. Asupra pielii, ochilor şi căilor respiratorii (dermatite, conjunctivite, rinite etc) pulberile au acţiune iritantă. Acţiunea infectantă constă in însamantarea căilor respiratorii şi plăcilor cutanate cu virusuri, bacterii, ciuperci etc care sunt grefate pe particulele de praf. Pentru reducerea pulberilor din adăposturile pentru animale este necesară prevenirea formării unor cantităţi mari de praf in adăposturi, eliminarea surselor de poluare a aerului, autopurificarea aerului din perimetrul fermelor, aspirarea periodică a prafului, aeroionizarea artificială a aerului pentru reducerea numărului de particule şi plantarea de arbori şi arbuşti care reţin pulberile. Microorganismele din aerul adăposturilor pentru animale provin din dejecţii, înveliş cutanat, mucoase, secreţii, excreţii, tuse, strănut, animale purtătoare de germeni, placente eliminate după fătări, nutreţuri, aşternut, ş.a. În aerul din adăposturi microorganismele se găsesc sub trei forme: pictăuri de secreţie, nuclei de picături, praful bacterian. Picăturile de secreţie provin din strănut, tuse, nechezat, mugit, grohăit etc, fiind proiectate, in aer, la distanţe variabile. O vacă răspândeşte, prin tuse, germeni la o distanţă de 3-5 m in cazul existenţei unui curent de aer puternic. Prezenţa acestora in aerul din adăposturile pentru animale prezintă importanţă pentru alegerea modului de aşezare şi a răspândirii unor boli pe cale aerogenă (se recomandă aşezarea vacilor crupă la crupă). Nucleii de picături sunt eliminaţi împreună cu picăturile de secreţie naso-faringiene sau bronşice; datorită dimensiunilor reduse sunt proiectaţi la distanţe mici şi au o mare stabilitate în aer.

94

Praful bacterian apare datorită aderenţei microorganismelor (cu excepţia sporilor)la particulele de praf. Gradul de periculozitate a aerului se apreciază prin raportul dintre numărul de germeni multiplicabili şi numărul particulelor de praf. Valoarea acestui raport variază lntre 1:2.6 până la 1:74 in adăposturile pentru păsări, 1/101/33 in adăposturi de vaci cu aşternut de paie etc. Numărul de microorganisme din aerul adăposturilor pentru animale se raportează la 1 m3 aer (N.T.G./m.3) şi este variabil in funcţie de tipul de adăpost, ssitemul de intretinere, specia cazată, categoria de vârstă şi producţie sau de starea de igienă a adăposturilor. De exemplu, intr-un adăpost pentru cabaline, NTG variază lntre 280 000 in repaus şi 440 000 in timpul pansajului, la vaci de lapte, variază lntre 80 000 şi 138 000 pe aştenut de paie şi lntre 28 000 şi 340 000 pe rumeguş; într-o maternitate pentru scroafe, variază lntre 100 000 şi 2 220 000 dacă hrănirea se face cu nutreţ uscat şi lntre 26 000 şi 500 000 dacă hrănirea se face cu nutreţ umedă; într-un adăpost pentru tineretul porcin, numărul variază lntre 210 000 şi 1 500 000 dacă hrănirea se face cu nutreţ uscat; într-o hală destinată creşterii broilerilor pe aşternut permanent, numărul variază lntre 20 000 şi 6 mil. Microflora din aerul adăposturilor poate deveni un factor negativ de microclimat, deoarece însumează o serie de caracteristici nedorite: imensa concentrare a microorganismelor ; posibilităţi maxime de infecţie prin coabitare; transmiterea rapidă de la un animal la altul; înmulţirea infecţiilor asociate; apariţia de mutante antibio- şi chimiorezistente. Microorganismele patogene pătrund in organism pe cale respiratorii şi produc boli aerogene (gripa virotică a purceilor, virozele respiratorii ale viţeilor şi mânjilor, jigodia carnasierelor, tuberculoza, pasteureloza, variola aviară, aspergiloza etc). Apariţia acestor boli aerogene este dependentă de numărul de germeni, potenţialul patogen, prezenţa altor facori negativi de microclimat (de
95

