Dincolo
de
exagerarile
colosale
ale
pietei
de
arta,
ramane
un
adevar
artistii
au
nevoie
sa
vanda
lucrari
ca
sa
poata
sa
manance,
sa
isi
plateasca
chiriile
(apartament
si
studio)
si
sa
isi
poata
cumpara
materiale.
Toti
cei
care
lucreaza
in
domeniu
isi
doresc
un
singur
lucru
sa
mearga
mai
departe
si
sa
isi
acorde
sansa
sa
se
dezvolte
in
timp.
Un
calcul
rapid
arata
ca,
la
un
nivel
minim,
nevoile
materiale
ale
unui
artist
se
ridica
la
o
suma
de
aproape
1000
Euro
pe
luna
(250
+
250
=
chiria
apartamentului
plus
studio,
250
materialele
si
restul
pentru
cheltuieli
zilnice).
De-abia
de
la
acest
nivel
putem
sa
vorbim
de
un
artist
de
succes,
adica
din
momentul
in
care
cel
care
face
pictura,
video
sau
instalatie
isi
poate
permite
sa
locuiasca
si
sa
lucreze
independent,
pe
o
perioada
nedeterminata
de
timp.
Un
prim
prag
al
succesului
e
dat
de
aceasta
supravietuire
biologica
si
profesionala
de
baza,
dar
si
de
continuitatea
neintrerupta
a
muncii
zilnice.
Majoritatea
artistilor
incearca
sa
ajunga
aici
si
nu
reusesc.
Dincolo
de
acest
prag
sunt
diversele
stadii
posibile
de
bunastare,
dar
si
notorietatea
dobandita
in
domeniul
de
activitate
ales,
capitole
la
care
Ghenie
in
mod
evident
are
toate
calificarile
necesare.
In
plus,
importanta
lui
ca
artist
pentru
scena
locala
e
data
si
de
parteneriatul
cu
Mihai
Pop,
care
a
dus
la
aparitia
galeriei
Plan
B.
Impreuna,
au
creat
doua
standarde
locale
si
doua
repere
profesionale,
sau
doua
modele
de
succes
artistul
Adrian
Ghenie
si
galeria
Plan
B,
ambele
cu
o
reputatie
internationala.
Profesional,
succesul
acestui
artist
e
evident
in
zona
comerciala.
El
poate
fi
perceput
si
ca
actor
independent,
dar
si
ca
antreprenor.
Pana
la
urma,
nimeni
nu
poate
nega
ca
este
un
deschizator
de
drumuri
in
ceea
ce
priveste
piata
de
arta
si
ca
este,
in
acelasi
timp,
unul
dintre
cei
care
sunt
prezentati,
pe
buna
dreptate,
ca
o
poveste
de
succes.
3.
Mitul
artistului
de
succes
Totusi,
dincolo
de
succes,
evident
in
ceea
ce
priveste
piata
de
arta,
ce
anume
se
mai
poate
spune
despre
Ghenie?
E
vorba
doar
de
o
inteligenta
aplicata
exemplar
jocului
politic
si
economic
al
pietei
de
arta?
Oare
se
reduce
succesul
sau
la
acest
tip
de
abilitate
in
mod
sigur
remarcabila?
Se
poate
face
o
distinctie
intre
atitudinea
fata
de
piata
a
lui
Damien
Hirst
si
cea
a
lui
Adrian
Ghenie,
de
exemplu?
M-am
apropiat
de
panza,
poate
la
20-30
de
cm
de
suprafata
pictata,
ca
sa
vad
cum
arata
detaliile.
Am
descoperit
un
pictor
neglijent,
ceea
ce
m-a
descumpanit
foarte
tare.
Am
repetat
examenul
asta
cu
toate
panzele
din
expunere.
Mai
ales
tablourile
de
dimensiuni
mari,
privite
de
aproape,
deveneau
o
suma
de
pete
de
vopsea
incoerente,
lipsite
de
coordonare,
multe
dintre
ele
niste
accidente
inestetice.
Opinia
mea
era
ca
multe
dintre
aceste
fragmente
erau
pur
si
simplu
prost
pictate.
Tipul
asta
de
observatie
l-a
coborat
definitv
pe
artist
din
reprezentarea
ideala
pe
care
mi-o
facusem
despre
el.
Nu
era
vorba
de
un
maestru,
din
punct
de
vedere
tehnic.
Asta
ma
asteptam
sa
vad,
dar
nu
era
cazul.
Impresia
asta
mi-a
fost
confirmata
si
in
2011,
cand
am
vazut
doua
dintre
tablourile
lui
la
Palazzo
Grassi,
in
Venetia.
Intr-unul
dintre
tablourile
acelea,
sira
spinarii
unui
personaj
pur
si
simplu
nu
fusese
pictata,
era
mai
mult
mazgalita
in
graba.
Mi
s-a
spus
ca
nu
pot
sa
judec
o
pictura
dupa
un
fragment.
Mi
s-a
mai
spus
ca
nu
pot
sa
fiu
atat
de
exigent,
mai
ales
ca
artistul
munceste
mult
in
conditii
de
stres,
pentru
ca
i
se
cer
din
ce
in
ce
mai
multe
panze
si
nu
are
timp
sa
le
termine.
Nu
stiu
daca
astea
sunt
niste
scuze
acceptabile.
La
Francis
Bacon,
de
exemplu,
panze
enorme,
in
triptic,
privite
de
aproape,
pe
suprafete
de
20
x
20
cm,
sunt
pur
si
simplu
o
incantare.
Nu
exista
tuse
fara
intentie,
nu
exista
pata
de
vopsea,
sau
picaturi
de
culoare
care
sa
nu
fie
perfect
asezate
pe
panza,
atat
ca
pensulatie,
cat
si
din
punct
de
vedere
al
compozitiei.
Bacon
picta
cu
pensula,
cu
buretele
si
cu
carpa,
dar
asta
nu
inseamna
ca
vreunul
dintre
gesturi
a
produs
pe
panza
detalii
inestetice,
bucati
nerezolvate,
zone
in
care
misterul
panzei
de
la
nivelul
vederii
generale
se
rupe
intr-o
serie
de
balbaieli
incoerente.
