2.2. AGRESIVITATE sI COMPORTAMENT AGRESIV 2.2.

1 AGRESIVITATEA- PREZENTARE GENERAL Agresivitatea este unul dintre cuvintele cunoscute de toata lumea si de aceea este greu de definit. n general, conceptul de AGRESIVITATE deriva din latinescul agressio care nseamna a ataca. Este, deci, o stare a sistemului psihofiziologic prin care persoana raspunde printr-un ansa mblu de conduite ostile n plan constient, inconstient si fantasmatic, cu scopul distrugerii, constrngerii, negarii sau umilirii unei fiinte pe care agresorul le simte ca atare si reprezint a pentru el o provocare ( PUNESCU ). Pe de alta parte, se considera si este n mare masura acceptata ideea ca un copil este potenti al agresiv nca din momentul nasterii, iar psihanalistii cu experienta n tratamentul copiilor afirma ca acestia (copiii) detin (au) fantezii destructive de o intensitate nspaimntatoare . n acest sens, se considera ca ostilitatea sau mediul nefavorabil reprezinta sursa pentru agre sivitatea infantila. La acestea am putea adauga : frustrarea, dispozitia nnascuta pentru agresivitate si nu n ultimul rnd efectele programelor T.V. Ca atare, denumim AGRESIVITATE toate acele actiuni voluntare orientate asupra unei p ersoane sau a unui obiect care au drept motiv producerea - ntro forma deschisa sau simbolica - a unei pagube, jigniri sau dureri . Din cele de mai sus rezulta ca cea mai importanta problema care apar e este aceea a caracterului voluntar al actului agresiv. n general, literatura de specialitate accepta voluntaritatea actiunii drept criteriu al apreci erii agresivitatii (SEARS; MACCOBY; LEWIN; BANDURA si WALTERS) n pofida faptului ca propriu-zis intentia nu tine de actiune, ci este doar premisa actiunii, si ca descoperirea intentiei care sta la baza actului ridica frecvent dificultati s erioase. si anume, caracterul intentionat al actului nu este neaparat identic cu provocarea consti enta a pagubei sau a jignirii, si sunt cazuri cnd, pe buna dreptate parintele sau pedagogul, presupun agresivitate chiar si atunci cnd copilul care a provocat paguba sa u durerea se simte nevinovat.

n acest sens, BUS (1961) spune ca poate fi scutit de nvinuirea de a fi agresiv omul care ntr-un " rol social recunoscut " produce cuiva durere sau neplacere. (Un exemplu de rol social recunoscut poate fi sarcina de educare sau disciplin are realizata de pedagog sau parinte ). Tot BUS afirma ca daca parintele sau pedagogul actioneaza doar sub masca rolului, deoarece durerea, neplacerea sau disperarea cauzate copilului constituie pentru ei sursa de satis factii emotionale, atunci actul lor este calificat ca fiind agresiv. Pe de alta parte, se cuvine sa enumeram principalele criterii de "grupare" a comportamentelor agresive. Acestea sunt urmatoarele: 1. Continutul moral al comportamentului.n acest sens, distingem: agresivitate antisociala (distructiva) orientata mpotriva colectivitatii, si agresivitate prosociala care serveste intereselor colectivitatii si ale individ ului. Ca atare, pedeapsa data de educator este agresivitate prosociala n cazul n care, pe de o parte, ea ramne n cadrul asteptarilor culturale legate de rolul dat, iar pe de alta parte, daca ea nu are drept motiv razbunarea, ci cerinta socializarii, a dezvoltarii normale, armonioase a personalitatii. 2. Agresivitatea ca mijloc sau scop. Conform acestui criteriu, distingem : agresivitate instrumentala manifestata cnd individul recurge la agresivitate fiindca doar pe aceasta cale si vede realizabil un plan, scop, idee oarecare ; si agresivitate emotionala cnd individul recurge la agresivitate independent de un avantaj pentru a produce altuia o durere, neplacere, act la care l ndeamna din interior un afect oarecare. 3. Dupa caracterul lor ofensiv sau defensiv ( acesta a fost cercetat n prim ul rnd de etologi pe baza observatiilor si experimentelor realizate n lumea a nimala ) se disting: agresivitate ofensiva si agresivitate defensiva (de aparare). Prima se refera la agresivitatea care apare n cadrul speciei, mai ales ntre masculi ( agresivitate intermale -MOYER ), precum si agresivitatea pradatoare ( jefuitoare ) manifestata ntre specii. Cea de-a doua cuprinde : agresivitatea masculului pentru a-si apara teritoriul, cea a femelei pentru a-si apara puiul si cea de autoaparare, ele fiind precedate de o ncercare de fuga, care, datorita apropierii organismului strain, se transforma ntr-un atac disperat. Rezulta de aici relatia dintre fuga si atac.

Dupa FREUD, agresivitatea este un comportament instinctiv relativ, n timp ce sentimentul supararii ar fi consecinta agresivitatii frustrate: supararea se formeaza atunci cnd imboldul pentru agresivitate este puternic, dar mprejurarile mpiedica exprimarea deschisa a acesteia. Ca atare, supararea este o supapa de siguranta prin care se degajeaza surplusul de en ergie si astfel organismul scapa de " explozie ". ntr-o perioada ulterioara a activitatii sale, FREUD si-a schimbat radical conceptia. Acum el descrie agresivitatea ca o forta obscura, izvorta din interior, care nu se orienteaza mpotriva mediului, ci tinde sa distruga Eul (instinctul mortii). n general, psihanaliza moderna refuza teoria lui FREUD cladita pe instinctul mortii, si descrie agresivitatea ca o manifestare instinctiva reactiva (HORNEY; SAUL; HARTMANN) n a carei formare un rol foarte important l joaca experientele copilului privitoare la soc ializarea sa. Etologia - stiinta fascinanta si relativ recenta - considera agresivitatea tot ca un instinct reactiv. De exemplu, KONRAD LORENZ, pe baza observatiilor si cercetarilor realizate asupra animalelor, considera agresivitatea un instinct care serveste la conservarea speciei, pe care anumiti stimuli sau constelatii de stimuli l declanseaza n mod legic, iar alti stimuli l blocheaza tot n mod ereditar si legic. Fireste, att formele agresivitatii, ct si stimulii care le declanseaza sau blocheaza pe acestea, difera de la o specie la alta. DOLLARD a demonstrat ca ipoteza frustratie agresivitate trezeste supararea. Dupa el, frustrarea duce n mod legic la tendinte agresive si supararea apare atunci c nd nu este posibila agresivitatea deschisa. La vrsta scolara se observa ca agresivitatea fata de parinte se mani festa n destramarea obisnuintelor igienice proaspat formate : de exemplu, copilul devine unul cu enurezis nocturn. Psihanaliza denumeste acest stadiu de viata perioada anala, iar agresivitatea aparuta n cadrul ei - agresivitate anala. Psihanaliza clasica explica manifestarile agresive ale perioadei anale prin cauz e mai multe speculative, mistice. Astazi stim ca la baza lor trebuie sa cautam conflicte sociale. n repertoriul de comportamente al copiilor de vrsta scolara putem de scoperi o mare bogatie de actiuni represive : a) greva foamei este poate cea mai frecventa. n forma sa cea mai simpla, ea este rezultatul unei tendinte constiente sau agresive :

copilul stie ca slabire sa cauzeaza parintilor multe griji. Fiind suparat pe parinti, copilul nu se atinge de mncare n prezenta lor. Imaginea tatalui disperat si a mamei care se roaga de el este un dulce balsa m pentru sufletul sau care arde de suparare si l face sa reziste n continuar e. b) nrautatirea randamentului scolar. Razbunarea copilului apare frecvent sub aceasta forma : ncepe sa scada neasteptat si nfricosator de rapid media la nvatatura. Copilul poate sa nvete atitudinea agresiva si prin intermediul imitatie, cu conditia ca modelul - al carui comportament l imita sa fie o persoana agresiva. Cercetarile de psihologie (MACCOBY; LEWIN; BANDURA si WALTERS) confirma ca majoritatea copiilor agresivi provin din familii n care parintele nsusi este agr esiv. Acest fapt se poate explica deopotriva prin teoria transferului de agresivitate si prin teoria modelului agresiv ; copilul frustrat pe care frica de pedeapsa l obliga acasa la respectarea disciplinei si transfera agresivitatea asupra mediului sau scolar, asupra colegilor sai, si n timp ce si bate colegii, el realizeaza comportamentul modelului sau agresiv, al parintelui. Exista oameni (grupe de oameni, forme de conduita) care constituie neconditionat si inevitabil modele pentru altii, n consecinta actiunile lor si - n anumite mprejurari - chiar si judecatile lor de valoare, sentimentele lor, apar legic n comportamentul lor, n viata spirituala si afectiva a altuia. Pornind de la aceasta afirmatie, prima ntrebare care se pune este urmatoarea: Cine sunt cele mai importa nte modele ale comportamentului infantil si care sunt acele conditii n care actiunile lor servesc ca modele pentru atitudinea cop ilului ? Cercetarile de psihologie sociala releva, n general, doua tipuri principale de modele de identificare : 1) Primul este asa-numitul rol complementar. Prin purtatorii rolurilor complementare ntelegem acele persoane spre care se orienteaza majoritatea activitatilor si asteptarilor infantile. 2) Celalalt este puterea sociala prin care ntelegem persoanele care stabil esc cele mai importante norme ale mersului vietii copilului si care, ntro forma sau alta pretind respectarea acestor norme. Aici este vorba, n primul rnd, de parintii, de pedagogii si colegii copilului ( grupele de aceeasi vrsta ).

