Arhitectură civilă

Arhitectura civilă este cel mai bogat şi cel mai diversificat domeniu al artei arhitecturale. Foarte eterogenă
ca scop, destinaţie, funcţionalitate şi realizare plastică, arhitectura civilă cuprinde un domeniu foarte vast de
tipuri, genuri şi specii. Aici intră arhitectura cartierelor istorice, arhitectura ansamblurilor urbane, arhitectura
pieţelor şi a străzilor cu valoare istorică şi artistică. Tot aici intră şi arhitectura peisajeră, arhitectura palatelor,
conacurilor, curţilor şi vilelor boiereşti (atât urbane cât şi suburbane şi rurale), arhitectura edificiilor
administrative, socio-culturale, funcţionale, medico-curative, educaţionale, hoteliere şi funerare. În cadrul
arhitecturii edificiilor socio-culturale pot fi evidenţiate arhitectura muzeelor şi a caselor-muzeu, arhitectura
teatrelor şi cinematografelor, arhitectura bibliotecilor, a palatelor de cultură, a cluburilor etc.
Clădiri, cu destinaţie civilă, anterioare secolului XIX în Basarabia nu au rămas, dar se ştie, că în trecut ele
au existat. În vechile cronici şi în toponimia locală găsim multiple amintiri despre hanurile, băile, feredeiele,
prăvăliile, magaziile, birturile, palatele, conacurile, sălile de spectacole ş.a. din epocile anterioare secolului XIX.
Construcţiile rutiere de adăpostit, mas şi mesit din Moldova medievală, numite adesea "han", "ratoş" şi "făgădău"
erau pe larg răspândite în evul mediu, existenţa lor fiind confirmată şi de toponimia unor sate basarabene cum ar
fi satele Ratoş din fostele raioane Criuleni şi Teleneşti, satele Făgădău din fostele raioane Camenca şi Făleşti.
Ruinele Orheiului Vechi (a oraşului Şehr-al-Djeadid) mai păstrează vestigiile unor edificii de arhitectură
civilă tătărească, prezentă sub forma băilor-feredeie, a celor două caravan-seraiuri şi a construcţiilor rutiere,
destinate adăpostirii caravanelor şi animalelor de povară, specifice întregului Orient.
Unul dintre cele mai vechi hanuri basarabene s-a păstrat la Chişinău, pe strada Octavian Goga, nr.4. Acest
han, construit nu mai devreme de 1-a treime a secolului XIX, poartă încă caracteristicile tipologice ale unui plan
arhitectural şi volumetric, consolidat încă în sec. XVIII,cu mult înainte de construirea lui.
Răspândite în Moldova medievală erau şi băile obşteşti, numite uneori feredeie. Se ştie că la Curtea lui
Vasile Lupu, la Iaşi, în anii 30-40 ai sec. XVII a fost construită o baie din marmură, care prin splendoarea ei
încânta vizitatorii, inclusiv pe martorul ocular al acelor timpuri, celebrul Paul din Alep. Existau şi băi colective,
fapt atestat de denumirea străzii "Feredeelor" din Iaşi, - fosta capitală a Moldovei.
*Edificii cu menire socio-culturală
Pe teritoriul Republicii Moldova funcţionează diverse tipuri de edificii cu menire socio-culturală. Din
punct de vedere arhitectural cele mai interesante edificii socio-culturale au fost proiectate pentru a găzdui muzee,
teatre, cinematografe, biblioteci şi palate sindicale.
Primele muzee au apărut în Basarabia încă în secolul XIX: Muzeul Natalei Sicard din Vadul-lui-Vodă
(1876), Muzeul bisericesc de arheologie, Muzeul Pontului Scitic înfiinţat în 1880 de I. Suruceanu, ş.a. Primul
Muzeu Public Basarabean a fost Muzeul Zemstvei inaugurat la Chişinău abia în anul 1889. Iniţial acest muzeu
avea doar două secţii - cea agricolă şi cea de ştiinţe naturale. Clădirea pentru acest muzeu a fost construită în stil
pseudomauritan după proiectul lui N. Ţiganco între anii 1903-1905.
Zemstvele Basarabiei au înfiinţat muzee şi în alte localităţi. Al doilea muzeu public a fost înfiinţat în 1914
la Tighina sub denumirea de "Muzeu agricol şi de ştiinţe ale naturii". În aceeaşi perioadă se încearcă înfiinţarea în
Basarabia şi a unui muzeu cu profil istorico-arheologic. P.Gore propunea în calitate de local pentru acest muzeu
clădirea spitalului de pneumonie "Vasile Kalmuţki" din Chişinău, însă această iniţiativă aşa şi n-a fost realizată cu
succes. La sfârşitul sec.XIX - începutul sec. XX s-a încercat şi înfiinţarea unui Muzeu de istorie a Basarabiei - ca
mijloc de afirmare a ideii naţionale a populaţiei băştinaşe a guberniei, dar şi această iniţiativă a eşuat sub
presiunea autorităţilor ţariste. O activitate susţinută a desfăşurat în Basarabia Societatea istorico-arheologică
bisericească, care a inaugurat în anul 1906 Muzeul Eparhial din Chişinău cu trei secţii - numismatică, carte veche,
veşminte bisericeşti. Până la 1912 muzeul Eparhial se află la parterul Consistoriului duhovnicesc din Chişinău.
Anul 1912 a însemnat începutul unei noi etape în viaţa muzeului, el primind trei camere în noua casă eparhială
din Chişinău (cu părere de rău, distrusă în anii celui de al 2-lea Război Mondial).
Începutul sec.XIX marchează şi în istoria oraşului Soroca înfiinţarea Societăţii cercetătorilor ţinutului
nistrean şi a muzeului Societăţii. Acest muzeu a fost deschis în 1908 şi era situat în localul Zemstvei judeţene.
Patrimoniul acestui muzeu, ce avea pe atunci trei secţii (arheologie, geografie şi etnografie), a fost dezmembrat şi
parţial pierdut în anii primului Război Mondial şi ai Revoluţiei Ruse (1917-1918).
În pragul Marii Uniri din 1918 a Basarabiei cu Regatul Român, la Chişinău existau 2 muzee - cel al
Zemstvei şi cel Eparhial, la Tighina - Muzeul agricol şi de ştiinţe ale naturii, iar la Soroca - Muzeul Societăţii
cercetătorilor ţinutului nistrean.
După 1918, cel mai mare muzeu din Basarabia continuă să fie Muzeul Zemstvei, numit de noile autorităţi:
Muzeu Naţional de Istorie Naturală, iar din 1937, Muzeu Regional al Basarabiei. Muzeul din Tighina s-a
transformat în perioada interbelică într-un muzeu ambulant care avea drept sarcină principală propagarea
cunoştinţelor agricole în mediul rural.
 Politica culturală a guvernului român după 1918 a acordat o atenţie deosebită dezvoltării muzeografiei
etnografice. Profesorul P.Ştefănucă propaga ideea creării muzeelor săteşti şi considera că la baza muzeului
etnografic trebuie pusă secţia de etnografie a deja existentului Muzeu de Istorie Naturală din Chişinău. O dată cu
înfiinţarea în 1934 la Chişinău a institutului Social Român din Basarabia în incinta acestui institut se creează şi un
mic muzeu etnografic.
Muzee săteşti cu caracter etnografic au fost înfiinţate şi într-o serie de sate basarabeane, unde colaboratorii
institutului au efectuat cercetări. Tot în această perioadă apar şi primele muzee şcolare, înfiinţate în clădirile
liceelor, şcolilor normale şi a unor şcoli primare săteşti de către cadrele didactice.
Un loc foarte important în activitatea muzeografică basarabeană din perioada interbelică l-au jucat
muzeele bisericeşti. În afară de muzeul bisericesc de la casa eparhială din Chişinău existent încă din perioada
ţaristă, în deceniile 3 şi 4 a sec.XX mai sunt înfiinţate:
Muzeul Eparhial din Ismail în 1924 si Muzeul eparhiei Hotinului (1927) la Bălţi. Aceste muzee eparhiale
n-au beneficiat, însă de edificii speciale. Astfel Muzeul din Ismail era instalat în două camere din incinta clădirii
Episcopiei Cetatea Albă-Ismail, iar muzeul din Bălţi era adăpostit într-o singură cameră sub acoperişul Eparhiei
Hotinului.
Muzeul Eparhial din Chişinău a fost închis în a doua jumătate a anului 1940 de autorităţile sovietice, ce
ocupaseră Basarabia. El a fost redeschis pentru scurt timp la 1 noiembrie 1942, în cadrul expoziţiei "Dezrobirii"
odată cu revenirea la Chişinău a autorităţilor Române în anii războiului. Despre redeschiderea muzeelor eparhiale
din Ismail şi Bălţi nu sunt informaţii. Perioada interbelică este importantă pentru Basarabia şi în legătură cu
deschiderea a unor noi tipuri de muzee. Astfel, în anii 30 se pune în discuţie necesitatea deschiderii unor muzee
economice, iar în 1939, la Chişinău, după cel de al X-lea Salon de Arte, în baza a circa o sută de lucrări donate de
participanţii la salon, a nouă tablouri şi a trei sculpturi din bronz din colecţia Statului Român, este înfiinţată
Pinacoteca municipală. Ea a fost inaugurată la parterul Primăriei oraşului Chişinău, proiectată încă la începutul
sec. XX de A. Bernardazzi şi M. Elladi. În 1940 operele din această pinacotecă au stat la baza formării muzeului
de Arte Plastice a RSS Moldoveneşti, dar în anul 1941, patrimoniul acestui muzeu nou-format a fost încărcat în
două vagoane şi expediat la Harkov. Soarta de mai departe a acestui patrimoniu rămâne necunoscută până astăzi.
Tot în perioada interbelică la Cetatea Albă (astăzi Belgorod - Dnestrovski, Ucraina), a fost întemeiat
muzeul de antichităţi. Colectarea materialelor pentru acest muzeu s-a început încă în 1919, deşi deschiderea
oficială a avut loc abia în 1936, într-un local spaţios.
Crearea la Chişinău a unui muzeu istorico-arheologic, după cum o doreau intelectualii de aici, nu s-a reuşit
în perioada interbelică.
Începuturile muzeelor memoriale din Basarabia ţin tot de perioada interbelică. Astfel, ideea primului
muzeu de acest tip - muzeul memorial al marelui scriitor şi savant român basarabean B.P. Hasdeu din satul
Cristineşti, comuna Doljoc, judeţul Hotin, este lansată la 15 martie 1940, cu câteva luni înainte de ocuparea
Basarabiei şi a Bucovinei de Nord de trupele sovietice.
Începând cu toamna anului 1944, când trupele sovietice reintrară pe teritoriul Basarabiei, activitatea
muzeistică devine o parte componentă a politicii culturale şi a propagandei ideologice a statului sovietic. Sistemul
puternic centralizat de stat afectează şi muzeografia din recent înfiinţata RSSM.