ex. NH3, H2S, pulberi, umiditate excesivă sau rezistenţa generală redusă a organismului). Pentru prevenire şi combatere se recomandă descoperirea şi izolarea rapidă a animalelor bolnave/purtătoare de germeni, interzicerea sacrificărilor de necesitate in adăposturi, controlul medical al personalului, filtrelor sanitar-veterinare, izolarea in spaţiu a fermelor, dezinfecţia riguroasă şi repausul biologic al adăposturilor, igiena generală şi ionizarea artificală a adăposturilor.

Întrebări 1. Ce avantaje prezintă utilizarea adăposturilor în sectorul creşterii animalelor ? 2. Care sunt principalele categorii de factori de microclimat ? 3. Cum acţionează trada temperatură-umiditate-curenţi de aer asupra organismului ? 4. În ce constă nocivitatea factorilor biologici de microclimat ? Temă de control Efectul nociv al factorilor chimici de microclimat Alcătuiţi un Referat cu tema “ Adăposturile pentru animaleun rău necesar ? “

96

V. MĂSURI DE BIOSECURITATE PENTRU ANIMALE În complexul de biosecuritaet a animalelor, un loc deosebit îl ocupă decontaminarea, dezinsecţia şi deratizarea. 5.1. DECONTAMINAREA Contaminarea reprezintă prezenţa microorganismelor pe elementele mediului ambinat sau pe ţesuturile de raport ale organismului. Microorganismele patogene ajung in corpul gazdei receptive, se inmultesc in anumite condiţii şi produc o stare morbidă denumită infecţie. Decontaminarea este complexul de măsuri ce urmăreşte distrugerea, neutralizarea sau indepartarea din mediul extern, tegumente sau de pe mucoase a microorganismelor ce provoacă infecţii la om şi animale. Pentru decontaminare se pot utiliza o serie de mijloace, precum: - mijjloace mecanice; - mijloace fizice; - mijloace chimice. Mijloacele mecanice sunt utilizate în curăţenia mecanică, ce constă in indepartarea din locurile supuse decontaminării a materiilor organice sau de altă natură, care au inglobat sau la care au aderat microorganisme patogene şi saprofite. Prin această tehnică se consideră că se poate reduce cu circa. 60 % numărul total de germeni. Mijloace fizice utilizate in decontaminare sunt lumina solară, căldura, ultrasunetele şi radiaţiile (ultraviolete, ionizante, ultrasunete). Lumina solară este un decontaminant general şi universal putând distruge in 60 minute virusul rabic, iar in 3-24 de ore formele vegetative ale bacteriilor. Solarizarea este o metodă nepoluantă şi
97