Exista si alti factori care poseda n ochii copilului o forta generatoare d e modele, cum ar fi : simbolul de statut ( de exemplu, geanta medicala n mna doctorului, uniforma de ofiter, etc. ) ; renumele, reputatia ( de exemplu, prestigiu profesional ); identitatea de sex.

Multe lucrari de psihologie ( BANDURA si WALTERS ) confirma ca, de regula, copiii agresivi provin din familii n care chiar si parintii sunt agresivi. si pedepsesc copiii cu bataia, cu suprimarea privilegiilor, ncurajnd totodata agresivitatea extrafamiliala ; resping orice apropiere a copilului nesocotind nevoia lui de dependenta. n general, la acesti tineri ntlnim o grava anxietate de dependenta : ei nu discuta cu parintii propriile probleme, nu le cer sfatul niciodata, foarte rar se apropie de ei cu sentimente deschise, pozitive. Un asemenea copil nimereste, ca urmare, cu valente libere n grupul antisocial ai carui membrii, respectiv viata morala, pot fixa usor aceste valente, factorii amintiti devenind pentru ei modele. Corespunzator nivelului sau de aptitudini, fiecare copil si nsuseste actiunile agresive ale modelului, dar el are posibilitatea sa nu transpuna aceste actiuni n mprejurari diferite f ata de situatia modelata. Sa examinam pe rnd aceste doua posibilitati. Prima nseamna ca daca modelul a fost pedepsit pentru comportamentu l sau, ori daca pe copil l ameninta pedeapsa n cazul realizarii deschise a comporta mentului respectiv, atunci copilul nu va aplica comportamentul nvatat. Exista doar o singura pedeapsa care ameninta mereu, independent de situatie, si anume aceea data de propria constiinta. Deci, o identificare puternica duce la selectarea modelelor observationale, n sensul ca ea mpiedica realizarea acelor comportamente nsusite care nu c orespund cu normele, cu standardele identificate. Daca totusi ispita este att de puternica nct copilul cedeaza n fata e i, atunci comportamentul deschis va fi urmat de un sentiment al culpabilitatii, care ridica un obstacol n fata aparitiei repetate a actiunii. Asadar, pna nu se formeaza, respectiv nu se consolideaza un sistem motivational intern, pna atunci ntarirea si interzicerea externa a actiunilor copilului constituie par ti integrante ale modelului de comportare educativa.

Multi cercetatori afirma ca: ntrzierea pedepsirii comportamentului nedorit joaca un rol important n faptul ca ulterior copilul - aflnduse fata n fata cu posibilitatea de a se comporta ntr-un mod interzis va rezista ispitei sau va efectua actiunea, dupa care i apare constiinta culpabilitatii. Adica, daca pedeapsa se acorda n momentul aparitiei actiunii interzise, atunci copilului i se va dezvolta rezistenta la ispita, n schimb daca l pedepsim dupa comiterea actiunii, atunci i se dezvolta constiinta culpabilitatii. Deci, esenta atitudinii educative adoptata fata de copil s-ar putea form ula prin relevarea faptului ca interzicerea comportamentului nedorit si ntarire a actiunilor corecte sunt foarte importante, mai ales n perioadele timpurii ale vietii, dar ca lauda si dojana sunt eficiente doar atunci cnd educatorul nsusi practi ca formele de comportament recompensate la copil si evita mereu pe acelea pe care le pedepseste. Astfel, copilul se identifica cu educatorul sau si chiar daca si nsuseste comportame ntul modelului, el nu va realiza comportamentul respectiv daca acesta nu este n concordant a cu sistemul de norme identificat. Alta idee deosebit de importanta care trebuie mentionata, este aceea conform careia agresivitatea este si modalitate de relationare i nterumana n care unul dintre parteneri utilizeaza forta. Forma cea mai violenta a relatiei rezida n exercitarea fortei fizice n scopul nlaturarii celuilalt. Asadar, agresiunea este orice comportament destinat sa faca rau cuiva. Adesea ea mbraca forma violentei actiune distructiva ndreptata mpotriva oamenilor sau a proprietatii. Tot n cadrul interrelationarii umane, exista si forme de agresivitate care nu fac apel direct la forta fizica, si anume : insulta, furtul, constrngerea prin santaj sau amenintare. Alteori, impulsul agresiv este limitat la competitie, atac verbal sau orice alta expresie a ostilitatii ( injurie, dispret, gelozie, ranchiuna ). La rndul sau, ALFRED ADLER (n lucrarea sa "Cunoasterea omului ", 1991) analizeaza trasaturile de caracter de natura agresiva, cum ar fi : vanitatea, invidia, avaritia, ura. El aprecia ca agresivitatea se diminueaza sau se anuleaza prin tranzitia de laafecte disociate (mnia, tristetea, dezgustul, frica) la afecte asociate (bucuria, compasiunea ).

Calea cea mai importanta pentru nabusirea agresivitatii din individ o c onstituie realizarea unui echilibru interior ce presupune dezvoltarea autoreglaj ului constient, care favorizeaza stapnirea si controlul emotiilor si afectelor violente (groaza, furia ), dominarea gndirii asupra instinctelor si impulsurilor primare, integrarea tuturor manifestarilor inconstientului de catre constient. n aceeasi ordine de idei, alte modalitati de ordin psihologic de diminuare si reducere a agresivita tii sunt urmatoarele : a) Prin cunoastere ( constientizare si analiza obiectiva ) agresorul poate realiza ca este confruntat cu aceleasi probleme mari de viata ca si partenerul sau : desfasurarea unei activitati n scopul autorealizarii, confruntarea cu amenintarea bolii, avansarea n vrsta, etc. Conditia esentiala a cunoasterii reciproce o constituie comunicarea ; n absenta acesteia, cunoasterea celuilalt are un caracter trunchiat, rudimentar. b) Alta metoda si cea mai eficace dect cunoasterea prin comunicare este angajarea ntr-o activitate comuna. Nimic nu apropie mai mult oamenii dect desfasurarea unei activitati comune, mpartasirea aceluiasi scop. Pentru aceasta este necesara nlaturarea conditiei de competitie agresiva si nl ocuirea ei cu cooperarea constructiva.

2.2.2. TEORII EXPLICATIVE ALE FUNCIONALITII AGRESIVITII

n legatura cu originea tendintelor agresive, exista mai multe teorii. (1) TEORIA IMPULSULUI NATIV dupa care agresiunea are la baza un instinct n nascut, asa cum sustine FREUD, vorbind de instinctul mortii . n ultimele decenii, K. LORENZ, biolog, a facut cercetari riguroase demonstrnd existenta, la animale, a unor tendinte de agresiune intraspecii. Se considera ca agresivitatea poate aparea n urma evidentierii unei tu mori pe creier n regiunea sistemului limbic, unde se presupune existenta unor centri n relatie cu comportamentul agresiv. Apoi, agresivitatea apare si n unele boli mintale , ndeosebi turbare. Prin urmare, pare evidenta existenta unor centri ce pot declansa acte agresive.

La un moment dat, s-a crezut ca agresivitatea ar fi n functie de numarul de cromozomi : sunt persoane la care exista un cromozom y suplimentar care ar predispune la violenta si agresivitate. Investignduse situatia acestui cromozom la cei condamnati pentru violente, sa gasit printre ei un procent de 2,9% persoane avnd un cromozom y suplimentar comparativ cu populatia obisnuita unde procentul acestei anomalii genetice es te doar 0,2%. Dar, pe de alta parte, baietii cu cromozom y dublu sunt mult mai nalti si mai vigurosi dect cei no rmali, astfel nct este foarte posibil ca aceasta particularitate sa fi favorizat agresiv itatea lor. Exista si agresivitatea maligna, manifestata nsa la oamenii bolnavi mintal. E. FROMM stabileste o corelatie ntre aceasta forma de agresivitate s i sadism, placerea de a lovi, de a cauza suferinta, deformare cu originea n tulburarile instinctului sexual . Exceptnd cazurile patologice, la oamenii normali exista formatiuni nervoase care pot declansa agresivitatea, dar una de ordin reactiv, ca raspuns la atacurile altora, iar amploarea agresivitatii pare sa depinda foarte mult de conditiile sociale si de educatie. Ca atare, n cazurile patologice, stimularea sau ablatia anumitor regiuni cerebrale pot antrena episoade de agr esivitate. Astfel, la fiinta umana, amigdalotomia bilaterala sau hipotalamotomia posterioar a sunt interventii psihochirurgicale care pot diminua comportamentul agresiv . (2) TEORIA FRUSTRAIEI cauta sa explice mecanismul agresiunilor prin aparitia unor frustrari ( stari de tensiune create prin aparitia unui obstacol n calea realizarii dorintel or unei persoane ). nsa nu orice frustratie duce la agresiuni. n legatura cu acest punct de vedere, ALFRED ADLER mentiona ca oamenii avnd sentimentul unei inferioritati ( nu aud bine, sau nu vad bine, sufera de strabism, sunt mici de statura, etc. ) pot ajunge chiar la un complex de inferioritate care-i face foarte susceptibili, reactionnd exagerat la orice contrariere. (3) TEORIA SOCIAL A NVRII (A. BANDURA) sustine ca agresivitatea se nvata ca toate celelalte componente, n special prin observarea unor modele. Copiii batuti de parintii lor sau asistnd la acte de violenta ntre parinti, devin si ei batausi. Sunt si cazuri cnd parintii nu tolereaza violenta n familie,