În perioada postbelică a căpătat proporţii procesul de organizare a muzeelor memoriale dedicate revoluţiei,
puterii sovietice, comandanţilor militari, eroilor războiului civil, oamenilor de artă ruşi sau ucraineni ce au vizitat
Basarabia etc. Astfel sunt înfiinţate muzeul "G.Kotovski" la Chişinău (1946-1948) (ulterior muzeul "G.Kotovski
şi S.Lazo") cu filiale în or. Kotovsk - astăzi Hânceşti şi în s.Lazo (astăzi Piatra), Casa - muzeu "A.S.Puşkin" din
Chişinău (1948), Casa-muzeu a arhitectului A.V.Şciusev (1950), Muzeul tipografiei ilegale a gazetei leniniste
"Iskra" (1960), Muzeul de ateism ştiinţific (1978), Muzeul de Istorie a Partidului Comunist al Moldovei (1970),
Muzeul Prietenii Popoarelor (1979) ş.a. Unele din aceste muzee, cu expoziţii angajate din punct de vedere
ideologic, au fost închise după 1991,- an în care s-a destrămat URSS, iar Republica Moldova s-a declarat
independentă. Aceasta a fost soarta muzeului "G.Kotovski şi S.Lazo", a muzeul de Istorie a Partidului Comunist
al Moldovei, a muzeul Prietenii Popoarelor.
Alte muzee înfiinţate în perioada sovietică îşi continuă activitatea până în prezent. Astfel, Muzeul
Republican de literatură "Dimitrie Cantemir" înfiinţat în 1965 pe lângă Uniunea Scriitorilor din Republica
Moldova, s-a schimbat denumirea şi sub numele de Muzeu al literaturii române "M.Kogălniceanu" continuă să
activeze. Muzeul etnografic al meşteşugurilor populare din s.Ivancea (Orhei), înfiinţat în 1984 continuă să
activeze ca filială a Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală (fostul Muzeu al Zemstvei din Chişinău).
Muzeul Naţional de Arte Plastice a fost reînfiinţat după 1944 şi cuprinde actualmente mai mult de 20 de mii de
opere de artă, fondurile lui fiind găzduite în trei clădiri de importanţă arhitecturală incontestabilă - casele Herţa şi
Cligman şi clădirea fostului gimnaziu pentru fete înfiinţat de principesa Dadiani. Biserica Adormirea Maicii
Domnului din Căuşeni este de asemenea o filială a Muzeului Naţional de Arte Plastice din Chişinău.
 Muzeul de Arheologie şi Etnografie al Institutului de arheologie şi etnografie al Academiei de Ştiinţe a
Moldovei, înfiinţat în anul 1979, în locul fostului Muzeu de arheologie a Institutului de Istorie al A.Ş.M., îşi
continuă activitatea fiind situat în clădirea istorică proiectată la sf. sec XIX de A.Bernardazzi şi cunoscută sub
denumirea de Casa Ianuşevschi sau Casa Casso-Donici, după numele foştilor proprietari.
Actualul Muzeu Naţional de Istorie a Moldovei a fost înfiinţat în 1983 în baza unei părţi a fondurilor
Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală (pe atunci numit Muzeu de Studiere a Ţinutului Natal) şi a
fondurilor muzeului Gloriei militare. După 1991 la Muzeul Naţional de Istorie trec fondurile Muzeului
"G.Kotovski şi S.Lazo", a muzeului Prieteniei Popoarelor, a muzeului Partidului Comunist al Moldovei, a
Muzeului de ateism ştiinţific, ş.a. Clădirea actuală a Muzeului Naţional de Istorie este o clădire remarcabilă prin
istoria sa. Ea a fost construită de negustorul Bogaciov, în anii 30 ai sec.XIX. Din 1842 aici s-a aflat Gimnaziul
regional pentru băieţi nr.1, reconstruit în 1888 la insistenţa directorului liceului V.Soloviov de arhitectul
H.Lonschi. După seismul din 1977, această clădire avariată a fost reamplasată pe temelii noi, după un proiect de
restaurare a Combinatului specializat de restaurare din Chişinău şi a fost reproiectată pentru a găzdui colecţiile
Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei.
Muzeul de Istorie a oraşului Chişinău este amplasat în incinta Foişorului de apă din Chişinău, proiectat de
A.Bernardazzi.
În afara activităţilor muzeistice din Capitala Republicii Moldova, în anii 60-80 ai sec.XX au fost înfiinţate
şi o serie de muzee în satele şi centrele judeţene ale R. Moldova. Astfel, au fost înfiinţate galeriile de artă plastică
( Pinacotecile) din Tighina şi Bălţi, Muzeul ţinutului din Hînceşti în castelul de vânătoare a lui Manuc-Bei.
muzeul ţinutului din S. Tvardiţa (Cahul) (1964), muzeul de etnografie a populaţiei găgăuze din s.Beşalma
(unitatea teritorial-administrativă găgăuză), muzeul-municipal de istorie a oraşului Cahul (în clădirea fostei
judecătorii judeţene Cahul, unde a activat B.P. Hasdeu), Casele memoriale "Alexei Mateevici" din satele Căinari
(judeţul Tighina) şi Zaim (jud. Tighina), casa-muzeu a pianistului Anton Rubinştein în satul Ofatinţi, casa-muzeu
Olimpii Panov din or.Taraclia (jud.Cahul), casa-muzeu "Vasile Coroban" din s.Camenca, sala-muzeu "Petre
Ştefănucă" de la Ialoveni, casa "Petru Zadnipru" din s.Sauca (jud.Edineţ), casa "Igor Vieru" din s.Cernoleuca
(jud.Edineţ), casa "Constantin Stamati" din s.Ocniţa (jud. Edineţ). Continuă să activeze în calitate de muzee:
cetatea Soroca, casa-muzeu "A.S. Puşkin" cu filială în s.Dolna (Nisporeni), casa "E.Sârbu" din s.Rudi
(Donduşeni), casa-muzeu "A. Donici" din s.Donici (Orhei), muzeul de studiere a Ţinutului din or.Ungheni şi din
s.Horodişte (Călăraşi), muzeele -case comemorative a lui I. Secrieru din s. Abaclia (Barasabeasca) şi a lui N.
Gribov din s. Gribova (Drochia). În Transnistria continuă activitatea Galeria de tablouri, Casa-muzeu a savantului
N. Zelinschi, Muzeul Gloriei ostăşeşti, Muzeul gloriei de muncă a uzinei de maşini "S. Kirov", Muzeul statului
major al brigăzii de cavalerie "G.I. Kotovski" - situate toate la Tiraspol.
Conform datelor furnizate de E. Ploşniţă în cartea "Muzeul Basarabean în fluxul istoriei" (Chişinău, 1998)
actualmente în Republica Moldova sunt 73 de unităţi muzeale, dintre care 25 de muzee de studiere a ţinutului, 22
de istorie şi etnografie, 3 de etnografie şi 5 de arte plastice.
Teatre şi cinematografe
Forme teatrale arhaice la populaţia din bazinele râurilor Nistru şi Prut au existat din timpurile cele mai
vechi.
Ele erau influenţate de teatrul antic grec şi de arta amenajării sărbătorilor romane. În epoca feudală, au
existat jocuri populare cu idoli şi măşti, care îşi aveau originile în străvechile credinţe ale autohtonilor. În această
epocă nu exista o delimitare între teatrul popular şi cel profesional. Elementele dramatice şi carnavaleşti din
ritualurile agrare de tipul "Drăgaicei", "Caloianului", "Paparudelor", Pluguşorului", "Căluşarilor" erau preluate de
teatrul popular, de dansurile teatralizate, de jocurile cu măşti, de tipul "Ţurca", "Capra", "Cerbul", ş.a. descrise
încă de Dimitrie Cantemir la începutul sec.XVIII sau de tipul "Cucilor" descris de cărturarul Dosoftei încă în
sec.XVII.
Un anumit rol în constituirea teatrului popular din Moldova l-au jucat şi unele forme ale teatrului oriental,
pătruns în Basarabia prin filiera turcească şi greco-fanariotă.
Spectacolele de divertisment de la curtea domnitorilor Moldovei au apărut relativ târziu fiind prezentate
de "măscărici", "pehlivani", "soitari", "acrobaţi", alţi histrioni ambulanţi, pentru un cerc relativ restrâns de
spectatori. La acea etapă nu exista o deosebire bine pronunţată între formele teatrale propriu-zise şi formele
carnavaleşti ale artei populare sau elementul ludic al reprezentaţiei de circ. Evident că la acea etapă nu existau
nici clădiri amenajate special pentru a găzdui reprezentaţiile teatrale.
Pe la sfârşitul sec.XVIII - începutul sec.XIX la palatele domneşti şi la curţile boiereşti încep să pătrundă
elementele de cultură europeană profesionistă, teatrul de măscărici rămânând în sfera distracţiilor mulţimii din
târguri şi de la iarmaroace. Jocul popular cu păpuşi, preluat din arta profesionistă orientală, dar care se inspiră tot
mai des din teatrul cu "marionete" european sau din "teatrul cu umbre" este atât de popular la sfârşitul sec.XVIII -
începutul sec. XIX, încât pentru dânsul se scriu piese speciale (C.Conachi). Mulţi promotori ai culturii naţionale
printre care Matei Millo, Vasile Alecsandri, Ion Creangă apreciază foarte înalt acest joc cu păpuşi.
La cartierul general al cneazului Potiomkin, dislocat în anii 80-90 ai sec XVIII la Iaşi, sunt jucate primele
spectacole de teatru cult european.
La hotarul sec.XVIII-XIX Moldova este vizitată de trupe de artişti de teatru germani.
În timpul războiului ruso-turc din anii 1806 - 1812 la Iaşi timp de 3 ani activează o trupă de actori
dramatici ruşi, condusă de S.Kvasnevski şi de antreprenorul G.Magi, care a şi construit unul din primele localuri
teatrale din capitala de atunci a Moldovei. În această perioadă încep să fie traduse şi în limba română operele
dramatice a scriitorilor vest-europeni (Voltaire, P.Metastazio, Moliere, Alfieri, Florian ş.a.)
Iniţiativa întemeierii teatrului naţional îi revine lui Gheorghe Asachi, care a tradus şi a montat pastorala
"Mirtil şi Hloe" de Gesner şi Florian. Acest spectacol a fost prezentat la 27 decembrie 1816, la Iaşi, în casa
hatmanului Costache Ghica. Au urmat traducerile altor opere dramatice printre care şi "Alzira" lui Voltaire.
În 1834 este montată drama eroică "Dragoş, întâiul domn suveran al Moldovei" scrisă de Gh.Asachi, iar în
1835 piesa "Piatra teiului" în care a evoluat cu brio Matei Millo. Acelaşi Matei Millo încearcă să monteze
spectacole după propriile-i texte dramatice (vodevilul "Serbarea ostăşească"(1834), comediile satirice "Poetul
romantic" (1835) şi "Postelnicul Sandu Curcă" (1835).