Si
tocmai
asta
e
unul
dintre
punctele
cheie
ale
manierei
picturale
a
lui
Adrian
Ghenie
jocul
cu
vopseaua,
evident,
in
care
accidentele
devin
intentie
estetica
asumata.
Numai
ca
neglijenta
savanta
pe
care
o
mimeaza
este
doar
partial
rezolvata.
La
nivel
general,
imaginea
se
tine
si
functioneaza.
La
nivel
de
detaliu,
nu.
Nu
conteaza
ca
Ghenie
picteaza
cu
cutitul
de
pictura
si
cu
stenciluri.
In
momentul
in
care
incepi
sa
il
citezi
pe
Francis
Bacon,
atat
la
nivelul
tehnicii,
cat
si
la
nivelul
imaginii
construite,
fara
sa
vrei
te
confrunti
cu
nivelul
de
maiestrie
tehnica
a
predecesorului
si
creezi
un
motiv
de
comparatie.
Din
pacate,
Ghenie
nu
rezista
la
o
asemenea
intalnire.
Am
cazut
din
inaltimile
(in
mod
poate
intentionat)
ametitoare
ale
prezentarilor
de
expozitie
in
fata
concretului
picturii.
Acolo,
cel
putin
pentru
mine,
promisiunile
nu
au
fost
onorate,
lucru
care
m-a
dezamagit.
De
aici
incolo
aveam
sa
privesc
cu
mare
atentie,
cu
suspiciune
chiar,
atat
textul
de
prezentare
cat
si
lucrarile
acestui
artist.
Francis
Bacon,
Self-Portrait
/
1970
Continutul
imaginilor
este
un
fel
de
nihilism
venit
de
la
Nietzsche.
Starea
mentala
de
baza
e
urletul
de
spaima
in
fata
sinelui,
a
lumii
si
a
vietii.
Afectiv,
Bacon
e
in
aceeasi
zona
ca
si
Edvard
Munch.
Francis
Bacon,
Study
for
a
Portrait
/
1952
Din
punct
de
vedere
al
istoriei
artei,
Bacon
e
unul
dintre
ultimii
expresionisti
figurativi,
care
intre
anii
60
80
activau
intr-un
camp
artistic
ostil,
marcat
de
abstractiune
si
arta
conceptuala.
Efectul
imaginilor
lui
Bacon
asupra
mea,
ca
privitor,
e
o
intensificare
a
emotiei
pana
intr-o
zona
in
care
linistea
cea
mai
adanca
si
teama
cea
mai
palpabila
coexista.
E
poate
locul
in
care
ma
pot
percepe
ca
un
proces
abstract,
poate
biologic,
care
indiferent
de
suferinta
suportata,
imi
e
extern,
ca
un
obiect.
Cu
toate
astea,
realitatea
situatiei
existentiale,
urgenta
ei,
adica
apasarea
fiecarei
clipe,
e
comunicata
puternic,
sau
e
scoasa
direct
la
lumina
ca
un
proces
psihologic
reprimat.
Adrian
Ghenie,
Pie
fight
/
2009
Prin
comparatie,
imaginile
lui
Ghenie
nu
imi
transmit
nimic
din
punct
de
vedere
afectiv.
Le
receptez
mai
degraba
ca
pe
niste
suprafete
decorative,
pe
care
se
destrama
straturi
groase
de
vopsea.
Dar
nu
le
resimt
ca
pe
niste
realitati
interioare.
Nu
simt,
efectiv,
acea
auto-exprimare,
nivelul
confesiunii,
sau
interioritatea.
E
o
interioritate
mimata,
un
desen
despre
interiorul
psihicului,
destul
de
distant
si
de
lipsit
de
intelegere.
Impresia
mea
e
ca
de
fapt
e
un
subiect
ales
constient,
fara
nici
o
legatura
cu
viata
interioara
a
artistului.
Din
cauza
asta,
apare
un
alt
motiv
de
neincredere,
de
data
asta
in
sinceritatea
continutului
imaginii.
Adrian
Ghenie,
Basement
feeling
/
2007
Victor
Man,
Leading
by
Example
/
2006
In
mod
sigur,
artistii
sunt
diferiti,
imaginile
sunt
altele,
dar
fundalul
lor
afectiv,
cat
si
ceva
din
tratarea
picturala,
sunt
similare.
In
plus,
gama
de
culori
e
identica,
trimitand
la
un
fel
de
Luc
Tuymans
izgonit
din
zona
lui
de
griuri
usoare,
luminoase,
intr-un
subsol
din
Estul
Europei,
inecat
in
disperarea
lui
viscerala.
Pentru
mine,
chiar
si
aici,
groaza
de
viata
pare
mai
sincera
si
mai
intensa
la
Man
decat
la
Ghenie,
in
imaginile
din
acei
ani.
In
plus,
coincidenta
notelor
afective,
dar
si
a
tratarii
picturale
ridica
niste
semne
de
intrebare.
Resimt
imaginile
de
dupa
2009,
cu
subiectele
lor
generale,
ca
pe
niste
exercitii
picturale
mai
mult
decat
niste
confesiuni
cu
ajutorul
mediului
picturii.
Daca
reducem
si
etapele
dinainte
de
2009
la
nivelul
unei
nevoi
de
a
lucra,
mai
degraba
decat
la
o
nevoie
de
a
vorbi
despre
ceva,
putem
spune
ca
in
spatele
muncii
de
artist
a
lui
Ghenie
nu
exista
un
impuls
personal
de
nivel
psihologic.
El
nu
picteaza
ca
sa
scape
de
ceva,
sau
ca
sa
exprime
ceva.
E
vorba
mai
mult
de
un
joc
cu
imaginea
plastica,
in
care
impresia
de
doom,
de
apocalipsa
personala
sau
colectiva,
e
un
mijloc
retoric
de
persuasiune.
Ca
si
in
literatura,
la
nivel
strict
tehnic
e
mult
mai
usor
sa
convingi
cu
un
subiect
tragic,
decat
sa
pictezi
starile
mai
calme
ale
psihicului,
care,
odata
puse
pe
perete,
devin
inevitabil
plicticoase
si
greu
de
rezolvat.
Daca
la
Bacon
vad
o
cautare
personala
a
unui
catharsis
rezolvat
psihologic
cu
ajutorul
mijloacelor
picturii,
la
Ghenie
tema
suferintei
mi
se
pare
un
fundal
artificial,
pe
care
se
construieste
o
cu
totul
alta
intentie
vizuala
socul
formal/vizual
al
violentei,
care
e
inevitabil
urmat
de
uitare,
pentru
ca
ranile
nu
sunt
percepute
ca
reale,
nefiind
venite
din
experienta
personala,
sau
nefiind
exprimate
artistic
ca
atare.
Daca
la
nivel
mental
Ghenie
reduce
substratul
psihologic
de
la
Bacon
la
nivelul
unui
semn
artificial,
la
nivel
plastic
imprumutul
figurilor
descompuse
ale
lui
Bacon
nu
duce
la
o
inventie
formala
in
domeniul
picturii.
Pare
un
imprumut
oarecum
postmodern,
care
repune
in
pagina
o
maniera,
dar
nu
o
depaseste
si
nici
nu
o
duce
mai
departe.
7.
Spaima
lui
Ghenie
Intr-un
interviu,
artistul
vorbeste
mai
mult
despre
sursa
acelui
Basement
Feeling.
Am
sa
citez
mai
jos
un
fragment
mai
lung
din
acest
interviu,
pentru
ca
aduce
niste
informatii
relevante
despre
sursele
personale
ale
orizontului
afectiv
prezent
in
lucrari.
10
2014
-
http://www.independent.co.uk/arts-entertainment/art/features/adrian-
ghenie-painter-you-cannot-paint-this-with-a-brush-its-simply-the-result-of-an-
accident-9492731.html
Ghenie's
father
was
a
dentist
but
also
in
the
secret
police,
which
gave
the
young
student
a
certain
cachet.
"It
was
your
connection
with
the
structure
that
has
real
power,
like
the
secret
police.
And
I
remember
as
a
kid
I
was
kind
of
proud
that
my
father
was
influential."
When
the
political
situation
changed
so
too
did
his
father's
psychological
state.
"He
started
staying
in
the
basement
among
the
furniture
that
my
mother
would
throw
out
of
the
house."
Ghenie
himself
turned
to
these
memories
after
having
a
crisis
as
an
artist.
"I
had
these
sessions
of
remembering.
I
was
just
sitting
there
and
remembering,
and
then
I
had
this
image
of
this
garage
and
I
thought,
you
know
what?
This
is
very
powerful.
Daca
privim
din
nou
pictura
din
2007
putem
sa
mergem
mai
departe
cu
observatiile
de
mai
sus
legate
de
un
anume
aspect
factice,
artificial
si
nesincer
pe
care
l-am
perceput
in
utilizarea
atmosferei
claustrofobice
si
a
disperarii
la
Ghenie.
Adrian
Ghenie,
Basement
feeling
/
2007
Mergand
de
data
asta
pe
o
ipoteza
biografica
si
pe
un
efort
psihanalitic
oarecum
amatoricesc,
presupunand
ca
povestea
e
reala
si
nu
doar
parte
din
mitul
de
artist
(de
exemplu,
Ghenie
nu
avea
cum
sa
fie
student
la
89
cum
zice
interviul,
doar
elev,
in
varsta
de
12
ani),
ceea
ce
as
spune
acum
este
ca
in
primul
rand,
suferinta
pe
care
incearca
sa
o
puna
Ghenie
in
picturi
nu
e
a
lui.
11
In
al
doilea
rand,
e
vorba
de
un
disconfort
pe
care
el
isi
imagineaza
ca
l-ar
fi
avut
tatal
lui,
un
amestec
de
rusine
si
de
remuscare
tardiva,
aparuta
doar
odata
cu
schimbarea
de
regim,
probabil
complet
inexistenta
in
timpul
regimului,
atunci
cand
avantajele
depaseau
cu
mult
dezavantajele
unei
vieti
duble.
Odata
aparut
spectrul
unei
pedepse
posibile,
o
reconsiderare
radicala
a
vietii
de
pana
atunci
se
face
singura,
aproape
automat,
iar
vina
si
rusinea,
pana
atunci
sursa
unui
succes
social,
irump
cu
violenta
si
trimit
psihicul
in
subsol
(cel
putin
asa
reiese
in
varianta
din
interviu).
Totusi,
nefiind
experienta
artistului,
iar
el
insusi,
ca
si
copil,
parand
sa
fie
plasat
intr-
un
univers
complet
strain
de
faptele
tatalui
dar
si
de
consecintele
psihice
pe
care
acesta
le
traieste,
Ghenie
nu
se
poate
raporta
in
mod
direct,
din
interior,
la
acea
experienta.
In
plus,
nici
nu
pare
sa
isi
doreasca
sa
se
confrunte
direct
cu
ea,
in
masura
in
care
ea
devine
un
fundal
mut
pentru
pictura
in
culori
sangerii
si
apoi
pentru
pictura
colorata
de-a
binelea.
Comunismul
romanesc,
care
ar
fi
putut
sa
fie
o
tema
personala
pentru
Ghenie
daca
ar
fi
chestionat-o
in
mod
perseverent,
la
nivel
constient,
in
mod
direct,
devine
un
subiect
reprimat.
De
aici
si
resimtita
ne-sinceritate
afectiva
a
artei
lui
in
general,
care
mereu
ocoleste
subiectul.
Spaima
reala,
biografica,
e
prezenta
acolo,
conexiunea
cu
ea
poate
fi
facuta
in
viata
familiei
si
in
negrul
disperat,
de
bezna,
din
fundal.
Dar
comunicarea
cu
stratul
acela
nu
are
loc
si
ea,
desi
prezenta,
nu
e
rezolvata
artistic,
pentru
ca
e
mereu
acoperita
cu
decoratie
superficiala,
fara
sa
fie
vorba
de
ironie.
Si
nici
la
nivel
psihologic
nu
e
rezolvata,
pentru
ca
e
mereu
redusa
la
tacere
intr-un
mod
brutal
de
temele
vestice,
care
deviaza
orice
posibilitate
de
discutie
directa
cu
umbrele
trecutului
personal
si
colectiv,
care
astfel
pot
fi
imblanzite.
In
lipsa
confruntarii
cu
problemele
de
adancime,
ele
continua
sa
alimenteze
o
virulenta
si
continua
agresivitate
vizuala
care
traduce
in
imagini
imposibilitatea
de
a
a
accepta
bezna
in
care
a
trait
tatal
lui
(din
nou,
daca
nu
e
doar
un
basm),
dar
si
imposibilitatea
de
a
ii
nega
prezenta
in
intregime.
Acest
lucru
il
face
sa
refuze
sa
discute
despre
Romania
in
general
(in
tablouri),
cu
foarte
mici
exceptii.
In
acelasi
timp,
Ghenie
se
simte
impins
sa
atribuie
altora
responsabilitatea
pentru
oroarea
crimelor
petrecute
in
Romania
in
ultimii
50
de
ani
(pe
care
le
resimte
la
nivel
inconstient)
si
sa
o
puna,
la
nivel
vizual,
pe
seama
imaginii
bombei
atomice
construite
de
americani
si
pe
toate
dezastrele
legate
de
Al
Doilea
Razboi
Mondial.
Astfel,
da
vina
pe
nazisti
(deja
compromisi
masiv
si
cunoscuti
calai
de
popoare)
si
pe
americani,
asa
cum
face
si
intreaga
istoriografie
comunista,
fie
ca
e
vorba
de
12
probleme
din
trecut
(pogromuri
in
partid,
deportari,
asasinate),
sau
din
prezent
(probleme
economice,
s.a.).
Ghenie
muta
in
mod
inconstient
vina
istoriei
recente
a
familiei
si
a
natiei
si
o
trimite
inapoi
in
trecut
sfarsind
prin
a
o
plasa
in
mainile
altora,
ignorand
faptul
ca
raul
e
mult
mai
aproape
de
el
si
ca
refuzand
sa
il
numeasca
si
acolo,
ii
ramane
complice
la
nivel
psihologic.
8.
Scoala
de
la
Leipzig
In
cautarea
de
auto-legitimari,
care
sa
faca
brandul
mai
vizibil,
mai
consistent
si
mai
inteligibil,
Adrian
Ghenie,
impreuna
cu
galeria
care
il
reprezinta
au
construit
un
al
treilea
mit,
al
Scolii
de
la
Cluj
(artistul,
galeria,
scoala
de
arta).
Dincolo
de
naratiunea
de
nivel
textual/de
prezentare
pe
care
nu
o
cunosc
in
amanunt,
exista
aici
o
referire
directa
la
un
model
extern
care
e
interesat
de
luat
in
considerare
ca
sursa
vizuala
pentru
picturi.
E
vorba
de
Scoala
de
la
Leipzig,
sau
Noua
Scoala
de
la
Leipzig,
ale
carei
lucrari:
sunt
caracterizate
de
un
amestec
de
elemente
figurative
si
abstracte.
Mesajele
clare,
prezente
la
prima
generatie
de
pictori
din
aceasta
miscare,
nu
mai
sunt
prezente
ulterior.
(http://en.wikipedia.org/wiki/New_Leipzig_School
)
Artistii
cei
mai
importanti
pentru
discutia
de
fata
sunt
Neo
Rauch
si
Matthias
Weischer.
Primul
construieste
niste
ametitoare
peisaje
psihedelice,
in
care
personaje
istorice
din
timpuri
diferite
sunt
amestecate
in
peisaje
interioare-
exterioare
imposibile
din
punct
de
vedere
logic,
unificate
vizual
de
un
stil
realist
socialist
oarecum
similar
cu
imaginile
cu
muncitori
din
diagramele
de
protectia
muncii
din
Germania
de
Est.
13
Neo
Rauch,
the
Curtain
/
2006
Ce
a
preluat
Ghenie
de
la
Rauch
e
supraincarcarea
imaginii
cu
obiecte
si
cu
detalii,
tehnica
de
baza
fiind
de
fapt
cea
a
colajului
de
fragmente
intr-un
tot
bricolat,
care,
la
nivel
de
ansamblu,
apasa
atentia
cu
o
suma
infinita
de
solicitari
senzoriale
simultane.
Efectul
e
stupoarea,
neintelegerea
creata
de
o
senzatie
vizuala
supraincarcata,
pe
care
Ghenie
o
impinge
intr-o
oarecare
teama.
Diferenta
dintre
cei
doi
sta
in
tratarea
picturii
figurative,
la
nivel
tehnic.
Daca
Rauch
e
un
realist
la
nivelul
texturii,
al
culorii
si
luminii,
dar
un
suprarealist
la
nivelul
imaginii,
Ghenie
pare
mai
mult
un
pictor
expresionist
clasic,
interesat
de
urmele
de
vopsea
lichida,
de
trasaturi
gesturale,
vizibile,
dar
si
de
celelalte
efecte
din
aceasta
zona
a
neglijentei
picturale
asumate.
14
Adrian
Ghenie,
The
Devil
/
2010
Matthias
Weischer,
Tv
Tower
/
2004
15
16
17
Mai
departe,
autorul
isi
propune
sa
dezminta
aceste
acuzatii
aduse
picturii
lui
Ghenie.
Incepe
cu
rapiditatea
productiei
picturilor,
care,
da,
nu
e
in
mod
neaparat
un
criteriu
pentru
o
evaluare,
decat
atunci
cand
duce
la
o
scadere
vizibila
a
nivelului
calitatii
productiei.
In
ceea
ce
ma
priveste,
am
senzatia
ca
asta
e
in
mod
evident
un
punct
negativ
in
munca
lui
Ghenie,
la
nivel
de
productie
si
la
nivel
tehnic.
Diminuarea
calitatii
muncii
nu
e
ceva
neglijabil.
Apoi,
autorul
pune
in
discutie
banalitatea
subiectelor,
spunand
ca
si
artisti
cum
ar
fi
Courbet
lucrau
pe
teme
de
domeniul
evidentei
celei
mai
plicticoase.
Totusi,
atentia
investita
in
reprezentarea
picturala,
prin
munca
la
nivel
tehnic,
poate
transfigura
orice
imagine
banala,
ceea
ce
nu
mi
se
pare
ca
e
in
intregime
cazul
cu
Ghenie.
In
fine,
autorul
mai
spune
si
ca
nu
poti
desconsidera
un
artist
pentru
ca
vinde,
lucru
cu
care
sunt
de
acord.
Dar
as
spune
ca
nici
nu
il
poti
aprecia
daca
asta
e
tot
ce
face.
Acuzatiile
de
neseriozitate,
de
lipsa
de
continut,
de
lipsa
de
investigatie
intelectuala
nici
nu
mai
sunt
discutate.
Autorul,
un
critic
de
arta
din
Cluj
pe
numele
sau
Bogdan
Iacob,
concluzioneaza
fara
sa
mai
argumenteze,
spunand
ca
expozitia
de
la
SMAK
este
a
display
of
painterly
strength
si
cu
asta
incheie.
Vrand
sa
dreaga
lucrurile,
Bogdan
Iacob
ajunge
sa
formuleze
impecabil
problema,
fara
sa
reuseasca
sa
o
si
rezolve
in
mod
convingator.
Natalie
Trainor
Why
some
shows
sell
out
2013
-
http://art-nerd.com/newyork/adrian-ghenie-why-some-shows-sell-out/
Un
articol
de
vernisaj,
cu
o
scurta
descriere
a
lucrarilor,
dar,
din
nou,
departe
de
o
analiza
critica
a
lor.
Rachel
Wolff
Sinister
mythology
2013
http://www.blouinartinfo.com/news/story/874084/in-the-studio-
romanian-painter-adrian-ghenies-sinister
Un
studio
visit
se
transforma
intr-o
ocazie
de
a
mitiza
si
mai
mult
atat
artistul,
cat
si
locul
in
care
lucreaza
in
Berlin,
prezentat
ca
o
posibila/fosta
inchisoare
a
Gestapo-
ului.
Ghenie
se
foloseste
de
ocazie
pentru
a-si
legitima
folosirea
imaginarului
sinistru
pe
care,
altfel,
cu
greu
il
poate
justifica.
Povestea
de
succes
nu
lipseste
nici
aici,
pentru
ca
artistul
a
transformat
galeria
in
care
a
avut
primul
solo
show
in
studioul
sau
personal.
18
19
2013
-
http://www.amazon.com/Adrian-Ghenie-New-
Paintings/dp/1935410407/ref=sr_1_3?ie=UTF8&qid=1426280501&sr=8-
3&keywords=adrian+ghenie
2014
-
http://www.amazon.com/Adrian-Ghenie-J%C3%BCrg-
Judin/dp/3775736743/ref=sr_1_1?ie=UTF8&qid=1426280501&sr=8-
1&keywords=adrian+ghenie
10.
Adrian
Ghenie
doar
un
artist
comercial?
Pana
acum
am
analizat
mai
multe
fatete
ale
activitatii
profesionale
ale
lui
Ghenie.
Antreprenoriatul
la
nivel
individual,
galeria,
in
treacat
Scoala
de
la
Cluj,
ca
un
mit
fondator
construit
retrospectiv.
Am
vorbit
si
despre
ceea
ce
am
reusit
sa
inteleg
din
gradul
de
maiestrie
tehnica
vizibil
in
lucrari,
despre
continutul
afectiv,
dar
si
despre
gradul
de
asimilare
si
despre
metodele
de
re-utilizare
a
surselor.
Revin
la
statutul
de
artist
comercial
al
lui
Ghenie,
spunand,
din
nou,
ca
e
vorba
de
o
poveste
de
succes
comercial,
in
mod
sigur.
Si
totusi,
dincolo
de
asta
exista
si
un
succes
cultural
al
lui
Ghenie?
Conteaza
el?
E
nevoie
de
asa
ceva?
La
o
prima
vedere,
am
putea
raspunde
pe
toata
linia
da
si
nu.
Prezenta
lui
in
galerii
importante
din
America,
dar
si
in
colectiile
de
arta
internationale
ale
muzeelor
(SFMOMA),
ar
putea
indica
faptul
ca
e
vorba
si
de
o
reusita
culturala.
Totusi,
sa
nu
ne
grabim.
E
stiut
faptul
ca
exista
o
intersectie
intre
interesele
muzeelor,
care
valideaza
continutul
cultural
al
lucrarilor
si
piata
de
arta,
care
ofera
sustinerea
financiara
a
tuturor
actorilor
din
domeniu,
sau
a
majoritatii
lor,
in
masura
in
care
statul
lasa
de
obicei
mare
parte
a
activitatii
artistice
la
indemana
pietei.
Am
putea
spune
ca
exista
o
presiune
dinspre
piata
catre
muzeu
pentru
acceptarea
unor
artisti,
acceptare
care
da
garantii
suplimentare
pentru
eventualii
cumparatori.
Lucrurile
functioneaza
si
invers,
adica
muzeele
descopera
artisti,
care
apoi
dobandesc
o
cota
pe
piata
din
cauza
succesului
cultural.
In
cazul
lui
Ghenie,
un
lucru
evident
este
avalansa
de
stiri
legate
de
vanzarile
sale
si
lipsa
cvasitotala
in
presa
a
unor
receptari
critice
legate
de
pictura
sa.
Discutia
culturala
despre
munca
de
artist
a
lui
Ghenie
nu
exista
la
ora
asta.
Ceea
ce
auzim,
poate
prea
mult,
e
cati
bani
valoreaza.
Poate
ca
asta
e
si
ideea.
20
Damien
Hirst
a
facut
o
lucrare
din
manevrele
care
pot
fi
facute
pe
piata
de
arta.
Ele
se
bazeaza
pe
miscari
simultane
pe
doua
fronturi
cel
al
comunicarii
publice,
cu
ajutorul
presei
si
cel
al
tranzactiilor
financiare.
Hirst
a
investit
in
propria
lucrare
pe
care
a
vandut-o
apoi
pe
un
pret
mult
mai
mare.
Si-a
recuperat
investitia
si
in
final
a
facut
profit.
Nu
am
dovezi
pentru
a
sustine
o
miscare
similara
si
in
cazul
tabloului
de
Ghenie
vandut
la
Londra
cu
aproape
2
milioane
de
dolari,
tablou
evaluat
la
inceputul
licitatiei
la
400.000
de
euro.
Totusi,
fie
ca
e
inocent
sau
nu,
e
clar
ca
Ghenie
intra
incetul
cu
incetul
mai
degraba
in
imaginarul
legat
de
piata
al
lui
Hirst,
fara
componenta
critica
(indiferent
cat
de
decorativa).
Despre
continutul
lucrarilor
nu
se
aude
in
continuare,
nimic.
http://www.mediafax.ro/cultura-media/record-pentru-artistul-adrian-ghenie-
tabloul-the-fake-rothko-vandut-cu-1-77-mil-euro-la-londra-12870007
In
lipsa
unei
receptari
critice
serioase,
in
lipsa
unei
discutii
publice
despre
eventualele
implicatii
ale
picturii
lui
apropo
de
evolutia
istoriei
artei,
Ghenie
e
in
acest
moment
doar
un
artist
cu
succes
comercial.
Faptul
ca
piata
face
presiuni
ca
munca
lui
sa
fie
validata
si
de
mediul
cultural,
asa
cum
se
va
vedea
mai
departe,
nu
face
decat
sa
confirme
aceasta
ipoteza.
21
Serban
Savu,
Hot
Hours
of
the
Afternoon
/
2006
E
vorba
de
o
pictura
legata
de
realism,
cu
un
subiect
specific,
Romania
postcomunista.
Banalul
nu
e
un
subiect
usor
de
rezolvat
tehnic.
Nici
la
nivel
poetic
nu
e
o
zona
usor
de
abordat.
Plictiseala
e
mereu
aproape
de
cotidian
si
totusi
Savu
reuseste
sa
redea
viata
obisnuita
intr-un
mod
exemplar
si
sa
faca
pictura
din
asta.
In
plus,
el
pare
sa
picteze
si
pentru
un
public
local
care
astfel
isi
poate
re-descoperi
propria
realitate.
La
polul
opus,
Ghenie
trateaza
subiectele
cele
mai
generale,
imaginile
iconice
recognoscibile
la
nivel
international,
dar
care,
din
cauza
generalitatii
si
a
uzurii
lor,
sunt
puternic
dezemantizate
si
devin
niste
pretexte
pentru
un
efort
decorativ.
22
Mircea
Cantor,
Diamond
Corn
/
2005
23
Totusi,
din
momentul
in
care
Cantor
pleaca
din
tara
si
incepe
sa
trateze
teme
si
imagini
ale
universului
mental
occidental,
lucrarile
sale
devin
generice,
lipsite
de
specificitate
si
oarecum
uniforme
cu
restul
de
proiecte
prezente
deja
in
galeriile
din
vest.
In
momentul
in
care
incearca
sa
vorbeasca
limbajul
international,
esueaza
intr-
o
oarecare
banalitate.
Mircea
Cantor,
Holy
Flowers
/
2010
(mitraliere
vazute
prin
caleidoscop)
Inevitabil,
ca
si
la
Ghenie,
expozitia
de
lui
Mircea
Cantor
de
la
Mnac
din
2013
a
fost
o
dezamagire,
din
nou
din
cauza
disproportiei
dintre
anunt
/
imaginea
proiectata
de
la
distanta
si
realitatea
lucrarilor.
Asta
cu
atat
mai
mult
cu
cat
perioada
internationala
a
lui
Cantor
era
puternic
reprezentata
in
expunere,
iar
lucrarile
din
aceasta
categorie
erau
si
ele
oarecum
uniforme
si
destul
de
lipsite
de
interes.
In
plus,
prezentarea
hiper-pompoasa
a
unei
expozitii
care
s-a
anuntat
ca
un
mare
eveniment
monden
si
care
a
durat
un
an
de
zile
nu
m-a
facut
decat
sa
cred
ca
artistii
nostri
(si
de
ce
nu,
cei
internationali),
se
pierd
in
constructia
unei
proiectii
monumentale
a
sinelui
brandul
de
artist
iar
cu
timpul,
lucrul
asta
le
mananca
tot
timpul
si
devine
singura
lor
activitate,
proiectele
lor
avand
de
suferit.
Decizia
de
luat
nu
e
simpla,
pentru
ca
in
domeniul
artei
vizuale,
artistii
nu
exista
decat
daca
sunt
primii
reprezentanti
ai
domeniului
lor.
Cel
mai
bun
pictor,
cel
mai
bun
sculptor,
etc.
E
aici
tot
un
mecanism
al
pietei
comerciale,
dar
si
culturale,
care
nu
poate
gestiona
un
palier
median,
nu
neaparat
de
mediocri,
cat
de
figuri
mai
putin
proeminente,
dar
perfect
valide.
Romantismul
a
construit
binomul
geniu-vulg,
iar
piata
de
arta
si
l-a
insusit
fericita,
pentru
ca
asa
putea
satisface
(temporar)
nevoile
economice
si
de
recunoastere
a
unui
numar
mai
mic
de
persoane,
lasandu-i
pe
ceilalti
complet
pe
dinafara.
24
Impresia
mea
e
ca
artisti
ca
Mircea
Cantor
si
Adrian
Ghenie
au
picat
prada
unor
asemenea
presiuni,
incercand
simultan
sa
fie
primii
reprezentanti
ai
domeniului
in
care
activau,
sub
presiunea
culturala
si
economica
pe
care
o
resimteau
venind
din
mediu.
In
acelasi
timp,
ambii
au
optat,
fie
din
start,
sau
pe
parcurs,
pentru
un
set
de
imagini,
simboluri
si
preocupari
internationale,
radical
diferite
de
contextul
in
care
s-au
format
si
cu
care
aveau
legaturi
foarte
slabe,
pentru
ca
nu
traisera
in
jurul
lor.
Produsul
final
a
fost
in
cazul
lui
Cantor
o
diminuare
pana
la
banalitate
a
continutului
proiectelor,
iar
in
cazul
lui
Ghenie
o
staruinta
incapatanata
in
cliseu.
Totusi,
dupa
cum
arata
exemplul
lui
Serban
Savu,
nu
e
nevoie
sa
tintesti
catre
locul
de
frunte
al
pietei,
al
vizibilitatii
sau
al
culturii
ca
un
scop
in
sine,
renuntand
complet
la
radacini.
Un
asemenea
efort
de
auto-exilare
are
consecinte,
vizibile
in
cazul
lui
Cantor
si
Ghenie.
Ei
sunt
in
mod
sigur
niste
celebritati
ale
lumii
artei,
dar
nu
la
fel
de
sigur,
in
2015,
niste
surse
interesante
pentru
artistii
care
vor
sa
se
dezvolte
mai
departe,
mai
ales
in
directia
culturala
a
artei
si
mai
putin
in
cea
de
vizibilitate,
sau
de
succes
comercial.
Revenind
la
pictura,
pot
spune
ca
prefer
un
artist
ca
Serban
Savu,
care
vorbeste
despre
orasul
sau
tara
in
care
traieste
si
pe
care,
de
bine
de
rau,
o
cunoaste.
Poate
si
din
cauza
ca
am
senzatia
ca
e
foarte
posibil
sa
aiba
mai
multe
de
spus
decat
cineva
care
se
pierde
in
generalitati,
sau
care
fuge
de
problemele
tehnice,
conceptuale
si
estetice
inerente
pe
care
le
ridica
auto-exprimarea,
mai
ales
cand
ea
e
legata
de
problema
identitatii.
Per
total,
am
senzatia
ca
o
asemenea
pozitie
impinge
catre
o
arta
mai
simpla,
mai
accesibila,
mai
discreta
si
in
mod
paradoxal,
mai
sofisticata,
pentru
ca
nu
se
comunica
pe
sine,
in
intregime,
dintr-un
prim
soc
vizual
oarecum
superficial.
25
Serban
Savu,
The
Card
Players
/
2011
E
mult
mai
greu
sa
supravietuiesti
si
sa
ramai
pe
pozitia
asta
de
vizibilitate
medie
si
sa
lucrezi
cu
succes
despre
realitatea
din
jur,
decat
sa
declari
ca
si
Mircea
Cantor
ca
esti
cetatean
al
lumii,
uitand
de
unde
vii,
scapand
de
problemele
identitatii,
dar
si
pierzand
ocazia
pe
care
o
ofera
expertiza
inerenta
in
faptul
ca
ai
trait
la
un
moment
dat
undeva.
13.
Despre
istoria
recenta
Aici
o
sa
mi
se
spuna
ca
si
Ghenie
a
pictat
tablouri
cu
Ceausescu.
Dar
Ghenie
are
doar
trei
imagini
cu
Ceausescu.
Si
per
total,
luand
titlurile
tablourilor
lui,
e
evident
ca
nu
il
intereseaza
prea
mult
istoriile
locale.
26
Adrian
Ghenie,
Ceausescu
/
2007
Adrian
Ghenie,
Ciprian
Muresan,
Ceausescu
/
2008
27
Prima
imagine
e
din
2007,
apoi
urmeaza
un
video
facut
in
colaborare
cu
Ciprian
Muresan,
si
o
panza
dintr-o
expozitie
de
la
SF
MOMA.
A
doua
si
a
treia
panza
par
derivate
din
discutiile
lui
Ghenie
cu
Muresan,
dupa
cum
spune
artistul
intr-un
interviu.
Acest
fapt
subliniaza
destul
de
bine
cat
de
mare
e
interesul
lui
Ghenie,
la
nivel
pictural,
pentru
istoria
recenta
a
tarii
sale.
(http://www.sfmoma.org/explore/multimedia/videos/519)
Adrian
Ghenie,
The
Trial
/
2010
14.
Pavilionul
Romaniei
din
2015
ca
feebdack
invers
Cum
am
zis
si
mai
inainte,
cele
doua
forte
care
modeleaza
lumea
artei
sunt
piata
si
muzeul.
Daca
acceptam
ca
Adrian
Ghenie
e
un
artist
comercial
de
succes,
care
are
nevoie
de
o
validare
continua
din
partea
muzeului
pentru
a-si
mentine
cota
pe
piata,
putem
interpreta
prezenta
lui
in
Pavilionul
Romaniei
de
la
Venetia
in
cadrul
Bienalei
de
Arta
din
2015
ca
un
rezultat
al
presiunii
comerciale
care
obliga
periodic
mediul
cultural
la
gesturi
de
validare
a
unor
artisti
comerciali.
De
altfel,
la
nivel
statistic,
Bienala
de
la
Venetia
e
in
90
%
ocupata
cu
arta
comerciala,
atat
din
punct
de
vedere
al
spatiilor,
cat
si
din
punct
de
vedere
al
esteticii
prezentate
si
al
continutului.
Numesc
aici
arta
comerciala
acel
tip
de
productie
vizuala
care
urmareste
in
mod
preponderent
un
succes
comercial,
lucru
vizibil
prin
optiunile
de
display,
de
mediu,
dar
si
prin
statementul
/
mesajul
comunicat,
cat
si
prin
aspectul
lucrarilor.
28
29
30
31
fiind
bine
ancorata
in
piata,
modelul
Galeriei
Plan
B,
sau
al
oricarei
alta,
sau
piata
ca
mecanism,
va
putea
vreodata
sa
confiste,
in
intregime,
tot
domeniul
artei
vizuale.
Intr-adevar,
suntem
intr-un
moment
in
care
naivitatea
inceputurilor
institutionale
din
domeniul
artei
din
Romania
incepe
sa
se
destrame.
In
locul
ei,
un
asalt
puternic
al
pietei
artei
internationale,
care
isi
doreste
instrumentalizarea
si
monetizarea
intregului
camp
cultural
local.
Au
pus
umarul
la
asta
atat
Plan
B,
dar
si
Pavilion,
cu
al
sau
BBx,
o
nesfarsita
serie
de
bienale
locale
in
care
artistilor
autohtoni
le-a
fost
refuzata
participarea,
pana
ce
aproape
ca
au
disparut
complet
de
pe
liste.
Totusi,
schimbarea
de
dominanta
nu
inseamna
sufocarea
totala
a
domeniului.
Chiar
si
in
America,
unde
mercantilizarea
culturii
e
cvasi-totala,
atat
in
piata
de
arta,
in
muzeu,
dar
si
in
universitate,
exista
inca
o
zona
de
arta
independenta,
instabila,
precara
si
mereu
amenintata
cu
disparitia,
dar
mereu
prezenta,
inca
din
anii
50-60
si
pana
astazi.
In
mod
paradoxal,
de
acolo
ies
de
multe
ori
artisti
interesanti
si
diversi,
din
cauza
ca
mediul
respectiv,
desi
ostil,
e
mai
fertil
pentru
cercetare
decat
e
munca
dedicata
in
mod
exclusiv
productiei
unui
produs
vandabil.
16.
Concluzie
Ce
ramane
dupa
toate
astea
din
artistul
Adrian
Ghenie?
Pentru
ca
m-am
distantat
complet
de
lucrarile
sale,
prin
experiente
repetate
cu
tablourile
si
prin
lecturi
legate
de
sursele
din
care
ele
se
hranesc,
pentru
mine
Adrian
Ghenie
nu
mai
este
un
artist
pe
care
sa
il
savurez,
asa
cum
il
savurez,
de
exemplu,
pe
Serban
Savu.
Dincolo
de
tipul
asta
de
apetenta
personala,
cariera
artistica
a
lui
Ghenie
e
un
exemplu
important
apropo
de
efectele
deciziilor
pe
care
artistii
trebuie
sa
le
ia,
fiind
in
mod
continuu
supusi
unor
presiuni
interioare
si
exterioare.
Din
interior,
presiunea
inseamna
o
urgenta
continua,
o
nevoie
disperata
aproape
de
a
continua
sa
lucrezi.
As
numi-o
plastic
foamea
de
munca.
In
lipsa
ei,
putini
artisti
se
aseaza
si
a
doua
zi
in
fata
mesei
de
lucru.
Tipul
asta
de
presiune
interioara
cere
un
context
material
care
sa
ii
sustina
rezolvarea.
Un
apartament,
un
atelier,
materiale,
o
galerie
cu
care
sa
expui,
un
public
care
sa
consume
ceea
ce
muncesti.
32
De
aici
incep
zonele
de
presiune
exterioara,
in
care
trebuie
sa
fii
primul
artist
din
domeniul
tau
ca
sa
poti
sa
castigi
ceva
si
asa
mai
departe.
In
cazul
lui
Ghenie,
pot
observa
o
decizie
pentru
o
pictura
galagioasa,
colorata,
mare,
de
impact
imediat.
As
spune
si
trendy
si
cool,
asumandu-mi
ridicolul
etichetelor.
O
alta
optiune,
radical
asumata
de
Ghenie,
e
pentru
piata
de
arta
in
detrimentul
muzeului
de
arta,
sau
a
zonei
comerciale,
in
detrimentul
zonei
culturale,
sau
dominant
culturale.
Faptul
ca
remarcile
curatorului
Plan
B
legate
de
Pavilionul
Romaniei
din
2013
au
starnit
reactii
negative
in
zona
artei
legata
mai
mult
de
performance
si
instalatie
e
un
argument
in
acest
sens.
Adrian
Ghenie
ramane
in
mod
sigur
un
artist
de
mare
succes
comercial.
Ma
intreb
daca
e
si
un
mare
pictor,
asa
cum
il
prezinta
proiectiile
lui
mediatice.
Eu
as
zice
ca
in
opinia
mea
raspunsul
in
ceea
ce-l
priveste,
spus
ca
un
iubitor
de
arta,
e
nu.
Daca
ar
fi
sa
fac
un
exercitiu
absolut
ridicol,
in
care
sa
dau
note
artistilor
pictori
pe
care
ii
admir,
as
spune
ca
Van
Gogh
e
9.5
dintr-un
10
probabil
de
neatins,
Picasso
si
Matisse
sunt
9,
Bacon
e
8.5,
iar
Ghenie
e
undeva
la
nivelul
4.5.
Poate
ca
e
surprinzator
ca
dau
o
nota
atat
de
mica
unei
picturi
care
a
ajuns
in
muzee
internationale.
E
posibil
sa
para
ca
nota
e
prea
mica
pentru
a
putea
fi
obiectiva.
In
plus,
poate
parea
ca
o
evaluare
atat
de
severa
e
de
fapt
un
atac
la
persoana.
Vreau
sa
deschid
aici
o
paranteza
si
sa
spun
ca
nu
il
cunosc
personal
pe
Adrian
Ghenie.
Toate
remarcile
de
mai
sus
se
reduc
la
o
serie
de
observatii
la
adresa
persoanei
lui
publice,
dar
si
a
picturilor
pe
care
le-am
vazut
in
expozitii.
Mi
s-a
spus
de
mai
multe
ori
ca
autorul
e
inteligent
si
ca
isi
poate
sustine
cu
mare
eleganta
lucrarile.
Cu
toate
astea,
nu
cred
in
lucrarile
de
arta
care
au
nevoie
sa
fie
sustinute
verbal
de
autor.
Poate
de
aceea
simt
nevoia
sa
reduc
la
un
exercitiu
de
tipul
asta,
pragmatic
si
transant,
aprecierea
acestui
artist.
In
mod
curent,
presa
de
arta
evalueaza
in
mod
excesiv
de
entuziast
pictura
lui
Adrian
Ghenie.
Pusa
in
fata
unei
scari
valorice
de
la
1
la
10,
presa
de
arta
ar
nota
cu
100
pe
acest
artist.
Consider
ca
acest
100
e
nerealist,
asa
cum
e
orice
evaluare
care
nu
se
inscrie
intr-o
scara
cat
de
cat
rezonabila.
Refuzul
de
a
produce
o
evaluare
critica
si
de
a
reduce
maestrul
la
o
cantitate
cuantificabila
nu
e
un
refuz
al
pedanteriei,
din
principiu,
ci
mi
se
pare
ca
marcheaza
pur
si
simplu
evitarea
evaluarii
critice,
in
intregime.
33
34