dar ncurajeaza comportamentul ndraznet, arogant si chiar violent fata de ceilalti copii. n multe tari, filmele ofera zilnic spectacolul unor violente, batai, omoruri. La fel, cartile de aventuri consacra sute de pagini detaliilor referitoare la cum sa org anizam jefuirea unor banci sau sa eliminam orice proba n legatura cu un om or. Exista si mentalitati prin care societatea favorizeaza agresiune ( " ochi pentru ochi, dinte pentru dinte"), razbunarea, laudnd pe cel puternic care poate sa-l striveasca pe cel slab. Pe masura ce cresc, copiii admira pe cei capabili sa-i bata pe cei mai putin " musculosi ". BANDURA afirma ca nvatam sa fim agresivi din urmatoarele situatii : 1) nvatam sa fim agresivi de la oamenii din jurul nostru ( parintii i nvata pe copii sa nu fie agresivi, dar i bat si i pedepsesc ); 2) nvatam sa fim agresivi din atitudinile societale (n ultimii ani se observa un avnt ngrijorator al aspectelor agresive n societ ate); 3) nvatam sa fim agresivi de la televizor, din filmele de groaza care prezinta crime "hidoase", batai violente si siluiri (unul dintre lucrurile care-i alarmeaza foarte mult pe copii este sa gaseasca c eea ce este n aparenta " bun " este n realitate "rau ". Atta vreme ct "bunul" si "raul" sunt separate si copilul delimiteaza binele de rau, el tolereaza violenta, moartea, etc.). 4) TEORIA CATHARSIS-ULUI sustine ca, atunci cnd asista la spectacole violente, privitorul si consuma pe plan imaginar energia agresiva, deci vizionarea scenelor brutale ar duce la diminuarea agresivitatii, si nu la intensificarea ei. Sau realizat experimente care arata cum impulsul agresiv mpotriva unei perso ane scade numai daca acea persoana este agresata, pedepsita de altcineva. n concluzie, la orice om normal, exista structura anatomofiziologica implicata n declansarea unor acte agresive. n mod normal, ele se pun n miscare doar n cazul ncalcarii abuzive si brutale a unor drept uri . Frustrarea are, fireste, un rol . Violenta replicilor si modul de manifestare sunt n functie de influentele social e si de educatie. Ct despre violenta " maligna ", nejustificata prin situatie,

ea este de origine patologica, avnd la baza dereglari hormonale sau de ordin fiziologic . 2.3. FORMELE DE MANIFESTARE ALE AGRESIVITII Agresivitatea reprezinta tendinta de a arata ostilitate prin manifestarea de acte agresive; tendinta de a depasi opozitiile ntlnite; tendinta de autoafirmare prin promovarea neabatuta a propriilor interese; hiperenergie n atitudini si reactii; tendinta permanenta de dominare n grupul social sau n comunitate . Pentru aceasta se utilizeaza diverse forme de agresivitate. n acest sens, exista mai multe criterii de grupare a comportamentelor agresive, si anume : continutul moral al comportamentului (agresivitate antisociala si agresivitate prosociala); agresivitatea - mijloc sau scop (agresivitatea instrumentala; agresivitatea emotionala); dupa caracterul lor ofensiv sau defensiv: agresivitatea ofensiva (agresivitatea n cadrul speciei; agresivitatea pradatoare); agresivitatea defensiva (de aparare). Pe baza acestor criterii enumerate mai sus, au fost stabilite mai multe forme de manifestare a agresivitatii, dupa cum urmeaza : 2.3.1. FENOMENE-SIMPTOM DE MANIFESTARE 1) Excitabilitatea este starea sistemului nervos caracterizata printr-o s ensibilitate de grad maximal fata de factorii de mediu extern sau intern. Definirea acesteia are la baza notiunea psihofiziologica de excitatie care vine din latinescul excitatio care nseamna stimulare . BORDENAT si PRIGNEY considera ca excitatia psihologica presupune ri dicarea tensiunii psihologice si exacerbarea dinamismului psihic, stari care devin patologice atunci cnd sunt nsotite de o tulburare afectogen a reactiva, consecinta unei emotii intense sau a unui incident grav. Copiii pna la vrsta adolescentei pot prezenta episoade de hiperexcitat ie n cadrul normalitatii, dar n cazuri de suferinta neuropsihica aceste stari capata caracter permanen t si devin patologice . Formele de manifestare ale hiperexcitabilitatii sunt : gesturi de nerabd are, ton ridicat si iritat al vocii, efervescenta a limbajului, labilitate emotionala, ncredere exagerata n sine, agresivitate. Coloratura afectiva este marcata prin furie.

Excitatia psihomotorie este componenta a tabloului clinic n : sindroame infectioase, encefalite si meningo-encefalite; intoxicatii cu diferite substante: alcool , antidepresive, halogene : epilepsie, oligofrenie, schizofrenie ; episoade psihotice acute paralizia generala propriuzisa (n specia la debut ); traumatisme craniene ; boli endocrine sau leziuni focale ale cortexului prefrontal sau hipotalamusului ventromedi an ori a lobilor temporali . 2) Impulsivitatea este o trasatura caracteristica ce implica un mod impulsiv de a reactiona prin impulsuri . Impulsurile sunt modalitati actionale de reactie involuntara, brusca, necontrolata si neintegrate ntr-o activitate rationala (acte violente, descarcari explozive, reactii de mnie, etc. ). LAFON spune ca impulsivitatea este o "descarcare incoercibila si imediata a unei stari de tensiune emotiona la, ntr-un act sau comportament ". Actul impulsiv face ca tensiunea psihica sa nceteze. El poate fi necontrolat, imprevizibil, irational, avndu-si originea n motivatii subiective sau ntro reactie reflexa . 3) Propulsivitatea reprezinta declansarea agresivitatii datorita unui resort intern. Ea apare n mod fortat, automat, fara sa se supuna controlului voluntar. Ca mod de manifestare, propulsiunile pot fi: kinetice, monotopii ritmice (balansarea capului sau a unui membru ), miscari parazit e, accese de automatisme ambulatorii . Aceste manifestari n-au sens, sunt instinctive, si au originea n tendintele fundamentale ale inconstientului. Ele sunt determinate de trebuintele si expresiile emotionale. n general, instinctele grupeaza pulsiunile, trebuintele, tendintele, totalitatea actelor reflexe, automate si inconstiente cu care individul se naste si care poarta amprenta t ipului caracterial al personalitatii acestuia. S. FREUD pune instinctele la baza vietii psihice acordnd cea mai mare importa nta instinctului sexual. ADLER vorbeste despre tendintele sau instinctele orient ate catre putere, catre dorinta de afirmare si dominare a individului, valorificnd n acest sens aspectul lor psihosocial. Aspectul cel mai important al vietii instinctive a individului este repreze ntat de agresivitate . Pentru A. POROT agresivitatea este unul dintre caracterele fundamentale ale comportamentului uman. Ea permite organismului sa foloseasca ceea ce-l nconjoara pentru satisfacerea

nevoilor esentiale ale vietii sale. Acelasi autor mentioneaza ca n cazul individului, agresivitatea poate avea doua aspecte : a) agresivitatea constitutionala, manifestata printr-un temperament impulsiv si violent, ntlnite la temperamentul epileptic sau paranoic, n cazul perversilor dezechilibrati si al mitomanilor agresivi. b) agresivitate dobndita (accidentala), legata de anumite stari psihopatologice speciale, precum: impregnarea alcoolica, encefalopatiile posttraumatice sau postinfectioase, schizofrenie, delir halucinator cronic . n cadrul sferei instinctuale a personalitatii, directia de exteriorizare comportamentala este reprezentata de conduita instinc tiva de tip agresiv. Aceasta este de doua feluri : a) de tip masochist sau de autoagresivitate (homosexualitate, automutilare, suicid ); b) de tip sadic sau heteroagresivitate (homicidul, cleptomania, mizantrofia, hipersexualitatea ). 4) Violenta - deriva din latinescul vis care nseamna forta ; prin urmare violenta nseamna utilizarea fortei pentru a manifesta superioritate a. Definirea violentei presupune trei directii ( MICHAUD ) : a) violenta ca o stare de dezordine este o forma corupta a puterii sau un abuz de putere, impusa contrar vointei altora ; b) violenta ca forma de comportament care produce vatamari corporale sa u sufletesti la cei asupra carora actioneaza. Desi violenta implica forta, ele sunt concepte separate. Forta implica amenintarea utilizarii violentei, pe cnd violenta este actul n sine prin care forta se realizeaza ca actiune asupra altuia. c) violenta ca actiune de control, n sensul de constrngere a actiunilor sociale aplicate de anumite persoane s au forte social-politice asupra restului societatii n scopul obtinerii unor modele specifice de comportament, actiune sau a unei mentalitati colective identice. JEAN-CLAUDE CHESNAIS stabileste urmatoarele zone semantice incluse n definitie : a) violenta fizica este cea mai grava ntruct cauzeaza moartea persoanei, vatamarea corporala si libertatea individului. Ea este brutala, cruda, salbatica. b) violenta economica reprezinta toate atingerile si frustrarile asupra bunurilor materiale .