În noiembrie 1836, Gh.Asachi, Şt.Catargi şi V.Alecsandri-tatăl înfiinţează la Iaşi "Conservatorul
filarmonic-dramatic", care devine nucleul viitorului teatru naţional permanent.
Primul teatru românesc permanent a fost inaugurat la 19 noiembrie 1840 la Iaşi cu spectacolul
"Farmazonul din Hârlău" de Vasile Alecsandri.
În Basarabia, ocupată de Rusia ţaristă încă la 1812, teatru românesc permanent n-a existat până în sec.
XX. Aici evoluau sporadic trupe teatrale poloneze, ruse, nemţeşti, italiene, franceze. La Chişinău, Bălţi, Soroca,
Orhei, Bender (Tighina), Ismail şi în alte localităţi în sec. XIX au evoluat cu turnee şi unele trupe profesioniste
din Moldova de peste Prut, conduse de M.Millo, T.Teodorini, M.Vasilescu, N.Luchian, P.Alexandrescu.
Edificii special amenajate pentru activitatea teatrală la începutul sec.XIX la Chişinău şi în alte târguri ale
nou înfiinţatei gubernii nu existau. Spectacolele teatrale din deceniile 2 şi 3 ale sec.XIX aveau loc la Chişinău, în
sala mare a casei vice-gubernatorului Basarabiei Crupenschi. Aici, în anul 1818 nobilimea basarabeană a
organizat balul festiv, prilejuit de semnarea de către Alexandru I, ţarul Rusiei a "statutului formării regiunii
Basarabia şi a declarării Chişinăului drept capitală gubernială". Se ştie exact că în anul 1820 în această sală
teatrală a Casei Crupenschi s-a jucat "Şcoala femeilor" de Moliere, spectacol, posibil, vizionat şi de marele poet
rus A.S.Puşkin, care se afla pe atunci la Chişinău. Tot în acest teatru au evoluat trupa germană a lui Kotzebu şi
trupa poloneză a lui Iosif Henzel. În anii 30 ai sec.XIX teatrul lui Crupenschi, care iniţial era prevăzut doar pentru
aproximativ 100 de locuri, a fost lărgit. A fost construită galeria, lărgit parterul, totalul de locuri fiind majorat la
150. Alt local teatral al anilor 40 ai sec.XIX a fost la Chişinău "Clubul englezesc", inaugurat în 1838. Dar el era
destinat numai dvorenimii basarabene, fiind închis pentru majoritatea populaţiei.
În aprilie 1846 la Chişinău soseşte de la Odesa trupa teatrală a prinţului
P.I. Gagarin, care încearcă să constituie la Chişinău un teatru permanent de limbă rusă. Acest teatru îşi
avea sediul în deja pomenita sală a lui Crupenschi, care a fost lărgită şi reconstruită.
Al doilea teatru inaugurat la Chişinău în 1852 a fost teatrul lui Sokolov. Sala acestui teatru dispunea de
130 de fotolii şi 45 de loje dispuse în două caturi.
În anii 1866-1868 la Chişinău îşi desfăşoară antreprizele Nikifor Ivanovici Novicov, care construieşte (în
1868) în Grădina publică municipală un teatru de vară de lemn, cu loje, amfiteatru etc. Dar acest teatru nu putea fi
considerat drept teatru staţionar, întrucât era inaccesibil în perioada rece a anului.
Din anul 1871, actorii teatrului lui Novikov arendează pentru spectacolele lor clădirea circului Sura de pe
"Piaţa Poliţiei" din Chişinău, dar în iulie 1872, din cauza dificultăţilor materiale trupa este nevoită să părăsească
capitala Basarabiei.
Din cele expuse mai sus reiese că în anii 70-90 ai sec.XIX construcţia unui edificiu teatral permanent
specializat nu s-a realizat. Principalele aşezăminte teatrale din a doua jumătate a sec.XIX erau teatrul privat a lui
V.Grossman, cu o clădire destul de mică şi neîncăpătoare şi, în anii 70 ai aceluiaşi secol, - circul lui V.Sura, iar în
anii 80- circul lui A.Fiurer. În anul 1874, în clădirea fostului circ Sura, reconstruită de arhitectul A.I. Bernardazzi,
a fost deschis teatrul orăşenesc, în care evoluau actorii trupei Novikov. Dar la 24 decembrie 1875 acest teatru a
ars până la temelie, în urma unui incendiu devastator. Teatrul lui Fiurer a fost şi el închis şi demolat din cauza
stării avariate în care se află în luna mai 1890.
La începutul anilor 90 ai sec.XIX spectacolele se jucau doar în clădirea teatrului lui Grossman, reconstruit
în 1890-1891, şi în edificiul Adunării Nobilimii din Chişinău. Tot la începutul anilor 90 ai sec.XIX pentru
reprezentările teatrale a fost reamenajată o sală festivă a şcolii de meserii "Alexandrovsk" din Chişinău.
 În anul 1896 Duma orăşenească din Chişinău a creat o comisie specială pentru elaborarea planului de
construcţie a unui teatru municipal permanent, deschis tuturor categoriilor de cetăţeni.
La 25 mai 1899 a avut loc ceremonia punerii primei pietre în construcţia acestui teatru-auditoriu, care era
situat la răscrucea actualelor străzi A.Puşkin şi A.Mateevici ( pe atunci - Sadovaia). În decembrie 1900 teatrul a
fost deschis şi a primit numele poetului rus A.S.Puşkin. Pe parcursul sezonului teatral 1900-1901 acest teatru a
fost dat în arendă antreprenorului V.L.Forcati, care venise la Chişinău cu o trupă de actori din oraşul Taganrog.
Cam în aceeaşi perioadă, în ianuarie 1901 îşi începe activitatea şi noul teatru privat al lui Oradovschi, cu
spectacolul "Furtuna" după piesa lui A. Ostrovski. Însă, în anul 1906, din cauza recesiunii şi crizei economice,
atât teatrul privat al lui Oradovski, cât şi teatrul-auditoriu "Puşkin", sunt închise din motive financiare. Singurul
edificiu cu menire teatrală ce continua să funcţioneze era teatrul de lângă Adunarea Nobilimii din Chişinău, unde
în primăvara anului 1907 s-a început stagiunea trupei din Harkov, condusă de Smirnov. Abia în 1909, în localul
fostului teatru a lui Oradovski, după reconstrucţie, începe să activeze teatrul privat al lui Fukelmann, care s-a
remarcat prin preţul scăzut al biletelor, dar şi prin calitatea proastă a spectacolelor montate.
În anii 1911-1912, pentru scurt timp este reanimat teatrul-auditoriu A.S.Puşkin, unde vine să joace o trupă
imperială din oraşul Helsingforgst (actualul Helsinki) condusă de antreprenorul V.S.Ghenbacev-Dolin, care
montează spectacole după piesele lui M.Gorki şi L.Andreev.
În pofida vizitelor în anii 1910-1913 la Chişinău a celebrei familii de actori şi baleruni Petitpas din Sanct-
Petersburg, viaţa teatrală din Chişinău rămâne neschimbată şi, prin excelenţă, destul de inertă. În anii Primului
Război Mondial, principalele spectacole pentru ostaşi şi pentru răniţi au loc în teatrul de pe lângă Adunarea
Nobilimii, unde evoluează trupa de actori de dramă rusă, condusă de regizorul principal al teatrului din Odessa
N.I.Sobolşcikov-Samarin, venit la Chişinău pentru scurt timp. După revoluţia din februarie 1917, acest teatru al
lui N.I. Sobolşcikov-Samarin îşi întrerupe temporar spectacolele, pentru a le continua din luna aprilie a aceluiaşi
an. În această perioadă de instabilitate, proprie anilor 1917-1918 când în oraş lipseau trupe de artişti dramatici
profesionişti, apăreau pentru moment, şi dispăreau fără urme diverse teatre private, care demonstrau farse,
vodeviluri, spectacole distractive etc. Era perioada în care tot mai des spectacolele teatrale erau eclipsate sau
subordonate demonstrării filmelor, cum este cazul teatrului lui Fukelmann. După Unirea în anul 1918 a Basarabiei
cu România, în anul 1920 este creat la Chişinău şi primul teatru românesc stabil din provincie - numit iniţial
Teatru Popular, dar reorganizat peste un an în Teatrul Naţional din Chişinău. Acest teatru românesc activa alături
de teatrele de limbă rusă deja constituite la Chişinău. El şi-a ales drept sediu localul fostei Adunări a Nobilimii (pe
locul actualului cinematograf "Patria"), care dispunea de o sală de spectacole cu peste 800 de locuri, camere
pentru repetiţii şi ateliere, cabine de machiaj etc., deşi trebuie de spus, că mobilierul era uzat iar clădirea nu fusese
reparată de mai mulţi ani.
În afara Adunării Nobilimii, în Chişinăul interbelic au mai funcţionat încă trei săli de spectacole. Este
vorba de sălile "Colosseum", "Orfeum" şi sala teatrului "Expres". Continuau să fie montate spectacole în limba
rusă la teatrul-auditoriu "Puşkin".
În timpul stagiunii Teatrului Naţional din 1926-1927 situaţia cu Sala Adunării Nobilimii s-a înrăutăţit.
Directorul Teatrului Ion Livescu este nevoit să ridice în faţa Primăriei Chişinăului problema evacuării din clădirea
Adunării Nobilimii a clubului-cazinou existent acolo. În anii 1928-1929 trupa Teatrului Naţional se vede nevoită
să joace în sala mare a teatrului "Expres".
În perioada postbelică construcţia edificiilor cu menire teatrală şi a cinematografelor, palatelor de cultură
şi a celor sindicale prinde amploare. În anii 1953-1954 este finisată construcţia clădirii actualului Teatru Naţional
"M.Eminescu" (pe atunci "A.S.Puşkin"), deşi, pentru a fi exacţi, trebuie să menţionăm faptul, că construcţia
edificiului iniţial a fost începută încă pînă la război, în anii 1933-1939.
În anul 1945, pe locul sălii "Odeon" este construit cinematograful "Biruinţa" (actualmente "Odeon"), care
va mai suporta trei reconstrucţii în anii 1965, 1982 şi la începutul anilor 90 ai sec.XX.
Arhitectul Voiţehovschi proiectează în anul 1952, pe locul clădirii Adunării Nobilimii cinematograful
"Patria", în anul 1957 cinematograful "40 de ani ai Comsomolului" (actualmente Teatrul "Eugen Ionesco"), în anii
1960-1962 Clădirea Filarmonicii Naţionale, iar în anul 1962 finalizează construcţia actualului cinematograf
"Dacia" din Soroca.
La Tiraspol arhitecţii G.Gotghelf, N.Petrov şi D.Kovalenko proiectează clădirea Teatrului de dramă şi
comedie ".M.Gorki", terminată în anul 1963. În anul 1965, la Chişinău după proiectul arhitectului L.Kurennoi
este construit cinematograful "Moscova", iar în 1966 este reconstruit capital, după proiectul lui R.Bekesevici,
localul teatrului dramatic rus "A.S.Puşkin" din capitală. În 1970 acelaşi arhitect R.Bekesevici proiectează
cinematograful "Columna" (iniţial "Iskra") din parcul chişinăuean Valea Trandafirilor. Clădirea actualului teatru
"Ginta Latină" a fost edificată după proiectul arhitectului B.Waisbein în anul 1975 şi era iniţial destinată "Casei
învăţământului politic". În anul 1976, după proiectul arhitectului V.Zaharov este înălţată clădirea cinematografului
"Flacăra", aflată actualmente în reconstrucţie. La Tiraspol, în anii 70 se construieşte primul cinematograf cu trei
săli "Tiras" (arhitect V.Sumişevski).
Cel mai important edificiu teatral construit în perioada postbelică este teatrul naţional de Operă şi Balet
("Opera naţională"), proiectat de arhitecţii A. Gorşkov şi L. Kurennoi, care a fost dat în exploatare în anul 1980.
Tot în această perioadă a avut loc şi reamenajarea în "Sală cu orgă" a clădirii fostei Băncii municipale (proiectate
încă la începutul secolului de inginerul Cekeruli-Kuş). O noutate absolută pentru Republica Moldova a fost
construcţia în 1981 a primei clădiri a Circului din Chişinău, după proiectul arhitecţilor S. Şoihet şi A.Kiricenco.
Această clădire, spre deosebire de circurile din perioada interbelică sau de circurile ambulante de după război, era
proiectată special pentru a servi unui circ staţionar, având o capacitate de peste 1900 de locuri.
Perioada postbelică este variată din punct de vedere a tipologiei edificiilor cu menire socio-culturală. Apar
case ale tehnicii, case şi palate ale culturii, cluburi din satele şi centrele raionale ale republicii ( exemple: Casa de
cultură din s. Chiţcani, judeţul Tighina, cunoscută datorită frescelor executate în interiorul ei de pictorii Ilie
Bogdesco şi Leonid Beliaiev). Apar diverse manejuri, stadioane şi alte construcţii destinate Sportului (Stadionul
central şi Stadionul "Dinamo", Clădirea manejului pentru atletică uşoară, Palatul Tenisului, Clădirea bazinului
pentru înot - toate la Chişinău).
Adesea este destul de greu a separa din punct de vedere tipologic arhitectura instituţiilor culturale de
arhitectura unor edificii oficiale numite "Palate" cum sunt: Palatul Naţional, Palatul Republicii, Palatul
Feroviarilor, Palatul Sindicatelor.
Proiectarea edificiilor socio-culturale destinate a găzdui arhivele, bibliotecile sau mediatecile este mai
puţin dezvoltată în Republica Moldova. Tradiţional, pentru arhive, biblioteci sau alte focare culturale erau
utilizate clădiri obişnuite, reamenajate şi doar parţial reconstruite în aceste scopuri. Totuşi Arhiva centrală a
Republicii Moldova şi Biblioteca Naţională (arhitect A. Ambarţumian) beneficiază de edificii construite după
planuri speciale.
*Edificii cu menire administrativă
În evul mediu pe teritoriul actualei Republici Moldova nu existau edificii administrative propriu zise.
Funcţiile administrative erau exercitate în palatele boiereşti şi domneşti, în unele încăperi special amenajate ale
cetăţilor sau ale mănăstirilor. Clădiri de tip administrativ încep să fie construite în Basarabia curând după
anexarea ei de către Imperiul Ţarist în anul 1812. Prima clădire a administraţiei guberniale, construită la Chişinău
în acea perioadă nu s-a păstrat, dar se ştie, că ea era amplasată vizavi de Piaţa Catedralei, având o arhitectură
tipică clasicului rus. Din clădirile administrative din sec. XIX conservate până astăzi, merită să fie menţionate
edificiul fostei cârmuiri a Zemstvei oraşului Soroca (construit în 1876), sediul fostei "Camere de control" din
Chişinău şi sediul fostei Dume orăşeneşti (actualmente Primăria municipiului Chişinău), construită în anii 1898 -
1901 după proiectul arhitectului M. Elladi, care a beneficiat şi de consultaţiile lui A.I.Bernardazzi.
Edificiul Dumei oraşului este realizat într-un stil ecletic, ce imită goticul florentin. El are un plan în formă
de careu cu o curte interioară, accesul de onoare fiind soluţionat prin peretele teşit de la colţul străzilor Vlaicu
Pârcălab şi Ştefan cel Mare. De asupra intrării se înalţă tradiţionalul balcon-tribună şi turnuleţul cu orologiu.
La începutul sec. XX, odată cu includerea Basarabiei în circuitul financiar al Imperiului Ţarist încep să fie
construite edificii bancare, burse şi case de economii. Cea mai impunătoare clădire de acest tip este Banca
orăşenească din Chişinău (actualmente "Sala cu orgă") realizată în stil neoclasic după proiectul arhitectului I.
Şeidevan şi sub conducerea inginerului M. Cekeruli-Kuş. Edificii bancare mai modeste erau înălţate şi în zonele
rurale ale guberniei Basarabia. Astfel, încă la 1901, în satul Cosăuţi a fost construită clădirea Societăţii de credite
(ulterior a funcţionat în perioada sovietică în calitate de casă de cultură). Tot în 1901 arhitectul Gasket junior
finalizează construcţia clădirii Camerei fiscale din Chişinău.
În perioada interbelică sunt reamenajate în scopuri administrative o serie de clădiri din perioada ţaristă.
Unor clădiri, construite iniţial cu două etaje li se adaugă etajul trei (cazul "Camerei fiscale" din Chişinău). În anii
treizeci, în spiritul arhitecturii neoromâneşti, este înălţat edificiul actualei Procuraturi a sectorului Centru din
Capitala Moldovei. Tot în această perioadă în acelaşi stil neoromânesc este construită clădirea pichetului de
grăniceri români din or. Soroca (actualmente - Direcţia navigaţiei fluviale de pe râul Nistru). La Tiraspol, în
Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, aflată în anii 20-30 în componenţa Uniunii Sovietice,
clădirile administrative sunt executate fie într-un stil constructivist, cum este cazul Băncii orăşăneşti, proiectate în
1930 de arhitectul N. Gulavski, fie într-un stil neoclasicist, dar de factură sovietică, ce va prefigura "empire-ul
stalinist" din anii postbelici (exemplu: "Casa Sovietelor" din Tiraspol, proiectată de arhitectul S. Vasiliev la
începutul anilor 50).
Primul deceniu şi jumătate, care a urmat celui de al 2-lea Război Mondial, în construcţiile edificiilor
administrative din RSSM se remarcă dezicerea totală de la stilurile modern, constructivist, funcţionalist sau
neoromânesc şi prin dominaţia totală a stilului eclectico-neoclasic, numit uneori "empire stalinist". Este perioada,
când în Chişinău, pe bd. Lenin (actualul Bd. Ştefan cel Mare) se construiesc principalele edificii administrative
ale oraşului: blocul administrativ a mai multor ministere proiectat de V. Voiţehovschi şi A. Borisov pe adresa
Ştefan cel Mare, nr.73, blocul administrativ al fostei clădiri a Sovnarhozului, proiectat de P.Ragulin (actualmente
Ministerul Industriei), blocul Ministerului de Interne, blocul Central al Academiei de Ştiinţe a Moldovei proiectat
de V.Mednec şi A. Vedenkin ş.a. La Bălţi în această perioadă este construită, după proiectul arhitectului I.
Şmurun, clădirea fostului sediu al Consiliului orăşenesc de deputaţi ai poporului (1958).
Anii 60 se remarcă în arhitectura Republicii Moldova prin apariţia unui stil mai auster şi mai funcţional în
arhitectura edificiilor administrative. Lupta cu aşa numitele "surplusuri" din arhitectura epocii staliniste s-a
manifestat în dezicerea aproape totală de la decoraţia exterioară a edificiilor construite în anii 60. Dispar
aplicaţiile în mozaic, porticurile şi balustradele decorative, ancadramentele figurative ale ferestrelor etc. În acelaşi
timp sunt utilizate pe larg noi modalităţi de construcţie: sistemul de blocuri monolite, carcasele de beton armat ş.a.
O mostră elocventă a acestei arhitecturi o prezintă Casa Guvernului Republicii Moldova, proiectată de arhitectul
S. Fridlin şi înălţată în anul 1964.
Tot atât de funcţionale par să fie Casa Sindicatelor din Chişinău, proiectată de arhitectorul V. Kudinov
(terminată în anul 1967), "Casa Presei" şi Clădirea Băncii Naţionale (ambele proiectate de B. Waisbein şi S.
Şoihet).
Anii 70 se remarcă în arhitectura Chişinăului prin revenirea la unele forme şi materiale tradiţionale în
arhitectură. Dacă în clădirea Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, proiectată înainte de anul 1975 de D.
Palatnic, se mai resimte influenţa stilului auster al epocii hruscioviste, atunci atât în clădirile actualului Parlament
al Republicii Moldova (pe atunci Clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist al RSSM) proiectată în anii
1976-1979 de A. Cerdanţev şi G. Bosenco, cât şi în clădirea Ministerului Justiţiei (iniţial Institutului de Istorie a
Partidului Comunist al Moldovei) proiectată în anul 1980 de A. Cerdanţev, se observă o întoarcere la decorul în
lemn tradiţional al acoperişului, la utilizarea pietrei de Cosăuţi în decorul faţadelor etc. În decoraţia edificiului
actualului Minister al Afacerilor Externe al Moldovei (Iniţial - Sediul Comitetului de Partid "Chişinău" al PC al
RSSM), proiectată de arhitectul G. Solominov la mijlocul anilor 70, un rol foarte important îl joacă intercalarea
cărămizii roşii şi a pietrei albe de cotileţ, - ceea ce crează ritmuri cromatice destul de originale.
Anii 80 în arhitectura Moldovei se remarcă prin construcţii de altitudine sporită, faţă de perioada
precedentă. În aceşti ani sunt înălţate "Casa Editurilor" din Chişinău după proiectul arhitecţilor V. Zaharov, L.
Gofman şi A. Jinkin (1980), Preşedinţia Republicii Moldova (după proiectul arhitecţilor Iu. Tumanian, A. Zalţman
şi V. Iavorski (1984-1987)) şi clădirea Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare a Republicii Moldova
(iniţial proiectată de S. Şoihet, V. Waisbein şi A.Cimîhov ca clădire a Sovietului Colhozurilor din RSSM la
mijlocul - sfârşitul anilor 80 ai sec. XX). Aceste trei clădiri, de înălţime considerabilă, dispuse pe aceeaşi parte a
bulevardului Ştefan cel Mare, împreună cu clădirea Moldtelecomului (arhitecţi A.Kireev, I. Dorofeev şi S. Muhin
- anii 80), situată mai la distanţă, dar tot pe aceeaşi parte a bulevardului, au imprimat o nouă siluetă actualului
centru al Chişinăului.
