Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative

Facultatea de Relaţii Publice şi Comunicare

Bucureşti, România

LUCRARE DE DISERTAŢIE
“Alegerile prezidenţiale 2009: jurnalismul politic şi
dezbaterea electorală”
Februarie 2010

Tiberiu Cazacioc
Învăţământ postuniversitar masterat ID
Seria 2004-2006
Coordonator ştiinţific: Prof.univ.dr. Camelia Beciu

De acord cu depunerea lucrării de disertaţie

Prof. univ.dr. Camelia Beciu

Semnătura

Data

1
CUPRINS
Introducere / 3
I. Cadrul analitic / 4
1.1Comunicarea politică în campaniile electorale / 4
1.2 Jurnalismul politic şi televiziunea / 9
1.2.1 Rolul jurnalistului în formarea sferei publice / 9
1.2.2 Construcţia televizuală a evenimentelor politice / 11
1.3 Dezbaterile electorale: istorie şi evoluţii / 14

II. Studiu de caz : Campania prezidenţială 2009- dezbaterea dintre candidaţi / 18

2. Comunicarea electorală în România: transformarea practicilor mediatice / 18
2.1 Contextul politic pre-electoral al campaniei prezidenţiale din 2009 / 18
2.2 Contextul mediatic pre-electoral / 21
2.3 Televiziunea şi new media – resurse în campania prezidenţială / 21
2.4 Reglementările CNA referitoare la dezbaterile electorale / 25
3. Elemente de metodologie / 28
3.1.Metoda analizei de dispozitiv – elemente generale / 28
3.2 Aria de investigare / 31
4. Rezultatele cercetării / 32
4.1 Dezbaterea dintre candidaţii la preşedinţie – o temă de campanie / 32
4.2 Dezbaterea dintre candidaţi: structura dispozitivului / 34
a) Structura secvenţială / 34
b) Orientarea tematică / 35
c) Organizarea spaţiului de dezbatere: identităţi mediatice şi scenografii / 38
d) Gestiunea interacţiunilor – roluri comunicaţionale / 41
e) Capitalul verbal / 42
f) Construcţia vizuală a dezbaterii / 43
- Capitalul vizual / 43
- Sincronia comunicaţională / 45
- Cazuri particulare de punere în scenă vizuală: efecte discursive / 47
- Proiectele politice ale celor doi candidaţi din perspectiva punerii în scenă vizuală /48
III. Concluzii. Macrostructura dezbaterii televizate / 49
Bibliografie
ANEXE