c) violenta morala ce cuprinde violenta privata: criminala ( mortala, corporala, sexuala ) si noncriminala (suicid, accidente ) ; precum si violenta colectiva : violenta cetatenilor contra puterii ( terorism, greve, revolutii ), violenta puterii contra cetatenilor ( terorism de stat.), violenta paroxista ( razboiul ). 5) Comportamente aberante n sens larg, comportamentul este ansamblul reactiilor unor fiinte ca raspuns la o situatie t raita, n functie de stimulii din mediu si de tensiunile interne ale organismului, care ntr-o structura unitara dispune de o anumita motivatie, o anumita directie si un anumit scop. n sens global, comportamentul are trei aspecte : constiinta situatiei traite ( angajarea persoanei n actiune cu toate perceptiile, sentimentele si posibilitatile persoanei de a rezolva situatia ). manifestarile ( ca reactii fiziologice, fizice ), actiuni operatii.

manifestarile legate de relatia subiectului cu mediul de viata si cu med iul sau interior. Comportamentul antisocial ca forma devianta nu apare pentru prima da ta la vrsta adulta, ci el se organizeaza pe un teren (nucleu) existent din copilarie. Comportamentul agresiv nseamna atitudini si acte, fapte constante si repetitive, cu continut antisocial, cu manifestari de agresivitate si violenta, de cele mai multe ori explozive sau premeditate, anticipate, fata de propria persoana ( autoagresivitate ) sau fata de altii ( heteroagresivitate ). Comportamentul intraspecific (comportamentul prin care se stabilesc relatii ntre cel putin doi indivizi apartinnd aceleiasi specii) include doua mari categorii: de distantare (sau de respingere) si de apropiere (sau grupare). Principala forma de manifestare a comportamentului de distantare o c onstituie agresivitatea intraspecifica. Aceasta a reprezentat un subiect extrem de controversat genernd opinii dest ul de diferit, adesea contradictorii. Astfel, dupa A. HEYMER, modelul mai vechi al agresivitatii produse de frustrare, elaborat de J. DOLLARD si modelul agresivitatii dobndite, enuntat de A. BANDURA au fost adesea opuse modelului agresivitatii instinctive sau pulsion

ale asa cum a fost el conceput de FREUD la om si LORENZ la animale. HE YMER considera ca aceste trei modele nu epuizeaza posibilitatile de a explica agresivitatea si citeaza n acest sens ncercarile lui K.E. MOYER de a interpreta comportamentul agresiv. Iata care sunt, dupa MOYER, principalele forme de agresivitate : 1) agresivitatea de pradare sau predatoare este declansata de un nu mar redus de stimuli si este slab influentata de prezenta sau absenta hormon ilor gonadotropi. Comportamentul de pradare este controlat n special de hipotalamusul lateral. 2) agresivitatea indusa de frica exista ntr-un numar mic de cazuri, mai ales cnd reactia de fuga s-a declansat, dar ne se poate desfasura normal. 3) agresivitatea indusa de iritare poate fi ntarita prin frustrare, privare sau durere. Hipotalamusul ventromedian este implicat n mod deosebit n determinarea ac estei forme de agresivitate. 4) agresivitatea teritoriala si agresivitatea materna sunt reactii specifi ce la situatii determinate. 5) agresivitatea intragrupala se manifesta ntre indivizii aceluiasi grup.

6) agresivitatea intergrupala include conflicte si lupte ntre diferite grup uri, populatii sau clanuri n interiorul aceleiasi specii. Formele cele mai importante ale agresivitatii sunt : a) autoagresivitatea sau violenta ndreptata mpotriva propriei sale persoa ne, manifestata prin : automutilari, acte de suicid ( pasional si comun ), toxicomanii, alcoolism. b) heteroagresivitatea sau violenta ndreptata mpotriva celorlalti, manifestata prin:agresivitate verbala, violul, etc. Are un caracter sadic-agresiv. Motivele pot fi:afective (gelozia, ura, pasiuni diferite), nevoi utilitare (cstig, furt, obstacole) sau sociale (razbunari, revolutii, etc.).

2.3.2. FORMELE DE AGRESIVITATE VERBAL a) Calomnia este cea mai agresiva forma verbala. Exista, mai nti, selectarea tintei ce presupune acumularea de resentimente, de pozitii adversative, de invidie, de ura. Se produce ntre doua persoane aflate n conflict, dar poate fi si public prin presa, radio, zvonuri lansate periodic si sistematic.

b) Denigrarea consta n preocuparea celui ce o manipuleaza de a descop eri acele trasaturi de personalitate sau fapte, mprejurari, intentii cu caracter negativ sau peiorativ ale adversarului pe care le "ngroasa", le denatureaza pna la grotesc, dorind sa obtina o descalificare, o compromitere moral-sociala a adversarului. c) Ironia este modalitatea de agresare a unei situatii, persoane, printrun joc subtil de inteligenta, care sa produca obiectului atacat un prejudiciu ori o trauma psihica. Ironia exprima o personalitate conflictuala care astfel si descarca potentialul a gresiv latent. d) Sarcasmul este forma cea mai acuta, mai pertinenta si mai traumatizanta a agresivitatii prin limbaj. Este o ironie " muscatoare ". Sarcasticului i place nu numai sa raneasca verbal victima, ci si sa asiste la trairea durerii de catre aceasta. 2.4. AGRESIVITATEA N CADRUL GRUPULUI

Exista o serie de situatii tipice n care se manifesta agresivitatea intr agrupala : 1.Ocuparea si apararea unor parti ale spatiului. Aceasta se refera la : (a) Teritoriul individual - oamenii si formeaza rapid habitaturi spatiale; de exemplu : asezarea unei familii n jurul mesei ( locurile la masa, ocupate de membrii familiei, sunt mentinute consecvent. n temeiul unei ntelegeri tacite, fiecare respecta locul celuilalt ). Aceste habitaturi spatiale apar nca de la vrsta de 2 ani ( copiii sunt evident deranjati daca trebuie sa-si schimbe locul ). (b) Distanta individuala pe care o mentinem fata de ceilalti depinde de intensitatea stimulilor emisi de acestia (mbracaminte, miros). 2.Disputarea obiectelor. Adesea, copiii se cearta datorita unor obiecte dorite de toti. Apar doua situatii : (a) copiii mai mici ncearca sa intre n posesia obiectelor dorite, smulgndu-le partenerului de joc. De obicei, posesorul se apara cramponnduse de obiect sau prin protest si solicitarea sprijinului unui al treilea sau prin f uga. Cei care au fost deposedati de obiectul lor protesteaza (plng) si nu de putine ori trec la contra-atac, ncercnd sa smulga obiectul atacatorului.

Alteori raufacatorul este atacat direct, fiind lovit, zgriat, tras de par sau mpins. (b) copiii mai mari respecta proprietatea : daca este furata o jucarie, atunci pagubasul o poate revendica cu succes prin protest si repetata afirmar e a posesiei sale. 3.Rivalitatea oamenii concureaza ntre ei pentru a obtine favoarea anumitor persoane ; copiii rivalizeaza pentru dragostea parintilor. 4.Agresivitatea explorativa. Comportamentul agresiv este utilizat adesea pentru testarea spatiului social de miscare. Copiii se comporta agresiv pentru a vedea ct de departe pot merge. Raspunsul celorlalti le indica limitele tolerantei. Daca raspunsul ntrzie sa vina, atunci agresivitatea explorativa este escaladata. Agresivitatea explorativa joaca un anumit loc si n cazul confruntarilor pentru o pozitie n ierarhia grupului mic. Ea permite descoperirea punctelor slabe ale partenerilor. 5.Agresivitatea educativa. ncalcarea regulilor convietuirii atrage dupa sine pedeapsa. n grupurile de copii, copiii mai mari i pun la punct pe cei care ncalca regulile jocului : vinovatii sunt ironizati si adesea pedepsiti fizic. 6.Concurenta, fie ca urmareste recompensa, fie ca urmareste alte scopuri, conduce la delimitare agresiva si dusmanie ntre grupuri sau persoane. 7.Reactia de respingere a anormalului. Membrii unui grup care se abat n nfatisare si comportament de la norma de vin tinta agresiunii. Chiar atunci cnd deviantul este atins de boala sau accident, devenind infirm, cnd este prea gras sau se blbie, el devine totusi tinta ironiilor. Formele ritualizate de expresie sunt : aratarea dintilor, scuiparea, etc. 8.Agresivitatea verbala. Batjocura merge de la degradare pna la dezumanizare. Celui batjocorit i se dau nume de animale sau i se atribuie defecte sociale s au corporale sau atacuri verbale care se refera la defectele fizice ale celui at acat sau care fac din saracie un repros. Omul poate sa creeze prin cuvinte situatii declansatoare ale agresivitatii, ca de pilda : "de acum nainte nu mai vorbesc cu tine ! "

Din toate cele de mai sus se poate desprinde faptul ca agresivitatea e ste legata de satisfacerea nevoilor esentiale ale vietii, punct de vedere nsusit de psihanaliza.FREUD vorbeste chiar de doua instant e fundamentale : instinctul vietii sau Eros, avnd la baza pulsiunile sexuale si instinctul mortii sau Thanathos, avnd la baza pulsiunile de agresivitate. De asemenea, trebuie enuntata si ideea ca agresivitatea poate fi o forma de compensare a frustrarii prin actiuni-gesturi cu semnificatie caricaturala. Aceste actiunigesturi pot fi considerate ca o contra-reactie la frustrare. Ca atare, se poate vorbi de o ierarhizare n functie de statut si rol ; despre o descarcare n trepte a conflictelor. CAPITOLUL III COMPORTAMENTUL AGRESIV CA FORM DE ADAPTARE sI COMPENSARE A FRUSTRRII