economică, prin care se menţine un anumit timp temperatura critică incompatibilă cu supravieţuirea germenilor patogeni - şi se bazează pe utilizarea foliilor din material plastic care acumulează energia solară. Căldura este utilizată ca mijloc de decontaminare datorită proprietăţii temperaturilor ridicate de a denatur undăa proteinele microbiene celulare şi în special enzimele, în diferite moduri: flambare, căldură uscată, căldură umedă. Germenii sporulaţi pot fistruşi prin căldură în câteva minute la temperaturi de 65-70°C, iar formele sporulate în câteva ore la 100° C. Flambarea presupune distrugerea microorganismelor prin acţiunea temperaturilor înalte sau prin combustia directă a substanţelor organice şi a germenilor de pe suprafeţele expuse, cu ajutorul unor dispozitive (lămpi de benzină, generatoare de flăcări). În practică se utilizează pentru prevenirea coccidiozei, helmintozei şi sterilizarea olului contaminat cu spori de Bacillus anthracis. Căldura uscată se obţine în etuve sau cuptoare speciale şi se foloseşte pentru sterilizarea obiectelor metalice, sticlăriei de laborator, instrumentarului medical. Bacteriile nesporulate şi a virusurile potfi distruse în 30 minute la 120 ° C, iarbacteriile sporulate în tr-o oră, la 160-180 ° C. Căldura umedă se poate realiza prin fierbere şi autoclavare. Prin fierbere (la 100° C)distrugerea formelor vegetative de virusuri şi bacterii se realzează în 10-20 minute, iar a formelor sporulate în 1-3 ore. Autoclavarea se bazează pe acţiunea vaporilor de apă încălziţi la 110-130°C sub presiune la 1-4 atmosfere. Radiaţiile ultraviolete au puternică acţiune antimicrobiană, cu precădere cele cu lungimea de undă cuprinsă între 230 şi 280 µm. Pot fi utilizate cu precădere pentru dezinfecţia aerului şi a unor suprafeţe netede deoarece au o putere de penetraţie redusă.

98

Radiaţiile ionizante produc alterarea unor structuri chimice, blocarea metabolismului şi distrugerea materialului genetic al microorganismelor. La acţiunea radiaţiilor ionizante sunt mai sensibile bacteriile Gram-negative şi deosebit de rezistente sporii de bacterii şi ciuperci şi virusurile. Această metodă este utilizată pentru sterilizarea conservelor alimentare, distrugerea larvelor de Trichinella spiralis din carnea de porc, precum şi pentru sterilizarea lânii şi pielii de la porcii cu boala lui Aujeszky. Ultrasunetele sunt eficiente pentru distrugerea microorganismelor din mediile lichide prin fenomenul de cavitaţie precum şi a ouălor, larvelor şi helminţilor, în combinaţie cu unele substanţe chimice. Mijloacele chimice sunt utilizate pe scară largă în zootehnie şi industria alimentară. Substanţele chimice acţionează asupra microorganimelor pe mai multe căi: - blochează grupările active ale enzimelor şi metabolismul energetic; - denaturează unii constituienţi celulari esenţiali, precum proteinele; - modifică permeabilitatea pereţilor celulari şi a amenbranelor celulare. Substanţelor decontaminante alese trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe: - în concentraţie mică să aibă o capacitate distructivă selectivă ridicată a microorganismelor; - să fie cât mai puţin corosive; - să fie uţor solubile în apă, să poată fi uşor îndepărtate prin clătire şi să nu lase reziduuri şi mirosuri; - să aibă eficienţă indiferent de temperatura aerului sau calitatea apei utilizate; - să fie ieftine şi să poată fi produse în cantităţi mari.
99

Intensitatea acţiunii decontaminante a substanţelor chimice este determinată de unii factori, precum: - însuşirile decontaminante şi spectrul de activitate; - mediul de contact şi timpul de expunere - temperatura mediului sau a soluţiei dezinfectante; - pH-ul mediului, timpul de administrare; - sensibilitatea şi rezistenţa specifică a agenţilor biotici. de contact. Deşi pe plan mondial se cunosc şi se utilizează multe substanţe decontaminante, încă nu s-a descoperit o substanţă care să îndeplinească toate condiţiile unui decontaminant ideal. 5.2 DEZINSECŢIA Dezinsecţia este un ansamblu de acţiuni care combat artropodele dăunătoare ce transmit boli infecţioase şi parazitare, degradează produse alimentare şi nutreţuri sau generează disconfort la om şi animale. Se pot utiliza diverse metode în vederea combaterii insectelor şi acarienilor: - mecanice - fizice - chimice - biologice şi de luptă integrată. Metodele mecanice constau în: - astuparea crăpăturilor din ziduri, unde insectele se ascund sau îşi depun ouăle; - utilizarea capcanelor pentru larve şi insecte adulte; - folosirea plaselor şi grilajelor la ferestre şi guri de ventilaţie pentru a împiedica accesul insectelor; Metodele fizice se bazează pe utilizarea căldurii, frigului şi radiaţiilor.
100