2
Introducere
Comunicarea politică este o activitate esenţială pentru o societate, în special pentru
acele regimuri politice constituţionale bazate pe democraţie reprezentativă, drepturile
cetăţeanului şi principiile economiei de piaţă. Spre deosebire de regimurile politice
dictatoriale, construirea deliberativă a consensului este o necesitate pentru o bună guvernare a
celor guvernaţi de către guvernanţi şi realizarea unui optim social. Pentru asigurarea
durabilităţii soluţiilor, marile şi micile proiecte sociale impun folosirea unor practici,
proceduri şi instrumente specifice de atingere a consensului.
Activitatea de comunicare politică implică diverşi actori, politicieni, lideri de opinie şi
experţi, instituţii, organizaţii ale societăţii civile şi, mass media. În societatea contemporană
interesele indivizilor sunt din ce în ce mai diversificate, în funcţie de poziţia lor socială,
statutul profesional, vârstă, situaţie materială, mediul de rezidenţă, cultura de care aparţin,
organizaţia în care muncesc, plăcerile şi obiceiurile de consum. Pentru ca aceste interese să fie
abordate, lămurite şi negociate este nevoie de comunicare politică şi de instrumente esenţiale
precum media. Mijloacele de comunicare (presă tipărită, presă electronică, alte media
complexe precum Internetul) instituie un cadru de comunicare în care care actorii politici
schimbă puncte de vedere, în baza unui contract de comunicare, explicit reglementat sau
cutumiar.
Televiziunea a căpătat o importanţă deosebită aproape imediat de la inventarea ei,
având funcţii specifice în comunicarea politică. Pe lângă funcţia educativă, de divertisment şi
de informare, televiziunea îndeplineşte şi o funcţie catodică (a se vedea în acest sens
fenomenul infotainment). Prin practicarea jurnalismului narativ, jurnaliştii-vedete cu statut de
experţi au devenit actori care, sub presiunea timpului, a concurenţei şi a factorilor economici,
emit opinii şi judecăţi de valoare. Mai mult decât în deceniile anterioare, dezbaterea televizată
- articulată într-un dispozitiv televizual – este astăzi una din formele principale de manifestare
a comunicării politice. Dezbaterea televizată a devenit un instrument esenţial al campaniilor
electorale. Succesul sau eşecul unor competitori politici a fost deseori legat de felul în care
aceştia s-au folosit de dezbaterile televizate pentru a comunica cu publicurile interesate.
Precum în precedentele campanii electorale, în toamna anului 2009 alegerile
prezidenţiale din România au avut o miză importantă, publicul fiind interesat în a avea acces
la un cadru de dezbatere care să îi ofere informaţii, explicaţii, raţiuni pentru a discerne şi a
vota. Organizarea unei dezbateri electorale a devenit pentru prima dată chiar o temă de
campanie.

3
 Tema lucrării este analiza dezbaterii televizate a ultimei confruntări electorale dintre
candidaţii la funcţia de preşedinte a României, Traian Băsescu şi Mircea Geoană, din data de
4 decembrie 2009. Obiectivul propus a fost acela de a analiza pe componente dispozitivul
televizual pentru a înţelege felul cum a funcţionat acesta, ce convenţii de comunicare şi ce
tipuri de interacţiuni discursive a impus. Metoda analizei de dispozitiv este fundamentată pe
identificarea condiţiilor de producere a unei dezbateri (condiţii discursive, logistice şi diverse
elemente simbolice). Modul în care este alcătuit un dispozitiv mediatic (în cazul nostru
dezbaterea electorală) este relevant pentru o anumită cultură mediatică a spaţiului public.
Lucrarea răspunde la întrebări precum: Care a fost structura dispozitivului televizual? Cum a
influenţat acesta comportamentul participanţilor în emisiune şi în ce fel? Ce percepţii a
transmis instanţa mediatică despre candidaţii prezidenţiabili? S-au folosit sau nu candidaţii de
oportunităţile şi constrângerile impuse de dispozitiv? Ce rol au avut audienţele prezente în
platou şi dacă scenografia a indus o anumită interpretare a situaţiei? A fost sau nu această
dezbatere o resursă pentru public, potenţialul electorat?

I. Cadrul analitic

1.1 Comunicarea politică în campaniile electorale

Politica şi comunicarea sunt consubstanţiale. Din punct de vedere istoric, comunicarea

politică face parte din modul de funcţionare al unui sistem politic, economic şi social al unui
stat. Premisa implicită este că această activitate complexă se petrece în cadrul unei societăţi
democratice, cu economie de piaţă, în care, prin alegeri libere si periodice, partidele politice
ajung la putere, în cadrul unui stat de drept. Valorile fundamentale care stau la baza
funcţionării acelui stat sunt drepturile omului iar una din libertăţile de bază este libertatea de
exprimare.
Punctul de pornire pentru abordarea analitică a unui domeniu etse definirea lui.
Dominique Wolton 1 consideră comunicarea politică un câmp de interacţiuni între oameni
politici, mass-media şi opinia publică relevată prin cercetare sociologică. Pentru Pippa Norris2
comunicarea politică este un proces de interacţiuni pe verticală şi pe orizontală. Pe verticală
are loc comunicarea dintre instituţii şi cetăţeni, iar orizontala este planul în care

