Anda di halaman 1dari 14

Arhitectură civilă

Arhitectura civilă este cel mai bogat şi cel mai diversificat domeniu al artei arhitecturale. Foarte eterogenă ca scop, destinaţie, funcţionalitate şi realizare plastică, arhitectura civilă cuprinde un domeniu foarte vast de tipuri, genuri şi specii. Aici intră arhitectura cartierelor istorice, arhitectura ansamblurilor urbane, arhitectura pieţelor şi a străzilor cu valoare istorică şi artistică. Tot aici intră şi arhitectura peisajeră, arhitectura palatelor, conacurilor, curţilor şi vilelor boiereşti (atât urbane cât şi suburbane şi rurale), arhitectura edificiilor administrative, socio-culturale, funcţionale, medico-curative, educaţionale, hoteliere şi funerare. În cadrul arhitecturii edificiilor socio-culturale pot fi evidenţiate arhitectura muzeelor şi a caselor-muzeu, arhitectura teatrelor şi cinematografelor, arhitectura bibliotecilor, a palatelor de cultură, a cluburilor etc. Clădiri, cu destinaţie civilă, anterioare secolului XIX în Basarabia nu au rămas, dar se ştie, că în trecut ele au existat. În vechile cronici şi în toponimia locală găsim multiple amintiri despre hanurile, băile, feredeiele, prăvăliile, magaziile, birturile, palatele, conacurile, sălile de spectacole ş.a. din epocile anterioare secolului XIX. Construcţiile rutiere de adăpostit, mas şi mesit din Moldova medievală, numite adesea "han", "ratoş" şi "făgădău" erau pe larg răspândite în evul mediu, existenţa lor fiind confirmată şi de toponimia unor sate basarabene cum ar fi satele Ratoş din fostele raioane Criuleni şi Teleneşti, satele Făgădău din fostele raioane Camenca şi Făleşti. Ruinele Orheiului Vechi (a oraşului Şehr-al-Djeadid) mai păstrează vestigiile unor edificii de arhitectură civilă tătărească, prezentă sub forma băilor-feredeie, a celor două caravan-seraiuri şi a construcţiilor rutiere, destinate adăpostirii caravanelor şi animalelor de povară, specifice întregului Orient. Unul dintre cele mai vechi hanuri basarabene s-a păstrat la Chişinău, pe strada Octavian Goga, nr.4. Acest han, construit nu mai devreme de 1-a treime a secolului XIX, poartă încă caracteristicile tipologice ale unui plan arhitectural şi volumetric, consolidat încă în sec. XVIII,cu mult înainte de construirea lui. Răspândite în Moldova medievală erau şi băile obşteşti, numite uneori feredeie. Se ştie că la Curtea lui

Vasile Lupu, la Iaşi, în anii 30-40 ai sec. XVII a fost construită o baie din marmură, care prin splendoarea ei încânta vizitatorii, inclusiv pe martorul ocular al acelor timpuri, celebrul Paul din Alep. Existau şi băi colective, fapt atestat de denumirea străzii "Feredeelor" din Iaşi, - fosta capitală a Moldovei.

*E dificii cu menire socio-culturală

Pe teritoriul Republicii Moldova funcţionează diverse tipuri de edificii cu menire socio-culturală. Din punct de vedere arhitectural cele mai interesante edificii socio-culturale au fost proiectate pentru a găzdui muzee, teatre, cinematografe, biblioteci şi palate sindicale. Primele muzee au apărut în Basarabia încă în secolul XIX: Muzeul Natalei Sicard din Vadul-lui-Vodă (1876), Muzeul bisericesc de arheologie, Muzeul Pontului Scitic înfiinţat în 1880 de I. Suruceanu, ş.a. Primul Muzeu Public Basarabean a fost Muzeul Zemstvei inaugurat la Chişinău abia în anul 1889. Iniţial acest muzeu avea doar două secţii - cea agricolă şi cea de ştiinţe naturale. Clădirea pentru acest muzeu a fost construită în stil pseudomauritan după proiectul lui N. Ţiganco între anii 1903-1905. Zemstvele Basarabiei au înfiinţat muzee şi în alte localităţi. Al doilea muzeu public a fost înfiinţat în 1914 la Tighina sub denumirea de "Muzeu agricol şi de ştiinţe ale naturii". În aceeaşi perioadă se încearcă înfiinţarea în Basarabia şi a unui muzeu cu profil istorico-arheologic. P.Gore propunea în calitate de local pentru acest muzeu clădirea spitalului de pneumonie "Vasile Kalmuţki" din Chişinău, însă această iniţiativă aşa şi n-a fost realizată cu succes. La sfârşitul sec.XIX - începutul sec. XX s-a încercat şi înfiinţarea unui Muzeu de istorie a Basarabiei - ca mijloc de afirmare a ideii naţionale a populaţiei băştinaşe a guberniei, dar şi această iniţiativă a eşuat sub presiunea autorităţilor ţariste. O activitate susţinută a desfăşurat în Basarabia Societatea istorico-arheologică bisericească, care a inaugurat în anul 1906 Muzeul Eparhial din Chişinău cu trei secţii - numismatică, carte veche, veşminte bisericeşti. Până la 1912 muzeul Eparhial se află la parterul Consistoriului duhovnicesc din Chişinău. Anul 1912 a însemnat începutul unei noi etape în viaţa muzeului, el primind trei camere în noua casă eparhială din Chişinău (cu părere de rău, distrusă în anii celui de al 2-lea Război Mondial). Începutul sec.XIX marchează şi în istoria oraşului Soroca înfiinţarea Societăţii cercetătorilor ţinutului nistrean şi a muzeului Societăţii. Acest muzeu a fost deschis în 1908 şi era situat în localul Zemstvei judeţene. Patrimoniul acestui muzeu, ce avea pe atunci trei secţii (arheologie, geografie şi etnografie), a fost dezmembrat şi parţial pierdut în anii primului Război Mondial şi ai Revoluţiei Ruse (1917-1918). În pragul Marii Uniri din 1918 a Basarabiei cu Regatul Român, la Chişinău existau 2 muzee - cel al Zemstvei şi cel Eparhial, la Tighina - Muzeul agricol şi de ştiinţe ale naturii, iar la Soroca - Muzeul Societăţii cercetătorilor ţinutului nistrean. După 1918, cel mai mare muzeu din Basarabia continuă să fie Muzeul Zemstvei, numit de noile autorităţi:

Muzeu Naţional de Istorie Naturală, iar din 1937, Muzeu Regional al Basarabiei. Muzeul din Tighina s-a transformat în perioada interbelică într-un muzeu ambulant care avea drept sarcină principală propagarea cunoştinţelor agricole în mediul rural.

Politica culturală a guvernului român după 1918 a acordat o atenţie deosebită dezvoltării muzeografiei etnografice. Profesorul P.Ştefănucă propaga ideea creării muzeelor săteşti şi considera că la baza muzeului etnografic trebuie pusă secţia de etnografie a deja existentului Muzeu de Istorie Naturală din Chişinău. O dată cu înfiinţarea în 1934 la Chişinău a institutului Social Român din Basarabia în incinta acestui institut se creează şi un mic muzeu etnografic. Muzee săteşti cu caracter etnografic au fost înfiinţate şi într-o serie de sate basarabeane, unde colaboratorii institutului au efectuat cercetări. Tot în această perioadă apar şi primele muzee şcolare, înfiinţate în clădirile liceelor, şcolilor normale şi a unor şcoli primare săteşti de către cadrele didactice. Un loc foarte important în activitatea muzeografică basarabeană din perioada interbelică l-au jucat muzeele bisericeşti. În afară de muzeul bisericesc de la casa eparhială din Chişinău existent încă din perioada ţaristă, în deceniile 3 şi 4 a sec.XX mai sunt înfiinţate:

Muzeul Eparhial din Ismail în 1924 si Muzeul eparhiei Hotinului (1927) la Bălţi. Aceste muzee eparhiale n-au beneficiat, însă de edificii speciale. Astfel Muzeul din Ismail era instalat în două camere din incinta clădirii Episcopiei Cetatea Albă-Ismail, iar muzeul din Bălţi era adăpostit într-o singură cameră sub acoperişul Eparhiei Hotinului. Muzeul Eparhial din Chişinău a fost închis în a doua jumătate a anului 1940 de autorităţile sovietice, ce ocupaseră Basarabia. El a fost redeschis pentru scurt timp la 1 noiembrie 1942, în cadrul expoziţiei "Dezrobirii" odată cu revenirea la Chişinău a autorităţilor Române în anii războiului. Despre redeschiderea muzeelor eparhiale din Ismail şi Bălţi nu sunt informaţii. Perioada interbelică este importantă pentru Basarabia şi în legătură cu deschiderea a unor noi tipuri de muzee. Astfel, în anii 30 se pune în discuţie necesitatea deschiderii unor muzee economice, iar în 1939, la Chişinău, după cel de al X-lea Salon de Arte, în baza a circa o sută de lucrări donate de participanţii la salon, a nouă tablouri şi a trei sculpturi din bronz din colecţia Statului Român, este înfiinţată Pinacoteca municipală. Ea a fost inaugurată la parterul Primăriei oraşului Chişinău, proiectată încă la începutul sec. XX de A. Bernardazzi şi M. Elladi. În 1940 operele din această pinacotecă au stat la baza formării muzeului de Arte Plastice a RSS Moldoveneşti, dar în anul 1941, patrimoniul acestui muzeu nou-format a fost încărcat în două vagoane şi expediat la Harkov. Soarta de mai departe a acestui patrimoniu rămâne necunoscută până astăzi. Tot în perioada interbelică la Cetatea Albă (astăzi Belgorod - Dnestrovski, Ucraina), a fost întemeiat muzeul de antichităţi. Colectarea materialelor pentru acest muzeu s-a început încă în 1919, deşi deschiderea oficială a avut loc abia în 1936, într-un local spaţios. Crearea la Chişinău a unui muzeu istorico-arheologic, după cum o doreau intelectualii de aici, nu s-a reuşit în perioada interbelică. Începuturile muzeelor memoriale din Basarabia ţin tot de perioada interbelică. Astfel, ideea primului muzeu de acest tip - muzeul memorial al marelui scriitor şi savant român basarabean B.P. Hasdeu din satul Cristineşti, comuna Doljoc, judeţul Hotin, este lansată la 15 martie 1940, cu câteva luni înainte de ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord de trupele sovietice. Începând cu toamna anului 1944, când trupele sovietice reintrară pe teritoriul Basarabiei, activitatea muzeistică devine o parte componentă a politicii culturale şi a propagandei ideologice a statului sovietic. Sistemul puternic centralizat de stat afectează şi muzeografia din recent înfiinţata RSSM. În perioada postbelică a căpătat proporţii procesul de organizare a muzeelor memoriale dedicate revoluţiei, puterii sovietice, comandanţilor militari, eroilor războiului civil, oamenilor de artă ruşi sau ucraineni ce au vizitat Basarabia etc. Astfel sunt înfiinţate muzeul "G.Kotovski" la Chişinău (1946-1948) (ulterior muzeul "G.Kotovski şi S.Lazo") cu filiale în or. Kotovsk - astăzi Hânceşti şi în s.Lazo (astăzi Piatra), Casa - muzeu "A.S.Puşkin" din Chişinău (1948), Casa-muzeu a arhitectului A.V.Şciusev (1950), Muzeul tipografiei ilegale a gazetei leniniste "Iskra" (1960), Muzeul de ateism ştiinţific (1978), Muzeul de Istorie a Partidului Comunist al Moldovei (1970), Muzeul Prietenii Popoarelor (1979) ş.a. Unele din aceste muzee, cu expoziţii angajate din punct de vedere ideologic, au fost închise după 1991,- an în care s-a destrămat URSS, iar Republica Moldova s-a declarat independentă. Aceasta a fost soarta muzeului "G.Kotovski şi S.Lazo", a muzeul de Istorie a Partidului Comunist al Moldovei, a muzeul Prietenii Popoarelor. Alte muzee înfiinţate în perioada sovietică îşi continuă activitatea până în prezent. Astfel, Muzeul Republican de literatură "Dimitrie Cantemir" înfiinţat în 1965 pe lângă Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, s-a schimbat denumirea şi sub numele de Muzeu al literaturii române "M.Kogălniceanu" continuă să activeze. Muzeul etnografic al meşteşugurilor populare din s.Ivancea (Orhei), înfiinţat în 1984 continuă să activeze ca filială a Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală (fostul Muzeu al Zemstvei din Chişinău). Muzeul Naţional de Arte Plastice a fost reînfiinţat după 1944 şi cuprinde actualmente mai mult de 20 de mii de opere de artă, fondurile lui fiind găzduite în trei clădiri de importanţă arhitecturală incontestabilă - casele Herţa şi Cligman şi clădirea fostului gimnaziu pentru fete înfiinţat de principesa Dadiani. Biserica Adormirea Maicii Domnului din Căuşeni este de asemenea o filială a Muzeului Naţional de Arte Plastice din Chişinău.