*Edificii funcţionale
Scopul edificiilor cu caracter funcţional este să asigure funcţionarea neîntreruptă a activităţilor umane în
localităţile urbane sau rurale. În cadrul categoriei de edificii funcţionale intră majoritatea edificiilor de arhitectură
care au fost proiectate în scopul dezvoltării infrastructurii urbane sau rurale. Aici pot fi nominalizate foişoarele de
foc şi de apă, magazinele şi supermarketurile, gările feroviate şi autogările, hotelurile şi motelurile, poştele şi
podurile, staţiile de telefonie şi parcurile de troleibuze etc. Într-un anumit sens şi clădirile cu destinaţie
administrativă sunt de asemenea edificii funcţionale, însă ele beneficiază în cadrul catalogului de un
compartiment separat. Edificiile funcţionale nu trebuie confundate cu edificiile ce ţin de "arhitectura industrială",
întrucât scopul lor este altul. Dacă obiectivele arhitecturii industriale ţin de asigurarea condiţiilor optime pentru
organizarea procesului de producţie a anumitor bunuri, atunci obiectivele arhitecturii edificiilor funcţionale ţin de
prestarea neîntreruptă de servicii populaţiei.
Cele mai vechi monumente de arhitectură funcţională de pe teritoriul actualei Republici Moldova sunt
podurile, hanurile şi poştele. În cadrul catalogului sunt prezentate câteva mostre a acestei arhitecturi, printre care
merită să menţionăm Podul peste râul Vilia din apropierea satului Teţcani, podul zis "turcesc" din apropierea
satului Călărăşeuca, poşta din strada Independenţei a oraşului Soroca şi clădirea fostului "han" din prima jumătate
a secolului al XIX-lea din acelaşi oraş.
Sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX se remarcă în arhitectura funcţională basarabeană prin
construirea mai multor foişoare de foc şi castele de apă. Astfel, la 1884 este înălţat castelul de apă a conacului
Rossetti - Roznovan din orăşelul Lipcani, la sfârşitul secolului XIX este terminat turnul de apă cu foişor de foc de
pe strada Livezilor (actualmente A. Mateevici) din Chişinău (arhitect A. Bernardazzi). În oraşul Tiraspol arhitectul
N. Malinovski construieşte în anul 1925 castelul de apă cu foişor de foc.
Gările feroviare sunt de asemenea un tip de construcţii care îşi are rădăcinile încă în secolul XIX. Prima
gară feroviară din Chişinău nu s-a păstrat. Avem însă exemple de pavilioane de pasageri la staţia de cale ferată
Ocniţa care datează de la sfârşitul secolului XIX (1892-1893). Gara feroviară din satul Sofia a fost construită la
începutul secolului XX. Gara feroviară de pasageri din Chişinău a fost construită după cel de al 2-lea Război
Mondial, în anul 1948, după proiectul arhitectului L. Ciuprin care a fost consultat şi de celebrul arhitect, originar
din Chişinău, A.V. Şciusev. Aerogara şi aeroportul oraşului Chişinău au fost proiectate de arhitectul A. Eksner în
anii 60 ai secolului XX, dar în conformitate cu cerinţele internaţionale au fost reconstruite şi reamenajate în
ultimul deceniu al secolului XX. Autogările din Chişinău, Bălţi şi Tighina sunt interesante prin panourile
decorative ce le înfrumuseţează interioarele, iar, în cazul Bălţilor şi faţadele exterioare. Poşta centrală a oraşului
Chişinău proiectată de arhitectul V. Mednec şi clădirea hotelului "Chişinău" proiectată de arhitectul R. Curţ sunt
tipice pentru arhitectura din RSSM din a doua jumătate a anilor 50 şi de la începutul anilor 60 ai secolului XX.
Clădirile hotelelor "Turist" (arhitect R. Bekesevici), "Codru" (arhitect V. Kudinov) şi "Naţional" (fostul hotel
"Inturist", arhitecţi V. Şalaghinov şi A. Gorbunţov) prin utilizarea blocurilor monolite din beton armat şi prin
lapidaritatea mijloacelor de expresie utilizate sunt tipice pentru arhitectura hotelieră din RSSM a anilor 70.
Hotelurile construite în anii 80 ("Cosmos", "Jolly Alon" - fostul hotel al CC al PCM) se remarcă prin gradul sporit
de comfort şi printr-o varietate mai mare a decorului exterior. Hotelurile particulare construite în anii 90 şi la
începutul mileniului trei la Chişinău şi în alte localităţi ale Republicii Moldova sunt de dimensiuni mai reduse
decât cele din perioada sovietică, dar dispun de interioare mai bogate, de decoraţii mai somptuoase, ce utilizează
noi materiale de construcţie şi amenajare.
Arhitectura magazinului "Unic" din Chişinău (arhitecţi M. Orlov, V. Lepski şi A. Varşaver) şi clădirea
"Moldtelecomului" (arhitecţi D. Kireev, I. Dorofeev şi S. Muhin) au modificat substanţial aspectul bulevardului
Ştefan cel Mare din capitala republicii. Criticate de unii istorici ai arhitecturii, susţinute de alţii, aceste clădiri,
împreună cu lărgirea substanţială a străzii Ismail au conferit o nouă ţinută sectorului Centru al municipiului.
*Edificii cu menire educaţională
Prima instituţie de învăţământ din Moldova feudală este considerat Colegiul slavo-greco-latin de pe lângă
biserica Trei Ierarhi din Iaşi, înfiinţat în perioada de domnie a lui Vasile Lupu (1634-1653) după modelul
Academiei Kievo - Movilene, fondate la 1632 de mitropolitul Petru Movilă. Limba română pătrunde în
învăţământul superior mai târziu, odată cu înfiinţarea la Iaşi a Academiei Mihăilene în 1835, pe timpul domniei
lui Mihail Sturza şi din iniţiativa lui Gheorghe Asachi. Aceste edificii de învăţământ superior şi mediu nu erau,
însă, amplasate în edificii construite special cu scopul de a găzdui instituţiile educaţionale.
Începând cu anul 1796 în majoritatea centrelor ţinutale ale Moldovei, inclusiv la Chişinău, apar şcoli
orăşeneşti cu predarea în limba română. Prima şcoală domnească apare la Chişinău în 1803, iar primele şcoli
lancasteriene încep să fie înfiinţate în Basarabia din 1824, deja după ocuparea ţinutului de Imperiul Ţarist. Astfel
de şcoli sunt deschise la Chişinău, Bălţi şi Ismail. Iniţial predarea avea loc şi aici în limba numită de autorităţi
moldovenească (română), dar începând cu anul 1828, în conformitate cu politica de rusificare promovată de
autorităţile ţariste, s-a trecut la studiul obligatoriu doar în limba rusă.
În anul 1830 este înfiinţată prima şcoală particulară de fete din Basarabia - Pensionul de Fete înfiinţat de
Ana Şafarevskaia, care în anul 1836 este completat de încă două pensioane de fete: aşa - numitele pensioane Maie
şi Rizo.
Din edificiile de învăţământ superior din Basarabia secolului XIX cele mai vechi par să fie Seminarul
Teologic din Chişinău, înfiinţat încă la 1813 de mitropolitul Gavriil Bănulescu - Bodoni şi reconstruit capital, în
stilul eclecticii "a la russe", în anii 1900-1902, şi Şcoala de Horticultură din Basarabia, care până în anii 60 ai
secolului XX s-a aflat pe strada Sarmizegetuza din capitala Moldovei, iar după aceea a fost transferată în orăşelul
Străşeni. De la începutul secolului XX, datează clădirile fostului orfelinat "Balş", proiectate de Vl. Ţiganco, şi a
fostului gimnaziu pentru fete din Soroca (în perioada interbelică liceul "Domniţa Ruxandra") proiectat de V. I.
Şmidt. În 1905, acelaşi Vl. Ţiganco proiectează şi construieşte clădirea fostului pension pentru fiii nobililor
basarabeni (actualmente una din clădirile Academiei de muzică, teatru şi arte plastice). În provincie, la începutul
secolului XX este dată în exploatare: şcoala feroviară din oraşul Ocniţa (1905); din prima treime a secolului XX
fac parte Gimnaziul din Lipcani, Şcoala primară din satul Cuhureştii de Sus, şcoala medie nr. 1 din Făleşti ş.a.
Datele statistice întocmite la începutul anilor 20 ai secolului trecut ne oferă următorul tablou: în cele peste
1824 de localităţi ale Basarabiei de după primul Război Mondial funcţionau 1747 de şcoli primare, iar în anul
1923/1924, numărul lor crescuse la 2041. Cele mai importante instituţii de învăţământ mediu din perioada
interbelică erau liceele, gimnaziile şi colegiile. Majoritatea lor erau concentrate la Chişinău. Astfel aici se aflau:
Liceul de băieţi nr. 1 "B.P. Hasdeu", Liceul de băieţi nr. 2 "M. Eminescu", liceul de băieţi nr. 3 "A. Donici", liceul
de băieţi nr. 4 "A. Russo", liceul de fete nr. 1 "Regina Maria", liceul de fete nr. 2 "Principesa Dadiani", liceul
eparhial de fete, liceul de fete "Jeanne d'Arc", liceul militar "Regele Ferdinand", liceul comercial, liceul industrial,
gimnaziul de băieţi, şcoala normală "Mihai Viteazu", şcoala de viticultură, colegiul de arte plastice, şcoala de
muzică, şcoala de contabilitate, seminarul teologic, şcoala de gospodărie urbană, şcoala de educatoare pentru
grădiniţele de copii ş.a. În preajma anului 1940, când Basarabia, în urma pactului Molotov - Ribbentrop a fost
ocupată de trupele sovietice, în ţinut numărul de şcoli era de 2155. Evident că nu toate şcolile şi liceele dispuneau
de clădiri proprii sau de edificii amenajate special în conformitate cu cerinţele procesului didactic. Cu toate
acestea unele exemple reuşite de instituţii de învăţământ planificate în scopuri educaţionale există şi în perioada
interbelică. Astfel, la Bălţi arhitectul E. R. Spirer proiectează în stil constructivist liceul pentru fete "Domniţa
Ileana". La Soroca liceul "A. D. Xenopol" după inundaţia devastatoare din 1932 a fost reproiectat şi reconstruit în
1936. Şcoala tehnică din Soroca, existentă încă din anii 1914-1916, în anii 30 este lărgită prin construirea unui
nou bloc de învăţământ cu 2 etaje. La Chişinău, majoritatea liceelor şi şcolilor sunt reamenajate sau replanificate
în conformitate cu necesităţile procesului educaţional.