3.1. AGRESIVITATEA - COMPORTAMENT DE ADAPTARE Fenomenul ADAPTRII este conceput si totodata problema globala ce intereseaza toate stiintele despre om. Prin sfera si continutul extrem de larg, adaptarea se leaga de tot ceea ce este miscare, actiune, viata ( PIAGET). Referindu-ne la principalele finalitati adaptive putem spune ca fiinta umana, adaptndu-se, raspunde unor scopuri de interes personal si social. Aceasta s-ar traduce prin aceea ca individul reuseste sa se potriveasca, sa se modifice intern si extern (adaptarea autoplastica), ori sa produca schimbari la nivelul ambiental (adaptare aloplastica). n felul acesta, fiinta adaptata este "apta de", "capabila de", "compatibila cu", " complementara cu", "n raport cu"(LAFON). Ea se simte "ca acasa", iar pentru ceilalti "nu mai este un strain", stabilind, astfel, o corelatie de referinta pentru sine si mediu si contribuind, totodata, la viata sociala, ta cresterea treptata a independentei fiintei. Pe de alta parte, adaptarea vizeaza: a) conservarea si dezvoltarea functionala a structurilor biopsihologice n limitele lor, n conditii variate, chiar agresante din partea mediului; b) modificarea unui ciclu organizat;

c) organizarea Eului si o independenta progresiva a acestuia, rezultata din stabilirea psihismului n sensul unei stabilitati cinematice caracterizata printr-o deschidere crescnda a posibilitatilor dobndite n cursul evolutiei ontogenetice; prin deplasari de echilibre n raport cu modele autoreglatoare. Utilitatea pentru personalitate consta ntr-o semnificatie fundamentala a adaptarii prin relatia cu ceva, cu cineva. Orice actiune este ndreptata spre o tinta, iar aceasta nu poate fi ndreptata dect n functie de utilitate ei pentru viata personala a individului. n consecinta, personalitatea umana presupune un dinamism corespunzator ce explica organizarea gndirii si comportamentului. n acelasi timp, fenomenele vietii sunt supuse partial determinismului extern, dar ele se desfasoara n conformitate cu un scop si tinnd seama de un anume film genetic. Caracterul teleologic face din personalitate un subiect al actiunii n sensul ca ea nu reactioneaza numai la stimulii din mediu pentru a se adapta, ci actioneaza asupra lumii n forma practica, adica si realizeaza propriile sale proiecte si totodata schimba mediul pentru al adapta la proiectele sale. Mecanismele adaptarii: Principalele efecte si indicatori adaptivi sunt: integrarea, echilibrul dinamic si autoorganizarea. Le voi analiza pe rnd, n continuare: 1) Integritatea desemneaza nsusirea unui sistem de a reuni ntr-un tot unitar componentele sale ele fiind astfel subordonate functiei ntregului. Dar fiecare componenta sau organ luat separat nu are nsusirea fiintei n totalitatea sa. 2) Echilibrul dinamic poate fi nteles ca un flux permanent de materie, energie, informatie dinspre un sistem catre mediul ambiant si invers, n conditiile pastrarii integralitatii organismului / sistemului. Echilibrul este expresia de stabilitate a unei entitati n mediul de apatenenta, concomitent cu tendinta sa de a se deosebi de restul lumii. El consta n mentinerea aceleiasi stari de miscare sau repaus, n conditiile cnd asupra fiintei se exercita forte contrarii. La rndul sau, ruperea echilibrului dinamic produce prabusirea, dezorganizarea structural-functionala a sistemului. 3) Autoreglarea (autoorganizarea) reprezinta o proprietate a ntregului, dar si a partilor sale constituente, implicndu-se n selectarea informatiilor si demersurilor adecvate ce raspund intereselor de moment si de perspectiva a sistemului. Adecvarea raspunsului la necesitatile sistemului presupune, de fiecare data, compararea valorilor structural-functionale atinse de un sistem cu comanda acestuia. Autoreglarile presupun comparari active ntre anumite norme si perturbari externe suferite sau anticipate. Sunt, astfel implicate coordonari de ansamblu, sinergii, controale periodice ale homeorhesisului prin reglarea vitezelor de asimilare a

ritmurilor vitezei propice, a normelor de reactie, a adaptibilitatii, nteleasa n sensul unei capacitati de a face fata unor situati, forte, rezistente. J. PIAGET considera ca operatiile fundamentale ale adaptarii sunt: asimilarea siacomodarea. El considera ca aceste operatii se constituie ca poli complementari ce functioneaza sincron, sinergic. Asimilarea presupune ncorporarea unor elemente actuale la o organizare prealabila a subiectului, la structura acestuia. Ea poate fi considerata ca aducere la "numitorul cunoasterii individuale" a unor date noi. Asimilarea poate fi functionala si n acest caz, ea se exprima prin repetarea cumulativa si racordarea unui obiect la o functie data. n acest caz, schemele ramn neschimbate sau se schimba putin, fara discontinuitatea starii precedente, putnduse acomoda direct la noua situatie. Un caracter generalizat are orice asimilare, presupunnd repetarea cumulativa, ncorporarea treptata a obiectelor ntr-un cadru astfel reprodus. Anumite conditii duc la repetarea spontana. Asimilarea se produce sub forma de cicluri, de miscari sau acte care se antreneaza unele pe altele si se nchid, devenind un tot (ANOHIN). Acest tip de asimilarea, numitgeneralizatoare, da nastere la procedee care sa-i permita ncorporarea de obiecte din ce n ce mai variate la schemele existente, de exemplu, la o schema reflexa. Acomodarea are drept corespondent planul structural si are drept scop determinarea, obisnuirea, potrivirea, familiarizarea, sensibilizarea a ceva n raport cu altceva. Ea desemneaza orice modificare a schemelor de asimilare sub influenta situatiilor exterioare. Acomodarea este ajustarea la mprejurari noi a schemelor anterior constituite. La nceput, vorbim de o ajustare globala, iar n perspectiva, de conduite din ce n ce mai precise, soldate cu desprinderea treptata a realului de subiect, subiectul decentrndu-se tot mai mult, iar realitatea nconjuratoare fiind perceputa tot mai obiectiv. Adaptarea implica activ subiectul uman, acesta trebuind sa faca fata permanent agresivitatilor de tot felul, mai mult sau mai putin intense. Specificul situational, influentele mediului se dovedesc a fi deosebit de importante pentru procesul adaptiv. Dar ele nu creeaza organe biologice sau psihologice, ci numai selecteaza variatiile fenotipice, le fixeaza, le dezvolta. De exemplu, comportamente mimetice, homocromii, imitatii exista la nivelurile de evolutie ale omului. De asemenea agresivitatea poate fi considerata a fi "o caracteristica a acelor forme de comportament orientate n sens distructiv n vederea

producerii unor daune, fie ele materiale, moral-psihologice sau mixte" (N. MITROFAN). Cnd actiunea asupra mediului capata aspect distructiv, nefiind motivata de nevoile individului si ale speciei, se vorbeste de un act agresiv. Ca atare putem vorbi de adaptare sociala prin folosirea comportamentului agresiv si aagresivitatii, n general, ndreptata fie spre colectivitate, n special spre legile morale, fie spre rezultatele muncii - distrugeri de bunuri, de opere de arta, furturi, vandalisme, incendii, etc., fie spre propria persoana - autoagresivitate, automutilare, etc. Agresivitatea ca modalitate de adaptare poate mbraca o serie de forme. O ncercare de grupare a lor a fost facuta de MILEA sTEFAN, evidentiinduse patru categorii; mpartind dupa aparenta la una din aceste categorii manifestarile comportamentale, astfel: a) demisia: absenteism, abandon scolar, aceste manifestari putnd avea semnificatia unei reactii fata de dificultatile la nvatatura, lipsa de succes, devalorizare si ineficienta familiara si scolara; b) opozitia: ncapatnare, neascultare, obraznicie, violenta, fuga de acasa, ele putnd fi expresia unei reactii de o atitudine parentala excesiv de despotica, ostila, sau, dimpotriva, supraprotectoare; c) compensarea: hoinareala, vagabondaj, alcoolism, activitati de banda, la care copilul recurge n lipsa altor satisfactii n viata de familie sau n activitatea scolara; d) imitatia: minciuna, furt, escrocherie, agresivitate, ce pot fi rezultatul preluarii unor modele negative. n aceasta viziune, tulburarile de adaptare manifestate prin agresivitate exprima att atitudinea mai mult sau mai putin structurata fata de munca, fata de ceilalti copii, adulti, autoritate educativa, fata de fiinte si lucruri sau propria persoana, dar regasim nglobate si caracteristicile mediului, ale atitudinii parentale, ale grupului de copii, al scolii, al modelelor familiale si scolare, n general, etc. n general, la copii comportamentele agresive sunt nsusite prin imitatie. Acest fapt a fost surprins de TARDE care vede n social un "fenomen de relatii psihosociale ntre indivizi, guvernat de legea imitatiei ". Potrivit conceptiei sale, n societate exista anumite activitati sau actiuni sociale care se propaga prin imitatie pe care unii indivizi le iau de la altii; se observa ca cei tineri i imita pe cei batrni, cei mici pe cei mari. n ceea ce priveste agresivitatea ca modalitate de adaptare, legea imitatiei si produce efectele sale n sensul ca un anumit individ (copil) devine agresiv fiindca are exemple de comportamente att n societate, ct si n familie.