Căldura se utilizează sub formă de căldură uscată (ardere, flambare, aer supraincalzit) sau căldura umedă (fierbere, autoclavare). Arderea se aplică pentru obiectele de mică valoare (reziduuri zootehnice, bucăţi de lemn, cuibare invadate de păduchi sau căpuşe etc). Flambarea se aplică pentru distrugerea insectelor, acarienilor şi ouălor acestora. Se foloseşte in adăposturile pentru păsări invadate de păduchi sau căpuşe, asupra cuştilor pentru iepuri. Se poate realiza şi cu ajutorul lămpilor de benzină sau petrol sau cu ajutorul generatorului de flăcări tip Swing-fog. Căldura uscată se utilizează pentru: dezinsectizarea păturilor, harnaşamentelor din pânză, impletiturilor din cârpă, imbrăcăminte, echipamentul de protecţie; diferite obiecte care nu se deteriorează la temperaturi ridicate. Fierberea se utilizează timp de 15 minute pentru echipamentul de protecţie, pături etc. Opărirea cu apă clocotită este eficientă in special pentru distrugerea căpuşilor, păduchilor din adăposturi. Vaporii de apă sub presiune produşi în autoclave se utilizează pentru dezinsecţia obiectelor din pânză. Temperaturile coborâte acţionează in mică măsură asupra insectelor adulte, provocându-le starea de anabioză,în care funcţiile vitale sunt reduse la minimum; nu are acţiune asupra ouălor astfel încât, dacă temperatura creşte din ouă se obţin noi generaţii de insecte. În timpul rece, iarna, mor foarte multe insecte datorită variaţiilor repetate şi bruşte de temperatură din exterior. Metodele chimice de dezinsecţie folosesc substanţe chimice care distrug insectele şi acarienii pe cale respiratorie, prin ingestie, sau prin contact. Eficienţa de aplicare a acestor substanţe este dată de diferiţi factori: stabilitatea insecticidului folosit, natura substratului pe care se aplică substanţele, corectitudinea operatorului şi respectarea
101

condiţiilor de lucru (temperatură, umiditatea mediului ambiant). Forma de prezentare a acestor substanţe poate fi lichidă (soluţii, suspensii, emulsii), solidă (pulberi, pomezi, săpunuri insecticide, momeli otrăvite), de aerosoli sau gaze. Clasificarea insecticidelor se poate face după mai multe criterii: - din punct de vedere chimicanorganice; - în funcţie de modul de pătrundere în organismul insectei substanţele chimice pot fi: de contact sau respiratorii; după forma asupra căreia acţionează - insecticidele pot fi: Pentru ca o substanţă chimică să poată fi considerată substanţă dezinsectantă trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, printre care: să aibă acţiune electivă asupra insectelor şi acarienilor, să nu fie toxice pentru om şi animale, să-şi menţină proprietăţile de contact cu factorii din mediul extern, să nu deterioreze suprafeţele sau obiectele dezinfectate, să aibă acţiune reziduuală de lungă durată, să nu aibă mirosuri neplăcute care să indepărteze insectele, să fie ieftine şi să se aplice cu uşurinţă. Mijloacele biologice pentru combaterea biologică a insectelor şi acarienilor prezintă o deosebită importanţă practică, deoarece sunt inofensive pentru om şi animale. Aceste metode inhibă capacitatea de inmultire a insectelor prin: - sterilizarea sau inhibarea şi acuplarea unor specii inrudite intre ele astfel încât descendeţii obţinuţi sunt fie hibrizi, fie nu se reproduc; - iradierea larvelor şi a insectelor adulte, care pierd capacitatea de a se reproduce; - utilizarea unor bacterii şi ciuperci care parazitează unele insecte; - utilizarea unor hormoni, care produc perturbări în metamorfoză şi în final, moartea;
102

insecticidele pot fi: organice şi

acaricide, larvicide sau ovocide.