Perioada de după cel de al 2-lea Război Mondial se remarcă prin numeroase construcţii de edificii cu
menire educaţională. În anii 50, predomină încă planificarea - tip, specifică instituţiilor şcolare sovietice din epoca
stalinistă. În decorul exterior al acestor edificii, în mod declarativ, sunt prezentate atributele "şcolare": cartea,
insignele "comsomoliste" etc. O mostră a arhitecturii acelor ani o prezintă clădirea fostei şcoli nr. 37 (actualmente
clădirea liceului român - englez "Mircea Eliade"). Cu totul alta este maniera de edificare a instituţiilor de
învăţământ de la sfârşitul anilor 60 şi de pe parcursul anilor 70 şi 80. Clădirea facultăţilor de fizică, chimie şi
matematică a Universităţii de Stat din Chişinău (arhitect I. Şmurun) se remarcă prin funcţionalitate, sobrietate şi
logică constructivă. Clădirea "nouă" a liceului "Gheorghe Asachi" din Chişinău (fosta şcoală nr. 1) proiectată de
arhitecţii S.Şoihet şi A. Kiricenko, se evidenţiază prin utilizarea blocurilor monolite din beton armat. Piatra de
calcar şi cărămida au fost combinate în cadrul construcţiei "Palatului pionerilor" din oraşul Tiraspol (arhitecţi: V.
Sumişevskii, V. Severinov şi A. Mitiunin). Piatră albă de Cosăuţi în combinaţie cu blocurile monolite decorate cu
mozaicuri a fost utilizată de arhitectul V. Zaharov în anul 1983 în cadrul proiectării noii clădiri a şcolii nr. 37 din
Chişinău.
Din edificiile proiectate în anii 80 în scopuri educaţionale se remarcă noile clădiri a Universităţii de Stat
din Chişinău şi a Universităţii Pedagogice "Ion Creangă". O reuşită a arhitecturii acelor ani o prezintă Facultatea
de Urbanistică şi Arhitectură a Universităţii Tehnice din Chişinău. În această clădire arhitectul V. Bessonov a
reuşit să îmbine armonios construcţiile din blocuri monolite de beton cu decoraţiile din piatră albă de Cosăuţi şi
din cărămidă roşie de pe faţade. Şcoala de Marină din oraşul Chişinău, proiectată în aceeaşi perioadă de arhitectul
V. Modârcă se remarcă prin integrarea panourilor de lemn în structura monolită a edificiului şi prin importanţa
acordată rustului din plăci de granit negru de la nivelul soclului.
Anii 90, din cauza crizei economice grave care a afectat Republica Moldova, s-au dovedit a fi mai puţin
fertili în ceea ce priveşte construcţia de imobile destinate învăţământului superior sau mediu. Cu toate acestea o
serie de instituţii de învăţământ private (liceul "Prometeu", Universitatea Liberă Internaţională din Moldova,
Facultatea de Arte Plastice a Universităţii Pedagogice "Ion Creangă" ş.a.) au reuşit să-şi edifice noi blocuri de
studii.
*Case de locuit
Palatele, locuinţele nobiliare, conacele, vilele urbane şi rurale ale aristocraţiei Ţării Moldovei sunt descrise
în documentele secolelor XVII-XVIII şi în consemnările călătorilor străini ce au vizitat aceste ţinuturi. Pe
teritoriul Moldovei din dreapta Prutului s-au păstrat multe case domneşti, palate şi conace datând din sec. XVII-
XVIII. În Basarabia şi Transnistria, - regiuni care formează astăzi Republica Moldova, - cele mai vechi reşedinţe
boiereşti sunt datate cu sfârşitul sec. XVIII - începutul sec. XIX. Monumentele locative, pe parcursul sec. XIX şi
la începutul sec.XX, au cunoscut o evoluţie rapidă, explicată, parţial, de dezvoltarea agriculturii în zonele rurale şi
a comerţului şi administraţiei în zonele urbane. Monumentele arhitecturale de acest tip prezintă un interes
deosebit pentru istoricii arhitecturii, întrucât în ele s-a reflectat cel mai bine influenţa diferitor orientări stilistice
succesive, prezente în sec. XIX pe teritoriul Basarabiei şi Transnistriei.
Tradiţiile naţionale autohtone, clasicismul şi neoclasicismul rus, stilul "empire", eclectismul de la sfârşitul
sec.XIX - începutul sec. XX şi-au lăsat amprenta inconfundabilă în arhitectura şi în decorul acestor edificii
locative.
Iniţial, cele mai vechi case boiereşti şi anexele lor gospodăreşti erau construite cu schelet din lemn împletit
cu nuiele, având aspecte comune cu casele ţărăneşti tradiţionale cu cerdacuri şi prispe, dar depăşindu-le ca
dimensiuni. Drept exemplu timpuriu de organizare a spaţiului locativ boieresc de la începutul sec. XIX serveşte
conacul moşierului Russo din satul Micăuţi (jud. Chişinău) - o casă scundă cu camerele dispuse în rând, prispă,
acoperiş în patru ape, dotată din punct de vedere decorativ doar cu o galerie cu coloane, amenajată de-a lungul
faţadei. Similar era în varianta sa iniţială din prima jumătate a sec. XIX şi conacul căminarului Zamfir Ralli,
reconstruit radical în anii 70 ai sec. XX de arhitectul Robert Curţ pentru a găzdui Casa-muzeu A.S. Puşkin din
actualul sat Dolna (jud. Chişinău).
Neoclasicismul în varianta-i proprie Imperiului Ţarist pătrunde în Basarabia începând cu anii 20 ai sec.
XIX. Unul din primele edificii realizate în spiritul stilului neoclasicist din Basarabia este conacul Ecaterinei
Rosetti-Roznovanu, întemeiat în anii 20 ai sec. XIX. În cadrul arhitecturii neoclasiciste erau deseori utilizate
porticurile cu coloane în stil ionic, doric sau (mai rar) corintic. Ca exemplu de utilizare a acestor ordine în
arhitectura rurală poate servi conacul boierului Celac (ulterior a aparţinut familiei Malischi) din satul Bahmut
(fostul r-n Călăraşi). Camerele de gală şi locative erau dispuse aici în anfiladă, iar încăperile de serviciu şi cele
auxiliare erau legate prin coridoare. Soluţii planimetrice similare putem găsi şi în reşedinţele nobiliare
neoclasiciste, de tipul conacului Iuşnevski din s. Hrustovaia (în apropiere de or. Camenca) sau de tipul conacului
boierului Străjescu din s. Văscăuţi (jud. Soroca).
Neoclasicismul din arhitectura conacelor boiereşti a avut şi unele particularităţi locale în Basarabia. Astfel,
în conacul familiei Cazimir din s. Cernoleuca (jud. Edineţ), camerele amplasate în jurul tindei erau completate de
o tradiţională galerie şi cerdac, iar coloanele ionice aveau proporţii improprii acestui ordin arhitectural. În conacul
familiei Leonardi din s. Cubolta (jud. Bălţi), constituit ca ansamblu în jurul anului 1835, arhitectura şi decorul
neoclasicist se îmbină organic cu mediul ambiant, format de un parc cu alei acoperite cu pietriş şi cu havuzuri
sculptate. Palatul contesei Trubeţkoi din orăşelul Camenca (Transnistria), construit în anii 30-40 ai sec. XIX, de
asemenea a fost conceput în stil clasicist ca o parte componentă a unui ansamblu peisajer mai vast, cu terase de
viţă de vie, crame şi beciuri, ce au aparţinut iniţial kneazului P.H. Witgenştain.
În jumătatea a doua a sec. XIX, în arhitectura vilelor rurale şi a conacelor basarabene pătrund şi alte
stiluri. Astfel, în conacul familiei Stremiadi din satul Sofrâncani (jud. Edineţ) faţadele sunt decorate în stil
neogotic. Neogoticul poate fi depistat în conacul lui V. Calmuţchi din satul Corjeuţi (jud. Edineţ) şi în conacul
familiei Cantacuzino din satul Poiana (jud. Edineţ). Apar compoziţii planimetrice calitativ noi şi procedee
decorative răspândite anterior în Europa Occidentală. Ele pot fi observate, spre exemplu, în conacul lui Ion
Hăsnaş din satul Sofia (jud. Bălţi), - conac unde a fost asigurat un foarte înalt grad de confort şi unde au fost
amplasate sobe de teracotă smălţuită cu decor ornamental. Raportate la conacul lui Hăsnaş, conacele lui
Manolachi Negruzzi din satul Târnova (jud. Edineţ) şi a lui Constantin Stamati din orăşelul Ocniţa (jud. Edineţ)
par să fie mai tradiţionale, tributare stilului neoclasicist.
Elemente ale stilului "empire turc" pot fi găsite în decorul "Casei Catargiu" din Chişinău, construite în
anul 1854 de arhitectul E. Gasket la colţul actualei străzi Columna şi actualului bulevard al Renaşterii.
"Casa Cheşco" de pe strada S. Lazo nr. 24 din Chişinău (construită la 1858) este cunoscută datorită
proprietarei Zamfira Cheşco, vizitată aici de nepoata ei Natalia Cheşco, viitoare regină a Serbiei. Elemente ale
stilului eclectic pseudo-renascentist putem găsi în "citadelele" decorative şi în "ferestrele lui Bramante" apărute
după 1888 la vila principesei Ghica-Comăneşti din Chişinău (str. 31 August, nr. 100) şi datorate reconstrucţiei de
către A. Bernardazzi a vechii clădiri neoclasice de la mijlocul sec. XIX.
O adevărată bijuterie a stilului eclectic basarabean o prezintă clădirea fostului Castel de vânătoare a lui
Manuc-Bei din Hânceşti (actualmente Muzeul de studiere a ţinutului) construit după proiectul lui A. Bernardazzi
în anii 80 ai sec. XIX la iniţiativa fiului magnatului armean Oganes. În cadrul acestui castel miniatural sunt
combinate într-un mod reuşit elemente ale stilurilor pseudogotic, mauritan şi renascentist francez. Cu mult mai
sobru şi mai laconic a fost construit palatul aceluiaşi Manuc-Bei tot din Hânceşti (cunoscut şi sub numele de palat
al prinţesei Dolgorukova). Aici predomină spiritul clasicist francez, unitatea stilistică fiind respectată cu mai
multă stricteţe decât în Castelul de vânătoare.
Cu mult mai modeste şi mai apropiate de arhitectura caselor ţărăneşti sunt Conacul familiei Lazo din satul
Piatra şi Conacul familiei Donici din satul cu acelaşi nume, ambele din judeţul Orhei.
Cele mai vechi case de locuit din capitala Republicii Moldova n-au rezistat până astăzi. Ele au suferit fie
din cauza seismelor şi a incendiilor, fie din cauza demolărilor.
Din cele mai cunoscute clădiri ale Chişinăului care nu s-au mai păstrat merită să menţionăm casa
comerciantului Gladilin şi casa lui Tudor Crupenschi, care au fost demolate în legătură cu reconstrucţia centrului
urban şi care erau situate mai la vale de actuala catedrală Naşterea Domnului din Chişinău (pe strada Columna,
fosta Frunze). Casa lui Gladilin era un imobil cu parter şi etaj, cu galerii etajate. A fost construită după principiile
stilului post-clasicist rus, cu modificări locale. Casa lui Crupenschi, era şi ea cu parter şi etaj, dar dispunea şi de o
sală de teatru, unde au evoluat primele trupe dramatice de actori-profesionişti, veniţi în Basarabia.
În general, trebuie să spunem, că fondul de bază arhitectural al oraşelor basarabene construit în sec. XIX
este prezentat de locuinţe cu un singur nivel. Acestea sunt construcţii perimetrale, întrerupte de porţile de acces în
curţile orăşenilor. Arhitectura faţadelor era determinată de variantele propuse de albumele "Faţade exemplare"
elaborate de arhitecţi din Sanct-Petersburg. Aceste variante de faţade erau obligatorii pentru construcţiile din
oraşele guberniale ale Imperiului Ţarist. Arhitecţii locali variau însă aceste faţade prin elemente de factură
naţională prezente în ornamentaţie, în cornişe, în ancadramentele ferestrelor, la intrările de onoare a edificiilor
construite. Multe clădiri de locuit din principalele oraşe ale guberniei Basarabia erau proiectate de arhitecţi
celebri, printre care lui A.I. Bernardazzi îi aparţine rolul şi aportul decisiv. Casa aristocratei Alexandra Casso (de
la intersecţia străzilor M. Eminescu şi V. Micle) - cunoscută şi sub denumirea de Casa Inglezi, - Casa Ianuşevschi-
Donici (de la intersecţia străzilor G. Bănulescu-Bodoni şi 31 August) unde actualmente se află Muzeul de
Arheologie şi Etnografie al AŞM şi Palatul Râşcanu-Derojinschi de pe strada Bucureşti (nr.62) sunt cele mai
cunoscute edificii cu caracter locativ, proiectate la Chişinău de vestitul arhitect. Toate aceste clădiri, de un
eclectism bine pronunţat în decoraţia faţadelor, denotă măiestria arhitectului, libertatea sintezei organice a
formelor arhitecturale preluate din diverse curente şi orientări stilistice replămădite în noi compoziţii arhitectonice
originale.
În arhitectura conacelor rurale de la sfârşitul sec. XIX - începutul sec. XX se observă de asemenea apariţia
unor înnoiri stilistice. Astfel, dacă conacul familiei Stroiescu din satul Brânzeni (jud. Edineţ) şi conacul boierului
I. Bogdan din satul Cuhureştii de Sus (jud. Soroca) sunt realizate într-o cheie tradiţională pentru sec. XIX, atunci
conacul familiei Leonardi-Buzni din Ciuciulea (jud. Bălţi) şi conacul boierului N. Ergiu din satul Năpadova (jud.
Soroca) poartă în unele detalii amprenta stilului "Art nouveau" (cunoscut în Rusia sub genericul de "Stil modern"
iar în România sub genericul de "Stilul anului 1900").
La începutul secolului XX la Chişinău activează încă doi arhitecţi de renume. Primul dintre ei este H.
Lonschi, care proiectează în stil baroc vienez celebra Casă Herţa, de pe bulevardul Ştefan cel Mare, nr.115 (unde
este situată astăzi una din clădirile Muzeului Naţional de Arte Plastice) şi care, în pofida stării ei precare de
conservare, rămâne drept unul din cele mai frumoase edificii din Chişinău. Al doilea, este tânărul Alexei V.
Şciusev, născut la Chişinău şi care îşi începe aici activitatea creatoare construind în stil oriental (sub impresia
călătoriei petrecute la Samarkand!) Casa Drogoev de pe str. A Bernardazzi, nr. 97. Tot lui Şciusev îi aparţine la
Chişinău edificiul vilei Carcevschi, iar la Cuhureştii de Sus (jud. Soroca) biserica Sf. Treime. În Casa Drogoev
Şciusev utilizează cu succes decoraţia din cărămizi cu smalţ albastru dispuse în frize late sub cornişă.
Stilul electic continuă să concureze cu stilul modern în arhitectura Chişinăului de la frontiera sec. XIX-
XX. Astfel, monumentele de arhitectură urbană de pe strada Lazo, nr.14, şi de pe strada Columna, 110 (aşa numită
Casă a Sofiei Andrianova), au faţade realizate, respectiv, în stil pseudo-gotic şi pseudo-renascentist, cu scoici
decorative în frontoanele faţadelor. Casa Cligman (de pe bd. Ştefan cel Mare, 113), modestă la exterior, este
cunoscută în special datorită interioarelor ei somptuoase cu excelente sobe de teracotă, parchete incrustate şi o
grădină de iarnă în stil pseudo-gotic, dispusă în curtea edificiului. Un anumit interes prezintă şi casa în care a
locuit celebra cântăreaţă Lidia Lipkovski de pe str. Şciusev, nr. 111, realizată în stil modern. Foarte apropiată de
decoraţia exterioară pseudo-gotică a menţionatei casei de pe str. Lazo, nr. 14, este şi casa de locuit de pe str. 31
August, nr. 15. Aici se simte mâna unuia şi aceluiaşi arhitect, cu părere de rău neidentificat până în prezent.
La sfârşitul sec. XIX - începutul sec. XX în Basarabia încep să fie construite imobile cu apartamente
destinate închirierii, cum sunt cele de pe bul. Cantemir, nr.70, şi de pe strada 31 August, nr. 139, din Chişinău.
Aceste edificii sunt construite de obicei în stilul "Art nouveau", având o structură spaţială determinată de
utilizarea raţională a terenului şi a spaţiului locativ. Clădirile sunt, de obicei, amplasate în formă de careu,
formând o curte interioară izolată. Faţadele principale, orientate spre stradă, au o plastică activă, cu reliefuri şi
ornamente cromatice, specifice acestui stil. Un rol important în aceste clădiri îl joacă şi feroneria uşilor, ferestrelor
şi grilajelor, executată la un înalt nivel profesionist.
Una din ultimele vile urbane, construite în Basarabia înainte de Primul Război Mondial a fost vila lui A.T.
Aleinikov de pe str. Decebal, nr.4, din or. Soroca, - vilă înălţată la 1912. Amplasată în mijlocul unei grădini
peisajere pe panta povârnişului înalt al terasei superioare a malului Nistrului, această vilă (din cauza reliefului) a
fost soluţionată în două niveluri - parter şi etaj, elementul arhitectural principal al întregului edificiu, rămânând
însă porticul intrării centrale, sprijinit pe două coloane din fontă, având balcon cu grilaj din fier forjat. În perioada
interbelică, la Chişinău, Bălţi, Tighina şi Soroca au fost construite foarte multe case individuale, vile urbane,
imobile cu apartamente de raport într-un stil specific, apropiat "Artei 1900" şi numit în mod curent "Stil
neoromânesc" sau "Stil modern românesc". În spiritul acestei orientări stilistice a lucrat la Chişinău arhitectul
Nicolae Mertz. Lui îi aparţin casa de locuit de pe str. Kogălniceanu, nr. 69, clădirea actualei galerii "Coral" de pe
str. M. Eminescu. Similare din punct de vedere stilistic sunt şi vilele urbane realizate de alţi arhitecţi şi dispuse pe
str. Sfatul Ţării (nr. 69), A.Bernardazzi (nr. 52), Vlaicu Pârcîlab (nr. 57), 31 August (nr. 95), A.Mateevici (nr. 119)
ş.a. Pentru toate aceste clădiri de stil neoromânesc sunt caracteristice compoziţii volumetrice cu o plastică activă,
evidenţiată de contrastul între zidăria masivă şi spaţiile libere - logii, terase, balcoane etc. Coloanele din lemn sau
piatră, utilizate în decorarea acestor edificii au detalii împrumutate din arhitectura tradiţional românească, în
special inspirate din edificiile epocii lui Constantin Brâncoveanu. Din acest motiv una din denumirile acestui stil
"neoromânesc" este "stilul pseudobrâncovenesc".
Cel mai impresionant imobil de stil "brâncovenesc interbelic" din Basarabia îl prezintă reşedinţa
arhiepiscopului de Hotin Visarion Puiu, înălţată la Bălţi între anii 1924-1932 după proiectul arhitecţilor
A.Gabrielescu şi N.Mihăilescu. Tot la Bălţi în perioada interbelică activează şi arhitectul Eti-Roza Spirer. După
proiectul ei este construită Casa cu apartamente de raport de pe str. Hotinului nr.26 (în stil constructivist) şi este
reamenajată clădirea "Casei Bodescu" transformată în anii 30 în Prefectura oraşului Bălţi (amplasată într-un
edificiul de la începutul sec. XX).
 Perioada postbelică se remarcă prin imobilele de locuit de mari dimensiuni construite în principalele oraşe
ale republicii. În anii 50 clădiri impunătoare cu parter, trei-patru etaje, logii, mozaicuri policrome, amplasând sute
de locuinţe, se construiesc la Chişinău. Tipice pentru această arhitectură sunt imobilul cu 128 de apartamente de
pe bd. Ştefan cel Mare, nr. 164 (construit după proiectul lui V.A. Voiţehovschi) şi imobilul din trei blocuri cu 4
etaje de pe acelaşi bulevard (nr. 128 - 130), construit în 1952 după proiectul lui G.Levental şi T. Andreeva. De
obicei aceste imobile locative ocupau întreg cartierul urban situat între două intersecţii stradale. În perioada
"dezgheţului hruşciovist" (sf. anilor 50 - înc. anilor 60) arhitecţii s-au dezis de la majoritatea elementelor
decorative ce înfrumuseţau casele de locuit. Numărul caselor cu apartamente a sporit considerabil, dar calitatea şi
originalitatea edificiilor au fost trecute drept secundare. Aceasta este perioada construcţiilor masive, "în serii",
după planuri-tip aprobate la Moscova.
Anii 70-80 au diversificat posibilităţile acestei arhitecturi "seriale". În locul cărămizii şi cotileţului au fost
introduse construcţiile monolite din beton-armat sau construcţiile din blocuri semifabricate, montate la faţa
locului. Toate aceste fenomene au diminuat acuitatea problemei locative din Republică, dar au îndepărtat cu mult
funcţionalitatea locuinţei de estetica şi de confortul specific edificiilor din perioada interbelică. Doar în anii 90,
odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, cu căderea regimului comunist şi cu apariţia unei pături mai înstărite a
populaţiei, s-a pus din nou problema înălţării vilelor urbane, a caselor particulare, cu mai multe etaje, a grădinilor
înconjurătoare, a decoraţiei policrome a faţadelor etc. Noţiunea de "palat" a suferit în perioada sovietică o
schimbare de sens: dintr-un edificiu fastuos cu menire locativă sau administrativă, aparţinând, de obicei, unei
familii nobiliare, în anii 60-80 ai sec. XX "palatul" devine de fapt un edificiu de menire socio-culturală, similar
teatrului, clubului sau cinematografului. Astfel apar "Palatele de cultură", "Palatele pionerilor", "Palatele
sindicale", etc. La Chişinău în anii 70-80 se înalţă "Palatul Naţional" şi "Palatul Republicii", "Palatul feroviarilor"
ş.a. arhitectura lor însă nu are nimic comun cu arhitectura vechilor palate sau conace basarabene.
Conacul familiei Lazo

1 2
Conacul familiei Lazo este construit în prima jumătate a secolului al XIX-lea în satul Piatra, judeţul Orhei.
În casă funcţionează o expoziţie dedicată familiei Lazo.
Conacul este amplasat în mijlocul unei grădini, cu orientare spre valea Răutului. Structura lui spaţială este
derivată da la casa populară. Tradiţională este distribuirea odăilor în jurul holului central, de unde are loc intrarea
directă în sufragerie, dormitoare şi în salon. Faţada principală, din cauza căderii reliefului, este ridicată pe un
soclu înalt şi umbrită de o galerie cu coloane şi cu o terasă în mijloc. Formele arhitecturii autohtone au fost
modificate sub influienţa clasicismului, dar se observă cu uşurinţă şi formele primare - prispa cu coloane şi
cerdacul, care aici au luat forma galeriei. În acest local a copilărit Serghei Lazo, erou al războiului civil din Rusia.
Conacul boierului I. Bogdan
Este construit începând cu a doua jumătate a sec. XIX, pe parcursul mai multor decenii. Conacul
reprezintă o variantă pitorească a eclecticismului, specifică arhitecturii de la frontiera secolelor XIX şi XX.
Situat în centrul satului ansamblul conacului este finisat pe parcursul a mai multor decenii de I. Bogdan şi
moştenitorii săi, care mai construiesc în sat moara (V. Bogdan), colegiul agricol, şcoala (1905), biserica "Sf.
Treime" (1913, A. Şciusev, la comanda E. Apostolopulo şi A. Pommer). Conacul reprezintă o variantă pitorească a
eclectismului. În aspectul exterior domină forme şi volume contrastante, marcate de liniile frînte ale ercherelor,
galeriilor şi a teraselor deschise. Planificarea arhitectonică este asimetrică. Accentul principal în construcţie îl
deţin faţadele de sud şi de nord, care, prin intermediul galeriilor şi teraselor, au ieşire spre parc.
 *Spitale şi clinici
Instituţiile curative apar pe teritoriul Basarabiei abia la începutul sec. XIX. Cel mai vechi spital din
Republica Moldova este considerat complexul spitalului orăşenesc din Chişinău, înfiinţat în 1813 ca spital militar,
dar care a funcţionat ulterior şi ca spital orăşenesc al zemstvei. El era amplasat pe Drumul Moscovei (actualul bd.
Ştefan cel Mare) colţ cu strada A. Lăpuşneanu şi includea şapte edificii. Există, ce-i drept, şi unele versiuni
conform cărora cel mai vechi spital din Chişinău ar fi "Spitalul evreiesc pentru nevoiaşi" situat în partea veche a
oraşului, în regiunea străzii Cauşanskaia (actualmente str. Columna). Pe planul Chişinăului din 1817 (aşa numitul
"Plan al lui Ozmidov" ) este evidenţiată o casă de piatră, unde, conform legendei, se afla iniţial acest "Spital
evreiesc", existent încă înainte de anul 1812 - an în care Basarabia a intrat în Imperiul Ţarist.
În anul 1834 la Chişinău a fost înfiinţată Societatea de caritate care întrunea spitalul orăşenesc, spitalul
evreiesc şi două aziluri pentru copii şi bătrâni.
Spitalul militar din Soroca a fost construit în anii 1838-1846 şi era amplasat pe strada actuală a
"Independenţei", numărul 64, având o arhitectură post-clasicistă.
De-a lungul faţadei de apus a acestui spital a fost amenajată o colonadă de ordin doric.
Pe parcursul celei de a doua jumătăţii a sec XIX organizarea ocrotirii sănătăţii în Gubernia Basarabia era
înfăptuită de organismele Zemstvei locale. Dar în finanţarea actelor de caritate a jucat un important rol şi biserica
ortodoxă, inclusiv mănăstirile, atât cele locale cât şi cele închinate Sfântului Munte Athos.
Fondarea complexelor curative specializate are loc la sfârşitul sec. XIX. Aceasta este perioada când sunt
instituite:
1. Spitalul de boli contagioase (ulterior, de boli infecţioase), care poartă astăzi numele
întemeietorului său - medicul Toma Ciorbă (1896) şi care include 10 blocuri construite după
proiectul arhitectului T.Ginger;
2. Spitalul judeţean din Soroca;
3. Ambulanţa militară cu 5 blocuri curative şi o casă de locuit, proiectate de inginerul Cekerul-
Kuş (1905).
4. Ambulatorul de boli de ochi al medicului Iulia Kveatkovskaia, construit în anii 1909-1914;
5. Spitalul pentru copii fondat de Sofia Antonovna Konstantinovici (în baza azilului de caritate
din 1843) şi amplasat pe strada Nemeţkaia (astăzi S. Lazo, nr. 7), la intersecţie cu stradela
Fântânilor.
6. Spitalul pneumonic Vasile Calmuţchi, construit probabil în 1887 pe actuala str. M.
Cogălniceanu colţ cu str. M. Cebotari.
Cel mai important complex de edificii sanitar - curative de la sfârşitul sec. XIX - începutul sec. XX îl
prezintă complexul Spitalului de Psihiatrie amplasat pe fosta moşie mănăstirească Costiujeni (azi orăşelul Codru
din municipiul Chişinău). Acest spital de psihiatrie a fost creat în conformitate cu ultimele recomandări ale
psihiatriei europene din acei ani. Structura ansamblului s-a format treptat, începând cu ultimul deceniu al sec.
XIX, comanditarii asigurând o continuitate de idei constructive şi funcţionale. Aspectul actual al spitalului este
datorat în mare parte arhitectului - şef al Chişinăului A.I.Bernardazzi, care, în calitate de antreprenor, construind
după propriile proiecte clădirile pensionului şi pavilioanelor spitalului, a înnobilat faţadele prin soluţii proprii
manierei sale, deoarece proiectele anterioare, elaborate de inginerul F.I.Ivanov, deveniseră deja moralmente
învechite la începutul sec. XX.
Din anul 1910 face parte şi construcţia clădirii Comunităţii Surorilor de caritate din Hârbovăţ, aflată la
intersecţia străzilor Vlaicu Pârcălab şi Veronica Micle din Chişinău. Clădirea acestei Comunităţi, proiectată în stil
eclectic încă în primul deceniu al sec. XX de arhitectul P. Asvadurov, a fost transformată după cel de al 2-lea
Război mondial în Direcţia Curativă Sanatorială nr. 4, ulterior în Clinica Sanatorială Republicană. Din acelaşi an
datează şi spitalul de lângă satul Stolniceni, judeţul Edineţ, ctitorit de familia Stroiescu. Acest spital a fost
conceput ca o grădină peisajeră, ce-i atribuie un caracter de unicat întregului ansamblu.
Dacă în 1890 la Chişinău erau doar 8 unităţi spitaliceşti, atunci în preajma Primului Război Mondial, în
anul 1913 erau deja 17 spitale ce puteau primi la tratament staţionar peste 660 de bolnavi. În perioada interbelică
are loc concentrarea şi centralizarea serviciilor de ocrotire a sănătăţii, ceea ce duce pe de o parte la micşorarea
numărului de instituţii curative, dar într-acelaşi timp la mărirea efectivului de medici şi asistenţi medicali şi la
sporirea totală a numărului de locuri rezervate pacienţilor. Din ultimul an al perioadei interbelice din Basarabia
datează Spitalul Clinic Central "Staţia Chişinău" (str. Gh.Caşu, 37), inaugurat la începutul anului 1940 în baza
Dispensarului Casei Muncii a Căilor Ferate Române a staţiei Chişinău.
Clădiri, specializate pentru farmacii, se construiau puţine atât în perioada ţaristă, cât şi în cea interbelică.
Aceasta se explică prin faptul adaptării necesităţilor farmaceutice a interioarelor edificiilor civile obişnuite. Cu
toate acestea, în unele sate şi oraşe basarabene s-au păstrat unele farmacii construite de zemstve sau de autorităţile
locale interbelice. Astfel, în satul Târnova s-a păstrat o construcţie utilitară, de la frontiera sec. XIX-XX,
amenajată pentru a servi drept "farmacie rurală".
La Soroca, în anul 1934 a fost construită o farmacie (pe str. Independenţei nr.69) care includea şi locuinţa
provizorului.
Perioada postbelică s-a remarcat prin înălţarea marii majorităţi e edificiilor sanatorial-curative actuale din
Republica Moldova.
În această perioadă creşte considerabil baza tehnico-materială a spitalelor din municipiul Chişinău şi din
alte oraşe ale republicii. În anii 50 - 60 sunt întemeiate:
1. Spitalul clinic municipal de urgenţă din Chişinău (str. T Ciorbă, nr.1) (anul 1945).
2. Spitalul clinic municipal nr. 2 (str. P. Rareş, 32) (anul 1950) ;
3. Spitalul orăşenesc pentru copii (de pe fosta str. G. Kotovski ), construit în anii 1955-1956 după
proiectul arhitectului I. Şmurun;
4. Spitalul feroviar din Chişinău (de pe str. Columna, nr.30), construit în anul 1954 după proiectul
lui D. Palatnic;
5. Spitalul clinic de traumatologie şi ortopedie (bd. Ştefan cel Mare, 190 şi pe str. Academiei),
construit în 1959;
6. Maternitatea de pe bulevardul Renaşterii construită la sfârşitul anilor 50 la Chişinău după
proiectul arhitectului A. Genrih;
Cele mai importante edificii sanitar-curative se construiesc însă în Republica Moldova în anii 70-80 ai sec.
XX. Acestea sunt:
1. Spitalul Republican pentru copii de pe str. Bucureşti din Chişinău, proiectat de arhitectul G.
Solominov (anul 1970);
2. Spitalul Clinic Republican din Chişinău, de pe str. N. Testemiţeanu (nr.29), proiectat de
arhitecţii V.Baklanov, P.Bezrodnîi şi S.Iahnenko (inaugurat în anul 1977);
3. Centrul Republican de ocrotire a sănătăţii mamei şi copilului din Chişinău, (str.Burebista),
proiectat de arhitectul D.Palatnic (în anii 1975-1980 şi inaugurat în anul 1983);
4. Blocul de tratament al Spitalului municipal din Bălţi, proiectat la sfârşitul anilor 70 - începutul
anilor 80 de arhitectul S. Andreuţă.
Construcţii sanitar-curative mai puţin importante au loc în ultimele trei decenii ale sec. XX în toate oraşele
şi centrele raionale ale republicii. În această perioadă ia amploare şi construcţia complexului balnearo-sanatorial
de la Cahul - localitate din sudul Moldovei, unde s-au descoperit izvoare cu ape minerale de valoare curativă
superioară.