Procesul adaptativ consta n acumularea unor conduite si realizarea unor ansambluri comportamentale ct mai diferite. Aceste conduite se exprima prin comportamente caracterizate de frecvente diferite. n acest sens, vorbim despre evolutia adaptativa care presupune evolutia variabilitatii n interiorul comportamentului, confruntarea modelelor, a schemelor de actiune cu mediul si modificarea frecventei comportamentale datorita noilor presiuni de selectie comportamentala. Legat de notiunea de comportament adaptativ au fost elaborate o serie de concepte-definitii. Astfel, unii autori (WALLON, LAGACHE, GUILLAUME) prefera termenul de "conduita"P. JANET integreaza n obiectul de studiu al psihologiei att comportamentul (behaviorismul), ct si viata psihica interioara (ex. psihanaliza) dezvoltnd conceptul de conduita adaptativacare circumscrie: totalitatea manifestarilor vizibile orientate spre exterior; totalitatea proceselor de organizare (interne) ale manifestarilor exterioare.

De aceeasi parere este si A. POROT care defineste comportamentul adaptativ ca o "modalitate de a fi sau de reactiona a unui individ n viata obisnuita sau n prezenta unor circumstante speciale ". nsa, indiferent de terminologia folosita, majoritatea autorilor evidentiaza ca principala functie a comportamentului aceea de relationare ntre individ si mediul sau. M. TRAMENT da urmatoarea definitie a comportamentului: " domeniul propriu psihicului individual care cuprinde fortele dirijate sub forma de actiuni necesare pentru relatiile cu lumea exterioara, cu cea a semenilor nostri si cea a Eului ". Modalitatea de relationare la mediu este nsa functie pe de o parte, de latura afectiv-motivationala a individului, iar pe de alta parte, de contextul situational n care acesta se gaseste la un moment dat. De aceea se poate spune despre comportament ca reprezinta: "ansamblu de tendinte emotivo-afective, ereditare sau dobndite care regleaza raporturile individului cu conditiile mediului" (HENYER). Ca atare, confruntndu-se cu un mediu att de schimbator, adaptarea indivizilor este o cerinta "sine-qua-non". nsa, adaptarea - cu transformarea mediului si armonizarea la noi conditii - nu urmeaza aceeasi curba la toti indivizii. n cercetarea de fata, ne intereseaza comportamentul agresiv, agresivitatea, n general, ca modalitate de adaptare sociala si interumana.

3.2. AGRESIVITATEA - FORM DE

CONTRA-REACIE LA FRUSTARE n ultimii ani, conceptele de frustare si agresivitate au devenit centrale att n igiena mintala, ct si n patologia sociala. Psihologi si alti cercetatori n stiintele sociale si ale comportamentului si-au aratat interesul fata de asemenea probleme. Ei au folosit conceptele amintite spre explicarea comportamentului deviant al unor persoane sau grupuri sociale. Conceptul de FRUSTARE se organizeaza etimologic n latinescul " frustrari" care nseamna a amagi, a nsela. n literatura psihologica de specialitate, termenul a fost pus n circulatie de FRUED, iar denumirea sa n germana "versagung". Dar datorita starii de voga a conceptului de frustatie n literatura engleza "frustration" - aceasta a facut ca termenul german sa fie tradus de cele mai multe ori prin cel de frustatie. n conceptia lui FREUD, frustrarea este asociata cu absenta unui obiect extern, susceptibil sa satisfaca pulsiunea. n acest sens, n lucrarea " Formulari privind cele doua principii ale functionarii psihice " el opune pulsiunile de autoconservare - care necesita un obiect exterior - pulsiunilor sexuale care se pot satisface mult timp n mod autoerotic si n registrul fantasmatic. Dintre acestea, mentioneaza Freud, numai primele ar putea sa fie frustrate. Aceasta arata ca sursa frustrarii se afla n plan extern si ca doar pulsiunile de autoconservare pot fi frustrate, dar nu si cele sexuale. Cel mai ades, termenul freudian "versagung" are si alte implicatii. El nu desemneaza doar o stare de fapt, ci si o relatie care implica trei aspecte: a. un refuz din partea agentului, asa cum indica radacina verbului " sagen" care nseamna a spune: b. cerinta mai mult sau mai putin formulata si care se constituie ca o cerere din partea subiectului; c. nu se specifica cine refuza. n anumite situatii, sensul reflexiv de a-si refuza (a nu participa, a se retrage) pare sa prevaleze. n "Prelegeri introductive de psihanaliza" din 1916 1917 FREUD subliniaza ca o privatiune externa nu este n sine patogena si nu devina ca atare dect n masura n care are ca obiect " doar satisfactia pe care subiectul o cere". Paradoxul subiectilor care se mbolnavesc exact n momentul n care "obtin un succes" pune n evidenta rolul prevalent al frustrarii interne. Aceasta s-ar explica astfel: subiectul si refuza tocmai satisfacerea efectiva a propriei dorinte sau dorinta primara pentru care cea satisfacuta a fost doar un mijloc, nu a fost satisfacuta. Ar rezulta ca, dupa Freud n frustrare conteaza mai putin absenta unui obiect real dect raspunsul la o cerere care implica o modalitate de satisfacere

(n conformitate cu un model mintal) sau neputinta acceptarii unei satisfactii de orice fel. LAPLANCHE si PONTALIS n "Dictionarul de psihanaliza" definesc frustrarea drept oconditie a subiectului caruia i se refuza sau care si refuza satisfacerea unei cerinte pulsionale. n 1934, expunndu-si baza teoretica despre frustrare, ROSENZWEIG deosebeste doua tipuri de frustrare: 1. frustrare primara sau privatiune caracterizata prin tensiunea si insatisfacerea subiectiva. Aceasta este datorata situatiei finale care este necesara satisfacerii unei trebuinte active (ex. foamea cauzata de un interval lung de timp de la ultima masa); 2. frustrare secundara caracterizata prin prezenta unor obstacole n calea satisfacerii unei trebuinte. Facnd o privire holistica asupra datelor din literatura de specialitate, EYSENCK n 1972 mentioneaza ca folosirea termenului de frustrare comporta trei ntelesuri diferite: situatie frustranta, stare frustranta si reactie la frustrare. Referindu-ne la situatia frustranta ntlnim, dupa constatarile lui Eysenck, doua categorii de definitii utilizate de specialisti: unele stricte si altele mai largi. n definitiile stricte se integreaza si asertiunile lui MEIER si AMSEL. Pentru MEIER o situatie problematica prezinta drept caracteristici esentiale urmatoarele: o stare problematica insolubila, imposibilitatea iesirii din situatie cu exceptia problemei aparute; motivatie crescuta n raport cu raspunsul la problema aparuta. n cazul lui AMSEL situatia frustranta este una n care sarcinile nerecompensate sunt intersectate sau urmate de sarcini compensate. Definitii mai largi pentru situatia frustranta au fost date de LAWSON, MARX sI BROWN, FARBER. Acestia definesc drept frustrante situatii precum: barierele fizice sau totale; omiterea sau reducerea recompensei; esecul n ceea ce priveste posibilitatea de-a avea succes, fiind implicate si amenintarea sau administrarea pedepsei. Prin urmare, diferenta dintre situatia frustranta si frustrare consta n aceea ca obstacolul perceput ca situatie frustranta ce apare n calea realizarii scopurilor, nu se identifica cu un obiect sau fenomen al realitatii, ci cu rezistenta exprimata intern sau extern si resimtita de om n desfasurarea unei activitati. Starea de frustrare poate fi masurata direct sau indirect. n primul caz, aceasta se poate realiza prin indicele de toleranta la frustrare ntr-o activitate. n al

doilea rnd, se poate masura indirect, de exemplu, prin gradul de modificare a pulsului. Termenul de toleranta la frustrare concretizat n capacitatea subiectului de a tolera situatii frustrante este determinat de diferentele individuale sau dobndite. Starea frustranta determina mai multe modalitati de reactie la frustrare. ntre acestea sunt: agresiunea, represiunea, fixatia, forta raspunsului crescut sau diminuat. n consecinta, ipoteza frustrare-agresivitate este una din cele mai viu discutate si totodata controversate teorii din literatura psihologica de specialitate cu privire la reactiile consecutive frustrarii. Ea pune problema efectelor situatiilor frustrante asupra comportamentului individual, n relatie cu o variabila dependenta care este agresivitatea. Din acest punct de vedere se considera ca frustrarea duce totdeauna direct sau indirect, la agresivitate, dupa cum agresivitatea este totdeauna rezultat al frustrarii. Agresivitatea a fost definita " ca un act al carui raspuns-scop este ranirea unui organism sau surogat al sau"( DOLLARD). DOLLARD constata ca ipoteza corelarii frustrarii cu agresivitatea joaca un rol important n gndirea popoarelor contemporane primitive si civilizate. Ea este exprimata si n scrierile popoarelor antice. Diferiti psihologi moderni, dar si sociologi, au facut uz, mai mult sau mai putin sistematic, de legatura frustrareagresivitate, fara ca aceasta sa fie formulata explicit n scrierile lor. n acest sens, DOLLARD l citeaza pe W. JAMES care afirma ca omul este cel mai feroce dintre toate animalele. Aici James pare sa fi vazut nu numai planul larg al acestei ipoteze, dar si multe din implicatiile ei relativ subtile. Dar, dupa cum spunea FAUST, precum toate animalele gregare, "doua suflete se lupta n acelasi piept, unul al sociabilitatii si disponibilitatii de a da ajutor, si celalalt, al geloziei si antagonismului fata de perechea lui ... Constrns sa fie un membru al tribului, el nca are dreptul de a decide pe ct l tin puterile si att ct ceilalti membrii ai tribului vor fi de acord ". Existnd observatiile, triburile vecine se lupta ntre ele pentru sansa de a le fi mai bine. Apoi competitia i ajuta pe membrii unui grup ntruct ei au crescut n mentalitatea ca toti sunt contra tuturor. ntr-un atare context, n opinia lui DOLLARD, combativitatea poate fi egalata cu agresivitatea. n legatura cu aceasta sunt mentionate trei puncte de referinta. 1) agresivitatea este reglata n interiorul grupului de aparenta ) (" in-group");

2) agresivitatea este ndreptata mpotriva celor care sunt competitori, de exemplu, actuali ori potentiali frustratori;

3) oamenii care n mod frecvent se nconjoara numai de sentimente prietenesti pot sa produca agresivitate numai n anumite circumstante. nsa legatura dintre agresivitate si frustrare a fost ilustrata n lucrarile lui FREUD, lucrari n care aceasta este cel mai sistematic si extensiv utilizata. Scrierile sale de tinerete contin numeroase exemple ntre care amintim pe acela n care o femeie frustrata de sotul ei, apare cu dorinta de a-si omor copilul care continua sa reprezinte n viata ei barbatul care a nselat-o. n scrierile timpurii, FREUD considera ca la baza tuturor functiilor mintale se afla tendinta de a cauta placerea si de a evita suferinta, de a depasi frustrarea. Agresivitatea apare cnd aceste doua demersuri sunt blocate, frustrate. Agresivitatea este o reactie primordiala ndreptata original si normal mpotriva acelor obiecte si persoane din lumea externa care erau percepute ca sursa a frustrarii. Freud s-a confruntat cu astfel de fenomene aberante precum autoranirea deliberata si suicidul (ntr-un cuvnt - autoagresivitate). Aceasta nu ca abrogari ale principiului placerii, ci ca instante de agresiune "ntoarceri nauntru" sub influenta anxietatii amenintatoare cu pedeapsa. De asemenea, DOLLARD aduce n favoarea ipotezei agresivitatecontrareactie la frustrare si observatii din care rezulta ca comportamentul agresiv indica o frustrare si totodata, este imediat evident ca ori de cte ori apare frustrarea va urma inevitabil o agresivitate de un anumit grad. n sustinerea ipotezei agresivitatea forma de contra-reactie la frustrare se face apel la o serie de concepte dintre care amintim: 1) Declansator (instigator) prin care se ntelege un stimul, o idee, un motiv sau o stare de deprivare antecedenta, observata sau dedusa din care poate fi prezisa reactia. Instigatorii pot fi observabili direct sau indirect. 2) Cantitatea de instigare este data de puterea instigarii unui declansator n lupta sa cu instigarile incompatibile. 3) Raspuns-scop prin care se ntelege un act care termina o secventa prezisa. Altfel spus, este reactia care reduce puterea instigarii la un anumit nivel de unde nu mai are tendinta sa produca comportamentul prezis; 4) Efect ntaritor este acel efect al raspunsurilor-scop care induce nvatarea actelor ce-l preced; 5) Frustrarea - desemneaza mpiedicarea aparitiei raspunsului-scop care trebuie sa se termine la timpul potrivit n secventa comportamentala stabilita. n cazul frustrarii, instigarile ramn. Pentru a atesta frustrarea trebuie specificate doua lucruri: faptul ca era de asteptat ca subiectul sa desfasoare anumite actiuni si faptul ca actiunile considerate au fost mpiedicate sa se desfasoare .

6) Raspunsul-substitut este un raspuns care tinde sa termine si sa ntareasca actiunea precedenta lui. El poate fi orice actiune care reduce pna la un anumit punct forta instigatiei si previne aparitia raspunsului-scop: anume aceea ca reduce puterea instigatiei ca rezultat al unui raspuns-scop, reducere n sensul cantitativ sau ca ndeplinire a unui element al raspunsului-scop. DOLLARD precizeaza ca n timp ce agresivitatea nu are efect asupra fortei instigarii initiale, n schimb reactiasubstitut are un asemenea efect. Raspunsurile-substitut pot fi mai mult sau mai putin eficiente n a pune capat si a ntari un raspuns-scop comparativ cu reactia originala. Aceasta deoarece el pune capat att frustrarii, care i precede, ct si agresivitatii produsa de anumite frustrari. 7) Agresivitatea este nteleasa ca o reactie comportamentala al carui raspunsscop este cel de ranire a persoanei mpotriva careia este ndreptata. Potrivit lui DOLLARD, agresivitatea este reactia primara si caracteristica la frustrare (de ex. violenta fizica, precum si unele fantezii exprimate n continutul viselor cnd se fac planuri de razbunare si altele). Se poate observa, ca atare, ca n comportamentul agresiv, se face apel la inteligenta. n ceea ce priveste formele agresivitatii, acestea pot fi orientate spre sursa directa a frustrarii, spre substitutul sursei directe ori spre, asa cum se petrec lucrurile n masochism, martiraj, sinucidere. Din punct de vedere social, se poate vorbi despre forme de agresivitate interzise, acceptate sau apreciate. Pe de alta parte, n raportul frustrare-agresivitate se poate observa ca cele doua concepte pot fi definite att dependent, ct si independent. Definita dependent de frustrare, prin agresivitate se ntelege raspunsul care urmeaza frustrarii, care reduce numai instigarea secundara produsa de frustrare fara a afecta forta instigarii originale. Definita independent de agresivitate, frustrarea desemneaza o conditie care exista cnd o reactie-scop sufera interferenta. Definita independent de frustrare, prin agresivitate se ntelege un act al carei reactie-scop este ranirea unui organism sau surogat, nlocuitor al lui (DOLLARD). Cu privire la idea conform careia agresivitatea este o contra-reactie la frustrare, au fost formulate o serie de principii expuse de reprezentantii scolii de la Yale. Aceste principii privesc aspectele de baza ale aparitiei si disparitiei agresivitatii ce urmeaza frustrarii: factori care determina forta, puterea instigarii la agresiune; factori care determina daca instigarea la agresivitate ar fi inhibata sau nu; factori care determina obiectul agresivitatii; efectul cathartic al comportamentului agresiv . Ca atare, forta instigarii la agresivitate este direct proportionala cu cantitatea de frustrare. La rndul lor, factorii responsabili cu variatia cantitatii de frustrare sunt urmatorii:

a. forta instigarii la frustrare: cu ct forta instigarii este mai slaba cu att frustrarea induce o reactie agresiva mai slaba; b. gradul de interferenta cu raspunsul frustrat: de exemplu, o usoara distragere care produce o interferenta usoara cu lovitura unui jucator de golf, aflat n momentul sau decisiv este mai putin probabil sa-l faca pe jucator sa njure, dect o distragere mai puternica ce produce o interferenta mai mare; c. numarul de secvente frustrate: mai multe frustrari adunate produc un raspuns agresiv care nu ar fi aparut n alte conditii; d. numarul de raspunsuri non-agresive, nabusite mpiedicate prin nerentarire, frustrarea persistnd. Printre factorii inhibitori ai agresivitatii se enumera: asteptarea pedepsei pentru agresivitate, care pedeapsa la rndul sau, depinde de permisivitatea situatiei, de statutul agentului frustrant si daca individul era sau nu un membru al unui anume grup (DOLLARD). Inhibitia oricarui act de agresivitate este direct proportionala cu taria pedepsei anticipata pentru exprimarea actului respectiv. Dar se poate considera ca orice act de frustrare instiga la o mare varietate de reactii agresive. Unele dintre acestea sunt fatise (n sensul ca pot fi percepute de alte persoane), altele sunt ascunse (doar subiectul dndu-si seama de prezenta lor). Daca experienta anterioara l-a nvatat ca anumite acte de agresivitate sunt urmate de pedeapsa, acele forme vor tinde sa fie dominate si se vor exprima cele care nu au fost pedepsite. n notiunea de pedeapsa intra: ranirea obiectului iubit, ntruct cel ce iubeste se identifica cu obiectul iubit; esecul de a duce la capat un act instigat ca si situatiile obisnuite de producerea durerii . Anticiparea esecului este echivalenta cu anticiparea pedepsei. Esecul desemneaza o lipsa a unui obiect potrivit pentru ceva sau prezenta unor dificultati insurmontabile n ducerea la bun sfrsit a actiunii. Factorul de inhibitie poate fi depasit atunci cnd la o persoana suficient de frustrata se ignora anticiparea pedepsei. Dar asa cum arata ALLPORT, aceasta depinde de caracterul fatis sau ascuns al raspunsului comportamental. Cea mai puternica instigare trezita de o frustrare este aceea la acte de agresivitate ndreptate mpotriva agentului perceput ca fiind sursa frustrarii . Daca taria frustrarii este constanta, cu ct este anticipata pedeapsa pentru un act de agresivitate ca fiind mai mare, cu att va fi mai mica posibilitatea ca acel act sa se desfasoare. Daca anticiparea pedepsei este constanta, cu ct este mai puternica frustrarea, cu att este mai probabil sa apara actul de agresivitate.

Cea mai puternica instigare trezita de o frustrare este la actele de agresivitate ndreptate mpotriva agentului perceput ca fiind sursa frustrarii. Instigatii progresiv mai slabe sunt trezite la acte agresive, progresiv mai putin directe. Au fost evidentiate o serie de variabile care vor afecta cantitatea de perturbare cnd este frustrat raspunsul instrumental. Acestea sunt: instigarea la actiune; gradul de perturbare, mpiedicare a raspunsului instrumental; numarul de astfel de obstructii (DOLLARD). Primul concept-variabila instigarii la actiune - este legat de potentialul excitator care include impulsul si puterea obisnuintei, a deprinderii. Instigarea la actiune este definita ca o anume conditie antecedenta al carei raspuns predictibil este consecvent. n acest sens,MILLER si BROWN au aratat ca, cu ct un organism este mai aproape de un stimul (cautat sau evitat), cu att mai pronuntata este reactia la apropiere sau la evitare. Potrivit acesteia, ar nsemna ca tulburarea resimtita ar trebui sa fie mai mare cnd frustrarea are loc mai aproape de tinta dect atunci cnd are loc mai departe. Acest lucru ar trebui sa se reflecte n actiunea mai agresiva din apropierea tintei dect de la distanta. La rndul sau, ROSENZWEIG, analiznd sarcinile ndeplinite si nendeplinite de copii, a aratat ca acestia nregistreaza o mai mare tulburare atunci cnd sunt ntrerupti dintr-un joc, cnd se aflau aproape de rezolvare, dect atunci cnd se aflau mai departe de aceasta. Inhibarea actelor de agresivitate directa reprezinta o frustrare aditionala si este de asteptat ca aceasta frustrate: a) sa instige acte de agresivitate mpotriva agentului perceput ca fiind responsabil de indiferenta cu agresivitatea originala; b) indirect, sa mareasca instigarea la toate celelalte forme de agresivitate.

Asa stnd lucrurile cu ct este mai mare gradul de inhibitie specific unei forme directe de agresivitate, cu att mai probabila va fi aparitia unei forme de agresivitate mai putin directa. Astfel, daca toate actele de agresivitate ndreptate catre un obiect dat sunt mpiedicate, atunci va fi o tendinta mai mare de aparitie pentru alte acte de agresivitate, ndreptate spre alte obiecte dect cel considerat. n acest caz FREUD afirma ca agresivitatea este deplasata de la un obiect la altul. Daca prevenirea este specifica tipului de act agresiv, atunci va fi o tendinta sa apara alte forme de agresivitate. n acest caz, vorbim despre schimbarea de forma. Ct priveste deplasarea agresivitatii, se considera ca agresivitatea inhibata are o puternica tendinta spre deplasare. Aceste modificari se numesc sublimari. Cnd anticiparea pedepsei inhiba agresivitatea directa, pot apare schimbari nu numai n obiectul, dar si n forma agresivitatii. Comportamentul

agresiv se va generaliza la alte obiecte si, totodata, poate fi deplasat asupra altor obiecte daca este inhibat comportamentul asupra obiectului primar al agresivitatii. Cu totul speciala este si forma de agresivitate fata de sine. Cu privire la formele agresivitatii, alaturi de aceea deschisa, manifesta, se discuta si agresivitatea fantasmatica. n acest sens, LESSER arata ca gradul de corespondenta dintre comportamentul fantasmatic si cel care se exprima deschis este mai mare n cazul unora dintre impulsuri dect n cazul altora. Astfel, s-a sugerat ca motivele ncurajate cultural se refera la faptul ca " este necesar sa fii la fel de puternic n manifestarile deschise ca si n cele mascate " (W.M. LEPLEY), n vreme ce motivele descurajate din punct de vedere cultural arata o relatie slaba sau inconsistenta ntre forta fantasmei si exprimarea deschisa. LESSER si propune sa examineze consecintele ncurajarii si ale descurajarii agresivitatii de catre mama a copilului . Pe baza cercetarilor facute, el a dovedit ca relatia dintre agresivitatea fantasmatica si cea manifesta este influentata de practicile si atitudinile materne. La cei carora le sunt ncurajate comportamentele agresive, relatia dintre agresivitatea fantasmatica si cea deschisa este mai mare. Acele tendinte care vor fi interzise si sanctionate negativ vor fi mai bogate n exprimari fantasmatice si mai scazute n cele deschise. Aceasta asociere se bazeaza pe rolul compensator sau substitutiv al fantasmei acolo unde nu este permisa exprimarea directa. Pentru aparitia autopunitiei, agresivitatea ndreptata spre sine trebuie sa depaseasca un anumit grad de inhibitie si, de aceea, ea tinde sa apara numai daca anumite forme de expresie sunt si mai puternic inhibate. n conditiile n care cantitatea de inhibitie este constanta, tendinta autoagresiva este mai puternica n cazurile n care subiectul crede ca el mai degraba, dect un agent extern, este responsabil pentru frustrarea originala si cnd agresivitatea directa este limitata de sine mai degraba dect un agent extern. n acest sens, FREUD arata ca unele persoane melancolice se nvinovatesc pentru fapte produse de persoane iubite, acestea fiind sursa frustrarii. Astfel, se produce deplasarea catre sine a unei agresivitati directe, inhibate. Formele de expresie pot fi verbale, raniri fizice, simptome nevrotice de boala, iar forma cea mai dramatica este suicidul. n acest temei se deduc trei idei: 1) instigarea la autoagresare creste cnd sursa frustrarii este perceputa ca fiind subiectul nsusit dect ca fiind un agent extern. Aceasta deoarece frustrarea provoaca cea mai puternica instigare la agresivitate mpotriva agentului perceput ca fiind sursa frustrarii.

2) tendinta agresivitatii directe, inhibate, de a se ntoarce spre sine este mai mare cnd este inhibata de subiectul nsusi dect de un agent extern. Deci, cnd un act de agresiune sufera interferente, aceasta frustrare produce o alta frustrare care instiga la agresivitate mpotriva agentului de interferenta. 3) alte conditii fiind constante, autoagresivitatea este un tip de expresie relativ nepreferat si va aparea numai daca alte forme de expresie sunt nca si mai puternic inhibate. Autoagresarea raneste subiectul, aceasta genernd teama de pedeapsa dar si invers. La rndul sau, ROSENZWEIG clasifica contra-reactiile la frustrare n: a) extrapunitive - cnd agresivitatea este fatisa, ntoarsa mpotriva unui obiect extern; b) c) intrapunitive - cnd agresivitatea este orientata spre sine; impunitive - cnd vinovatul este tratat ntr-o maniera impersonala.

Expresia oricarui act de agresivitate este un catharsis care reduce instigarea la toate celelalte forme de agresivitate. Aparitia oricarui act de agresivitate reduce instigarea la agresiune si, potrivit psihanalizei, aceasta duce la catharsis. Aceasta ar nsemna ca atunci cnd un raspuns de agresivitate este exprimat, efectul sau cathartic ar trebui sa micsoreze instigarea altor raspunsuri agresive. n reducerea conflictului, un rol important l au diverse reactii. Desigur, tinta impulsului ostil este sa atace si sa ndeparteze stimulul direct care provoaca agresivitate. a) exprimarea ostilitatii se poate face catre o a treia parte - de exemplu, terapeutul, alt obiect sau alta persoana dect cea originala; b) exprimarea directa fata de instigator, fie n conditii nonpunitive;

c) efectul terapeutic al catharsis-ului n eliberarea tensiunilor agresive (WORCHEL). Prin urmare, frustrarea genereaza tendinte agresive care nu pot fi ndreptate direct mpotriva agentului real al frustrarii pentru ca acesta fie nu este vizibil, fie este capabil sa actioneze prin severe actiuni punitive. Atunci debuseul pentru energia agresiva blocata este gasit prin ndreptarea actului mpotriva unui alt obiect-tinta. Agresivitatea este astfel transferata, deplasata si chiar generalizata n anumite situatii, iar cel asupra caruia se ntoarce aprobiul agresatului se numeste "tap ispasitor" sau prejudiciu.

Exista anumite caracteristici ale obiectelor sau persoanelor care determinacomportamentul agresiv, acestea fiind considerate de subiectul n cauza ca frustrante: 1) daca persoana vizata este anticipata (si ct de puternic), ostilitatea generata de o frustrare se poate manifesta direct sau indirect; 2) individul intolerant sa considere ca este n siguranta cnd ataca un grup dat sau o persoana; 3) prezenta justificarii morale n a face acest lucru.

Teoria agresivitatea este o contra-reactie la frustrare a fost supusa unor ample analize critice n literatura psihologica de specialitate. Astfel, n conceptia lui EYSENCK teoria este circulata din moment ce frustrarea este definita n termenii agresivitatii si invers. Desigur, conduitele agresive se modifica ontogenetic, se nvata ntruct fiinta umana nu este determinata exclusiv, biologic. Problema frustrarii si agresivitatii are o istorie lunga si controversata n psihologie, ea fiind departe de a fi ncheiata.