- reducerea potenţialului reproducător prin alterarea sau înlocuirea materialului genetic. 5.3. DERATIZAREA Deratizarea este o ramură de specialitate a igienei, care cuprinde ansamblul de măsuri ce vizează combaterea rozătoarelor dăunătoare. Combaterea rozătoarelor se realizează prin diverse mijloace: distructive directe (au ca efect exterminarea rozătoarelor); preventive (impiedică înmulţtirea rozătoarelor prin crearea unor condiţii nefavorabile de viaţă). Mijloacele distructive directe pot fi, în funcţie de modul de acţiune, mecanice, chimice şi biologice. Ca mijloace mecanice se pot folosi curse, capcane, gropi, cilindri capcană, care au rolul de a prinde şi omori rozătoarele, sau de a le captura. Aceste au eficienţă redusă şi se utilizează doar atunci când numărul şobolanilor şi şoarecilor este mic. Mijloacele chimice (raticide sau rodenticide) sunt substanţele care acţionează pe cale digestivă sau respiratorie, efectul toxic fiind determinat de însuşirile specifice substanţei, capacitatea de absorbţie şi timpul de eliminare din organism. Rodenticidele se pot fi prezentate in stare lichidă, solidă sau gazoasă şi pot fi anorganice şi organice (vegetale şi de sinteză). Mijloacele biologice de combatere a rozătoarelor utilizate sunt fie agenţi microbieni care produc infecţii mortale, fie culturi bacteriene (pe scară redusă, pentru că sunt toxice pentru om şi animale). Factorii biologici utili in lupta impotriva rozătoarelor sunt duşmanii naturali ai acestora (mamifere, reptile sau păsări). Mijloacele preventive de combatere a rozătoarelor au ca principal obiectiv crearea unor condiţii neprielnice rozătoarelor care să limiteze sau să anuleze inmultirea şi apoi răspândirea.
103

Prevenirea se referă la acţiuni legate de: - menţinerea unei curăţenii perfecte in fermele agrozootehnice (înlăturarea resturilor zootehnice; - întreţinerea şi repararea periodică a magaziilor, adăposturilor, încăperilor, pentru a impiedica accesul rozătoarelor in interior; - realizarea morţii prin infometare, inaniţie, insetare - astuparea orificiilor, galeriilor din adăposturi, magazii, padocuri, parcuri de furaje prin umplerea cu sticlă pisată şi mortar din ciment; - înlăturarea posibilităţilor de pătrundere a rozătoarelor în adăposturi, prin instalarea unor grătare metalice la gurile de ventilaţie/canalizare şi aplicarea unor plase de sârmă groasă pe partea externă a pereţilor, până la 0.5 m înăltime de la sub nivelul solului şi 0.5 m adâncime sub nivelul solului.întrebări

Întrebări 1. Care sunt metodele şi mijloacele utilizate în decontaminare ? 2. În ce mod acţionează mijloacele biologice de dezinsecţie ? 3. Ce sunt raticidele ? Temă de control Prevenirea şi combaterea bolilor infecţioase şi parazitare la animale Alcătuiţi un Referat cu tema “Mijloacele biologice de dezinsecţie-modalitate de prevenire pentru instalarea insecticidorrezistenţei “
104

Bibliografie Coman Ioan şi colab, 1997 - Decontaminarea, Ed.Satya Drăghici Constantin, 1991 - Microclimatul adăposturilor de animale şi mijloacele de dirijare, Ed.Ceres Decun Mihai, 1995 - Sanitaţie veterinară, Ed.Helicon Manescu Sergiu, 1996 - Igiena, Ed.medicală Man Cornel, 1986 - Curs de zooigiena, Ed. Agronomia Cluj Napoca

105

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful