*
- efectele de urmă ce constau în persistenţa, unui anumit interval de timp, a excitaţiei, pe
traseele nervoase după încetarea acţiunii stimulilor.
-imaginea consecutivă care este expresia efectului de urmă în planul recepţiei formelor sau
configuraţiilor. Cel mai clar, prezenţa acestei verigi psihice tranzitorii se manifestă în sfera
percepţiei vizuale.Când imaginile consecutive apar în culoarea originală a figurii-stimul, ele
se numesc pozitive; când culoarea lor este contrastantă cu culoarea de bază – iau
denumirea de negative. Mărimea figurii date în imaginea consecutivă este invers
proporţională cu distanţa dintre observator şi suprafaţa pe care este ea proiectată (legea lui
Emmert).
O poziţie distinctă pe continuumul imageriei o ocupă imaginile eidetice, care sunt
reînvieri de scurtă durată ale percepţiei, în absenţa obiectului. Asemenea reînvieri pot avea
loc în mod spontan sau ca acompaniament al unui flux ideatic intern Aşa cum au
demonstrat cercetările lui E. Jaensch şi ale lui W. Köhler şi W. Wallach, imaginile eidetice
au intensitatea, prospeţimea şi vivacitatea unei percepţii autentice. Ele apar întotdeauna în
culoarea de bază a obiectului-stimul şi nu se supun legii lui Emmert. Frecvenţa lor este
însă semnificativ mai mică decât cea a imaginilor imediate (care apar după o rapidă
percepţie a obiectului) şi a imaginilor consecutive.
Comparativ cu percepţia, reprezentarea permite o cunoaştere mai relevantă şi mai
obiectivă, ea oferindu-ne, de regulă, însuşiri mai importante şi mai semnificative ale
lucrurilor decât percepţia, permite închegarea şi desfăşurarea unei activităţi mentale
finaliste. Prin intermediul reprezentării, putem, să realizăm complexe proiecte şi pattern-uri
comportamental-acţionale: ne reprezentăm, fără dificultate, modul cum ne deplasăm de
acasă la serviciu, un joc de volei sau de baschet, modul de confecţionare a unui obiect etc.
în această asociativitate selectiv-discursivă rezidă o altă determinaţie calitativă a
reprezentării, care o face ireductibilă la percepţie. Formarea şi integrarea nivelului repre-
zentărilor nu se bazează numai pe selecţiile şi comprimările perceptive, ci reclamă parti-
ciparea unor operaţii de ordin logico-semantic. Informaţia pe care o conţin reprezentările
dobândeşte un grad mai înalt de generalitate şi de aplicabilitate (instrumentalitate) decât
informaţia furnizată de percepţii. Prin aceasta, reprezentarea se apropie mai mult de
noţiune decât percepţia.
Putem, aşadar, conchide că geneza reprezentării se circumscrie genezei funcţiei de
simbolizare şi comunicare. După Piaget, şi jocul simbolic în care un obiect oarecare şi un
gest simulator înlocuiesc sau simbolizează alte obiecte şi acţiuni, se poate constata că aici
imitaţia este amânată sau mijlocită prin schemă sau semn. Meyerson este primul care a
dezvoltat un asemenea punct de vedere, arătând că reprezentarea ca semn semistabil
infirmă părerile tradiţionale, potrivit cărora ea ar fi o simplă umbră a percepţiei.
Rezultă că reprezentarea are un dublu caracter: pe de o parte, este concretă, pe de alta –
semnificant (desemnează ceva).
„Se înţelege de la sine, scria J. Piaget, că la un anumit nivel de dezvoltare, se pot
reprezenta figurativ transformările, sau unele dintre ele, tot aşa de bine ca şi stările legate
prin aceste transformări, cele două aspecte ale cogniţiei – figurativ şi operativ – devenind
astfel complementare“ (1966, p. 135). Aceste două aspecte ale reprezentării sunt solidare
şi trec reciproc unul în celălalt: imaginile dobândesc valoare anticipativă datorită operaţiilor.
În genere, pornind de la acţiunile sensori-motorii şi până la operaţiile superioare, asistăm la
o structurare progresivă ce nu face apel decât la aspectul operativ al funcţiilor cognitive,
pentru că acesta domină treptat aspectul figurativ, fără a fi determinat de el.
Aceasta dovedeşte că reprezentarea este mai apropiată de concept decât de
percepţie. În dinamica lor, reprezentările sunt supuse transformărilor şi coordonărilor la
nivelurile preoperator, operator-concret şi operator-formal, dobândind progresiv calitatea de
elemente ale gândirii în etapele iniţiale chiar elemente dominante, iar la vârsta adultă
puncte de sprijin ale gândirii, oricât de evoluată şi abstractă ar ajunge ea.
Veriga cea mai importantă care face joncţiunea între reprezentare şi gândire o constituie
„conceptele figurale“. Acestea reflectă sub formă imagistică, intuitivă, determinaţiile spaţiale
ale lucrurilor şi se grupează în categoria figurilor geometrice. Definiţiei verbale a fiecărei
asemenea figuri îi corespunde o imagine mentală esenţializată – conceptul figural.
Formarea acestor concepte are un caracter procesual, stadial, desfăşurându-se în
paralel atât cu dezvoltarea limbajului, cât şi cu dezvoltarea schemelor operatorii ale
intelectului.
E. Fishbein a demonstrat existenţa a trei faze în evoluţia reprezentării formelor:
a) reprezentarea substanţializată
b) reprezentarea grafică
c) reprezentarea conceptualizată
Semnul general al evoluţiei reprezentaţionale constă în subordonarea treptată a imaginii
spaţiale intuitive faţă de normele şi criteriile conceptuale.
Conceptele figurale formează cea mai mare parte a conţinuturilor informaţional-operatorii
ale gândirii, specifice domeniilor geometriei şl tehnicii.
Reprezentările pe care le generează această sferă a vieţii psihice se împart în două
clase principale:
- direct-designative, realiste sau concordante aduc în conştiinţă imaginea obiectului real al
dorinţei sau trebuinţei, devenind o componentă a planului acţiunii specifice de satisfacere.
- indirect-designative, simbolice (deghizante), nonconcordante aduc la suprafaţă imagini
cu semnificaţie indirectă, metamorfozată, simbolică, ele reflectând dorinţe şi trebuinţe
refulate.