Muzeul de Arheologie şi Etnografie al Institutului de arheologie şi etnografie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, înfiinţat în anul 1979, în locul fostului Muzeu de arheologie a Institutului de Istorie al A.Ş.M., îşi continuă activitatea fiind situat în clădirea istorică proiectată la sf. sec XIX de A.Bernardazzi şi cunoscută sub denumirea de Casa Ianuşevschi sau Casa Casso-Donici, după numele foştilor proprietari. Actualul Muzeu Naţional de Istorie a Moldovei a fost înfiinţat în 1983 în baza unei părţi a fondurilor Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală (pe atunci numit Muzeu de Studiere a Ţinutului Natal) şi a fondurilor muzeului Gloriei militare. După 1991 la Muzeul Naţional de Istorie trec fondurile Muzeului "G.Kotovski şi S.Lazo", a muzeului Prieteniei Popoarelor, a muzeului Partidului Comunist al Moldovei, a Muzeului de ateism ştiinţific, ş.a. Clădirea actuală a Muzeului Naţional de Istorie este o clădire remarcabilă prin istoria sa. Ea a fost construită de negustorul Bogaciov, în anii 30 ai sec.XIX. Din 1842 aici s-a aflat Gimnaziul regional pentru băieţi nr.1, reconstruit în 1888 la insistenţa directorului liceului V.Soloviov de arhitectul H.Lonschi. După seismul din 1977, această clădire avariată a fost reamplasată pe temelii noi, după un proiect de restaurare a Combinatului specializat de restaurare din Chişinău şi a fost reproiectată pentru a găzdui colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei.

Muzeul de Istorie a oraşului Chişinău este amplasat în incinta Foişorului de apă din Chişinău, proiectat de A.Bernardazzi. În afara activităţilor muzeistice din Capitala Republicii Moldova, în anii 60-80 ai sec.XX au fost înfiinţate şi o serie de muzee în satele şi centrele judeţene ale R. Moldova. Astfel, au fost înfiinţate galeriile de artă plastică ( Pinacotecile) din Tighina şi Bălţi, Muzeul ţinutului din Hînceşti în castelul de vânătoare a lui Manuc-Bei. muzeul ţinutului din S. Tvardiţa (Cahul) (1964), muzeul de etnografie a populaţiei găgăuze din s.Beşalma (unitatea teritorial-administrativă găgăuză), muzeul-municipal de istorie a oraşului Cahul (în clădirea fostei judecătorii judeţene Cahul, unde a activat B.P. Hasdeu), Casele memoriale "Alexei Mateevici" din satele Căinari (judeţul Tighina) şi Zaim (jud. Tighina), casa-muzeu a pianistului Anton Rubinştein în satul Ofatinţi, casa-muzeu Olimpii Panov din or.Taraclia (jud.Cahul), casa-muzeu "Vasile Coroban" din s.Camenca, sala-muzeu "Petre Ştefănucă" de la Ialoveni, casa "Petru Zadnipru" din s.Sauca (jud.Edineţ), casa "Igor Vieru" din s.Cernoleuca (jud.Edineţ), casa "Constantin Stamati" din s.Ocniţa (jud. Edineţ). Continuă să activeze în calitate de muzee:

cetatea Soroca, casa-muzeu "A.S. Puşkin" cu filială în s.Dolna (Nisporeni), casa "E.Sârbu" din s.Rudi (Donduşeni), casa-muzeu "A. Donici" din s.Donici (Orhei), muzeul de studiere a Ţinutului din or.Ungheni şi din s.Horodişte (Călăraşi), muzeele -case comemorative a lui I. Secrieru din s. Abaclia (Barasabeasca) şi a lui N. Gribov din s. Gribova (Drochia). În Transnistria continuă activitatea Galeria de tablouri, Casa-muzeu a savantului N. Zelinschi, Muzeul Gloriei ostăşeşti, Muzeul gloriei de muncă a uzinei de maşini "S. Kirov", Muzeul statului major al brigăzii de cavalerie "G.I. Kotovski" - situate toate la Tiraspol. Conform datelor furnizate de E. Ploşniţă în cartea "Muzeul Basarabean în fluxul istoriei" (Chişinău, 1998) actualmente în Republica Moldova sunt 73 de unităţi muzeale, dintre care 25 de muzee de studiere a ţinutului, 22 de istorie şi etnografie, 3 de etnografie şi 5 de arte plastice.

Teatre şi cinematografe

Forme teatrale arhaice la populaţia din bazinele râurilor Nistru şi Prut au existat din timpurile cele mai

vechi.

Ele erau influenţate de teatrul antic grec şi de arta amenajării sărbătorilor romane. În epoca feudală, au existat jocuri populare cu idoli şi măşti, care îşi aveau originile în străvechile credinţe ale autohtonilor. În această epocă nu exista o delimitare între teatrul popular şi cel profesional. Elementele dramatice şi carnavaleşti din ritualurile agrare de tipul "Drăgaicei", "Caloianului", "Paparudelor", Pluguşorului", "Căluşarilor" erau preluate de teatrul popular, de dansurile teatralizate, de jocurile cu măşti, de tipul "Ţurca", "Capra", "Cerbul", ş.a. descrise încă de Dimitrie Cantemir la începutul sec.XVIII sau de tipul "Cucilor" descris de cărturarul Dosoftei încă în sec.XVII. Un anumit rol în constituirea teatrului popular din Moldova l-au jucat şi unele forme ale teatrului oriental, pătruns în Basarabia prin filiera turcească şi greco-fanariotă. Spectacolele de divertisment de la curtea domnitorilor Moldovei au apărut relativ târziu fiind prezentate de "măscărici", "pehlivani", "soitari", "acrobaţi", alţi histrioni ambulanţi, pentru un cerc relativ restrâns de spectatori. La acea etapă nu exista o deosebire bine pronunţată între formele teatrale propriu-zise şi formele carnavaleşti ale artei populare sau elementul ludic al reprezentaţiei de circ. Evident că la acea etapă nu existau nici clădiri amenajate special pentru a găzdui reprezentaţiile teatrale. Pe la sfârşitul sec.XVIII - începutul sec.XIX la palatele domneşti şi la curţile boiereşti încep să pătrundă elementele de cultură europeană profesionistă, teatrul de măscărici rămânând în sfera distracţiilor mulţimii din târguri şi de la iarmaroace. Jocul popular cu păpuşi, preluat din arta profesionistă orientală, dar care se inspiră tot mai des din teatrul cu "marionete" european sau din "teatrul cu umbre" este atât de popular la sfârşitul sec.XVIII -

începutul sec. XIX, încât pentru dânsul se scriu piese speciale (C.Conachi). Mulţi promotori ai culturii naţionale printre care Matei Millo, Vasile Alecsandri, Ion Creangă apreciază foarte înalt acest joc cu păpuşi. La cartierul general al cneazului Potiomkin, dislocat în anii 80-90 ai sec XVIII la Iaşi, sunt jucate primele spectacole de teatru cult european. La hotarul sec.XVIII-XIX Moldova este vizitată de trupe de artişti de teatru germani. În timpul războiului ruso-turc din anii 1806 - 1812 la Iaşi timp de 3 ani activează o trupă de actori dramatici ruşi, condusă de S.Kvasnevski şi de antreprenorul G.Magi, care a şi construit unul din primele localuri teatrale din capitala de atunci a Moldovei. În această perioadă încep să fie traduse şi în limba română operele dramatice a scriitorilor vest-europeni (Voltaire, P.Metastazio, Moliere, Alfieri, Florian ş.a.) Iniţiativa întemeierii teatrului naţional îi revine lui Gheorghe Asachi, care a tradus şi a montat pastorala "Mirtil şi Hloe" de Gesner şi Florian. Acest spectacol a fost prezentat la 27 decembrie 1816, la Iaşi, în casa hatmanului Costache Ghica. Au urmat traducerile altor opere dramatice printre care şi "Alzira" lui Voltaire. În 1834 este montată drama eroică "Dragoş, întâiul domn suveran al Moldovei" scrisă de Gh.Asachi, iar în 1835 piesa "Piatra teiului" în care a evoluat cu brio Matei Millo. Acelaşi Matei Millo încearcă să monteze spectacole după propriile-i texte dramatice (vodevilul "Serbarea ostăşească"(1834), comediile satirice "Poetul romantic" (1835) şi "Postelnicul Sandu Curcă" (1835). În noiembrie 1836, Gh.Asachi, Şt.Catargi şi V.Alecsandri-tatăl înfiinţează la Iaşi "Conservatorul filarmonic-dramatic", care devine nucleul viitorului teatru naţional permanent. Primul teatru românesc permanent a fost inaugurat la 19 noiembrie 1840 la Iaşi cu spectacolul "Farmazonul din Hârlău" de Vasile Alecsandri. În Basarabia, ocupată de Rusia ţaristă încă la 1812, teatru românesc permanent n-a existat până în sec. XX. Aici evoluau sporadic trupe teatrale poloneze, ruse, nemţeşti, italiene, franceze. La Chişinău, Bălţi, Soroca, Orhei, Bender (Tighina), Ismail şi în alte localităţi în sec. XIX au evoluat cu turnee şi unele trupe profesioniste din Moldova de peste Prut, conduse de M.Millo, T.Teodorini, M.Vasilescu, N.Luchian, P.Alexandrescu. Edificii special amenajate pentru activitatea teatrală la începutul sec.XIX la Chişinău şi în alte târguri ale nou înfiinţatei gubernii nu existau. Spectacolele teatrale din deceniile 2 şi 3 ale sec.XIX aveau loc la Chişinău, în sala mare a casei vice-gubernatorului Basarabiei Crupenschi. Aici, în anul 1818 nobilimea basarabeană a organizat balul festiv, prilejuit de semnarea de către Alexandru I, ţarul Rusiei a "statutului formării regiunii Basarabia şi a declarării Chişinăului drept capitală gubernială". Se ştie exact că în anul 1820 în această sală teatrală a Casei Crupenschi s-a jucat "Şcoala femeilor" de Moliere, spectacol, posibil, vizionat şi de marele poet rus A.S.Puşkin, care se afla pe atunci la Chişinău. Tot în acest teatru au evoluat trupa germană a lui Kotzebu şi trupa poloneză a lui Iosif Henzel. În anii 30 ai sec.XIX teatrul lui Crupenschi, care iniţial era prevăzut doar pentru aproximativ 100 de locuri, a fost lărgit. A fost construită galeria, lărgit parterul, totalul de locuri fiind majorat la 150. Alt local teatral al anilor 40 ai sec.XIX a fost la Chişinău "Clubul englezesc", inaugurat în 1838. Dar el era destinat numai dvorenimii basarabene, fiind închis pentru majoritatea populaţiei. În aprilie 1846 la Chişinău soseşte de la Odesa trupa teatrală a prinţului P.I. Gagarin, care încearcă să constituie la Chişinău un teatru permanent de limbă rusă. Acest teatru îşi avea sediul în deja pomenita sală a lui Crupenschi, care a fost lărgită şi reconstruită. Al doilea teatru inaugurat la Chişinău în 1852 a fost teatrul lui Sokolov. Sala acestui teatru dispunea de 130 de fotolii şi 45 de loje dispuse în două caturi. În anii 1866-1868 la Chişinău îşi desfăşoară antreprizele Nikifor Ivanovici Novicov, care construieşte (în 1868) în Grădina publică municipală un teatru de vară de lemn, cu loje, amfiteatru etc. Dar acest teatru nu putea fi considerat drept teatru staţionar, întrucât era inaccesibil în perioada rece a anului. Din anul 1871, actorii teatrului lui Novikov arendează pentru spectacolele lor clădirea circului Sura de pe "Piaţa Poliţiei" din Chişinău, dar în iulie 1872, din cauza dificultăţilor materiale trupa este nevoită să părăsească capitala Basarabiei. Din cele expuse mai sus reiese că în anii 70-90 ai sec.XIX construcţia unui edificiu teatral permanent specializat nu s-a realizat. Principalele aşezăminte teatrale din a doua jumătate a sec.XIX erau teatrul privat a lui V.Grossman, cu o clădire destul de mică şi neîncăpătoare şi, în anii 70 ai aceluiaşi secol, - circul lui V.Sura, iar în anii 80- circul lui A.Fiurer. În anul 1874, în clădirea fostului circ Sura, reconstruită de arhitectul A.I. Bernardazzi, a fost deschis teatrul orăşenesc, în care evoluau actorii trupei Novikov. Dar la 24 decembrie 1875 acest teatru a ars până la temelie, în urma unui incendiu devastator. Teatrul lui Fiurer a fost şi el închis şi demolat din cauza stării avariate în care se află în luna mai 1890. La începutul anilor 90 ai sec.XIX spectacolele se jucau doar în clădirea teatrului lui Grossman, reconstruit în 1890-1891, şi în edificiul Adunării Nobilimii din Chişinău. Tot la începutul anilor 90 ai sec.XIX pentru reprezentările teatrale a fost reamenajată o sală festivă a şcolii de meserii "Alexandrovsk" din Chişinău.

În anul 1896 Duma orăşenească din Chişinău a creat o comisie specială pentru elaborarea planului de construcţie a unui teatru municipal permanent, deschis tuturor categoriilor de cetăţeni. La 25 mai 1899 a avut loc ceremonia punerii primei pietre în construcţia acestui teatru-auditoriu, care era situat la răscrucea actualelor străzi A.Puşkin şi A.Mateevici ( pe atunci - Sadovaia). În decembrie 1900 teatrul a fost deschis şi a primit numele poetului rus A.S.Puşkin. Pe parcursul sezonului teatral 1900-1901 acest teatru a fost dat în arendă antreprenorului V.L.Forcati, care venise la Chişinău cu o trupă de actori din oraşul Taganrog. Cam în aceeaşi perioadă, în ianuarie 1901 îşi începe activitatea şi noul teatru privat al lui Oradovschi, cu spectacolul "Furtuna" după piesa lui A. Ostrovski. Însă, în anul 1906, din cauza recesiunii şi crizei economice, atât teatrul privat al lui Oradovski, cât şi teatrul-auditoriu "Puşkin", sunt închise din motive financiare. Singurul edificiu cu menire teatrală ce continua să funcţioneze era teatrul de lângă Adunarea Nobilimii din Chişinău, unde în primăvara anului 1907 s-a început stagiunea trupei din Harkov, condusă de Smirnov. Abia în 1909, în localul fostului teatru a lui Oradovski, după reconstrucţie, începe să activeze teatrul privat al lui Fukelmann, care s-a remarcat prin preţul scăzut al biletelor, dar şi prin calitatea proastă a spectacolelor montate. În anii 1911-1912, pentru scurt timp este reanimat teatrul-auditoriu A.S.Puşkin, unde vine să joace o trupă imperială din oraşul Helsingforgst (actualul Helsinki) condusă de antreprenorul V.S.Ghenbacev-Dolin, care montează spectacole după piesele lui M.Gorki şi L.Andreev. În pofida vizitelor în anii 1910-1913 la Chişinău a celebrei familii de actori şi baleruni Petitpas din Sanct- Petersburg, viaţa teatrală din Chişinău rămâne neschimbată şi, prin excelenţă, destul de inertă. În anii Primului Război Mondial, principalele spectacole pentru ostaşi şi pentru răniţi au loc în teatrul de pe lângă Adunarea Nobilimii, unde evoluează trupa de actori de dramă rusă, condusă de regizorul principal al teatrului din Odessa N.I.Sobolşcikov-Samarin, venit la Chişinău pentru scurt timp. După revoluţia din februarie 1917, acest teatru al lui N.I. Sobolşcikov-Samarin îşi întrerupe temporar spectacolele, pentru a le continua din luna aprilie a aceluiaşi an. În această perioadă de instabilitate, proprie anilor 1917-1918 când în oraş lipseau trupe de artişti dramatici profesionişti, apăreau pentru moment, şi dispăreau fără urme diverse teatre private, care demonstrau farse, vodeviluri, spectacole distractive etc. Era perioada în care tot mai des spectacolele teatrale erau eclipsate sau subordonate demonstrării filmelor, cum este cazul teatrului lui Fukelmann. După Unirea în anul 1918 a Basarabiei cu România, în anul 1920 este creat la Chişinău şi primul teatru românesc stabil din provincie - numit iniţial Teatru Popular, dar reorganizat peste un an în Teatrul Naţional din Chişinău. Acest teatru românesc activa alături de teatrele de limbă rusă deja constituite la Chişinău. El şi-a ales drept sediu localul fostei Adunări a Nobilimii (pe locul actualului cinematograf "Patria"), care dispunea de o sală de spectacole cu peste 800 de locuri, camere pentru repetiţii şi ateliere, cabine de machiaj etc., deşi trebuie de spus, că mobilierul era uzat iar clădirea nu fusese reparată de mai mulţi ani. În afara Adunării Nobilimii, în Chişinăul interbelic au mai funcţionat încă trei săli de spectacole. Este vorba de sălile "Colosseum", "Orfeum" şi sala teatrului "Expres". Continuau să fie montate spectacole în limba rusă la teatrul-auditoriu "Puşkin". În timpul stagiunii Teatrului Naţional din 1926-1927 situaţia cu Sala Adunării Nobilimii s-a înrăutăţit. Directorul Teatrului Ion Livescu este nevoit să ridice în faţa Primăriei Chişinăului problema evacuării din clădirea Adunării Nobilimii a clubului-cazinou existent acolo. În anii 1928-1929 trupa Teatrului Naţional se vede nevoită să joace în sala mare a teatrului "Expres". În perioada postbelică construcţia edificiilor cu menire teatrală şi a cinematografelor, palatelor de cultură şi a celor sindicale prinde amploare. În anii 1953-1954 este finisată construcţia clădirii actualului Teatru Naţional "M.Eminescu" (pe atunci "A.S.Puşkin"), deşi, pentru a fi exacţi, trebuie să menţionăm faptul, că construcţia edificiului iniţial a fost începută încă pînă la război, în anii 1933-1939. În anul 1945, pe locul sălii "Odeon" este construit cinematograful "Biruinţa" (actualmente "Odeon"), care va mai suporta trei reconstrucţii în anii 1965, 1982 şi la începutul anilor 90 ai sec.XX. Arhitectul Voiţehovschi proiectează în anul 1952, pe locul clădirii Adunării Nobilimii cinematograful "Patria", în anul 1957 cinematograful "40 de ani ai Comsomolului" (actualmente Teatrul "Eugen Ionesco"), în anii 1960-1962 Clădirea Filarmonicii Naţionale, iar în anul 1962 finalizează construcţia actualului cinematograf "Dacia" din Soroca. La Tiraspol arhitecţii G.Gotghelf, N.Petrov şi D.Kovalenko proiectează clădirea Teatrului de dramă şi comedie ".M.Gorki", terminată în anul 1963. În anul 1965, la Chişinău după proiectul arhitectului L.Kurennoi este construit cinematograful "Moscova", iar în 1966 este reconstruit capital, după proiectul lui R.Bekesevici, localul teatrului dramatic rus "A.S.Puşkin" din capitală. În 1970 acelaşi arhitect R.Bekesevici proiectează cinematograful "Columna" (iniţial "Iskra") din parcul chişinăuean Valea Trandafirilor. Clădirea actualului teatru "Ginta Latină" a fost edificată după proiectul arhitectului B.Waisbein în anul 1975 şi era iniţial destinată "Casei învăţământului politic". În anul 1976, după proiectul arhitectului V.Zaharov este înălţată clădirea cinematografului

"Flacăra", aflată actualmente în reconstrucţie. La Tiraspol, în anii 70 se construieşte primul cinematograf cu trei săli "Tiras" (arhitect V.Sumişevski). Cel mai important edificiu teatral construit în perioada postbelică este teatrul naţional de Operă şi Balet ("Opera naţională"), proiectat de arhitecţii A. Gorşkov şi L. Kurennoi, care a fost dat în exploatare în anul 1980. Tot în această perioadă a avut loc şi reamenajarea în "Sală cu orgă" a clădirii fostei Băncii municipale (proiectate încă la începutul secolului de inginerul Cekeruli-Kuş). O noutate absolută pentru Republica Moldova a fost construcţia în 1981 a primei clădiri a Circului din Chişinău, după proiectul arhitecţilor S. Şoihet şi A.Kiricenco. Această clădire, spre deosebire de circurile din perioada interbelică sau de circurile ambulante de după război, era proiectată special pentru a servi unui circ staţionar, având o capacitate de peste 1900 de locuri.