1
Wolton, Dominique, Penser la communication, Paris, Editura Flammarion, 1998, apud Beciu, Camelia,
Comunicare şi discurs mediatic. O lectură sociologică, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2009, p. 125
2
Norris, Pippa, A virtuos circle. Political communication in Post-Industrial Societies, Cambridge, Editura
Cambridge University Press, 2000, apud Beciu, Camelia, Comunicare şi discurs mediatic. O lectură sociologică,
Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2009, p. 125

4
 3
interacţionează actorii comunicării politice. Jacques Gerstlé observă că în studierea
comunicării politice cercetătorii se înscriu în două abordări principale: o direcţie de analiză
care disociază comunicarea de politică, considerând comunicarea drept primordială în
înţelegerea politicii, iar cealaltă abordare consideră comunicarea şi politica drept
consubstanţiale. Preferând în analiza sa a doua abordare, Gerstlé consideră că “(…) pentru
comunicarea politică trei dimensiuni pot fi acceptate ca fundamentale: dimensiunea
pragmatică, dimensiunea simbolică şi dimensiunea structurală (...)”..
Dimensiunea pragmatică este dată de strategia de discurs, aceasta propune şi instituie
un mod de acţiune şi anumite relaţii între participanţii la comunicarea politică. Dimensiunea
simbolică este asigurată pentru comunicarea politică de exprimarea vizuală şi audio,
vestimentaţie, gestică şi mimică, rituri de consens şi disensiune, retorică şi metafore.
Dimensiunea structurală este dată de reţeaua folosită la punerea în aplicare a strategiei de
discurs prin simbolistică, şi anume organizaţiile media şi canalele media, tehnologia, ş.a.
Comunicarea politică include conform lui Brian McNair 4 : organizaţiile politice
(partide politice, organizaţiile publice, grupurile de presiune şi organizaţiile teroriste 5 ),
publicul, mijloacele de comunicare. Fără public comunicarea politică nu şi-ar avea rostul, iar
mijloacele de comunicare sunt instrumentele cu ajutorul cărora este configurat spaţiul
comunicării politice. O tipologie a actorilor politici „(…) mult mai diversificată, reflectând
caracterul structural şi strategic al comunicării politice (…)” este propusă de Camelia
Beciu6:
a) Actorii politici: instituţiile guvernamentale, partidele, politicienii, administraţia
locală;
b) Grupurile: grupurile de presiune, lobby-urile, acţiunile sindicale, mişcările sociale;
c) Mediatorii: societatea civilă, experţii/liderii de opinie;
d) Mass-media: organizaţiile, jurnaliştii;

3
Gerstlé, Jacques, Comunicarea politică, Iaşi, Editura Institutul European, 2002, p.23-25
4
McNair, Brian, Introducere în comunicarea politică, Iaşi, Editura Polirom, 2007, p.21
5
În ce priveşte grupurile teroriste (sau militante ori extremiste), incluse de Brian McNair în rândul actorilor
politici acestea au un comportament aparte. Întreprind acţiuni cu caracter criminal conform unei strategii,
folosind anumite reţele şi practici de comunicare, prin ritualuri proprii de acţiune, ca caracter specific cultural,
pentru a-şi susţine puncte de vedere politice, în încercarea de a aduce în atenţia opiniei publice şi pentru a fi
incluse pe agenda publică problema interzicerii avortului (atentate criminale în SUA), problema supremaţiei
marilor corporaţii (manifestările anti-globalizare), lupta de clasă şi redistribuirea avuţiei, reorganizarea societăţii
(Rote Armée Fraktion, Brigate Rosse, 17 Septembrie Negru), recunoaşterea independenţei politice de stat
(POLISARIO), combaterea prezenţei forţelor armate şi politice considerate străine şi de ocupaţie (Al Qaida,
Hamas), problema dominaţiei economice şi culturale a unei mari puteri, protecţia mediului şi încălzirea globală,
globalizarea si efectele sale, etc.
6
Beciu, Camelia, Comunicare şi discurs mediatic. O lectură sociologică, Bucureşti, Editura Comunicare.ro,
2009, p. 126-127

5
 e) Opinia publică şi electoratul: opinia publică reprezentativă (sondajele de opinie),
opinia publică nereprezentativă (“cetăţeanul”, „românii”), opinia publică
internaţională (sondaje, interviuri, articole mass-media), electoratul;
f) Publicul: publicul mass-media (de presă, radio, televiziune, din platou/studiou),
publicul interactiv (e-mail, SMS, forum, apel telefonic în direct, etc.)

Grupuri de presiune, lobby,

mişcări sociale

Mass-media Sfera politică

Mediatorii:
- societate civilă
- experţi
- lideri de opinie
-

Opinia publică
Electorat
Public mass-media

Fig. 1 Actorii comunicării politice, cf. Beciu Camelia, Op. citată

Actorii politici au nevoie de comunicare politică pentru ca, în baza unei ideologii sau a
unor interese de grup, să îşi facă cunoscut punctul de vedere la nivel social. Ei folosesc
comunicarea pentru a convinge, colectează semnături de susţinere, organizează campanii de
racolare de susţinători precum şi de strângere de fonduri. Dacă ei au ca obiective aplicarea
unui set de politici publice cu impact social, atunci se are în vedere cucerirea puterii politice şi
formarea unui executiv, în cadrul unui sistem bazat pe democraţie electivă sau reprezentativă.
Organizaţiile mici sau mai mari, grupurile de interes sau presiune au de regulă ca obiectiv
îndeplinirea unor obiective conjuncturale (ex. pe termen scurt/mediu), limitate ca acoperire
geografică (ex. localitate, judeţ, regiune, teritoriu naţional), cuprindere socială şi/sau
sectorială (ex. membri de sindicat, femei/copii/romi; ex. industria auto, industria confecţiilor,

6
producţia de ţigarete, activităţi agricole)şi politici publice (ex. dezvoltarea rurală, educaţia,
sănătatea publică, ocuparea forţei de muncă).
În acest demers strategic, modelul agendei din domeniul politicilor publice este un
concept relevant şi funcţional, chiar dacă nu instrumentalizat ca atare în comunicarea politică.
Pentru ca o problemă la scară socială sau un set de probleme să fie luate în considerare de
mijloacele de comunicare, de restul opiniei publice, de guvernanţi, ele trebuie plasate pe aşa-
numita agendă publică a politicilor publice. Aceasta este diferită de celălalt model ale
agendei, agenda setting, al efectelor mijloacelor de comunicare asupra agendei publice7. O
definiţie posibilă a agendei publice este propusă de Adrian Miroiu8: „Agenda publică (sau
sistemică) constă din toate problemele care: sunt obiectul unei atenţii largi sau cel puţin sunt
conştientizate; din punctul de vedere al unei părţi importante a publicului, ele solicită
acţiune; sunt, în percepţia membrilor comunităţii, subiectul potrivit al activităţii unei instituţii
guvernamentale.” După plasarea problemei pe agenda publică, aceasta este transferată pe
agenda formală, agenda politică, şi se demarează procesul găsirii de soluţii.
Campania electorală este un aspect particular al comunicării politice fiind o activitate
specifică, cu o anumită frecvenţă, durată şi intensitate limitate în timp, care implică actorii
politici, printre aceştia publicul şi mijloacele de comunicare. Prin intermediul campaniei
electorale, în cadrul unei competiţii politice, actorii politici sunt selectaţi în baza unor norme
democratice, pentru a se implica în mecanismul de gestiune politică şi administrativă a
treburilor comunităţii sau a societăţii. Normele în baza cărora se desfăşoară procedural
alegerea sunt norma participării şi norma majorităţii. Într-un sistem democratic actorii
politici caută să obţină consensul şi susţinerea unui număr majoritar de electori. Sunt depuse
eforturi pentru astfel cetăţenii să poată alege persoane susţinute de partide politice, pentru
ocuparea unor funcţii de reprezentare, printr-un mecanism electoral. Funcţiile publice elective
constituie elemente ale un sistem democratic care permit, într-un cadru constituţional,
exercitarea puterii. Aceasta înseamnă posibilitatea aplicării unui program politic şi realizarea
unor politici publice, acces la resurse, gestionarea acestora şi planificarea cheltuielilor. Cele
două norme, norma participării (pluralism politic şi dreptul nediscriminatoriu de a participa la
selecţia politică) precum şi norma majorităţii sunt cei doi piloni principali ai unei competiţii
electorale echitabile şi libere.

7
McQuail, Denis, Windahl, Sven, Modele ale comunicării, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2001,
p. 94
8
Miroiu, Adrian, Introducere în analiza politicilor publice, Bucureşti, Editura Punct, 2001, p.65

7
 Campaniile electorale sunt diferite în funcţie de tradiţii şi cultură. În general sunt
evenimente atipice, periodice, convenţionale care au loc pe perioade de timp variabile,
conform unor practici naţionale. De exemplu în SUA, procesul electoral prezidenţial durează
circa doi ani. Include competiţia intra-partinică pentru alegerea unui candidat de partid (în
cazul celor două partide mari, democrat sau republican) şi de-abia apoi campania electorala
propriu-zisă, finalizată prin opţiunile alegătorilor.
De regulă o campanie electorala durează între 4-6 săptămâni fiind precedată de o pre-
campanie informală. Acestea sunt circumscrise unei campanii informale de lungă durată, de
susţinere, integrată în comunicarea politică de ansamblu. Campania lungă este o acţiune care
implică instituţiile politice ca şi actori de comunicare în sfera publică, nefiind însă vorba de
un demers electoral explicit, într-un cadru normativ şi nefiind nici public asumat. În România
dar şi în alte state democratice, prin comunicarea prezidenţială preşedintele în funcţie îşi face
cunoscute agenda, ideile şi planurile politice, permanent pe parcursul exercitării funcţiei.
Candidaţii primesc susţinerea unor partide şi organizaţii şi sunt cunoscuţi ca şi competitori cu
câteva luni înainte de depunerea oficială a candidaturilor. Ei aduc în discuţie şi propun în
spaţiul public proiecte alternative, construindu-şi un profil, o identitate şi o platformă pre-
electorală, până la lansarea campaniei electorale propriu-zise.
Comunicarea electorală presupune o situaţie de comunicare specifică. Contractul de
comunicare electorală este raportat la un calendar definit, pe baza anumitor instrumente. Se
conformează unor reguli consensual şi politic acceptate, în baza unor principii transparente de
finanţare, a unor reglementari care restrâng agenda de subiecte (de exemplu sunt excluse
anumite subiecte – referirea la rasă), cu reguli privind accesul la mijloacele audiovizuale
publice, fără plată, în spiritul fair-play-ului şi doar pentru partidele politice, candidaţii lor şi
candidaţii independenţi.
O comunicare electorală integrată, coerentă şi complexă poate fi expusă în
advertoriale, în publicaţii, prin interviuri, prin prezenţa în Internet prin situri proprii şi contra-
situri, prin campanii de bannere online, prin panotaj exterior şi bannere, mesh-uri, corturi
electorale şi obiecte promoţionale, prin reuniuni electorale, în fapt în toate mediile de
comunicare disponibile. Comunicarea electorală este folosită de candidaţii la funcţia de
preşedinte pentru a mobiliza şi ralia suporterii, a atrage nehotărâţii, pentru a propune şi susţine
temele de campanie sub formă de sloganuri, pentru a lansa atacuri şi transmite replici la
adresa contracandidaţilor. Este o activitate esenţială pentru a convinge publicul să acorde
votul preponderent unuia dintre candidaţi.