Perioada postbelică este variată din punct de vedere a tipologiei edificiilor cu menire socio-culturală. Apar case ale tehnicii, case şi palate ale culturii, cluburi din satele şi centrele raionale ale republicii ( exemple: Casa de cultură din s. Chiţcani, judeţul Tighina, cunoscută datorită frescelor executate în interiorul ei de pictorii Ilie Bogdesco şi Leonid Beliaiev). Apar diverse manejuri, stadioane şi alte construcţii destinate Sportului (Stadionul central şi Stadionul "Dinamo", Clădirea manejului pentru atletică uşoară, Palatul Tenisului, Clădirea bazinului pentru înot - toate la Chişinău). Adesea este destul de greu a separa din punct de vedere tipologic arhitectura instituţiilor culturale de arhitectura unor edificii oficiale numite "Palate" cum sunt: Palatul Naţional, Palatul Republicii, Palatul Feroviarilor, Palatul Sindicatelor. Proiectarea edificiilor socio-culturale destinate a găzdui arhivele, bibliotecile sau mediatecile este mai puţin dezvoltată în Republica Moldova. Tradiţional, pentru arhive, biblioteci sau alte focare culturale erau utilizate clădiri obişnuite, reamenajate şi doar parţial reconstruite în aceste scopuri. Totuşi Arhiva centrală a Republicii Moldova şi Biblioteca Naţională (arhitect A. Ambarţumian) beneficiază de edificii construite după planuri speciale.

* E dificii cu menire administrativă

În evul mediu pe teritoriul actualei Republici Moldova nu existau edificii administrative propriu zise. Funcţiile administrative erau exercitate în palatele boiereşti şi domneşti, în unele încăperi special amenajate ale cetăţilor sau ale mănăstirilor. Clădiri de tip administrativ încep să fie construite în Basarabia curând după anexarea ei de către Imperiul Ţarist în anul 1812. Prima clădire a administraţiei guberniale, construită la Chişinău

în acea perioadă nu s-a păstrat, dar se ştie, că ea era amplasată vizavi de Piaţa Catedralei, având o arhitectură tipică clasicului rus. Din clădirile administrative din sec. XIX conservate până astăzi, merită să fie menţionate edificiul fostei cârmuiri a Zemstvei oraşului Soroca (construit în 1876), sediul fostei "Camere de control" din Chişinău şi sediul fostei Dume orăşeneşti (actualmente Primăria municipiului Chişinău), construită în anii 1898 -

  • 1901 după proiectul arhitectului M. Elladi, care a beneficiat şi de consultaţiile lui A.I.Bernardazzi.

Edificiul Dumei oraşului este realizat într-un stil ecletic, ce imită goticul florentin. El are un plan în formă de careu cu o curte interioară, accesul de onoare fiind soluţionat prin peretele teşit de la colţul străzilor Vlaicu Pârcălab şi Ştefan cel Mare. De asupra intrării se înalţă tradiţionalul balcon-tribună şi turnuleţul cu orologiu. La începutul sec. XX, odată cu includerea Basarabiei în circuitul financiar al Imperiului Ţarist încep să fie construite edificii bancare, burse şi case de economii. Cea mai impunătoare clădire de acest tip este Banca orăşenească din Chişinău (actualmente "Sala cu orgă") realizată în stil neoclasic după proiectul arhitectului I. Şeidevan şi sub conducerea inginerului M. Cekeruli-Kuş. Edificii bancare mai modeste erau înălţate şi în zonele rurale ale guberniei Basarabia. Astfel, încă la 1901, în satul Cosăuţi a fost construită clădirea Societăţii de credite (ulterior a funcţionat în perioada sovietică în calitate de casă de cultură). Tot în 1901 arhitectul Gasket junior finalizează construcţia clădirii Camerei fiscale din Chişinău.

În perioada interbelică sunt reamenajate în scopuri administrative o serie de clădiri din perioada ţaristă. Unor clădiri, construite iniţial cu două etaje li se adaugă etajul trei (cazul "Camerei fiscale" din Chişinău). În anii treizeci, în spiritul arhitecturii neoromâneşti, este înălţat edificiul actualei Procuraturi a sectorului Centru din Capitala Moldovei. Tot în această perioadă în acelaşi stil neoromânesc este construită clădirea pichetului de grăniceri români din or. Soroca (actualmente - Direcţia navigaţiei fluviale de pe râul Nistru). La Tiraspol, în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, aflată în anii 20-30 în componenţa Uniunii Sovietice, clădirile administrative sunt executate fie într-un stil constructivist, cum este cazul Băncii orăşăneşti, proiectate în

  • 1930 de arhitectul N. Gulavski, fie într-un stil neoclasicist, dar de factură sovietică, ce va prefigura "empire-ul

stalinist" din anii postbelici (exemplu: "Casa Sovietelor" din Tiraspol, proiectată de arhitectul S. Vasiliev la începutul anilor 50). Primul deceniu şi jumătate, care a urmat celui de al 2-lea Război Mondial, în construcţiile edificiilor administrative din RSSM se remarcă dezicerea totală de la stilurile modern, constructivist, funcţionalist sau neoromânesc şi prin dominaţia totală a stilului eclectico-neoclasic, numit uneori "empire stalinist". Este perioada, când în Chişinău, pe bd. Lenin (actualul Bd. Ştefan cel Mare) se construiesc principalele edificii administrative

ale oraşului: blocul administrativ a mai multor ministere proiectat de V. Voiţehovschi şi A. Borisov pe adresa Ştefan cel Mare, nr.73, blocul administrativ al fostei clădiri a Sovnarhozului, proiectat de P.Ragulin (actualmente Ministerul Industriei), blocul Ministerului de Interne, blocul Central al Academiei de Ştiinţe a Moldovei proiectat de V.Mednec şi A. Vedenkin ş.a. La Bălţi în această perioadă este construită, după proiectul arhitectului I. Şmurun, clădirea fostului sediu al Consiliului orăşenesc de deputaţi ai poporului (1958). Anii 60 se remarcă în arhitectura Republicii Moldova prin apariţia unui stil mai auster şi mai funcţional în arhitectura edificiilor administrative. Lupta cu aşa numitele "surplusuri" din arhitectura epocii staliniste s-a manifestat în dezicerea aproape totală de la decoraţia exterioară a edificiilor construite în anii 60. Dispar aplicaţiile în mozaic, porticurile şi balustradele decorative, ancadramentele figurative ale ferestrelor etc. În acelaşi timp sunt utilizate pe larg noi modalităţi de construcţie: sistemul de blocuri monolite, carcasele de beton armat ş.a. O mostră elocventă a acestei arhitecturi o prezintă Casa Guvernului Republicii Moldova, proiectată de arhitectul S. Fridlin şi înălţată în anul 1964. Tot atât de funcţionale par să fie Casa Sindicatelor din Chişinău, proiectată de arhitectorul V. Kudinov (terminată în anul 1967), "Casa Presei" şi Clădirea Băncii Naţionale (ambele proiectate de B. Waisbein şi S. Şoihet). Anii 70 se remarcă în arhitectura Chişinăului prin revenirea la unele forme şi materiale tradiţionale în arhitectură. Dacă în clădirea Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, proiectată înainte de anul 1975 de D. Palatnic, se mai resimte influenţa stilului auster al epocii hruscioviste, atunci atât în clădirile actualului Parlament al Republicii Moldova (pe atunci Clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist al RSSM) proiectată în anii 1976-1979 de A. Cerdanţev şi G. Bosenco, cât şi în clădirea Ministerului Justiţiei (iniţial Institutului de Istorie a Partidului Comunist al Moldovei) proiectată în anul 1980 de A. Cerdanţev, se observă o întoarcere la decorul în lemn tradiţional al acoperişului, la utilizarea pietrei de Cosăuţi în decorul faţadelor etc. În decoraţia edificiului actualului Minister al Afacerilor Externe al Moldovei (Iniţial - Sediul Comitetului de Partid "Chişinău" al PC al RSSM), proiectată de arhitectul G. Solominov la mijlocul anilor 70, un rol foarte important îl joacă intercalarea cărămizii roşii şi a pietrei albe de cotileţ, - ceea ce crează ritmuri cromatice destul de originale. Anii 80 în arhitectura Moldovei se remarcă prin construcţii de altitudine sporită, faţă de perioada precedentă. În aceşti ani sunt înălţate "Casa Editurilor" din Chişinău după proiectul arhitecţilor V. Zaharov, L. Gofman şi A. Jinkin (1980), Preşedinţia Republicii Moldova (după proiectul arhitecţilor Iu. Tumanian, A. Zalţman şi V. Iavorski (1984-1987)) şi clădirea Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare a Republicii Moldova (iniţial proiectată de S. Şoihet, V. Waisbein şi A.Cimîhov ca clădire a Sovietului Colhozurilor din RSSM la

mijlocul - sfârşitul anilor 80 ai sec. XX). Aceste trei clădiri, de înălţime considerabilă, dispuse pe aceeaşi parte a bulevardului Ştefan cel Mare, împreună cu clădirea Moldtelecomului (arhitecţi A.Kireev, I. Dorofeev şi S. Muhin - anii 80), situată mai la distanţă, dar tot pe aceeaşi parte a bulevardului, au imprimat o nouă siluetă actualului centru al Chişinăului.

* E dificii funcţionale

Scopul edificiilor cu caracter funcţional este să asigure funcţionarea neîntreruptă a activităţilor umane în localităţile urbane sau rurale. În cadrul categoriei de edificii funcţionale intră majoritatea edificiilor de arhitectură care au fost proiectate în scopul dezvoltării infrastructurii urbane sau rurale. Aici pot fi nominalizate foişoarele de foc şi de apă, magazinele şi supermarketurile, gările feroviate şi autogările, hotelurile şi motelurile, poştele şi podurile, staţiile de telefonie şi parcurile de troleibuze etc. Într-un anumit sens şi clădirile cu destinaţie administrativă sunt de asemenea edificii funcţionale, însă ele beneficiază în cadrul catalogului de un compartiment separat. Edificiile funcţionale nu trebuie confundate cu edificiile ce ţin de "arhitectura industrială", întrucât scopul lor este altul. Dacă obiectivele arhitecturii industriale ţin de asigurarea condiţiilor optime pentru organizarea procesului de producţie a anumitor bunuri, atunci obiectivele arhitecturii edificiilor funcţionale ţin de prestarea neîntreruptă de servicii populaţiei. Cele mai vechi monumente de arhitectură funcţională de pe teritoriul actualei Republici Moldova sunt podurile, hanurile şi poştele. În cadrul catalogului sunt prezentate câteva mostre a acestei arhitecturi, printre care merită să menţionăm Podul peste râul Vilia din apropierea satului Teţcani, podul zis "turcesc" din apropierea satului Călărăşeuca, poşta din strada Independenţei a oraşului Soroca şi clădirea fostului "han" din prima jumătate a secolului al XIX-lea din acelaşi oraş. Sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX se remarcă în arhitectura funcţională basarabeană prin construirea mai multor foişoare de foc şi castele de apă. Astfel, la 1884 este înălţat castelul de apă a conacului Rossetti - Roznovan din orăşelul Lipcani, la sfârşitul secolului XIX este terminat turnul de apă cu foişor de foc de pe strada Livezilor (actualmente A. Mateevici) din Chişinău (arhitect A. Bernardazzi). În oraşul Tiraspol arhitectul N. Malinovski construieşte în anul 1925 castelul de apă cu foişor de foc. Gările feroviare sunt de asemenea un tip de construcţii care îşi are rădăcinile încă în secolul XIX. Prima gară feroviară din Chişinău nu s-a păstrat. Avem însă exemple de pavilioane de pasageri la staţia de cale ferată

Ocniţa care datează de la sfârşitul secolului XIX (1892-1893). Gara feroviară din satul Sofia a fost construită la începutul secolului XX. Gara feroviară de pasageri din Chişinău a fost construită după cel de al 2-lea Război Mondial, în anul 1948, după proiectul arhitectului L. Ciuprin care a fost consultat şi de celebrul arhitect, originar din Chişinău, A.V. Şciusev. Aerogara şi aeroportul oraşului Chişinău au fost proiectate de arhitectul A. Eksner în

anii 60 ai secolului XX, dar în conformitate cu cerinţele internaţionale au fost reconstruite şi reamenajate în ultimul deceniu al secolului XX. Autogările din Chişinău, Bălţi şi Tighina sunt interesante prin panourile decorative ce le înfrumuseţează interioarele, iar, în cazul Bălţilor şi faţadele exterioare. Poşta centrală a oraşului Chişinău proiectată de arhitectul V. Mednec şi clădirea hotelului "Chişinău" proiectată de arhitectul R. Curţ sunt tipice pentru arhitectura din RSSM din a doua jumătate a anilor 50 şi de la începutul anilor 60 ai secolului XX. Clădirile hotelelor "Turist" (arhitect R. Bekesevici), "Codru" (arhitect V. Kudinov) şi "Naţional" (fostul hotel "Inturist", arhitecţi V. Şalaghinov şi A. Gorbunţov) prin utilizarea blocurilor monolite din beton armat şi prin lapidaritatea mijloacelor de expresie utilizate sunt tipice pentru arhitectura hotelieră din RSSM a anilor 70. Hotelurile construite în anii 80 ("Cosmos", "Jolly Alon" - fostul hotel al CC al PCM) se remarcă prin gradul sporit de comfort şi printr-o varietate mai mare a decorului exterior. Hotelurile particulare construite în anii 90 şi la începutul mileniului trei la Chişinău şi în alte localităţi ale Republicii Moldova sunt de dimensiuni mai reduse decât cele din perioada sovietică, dar dispun de interioare mai bogate, de decoraţii mai somptuoase, ce utilizează noi materiale de construcţie şi amenajare. Arhitectura magazinului "Unic" din Chişinău (arhitecţi M. Orlov, V. Lepski şi A. Varşaver) şi clădirea "Moldtelecomului" (arhitecţi D. Kireev, I. Dorofeev şi S. Muhin) au modificat substanţial aspectul bulevardului Ştefan cel Mare din capitala republicii. Criticate de unii istorici ai arhitecturii, susţinute de alţii, aceste clădiri, împreună cu lărgirea substanţială a străzii Ismail au conferit o nouă ţinută sectorului Centru al municipiului.

Prima instituţie de învăţământ din Moldova feudală este considerat Colegiul slavo-greco-latin de pe lângă biserica Trei Ierarhi din Iaşi, înfiinţat în perioada de domnie a lui Vasile Lupu (1634-1653) după modelul Academiei Kievo - Movilene, fondate la 1632 de mitropolitul Petru Movilă. Limba română pătrunde în învăţământul superior mai târziu, odată cu înfiinţarea la Iaşi a Academiei Mihăilene în 1835, pe timpul domniei lui Mihail Sturza şi din iniţiativa lui Gheorghe Asachi. Aceste edificii de învăţământ superior şi mediu nu erau, însă, amplasate în edificii construite special cu scopul de a găzdui instituţiile educaţionale. Începând cu anul 1796 în majoritatea centrelor ţinutale ale Moldovei, inclusiv la Chişinău, apar şcoli orăşeneşti cu predarea în limba română. Prima şcoală domnească apare la Chişinău în 1803, iar primele şcoli lancasteriene încep să fie înfiinţate în Basarabia din 1824, deja după ocuparea ţinutului de Imperiul Ţarist. Astfel de şcoli sunt deschise la Chişinău, Bălţi şi Ismail. Iniţial predarea avea loc şi aici în limba numită de autorităţi moldovenească (română), dar începând cu anul 1828, în conformitate cu politica de rusificare promovată de autorităţile ţariste, s-a trecut la studiul obligatoriu doar în limba rusă. În anul 1830 este înfiinţată prima şcoală particulară de fete din Basarabia - Pensionul de Fete înfiinţat de Ana Şafarevskaia, care în anul 1836 este completat de încă două pensioane de fete: aşa - numitele pensioane Maie şi Rizo.

Din edificiile de învăţământ superior din Basarabia secolului XIX cele mai vechi par să fie Seminarul Teologic din Chişinău, înfiinţat încă la 1813 de mitropolitul Gavriil Bănulescu - Bodoni şi reconstruit capital, în stilul eclecticii "a la russe", în anii 1900-1902, şi Şcoala de Horticultură din Basarabia, care până în anii 60 ai secolului XX s-a aflat pe strada Sarmizegetuza din capitala Moldovei, iar după aceea a fost transferată în orăşelul Străşeni. De la începutul secolului XX, datează clădirile fostului orfelinat "Balş", proiectate de Vl. Ţiganco, şi a fostului gimnaziu pentru fete din Soroca (în perioada interbelică liceul "Domniţa Ruxandra") proiectat de V. I. Şmidt. În 1905, acelaşi Vl. Ţiganco proiectează şi construieşte clădirea fostului pension pentru fiii nobililor basarabeni (actualmente una din clădirile Academiei de muzică, teatru şi arte plastice). În provincie, la începutul secolului XX este dată în exploatare: şcoala feroviară din oraşul Ocniţa (1905); din prima treime a secolului XX fac parte Gimnaziul din Lipcani, Şcoala primară din satul Cuhureştii de Sus, şcoala medie nr. 1 din Făleşti ş.a. Datele statistice întocmite la începutul anilor 20 ai secolului trecut ne oferă următorul tablou: în cele peste 1824 de localităţi ale Basarabiei de după primul Război Mondial funcţionau 1747 de şcoli primare, iar în anul 1923/1924, numărul lor crescuse la 2041. Cele mai importante instituţii de învăţământ mediu din perioada interbelică erau liceele, gimnaziile şi colegiile. Majoritatea lor erau concentrate la Chişinău. Astfel aici se aflau:

Liceul de băieţi nr. 1 "B.P. Hasdeu", Liceul de băieţi nr. 2 "M. Eminescu", liceul de băieţi nr. 3 "A. Donici", liceul de băieţi nr. 4 "A. Russo", liceul de fete nr. 1 "Regina Maria", liceul de fete nr. 2 "Principesa Dadiani", liceul eparhial de fete, liceul de fete "Jeanne d'Arc", liceul militar "Regele Ferdinand", liceul comercial, liceul industrial, gimnaziul de băieţi, şcoala normală "Mihai Viteazu", şcoala de viticultură, colegiul de arte plastice, şcoala de muzică, şcoala de contabilitate, seminarul teologic, şcoala de gospodărie urbană, şcoala de educatoare pentru grădiniţele de copii ş.a. În preajma anului 1940, când Basarabia, în urma pactului Molotov - Ribbentrop a fost

ocupată de trupele sovietice, în ţinut numărul de şcoli era de 2155. Evident că nu toate şcolile şi liceele dispuneau de clădiri proprii sau de edificii amenajate special în conformitate cu cerinţele procesului didactic. Cu toate acestea unele exemple reuşite de instituţii de învăţământ planificate în scopuri educaţionale există şi în perioada interbelică. Astfel, la Bălţi arhitectul E. R. Spirer proiectează în stil constructivist liceul pentru fete "Domniţa Ileana". La Soroca liceul "A. D. Xenopol" după inundaţia devastatoare din 1932 a fost reproiectat şi reconstruit în 1936. Şcoala tehnică din Soroca, existentă încă din anii 1914-1916, în anii 30 este lărgită prin construirea unui nou bloc de învăţământ cu 2 etaje. La Chişinău, majoritatea liceelor şi şcolilor sunt reamenajate sau replanificate în conformitate cu necesităţile procesului educaţional. Perioada de după cel de al 2-lea Război Mondial se remarcă prin numeroase construcţii de edificii cu menire educaţională. În anii 50, predomină încă planificarea - tip, specifică instituţiilor şcolare sovietice din epoca stalinistă. În decorul exterior al acestor edificii, în mod declarativ, sunt prezentate atributele "şcolare": cartea, insignele "comsomoliste" etc. O mostră a arhitecturii acelor ani o prezintă clădirea fostei şcoli nr. 37 (actualmente clădirea liceului român - englez "Mircea Eliade"). Cu totul alta este maniera de edificare a instituţiilor de învăţământ de la sfârşitul anilor 60 şi de pe parcursul anilor 70 şi 80. Clădirea facultăţilor de fizică, chimie şi matematică a Universităţii de Stat din Chişinău (arhitect I. Şmurun) se remarcă prin funcţionalitate, sobrietate şi logică constructivă. Clădirea "nouă" a liceului "Gheorghe Asachi" din Chişinău (fosta şcoală nr. 1) proiectată de arhitecţii S.Şoihet şi A. Kiricenko, se evidenţiază prin utilizarea blocurilor monolite din beton armat. Piatra de calcar şi cărămida au fost combinate în cadrul construcţiei "Palatului pionerilor" din oraşul Tiraspol (arhitecţi: V. Sumişevskii, V. Severinov şi A. Mitiunin). Piatră albă de Cosăuţi în combinaţie cu blocurile monolite decorate cu mozaicuri a fost utilizată de arhitectul V. Zaharov în anul 1983 în cadrul proiectării noii clădiri a şcolii nr. 37 din Chişinău. Din edificiile proiectate în anii 80 în scopuri educaţionale se remarcă noile clădiri a Universităţii de Stat din Chişinău şi a Universităţii Pedagogice "Ion Creangă". O reuşită a arhitecturii acelor ani o prezintă Facultatea de Urbanistică şi Arhitectură a Universităţii Tehnice din Chişinău. În această clădire arhitectul V. Bessonov a reuşit să îmbine armonios construcţiile din blocuri monolite de beton cu decoraţiile din piatră albă de Cosăuţi şi din cărămidă roşie de pe faţade. Şcoala de Marină din oraşul Chişinău, proiectată în aceeaşi perioadă de arhitectul V. Modârcă se remarcă prin integrarea panourilor de lemn în structura monolită a edificiului şi prin importanţa acordată rustului din plăci de granit negru de la nivelul soclului. Anii 90, din cauza crizei economice grave care a afectat Republica Moldova, s-au dovedit a fi mai puţin fertili în ceea ce priveşte construcţia de imobile destinate învăţământului superior sau mediu. Cu toate acestea o serie de instituţii de învăţământ private (liceul "Prometeu", Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, Facultatea de Arte Plastice a Universităţii Pedagogice "Ion Creangă" ş.a.) au reuşit să-şi edifice noi blocuri de studii.

Palatele, locuinţele nobiliare, conacele, vilele urbane şi rurale ale aristocraţiei Ţării Moldovei sunt descrise în documentele secolelor XVII-XVIII şi în consemnările călătorilor străini ce au vizitat aceste ţinuturi. Pe teritoriul Moldovei din dreapta Prutului s-au păstrat multe case domneşti, palate şi conace datând din sec. XVII- XVIII. În Basarabia şi Transnistria, - regiuni care formează astăzi Republica Moldova, - cele mai vechi reşedinţe boiereşti sunt datate cu sfârşitul sec. XVIII - începutul sec. XIX. Monumentele locative, pe parcursul sec. XIX şi la începutul sec.XX, au cunoscut o evoluţie rapidă, explicată, parţial, de dezvoltarea agriculturii în zonele rurale şi a comerţului şi administraţiei în zonele urbane. Monumentele arhitecturale de acest tip prezintă un interes deosebit pentru istoricii arhitecturii, întrucât în ele s-a reflectat cel mai bine influenţa diferitor orientări stilistice succesive, prezente în sec. XIX pe teritoriul Basarabiei şi Transnistriei. Tradiţiile naţionale autohtone, clasicismul şi neoclasicismul rus, stilul "empire", eclectismul de la sfârşitul sec.XIX - începutul sec. XX şi-au lăsat amprenta inconfundabilă în arhitectura şi în decorul acestor edificii locative. Iniţial, cele mai vechi case boiereşti şi anexele lor gospodăreşti erau construite cu schelet din lemn împletit cu nuiele, având aspecte comune cu casele ţărăneşti tradiţionale cu cerdacuri şi prispe, dar depăşindu-le ca dimensiuni. Drept exemplu timpuriu de organizare a spaţiului locativ boieresc de la începutul sec. XIX serveşte conacul moşierului Russo din satul Micăuţi (jud. Chişinău) - o casă scundă cu camerele dispuse în rând, prispă, acoperiş în patru ape, dotată din punct de vedere decorativ doar cu o galerie cu coloane, amenajată de-a lungul faţadei. Similar era în varianta sa iniţială din prima jumătate a sec. XIX şi conacul căminarului Zamfir Ralli, reconstruit radical în anii 70 ai sec. XX de arhitectul Robert Curţ pentru a găzdui Casa-muzeu A.S. Puşkin din actualul sat Dolna (jud. Chişinău). Neoclasicismul în varianta-i proprie Imperiului Ţarist pătrunde în Basarabia începând cu anii 20 ai sec. XIX. Unul din primele edificii realizate în spiritul stilului neoclasicist din Basarabia este conacul Ecaterinei Rosetti-Roznovanu, întemeiat în anii 20 ai sec. XIX. În cadrul arhitecturii neoclasiciste erau deseori utilizate

porticurile cu coloane în stil ionic, doric sau (mai rar) corintic. Ca exemplu de utilizare a acestor ordine în arhitectura rurală poate servi conacul boierului Celac (ulterior a aparţinut familiei Malischi) din satul Bahmut (fostul r-n Călăraşi). Camerele de gală şi locative erau dispuse aici în anfiladă, iar încăperile de serviciu şi cele auxiliare erau legate prin coridoare. Soluţii planimetrice similare putem găsi şi în reşedinţele nobiliare neoclasiciste, de tipul conacului Iuşnevski din s. Hrustovaia (în apropiere de or. Camenca) sau de tipul conacului boierului Străjescu din s. Văscăuţi (jud. Soroca). Neoclasicismul din arhitectura conacelor boiereşti a avut şi unele particularităţi locale în Basarabia. Astfel, în conacul familiei Cazimir din s. Cernoleuca (jud. Edineţ), camerele amplasate în jurul tindei erau completate de o tradiţională galerie şi cerdac, iar coloanele ionice aveau proporţii improprii acestui ordin arhitectural. În conacul familiei Leonardi din s. Cubolta (jud. Bălţi), constituit ca ansamblu în jurul anului 1835, arhitectura şi decorul neoclasicist se îmbină organic cu mediul ambiant, format de un parc cu alei acoperite cu pietriş şi cu havuzuri sculptate. Palatul contesei Trubeţkoi din orăşelul Camenca (Transnistria), construit în anii 30-40 ai sec. XIX, de asemenea a fost conceput în stil clasicist ca o parte componentă a unui ansamblu peisajer mai vast, cu terase de viţă de vie, crame şi beciuri, ce au aparţinut iniţial kneazului P.H. Witgenştain. În jumătatea a doua a sec. XIX, în arhitectura vilelor rurale şi a conacelor basarabene pătrund şi alte stiluri. Astfel, în conacul familiei Stremiadi din satul Sofrâncani (jud. Edineţ) faţadele sunt decorate în stil neogotic. Neogoticul poate fi depistat în conacul lui V. Calmuţchi din satul Corjeuţi (jud. Edineţ) şi în conacul familiei Cantacuzino din satul Poiana (jud. Edineţ). Apar compoziţii planimetrice calitativ noi şi procedee decorative răspândite anterior în Europa Occidentală. Ele pot fi observate, spre exemplu, în conacul lui Ion Hăsnaş din satul Sofia (jud. Bălţi), - conac unde a fost asigurat un foarte înalt grad de confort şi unde au fost amplasate sobe de teracotă smălţuită cu decor ornamental. Raportate la conacul lui Hăsnaş, conacele lui Manolachi Negruzzi din satul Târnova (jud. Edineţ) şi a lui Constantin Stamati din orăşelul Ocniţa (jud. Edineţ) par să fie mai tradiţionale, tributare stilului neoclasicist. Elemente ale stilului "empire turc" pot fi găsite în decorul "Casei Catargiu" din Chişinău, construite în anul 1854 de arhitectul E. Gasket la colţul actualei străzi Columna şi actualului bulevard al Renaşterii. "Casa Cheşco" de pe strada S. Lazo nr. 24 din Chişinău (construită la 1858) este cunoscută datorită proprietarei Zamfira Cheşco, vizitată aici de nepoata ei Natalia Cheşco, viitoare regină a Serbiei. Elemente ale stilului eclectic pseudo-renascentist putem găsi în "citadelele" decorative şi în "ferestrele lui Bramante" apărute după 1888 la vila principesei Ghica-Comăneşti din Chişinău (str. 31 August, nr. 100) şi datorate reconstrucţiei de către A. Bernardazzi a vechii clădiri neoclasice de la mijlocul sec. XIX. O adevărată bijuterie a stilului eclectic basarabean o prezintă clădirea fostului Castel de vânătoare a lui Manuc-Bei din Hânceşti (actualmente Muzeul de studiere a ţinutului) construit după proiectul lui A. Bernardazzi în anii 80 ai sec. XIX la iniţiativa fiului magnatului armean Oganes. În cadrul acestui castel miniatural sunt combinate într-un mod reuşit elemente ale stilurilor pseudogotic, mauritan şi renascentist francez. Cu mult mai sobru şi mai laconic a fost construit palatul aceluiaşi Manuc-Bei tot din Hânceşti (cunoscut şi sub numele de palat al prinţesei Dolgorukova). Aici predomină spiritul clasicist francez, unitatea stilistică fiind respectată cu mai multă stricteţe decât în Castelul de vânătoare. Cu mult mai modeste şi mai apropiate de arhitectura caselor ţărăneşti sunt Conacul familiei Lazo din satul Piatra şi Conacul familiei Donici din satul cu acelaşi nume, ambele din judeţul Orhei. Cele mai vechi case de locuit din capitala Republicii Moldova n-au rezistat până astăzi. Ele au suferit fie din cauza seismelor şi a incendiilor, fie din cauza demolărilor. Din cele mai cunoscute clădiri ale Chişinăului care nu s-au mai păstrat merită să menţionăm casa comerciantului Gladilin şi casa lui Tudor Crupenschi, care au fost demolate în legătură cu reconstrucţia centrului urban şi care erau situate mai la vale de actuala catedrală Naşterea Domnului din Chişinău (pe strada Columna, fosta Frunze). Casa lui Gladilin era un imobil cu parter şi etaj, cu galerii etajate. A fost construită după principiile stilului post-clasicist rus, cu modificări locale. Casa lui Crupenschi, era şi ea cu parter şi etaj, dar dispunea şi de o sală de teatru, unde au evoluat primele trupe dramatice de actori-profesionişti, veniţi în Basarabia. În general, trebuie să spunem, că fondul de bază arhitectural al oraşelor basarabene construit în sec. XIX este prezentat de locuinţe cu un singur nivel. Acestea sunt construcţii perimetrale, întrerupte de porţile de acces în curţile orăşenilor. Arhitectura faţadelor era determinată de variantele propuse de albumele "Faţade exemplare" elaborate de arhitecţi din Sanct-Petersburg. Aceste variante de faţade erau obligatorii pentru construcţiile din oraşele guberniale ale Imperiului Ţarist. Arhitecţii locali variau însă aceste faţade prin elemente de factură naţională prezente în ornamentaţie, în cornişe, în ancadramentele ferestrelor, la intrările de onoare a edificiilor construite. Multe clădiri de locuit din principalele oraşe ale guberniei Basarabia erau proiectate de arhitecţi celebri, printre care lui A.I. Bernardazzi îi aparţine rolul şi aportul decisiv. Casa aristocratei Alexandra Casso (de la intersecţia străzilor M. Eminescu şi V. Micle) - cunoscută şi sub denumirea de Casa Inglezi, - Casa Ianuşevschi- Donici (de la intersecţia străzilor G. Bănulescu-Bodoni şi 31 August) unde actualmente se află Muzeul de

Arheologie şi Etnografie al AŞM şi Palatul Râşcanu-Derojinschi de pe strada Bucureşti (nr.62) sunt cele mai cunoscute edificii cu caracter locativ, proiectate la Chişinău de vestitul arhitect. Toate aceste clădiri, de un eclectism bine pronunţat în decoraţia faţadelor, denotă măiestria arhitectului, libertatea sintezei organice a formelor arhitecturale preluate din diverse curente şi orientări stilistice replămădite în noi compoziţii arhitectonice originale. În arhitectura conacelor rurale de la sfârşitul sec. XIX - începutul sec. XX se observă de asemenea apariţia unor înnoiri stilistice. Astfel, dacă conacul familiei Stroiescu din satul Brânzeni (jud. Edineţ) şi conacul boierului I. Bogdan din satul Cuhureştii de Sus (jud. Soroca) sunt realizate într-o cheie tradiţională pentru sec. XIX, atunci conacul familiei Leonardi-Buzni din Ciuciulea (jud. Bălţi) şi conacul boierului N. Ergiu din satul Năpadova (jud. Soroca) poartă în unele detalii amprenta stilului "Art nouveau" (cunoscut în Rusia sub genericul de "Stil modern" iar în România sub genericul de "Stilul anului 1900"). La începutul secolului XX la Chişinău activează încă doi arhitecţi de renume. Primul dintre ei este H. Lonschi, care proiectează în stil baroc vienez celebra Casă Herţa, de pe bulevardul Ştefan cel Mare, nr.115 (unde este situată astăzi una din clădirile Muzeului Naţional de Arte Plastice) şi care, în pofida stării ei precare de conservare, rămâne drept unul din cele mai frumoase edificii din Chişinău. Al doilea, este tânărul Alexei V. Şciusev, născut la Chişinău şi care îşi începe aici activitatea creatoare construind în stil oriental (sub impresia călătoriei petrecute la Samarkand!) Casa Drogoev de pe str. A Bernardazzi, nr. 97. Tot lui Şciusev îi aparţine la Chişinău edificiul vilei Carcevschi, iar la Cuhureştii de Sus (jud. Soroca) biserica Sf. Treime. În Casa Drogoev Şciusev utilizează cu succes decoraţia din cărămizi cu smalţ albastru dispuse în frize late sub cornişă. Stilul electic continuă să concureze cu stilul modern în arhitectura Chişinăului de la frontiera sec. XIX- XX. Astfel, monumentele de arhitectură urbană de pe strada Lazo, nr.14, şi de pe strada Columna, 110 (aşa numită Casă a Sofiei Andrianova), au faţade realizate, respectiv, în stil pseudo-gotic şi pseudo-renascentist, cu scoici decorative în frontoanele faţadelor. Casa Cligman (de pe bd. Ştefan cel Mare, 113), modestă la exterior, este cunoscută în special datorită interioarelor ei somptuoase cu excelente sobe de teracotă, parchete incrustate şi o grădină de iarnă în stil pseudo-gotic, dispusă în curtea edificiului. Un anumit interes prezintă şi casa în care a locuit celebra cântăreaţă Lidia Lipkovski de pe str. Şciusev, nr. 111, realizată în stil modern. Foarte apropiată de decoraţia exterioară pseudo-gotică a menţionatei casei de pe str. Lazo, nr. 14, este şi casa de locuit de pe str. 31 August, nr. 15. Aici se simte mâna unuia şi aceluiaşi arhitect, cu părere de rău neidentificat până în prezent. La sfârşitul sec. XIX - începutul sec. XX în Basarabia încep să fie construite imobile cu apartamente destinate închirierii, cum sunt cele de pe bul. Cantemir, nr.70, şi de pe strada 31 August, nr. 139, din Chişinău. Aceste edificii sunt construite de obicei în stilul "Art nouveau", având o structură spaţială determinată de utilizarea raţională a terenului şi a spaţiului locativ. Clădirile sunt, de obicei, amplasate în formă de careu, formând o curte interioară izolată. Faţadele principale, orientate spre stradă, au o plastică activă, cu reliefuri şi ornamente cromatice, specifice acestui stil. Un rol important în aceste clădiri îl joacă şi feroneria uşilor, ferestrelor şi grilajelor, executată la un înalt nivel profesionist. Una din ultimele vile urbane, construite în Basarabia înainte de Primul Război Mondial a fost vila lui A.T. Aleinikov de pe str. Decebal, nr.4, din or. Soroca, - vilă înălţată la 1912. Amplasată în mijlocul unei grădini peisajere pe panta povârnişului înalt al terasei superioare a malului Nistrului, această vilă (din cauza reliefului) a fost soluţionată în două niveluri - parter şi etaj, elementul arhitectural principal al întregului edificiu, rămânând însă porticul intrării centrale, sprijinit pe două coloane din fontă, având balcon cu grilaj din fier forjat. În perioada interbelică, la Chişinău, Bălţi, Tighina şi Soroca au fost construite foarte multe case individuale, vile urbane, imobile cu apartamente de raport într-un stil specific, apropiat "Artei 1900" şi numit în mod curent "Stil neoromânesc" sau "Stil modern românesc". În spiritul acestei orientări stilistice a lucrat la Chişinău arhitectul Nicolae Mertz. Lui îi aparţin casa de locuit de pe str. Kogălniceanu, nr. 69, clădirea actualei galerii "Coral" de pe str. M. Eminescu. Similare din punct de vedere stilistic sunt şi vilele urbane realizate de alţi arhitecţi şi dispuse pe str. Sfatul Ţării (nr. 69), A.Bernardazzi (nr. 52), Vlaicu Pârcîlab (nr. 57), 31 August (nr. 95), A.Mateevici (nr. 119) ş.a. Pentru toate aceste clădiri de stil neoromânesc sunt caracteristice compoziţii volumetrice cu o plastică activă, evidenţiată de contrastul între zidăria masivă şi spaţiile libere - logii, terase, balcoane etc. Coloanele din lemn sau piatră, utilizate în decorarea acestor edificii au detalii împrumutate din arhitectura tradiţional românească, în special inspirate din edificiile epocii lui Constantin Brâncoveanu. Din acest motiv una din denumirile acestui stil "neoromânesc" este "stilul pseudobrâncovenesc". Cel mai impresionant imobil de stil "brâncovenesc interbelic" din Basarabia îl prezintă reşedinţa arhiepiscopului de Hotin Visarion Puiu, înălţată la Bălţi între anii 1924-1932 după proiectul arhitecţilor A.Gabrielescu şi N.Mihăilescu. Tot la Bălţi în perioada interbelică activează şi arhitectul Eti-Roza Spirer. După proiectul ei este construită Casa cu apartamente de raport de pe str. Hotinului nr.26 (în stil constructivist) şi este reamenajată clădirea "Casei Bodescu" transformată în anii 30 în Prefectura oraşului Bălţi (amplasată într-un edificiul de la începutul sec. XX).

Perioada postbelică se remarcă prin imobilele de locuit de mari dimensiuni construite în principalele oraşe ale republicii. În anii 50 clădiri impunătoare cu parter, trei-patru etaje, logii, mozaicuri policrome, amplasând sute de locuinţe, se construiesc la Chişinău. Tipice pentru această arhitectură sunt imobilul cu 128 de apartamente de pe bd. Ştefan cel Mare, nr. 164 (construit după proiectul lui V.A. Voiţehovschi) şi imobilul din trei blocuri cu 4 etaje de pe acelaşi bulevard (nr. 128 - 130), construit în 1952 după proiectul lui G.Levental şi T. Andreeva. De obicei aceste imobile locative ocupau întreg cartierul urban situat între două intersecţii stradale. În perioada "dezgheţului hruşciovist" (sf. anilor 50 - înc. anilor 60) arhitecţii s-au dezis de la majoritatea elementelor decorative ce înfrumuseţau casele de locuit. Numărul caselor cu apartamente a sporit considerabil, dar calitatea şi originalitatea edificiilor au fost trecute drept secundare. Aceasta este perioada construcţiilor masive, "în serii", după planuri-tip aprobate la Moscova. Anii 70-80 au diversificat posibilităţile acestei arhitecturi "seriale". În locul cărămizii şi cotileţului au fost introduse construcţiile monolite din beton-armat sau construcţiile din blocuri semifabricate, montate la faţa locului. Toate aceste fenomene au diminuat acuitatea problemei locative din Republică, dar au îndepărtat cu mult funcţionalitatea locuinţei de estetica şi de confortul specific edificiilor din perioada interbelică. Doar în anii 90, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, cu căderea regimului comunist şi cu apariţia unei pături mai înstărite a populaţiei, s-a pus din nou problema înălţării vilelor urbane, a caselor particulare, cu mai multe etaje, a grădinilor înconjurătoare, a decoraţiei policrome a faţadelor etc. Noţiunea de "palat" a suferit în perioada sovietică o schimbare de sens: dintr-un edificiu fastuos cu menire locativă sau administrativă, aparţinând, de obicei, unei familii nobiliare, în anii 60-80 ai sec. XX "palatul" devine de fapt un edificiu de menire socio-culturală, similar teatrului, clubului sau cinematografului. Astfel apar "Palatele de cultură", "Palatele pionerilor", "Palatele sindicale", etc. La Chişinău în anii 70-80 se înalţă "Palatul Naţional" şi "Palatul Republicii", "Palatul feroviarilor" ş.a. arhitectura lor însă nu are nimic comun cu arhitectura vechilor palate sau conace basarabene.

Conacul familiei Lazo

Perioada postbelică se remarcă prin imobilele de locuit de mari dimensiuni construite în principalele oraşe ale
1 2
1
2

Conacul familiei Lazo este construit în prima jumătate a secolului al XIX-lea în satul Piatra, judeţul Orhei. În casă funcţionează o expoziţie dedicată familiei Lazo. Conacul este amplasat în mijlocul unei grădini, cu orientare spre valea Răutului. Structura lui spaţială este derivată da la casa populară. Tradiţională este distribuirea odăilor în jurul holului central, de unde are loc intrarea directă în sufragerie, dormitoare şi în salon. Faţada principală, din cauza căderii reliefului, este ridicată pe un soclu înalt şi umbrită de o galerie cu coloane şi cu o terasă în mijloc. Formele arhitecturii autohtone au fost modificate sub influienţa clasicismului, dar se observă cu uşurinţă şi formele primare - prispa cu coloane şi

cerdacul, care aici au luat forma galeriei. În acest local a copilărit Serghei Lazo, erou al războiului civil din Rusia.

Conacul boierului I. Bogdan

Este construit începând cu a doua jumătate a sec. XIX, pe parcursul mai multor decenii. Conacul reprezintă o variantă pitorească a eclecticismului, specifică arhitecturii de la frontiera secolelor XIX şi XX. Situat în centrul satului ansamblul conacului este finisat pe parcursul a mai multor decenii de I. Bogdan şi moştenitorii săi, care mai construiesc în sat moara (V. Bogdan), colegiul agricol, şcoala (1905), biserica "Sf. Treime" (1913, A. Şciusev, la comanda E. Apostolopulo şi A. Pommer). Conacul reprezintă o variantă pitorească a eclectismului. În aspectul exterior domină forme şi volume contrastante, marcate de liniile frînte ale ercherelor, galeriilor şi a teraselor deschise. Planificarea arhitectonică este asimetrică. Accentul principal în construcţie îl deţin faţadele de sud şi de nord, care, prin intermediul galeriilor şi teraselor, au ieşire spre parc.

Instituţiile curative apar pe teritoriul Basarabiei abia la începutul sec. XIX. Cel mai vechi spital din Republica Moldova este considerat complexul spitalului orăşenesc din Chişinău, înfiinţat în 1813 ca spital militar, dar care a funcţionat ulterior şi ca spital orăşenesc al zemstvei. El era amplasat pe Drumul Moscovei (actualul bd. Ştefan cel Mare) colţ cu strada A. Lăpuşneanu şi includea şapte edificii. Există, ce-i drept, şi unele versiuni conform cărora cel mai vechi spital din Chişinău ar fi "Spitalul evreiesc pentru nevoiaşi" situat în partea veche a oraşului, în regiunea străzii Cauşanskaia (actualmente str. Columna). Pe planul Chişinăului din 1817 (aşa numitul "Plan al lui Ozmidov" ) este evidenţiată o casă de piatră, unde, conform legendei, se afla iniţial acest "Spital evreiesc", existent încă înainte de anul 1812 - an în care Basarabia a intrat în Imperiul Ţarist. În anul 1834 la Chişinău a fost înfiinţată Societatea de caritate care întrunea spitalul orăşenesc, spitalul evreiesc şi două aziluri pentru copii şi bătrâni. Spitalul militar din Soroca a fost construit în anii 1838-1846 şi era amplasat pe strada actuală a "Independenţei", numărul 64, având o arhitectură post-clasicistă. De-a lungul faţadei de apus a acestui spital a fost amenajată o colonadă de ordin doric. Pe parcursul celei de a doua jumătăţii a sec XIX organizarea ocrotirii sănătăţii în Gubernia Basarabia era înfăptuită de organismele Zemstvei locale. Dar în finanţarea actelor de caritate a jucat un important rol şi biserica ortodoxă, inclusiv mănăstirile, atât cele locale cât şi cele închinate Sfântului Munte Athos. Fondarea complexelor curative specializate are loc la sfârşitul sec. XIX. Aceasta este perioada când sunt instituite:

  • 1. Spitalul de boli contagioase (ulterior, de boli infecţioase), care poartă astăzi numele întemeietorului său - medicul Toma Ciorbă (1896) şi care include 10 blocuri construite după proiectul arhitectului T.Ginger;

  • 2. Spitalul judeţean din Soroca;

  • 3. Ambulanţa militară cu 5 blocuri curative şi o casă de locuit, proiectate de inginerul Cekerul- Kuş (1905).

  • 4. Ambulatorul de boli de ochi al medicului Iulia Kveatkovskaia, construit în anii 1909-1914;

  • 5. Spitalul pentru copii fondat de Sofia Antonovna Konstantinovici (în baza azilului de caritate din 1843) şi amplasat pe strada Nemeţkaia (astăzi S. Lazo, nr. 7), la intersecţie cu stradela Fântânilor.

  • 6. Spitalul pneumonic Vasile Calmuţchi, construit probabil în 1887 pe actuala str. M.

Cogălniceanu colţ cu str. M. Cebotari. Cel mai important complex de edificii sanitar - curative de la sfârşitul sec. XIX - începutul sec. XX îl prezintă complexul Spitalului de Psihiatrie amplasat pe fosta moşie mănăstirească Costiujeni (azi orăşelul Codru din municipiul Chişinău). Acest spital de psihiatrie a fost creat în conformitate cu ultimele recomandări ale psihiatriei europene din acei ani. Structura ansamblului s-a format treptat, începând cu ultimul deceniu al sec. XIX, comanditarii asigurând o continuitate de idei constructive şi funcţionale. Aspectul actual al spitalului este datorat în mare parte arhitectului - şef al Chişinăului A.I.Bernardazzi, care, în calitate de antreprenor, construind după propriile proiecte clădirile pensionului şi pavilioanelor spitalului, a înnobilat faţadele prin soluţii proprii manierei sale, deoarece proiectele anterioare, elaborate de inginerul F.I.Ivanov, deveniseră deja moralmente învechite la începutul sec. XX. Din anul 1910 face parte şi construcţia clădirii Comunităţii Surorilor de caritate din Hârbovăţ, aflată la intersecţia străzilor Vlaicu Pârcălab şi Veronica Micle din Chişinău. Clădirea acestei Comunităţi, proiectată în stil eclectic încă în primul deceniu al sec. XX de arhitectul P. Asvadurov, a fost transformată după cel de al 2-lea Război mondial în Direcţia Curativă Sanatorială nr. 4, ulterior în Clinica Sanatorială Republicană. Din acelaşi an datează şi spitalul de lângă satul Stolniceni, judeţul Edineţ, ctitorit de familia Stroiescu. Acest spital a fost conceput ca o grădină peisajeră, ce-i atribuie un caracter de unicat întregului ansamblu. Dacă în 1890 la Chişinău erau doar 8 unităţi spitaliceşti, atunci în preajma Primului Război Mondial, în anul 1913 erau deja 17 spitale ce puteau primi la tratament staţionar peste 660 de bolnavi. În perioada interbelică are loc concentrarea şi centralizarea serviciilor de ocrotire a sănătăţii, ceea ce duce pe de o parte la micşorarea numărului de instituţii curative, dar într-acelaşi timp la mărirea efectivului de medici şi asistenţi medicali şi la sporirea totală a numărului de locuri rezervate pacienţilor. Din ultimul an al perioadei interbelice din Basarabia datează Spitalul Clinic Central "Staţia Chişinău" (str. Gh.Caşu, 37), inaugurat la începutul anului 1940 în baza Dispensarului Casei Muncii a Căilor Ferate Române a staţiei Chişinău. Clădiri, specializate pentru farmacii, se construiau puţine atât în perioada ţaristă, cât şi în cea interbelică. Aceasta se explică prin faptul adaptării necesităţilor farmaceutice a interioarelor edificiilor civile obişnuite. Cu toate acestea, în unele sate şi oraşe basarabene s-au păstrat unele farmacii construite de zemstve sau de autorităţile

locale interbelice. Astfel, în satul Târnova s-a păstrat o construcţie utilitară, de la frontiera sec. XIX-XX, amenajată pentru a servi drept "farmacie rurală". La Soroca, în anul 1934 a fost construită o farmacie (pe str. Independenţei nr.69) care includea şi locuinţa provizorului. Perioada postbelică s-a remarcat prin înălţarea marii majorităţi e edificiilor sanatorial-curative actuale din Republica Moldova. În această perioadă creşte considerabil baza tehnico-materială a spitalelor din municipiul Chişinău şi din alte oraşe ale republicii. În anii 50 - 60 sunt întemeiate:

  • 1. Spitalul clinic municipal de urgenţă din Chişinău (str. T Ciorbă, nr.1) (anul 1945).

  • 2. Spitalul clinic municipal nr. 2 (str. P. Rareş, 32) (anul 1950) ;

  • 3. Spitalul orăşenesc pentru copii (de pe fosta str. G. Kotovski ), construit în anii 1955-1956 după proiectul arhitectului I. Şmurun;

  • 4. Spitalul feroviar din Chişinău (de pe str. Columna, nr.30), construit în anul 1954 după proiectul lui D. Palatnic;

  • 5. Spitalul clinic de traumatologie şi ortopedie (bd. Ştefan cel Mare, 190 şi pe str. Academiei), construit în 1959;

  • 6. Maternitatea de pe bulevardul Renaşterii construită la sfârşitul anilor 50 la Chişinău după

proiectul arhitectului A. Genrih; Cele mai importante edificii sanitar-curative se construiesc însă în Republica Moldova în anii 70-80 ai sec.

XX. Acestea sunt:

  • 1. Spitalul Republican pentru copii de pe str. Bucureşti din Chişinău, proiectat de arhitectul G. Solominov (anul 1970);

  • 2. Spitalul Clinic Republican din Chişinău, de pe str. N. Testemiţeanu (nr.29), proiectat de arhitecţii V.Baklanov, P.Bezrodnîi şi S.Iahnenko (inaugurat în anul 1977);

  • 3. Centrul Republican de ocrotire a sănătăţii mamei şi copilului din Chişinău, (str.Burebista), proiectat de arhitectul D.Palatnic (în anii 1975-1980 şi inaugurat în anul 1983);

  • 4. Blocul de tratament al Spitalului municipal din Bălţi, proiectat la sfârşitul anilor 70 - începutul

anilor 80 de arhitectul S. Andreuţă. Construcţii sanitar-curative mai puţin importante au loc în ultimele trei decenii ale sec. XX în toate oraşele şi centrele raionale ale republicii. În această perioadă ia amploare şi construcţia complexului balnearo-sanatorial de la Cahul - localitate din sudul Moldovei, unde s-au descoperit izvoare cu ape minerale de valoare curativă superioară.