8
 Accesul la mijloacele de comunicare este condiţionat de restricţii în primul rând de
natură economică, dar şi din cele legate de protecţia drepturilor individului. În ce priveşte
mediul audiovizual reglementările stabilesc participanţilor la campania electorală, drepturi şi
obligaţii de comunicare. În context electoral, comunicarea audiovizuală are un specific aparte,
fiind realizată în cadrul unui mecanism care stabileşte: durata, temele ce nu pot fi abordate,
formate radio şi TV permise pentru promovarea idelor politice, asigurarea accesului liber şi
nediscriminatoriu la mijloace radio şi TV. Este impusă o limitare privind temele, nefiind
permise cele care pun în discuţie ordinea constituţională. Cu toate acestea în cursul campaniei
electorale prezidenţiale din toamna-iarna anului 2009, o temă de campanie, deşi minor
abordată, a fost reforma formală a parlamentului.

1.2 Jurnalismul politic şi televiziunea

1.2.1 Rolul jurnalistului în formarea sferei publice

Televiziunea a schimbat viaţa cotidiană, influenţând practicile zilnice ale indivizilor,

dar şi activităţile politice, inclusiv relaţia politicienilor aleşi cu alegătorii şi cu jurnaliştii
Televiziunea devine spaţiu de manifestare preponderent pentru comunicarea politică şi cea
electorală. Patrick Lecomte 9 consideră că „(...) avem de-a face cu o revoluţie tehnică şi
culturală, cea a comunicării televizuale de masă, (care este) unul din vectorii-cheie(...)” fiind
instituită aşa-numita „agora catodică”10. Prin comunicarea televizuală, comunicarea politică
a fost restructurată şi agora catodică instituţionalizată. În acest cadru televizual, publicul
devine, după cum spune Patrick Charaudeau11, din cetăţean, spectator. Implicarea sa activă în
dezbatere prin televiziune, dar şi prin alte mijloace de comunicare, pun bazele a ceea ce,
conform lui J.Cohen12, se poate numi „democraţia deliberativă”.
Agora catodică este o altfel de sferă publică. Potrivit unui model teoretic relativ recent.
Prima abordare complexă referitoare la sfera publică aparţine cercetătorului german Jürgen
Habermas 13 . El a teoretizat procesul constituirii sferei publice burgheze, evoluţia şi
dezagregarea sa. Sfera publică s-a constituit în Europa secolului al XVIII-lea ca un spaţiu al
dezbaterilor critice, deschis tuturor, un spaţiu în care persoanele private se reuneau pentru a

9
Lecomte, Patrick, Comunicare, televiziune, democraţie, Bucureşti, Editura Tritonic, 2004, p.8
10
Lecomte, Patrick, Ibidem., p.82
11
Charaudeau, Patrick; Ghiglione, Rodolphe, Talk Show-ul. Despre libertatea cuvântului ca mit, Iaşi, Editura
Polirom, 2005
12
J.Cohen apud Habermas, Jürgen, Sfera publică şi transformarea ei structurală – studiu asupra unei categorii
a societăţii burgheze, ediţia a II-a revizuită, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2005, p.36
13
Habermas, Jürgen, Sfera publică şi transformarea ei structurală – studiu asupra unei categorii a societăţii
burgheze, ediţia a II-a revizuită, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2005

9
forma un public a cărui raţiune critică funcţiona ca un tip de control asupra puterii statului.
Teoria dezvoltată de Habermas a fost adusă în atenţia publicului prin lucrarea sa de doctorat
„Sfera publică şi transformarea ei structurală”. În anii care au urmat, în cadrul altor analize
ale sale, a revenit asupra teoriei sale, a revizuit-o şi a reformulat modelul normativ al
comunicării ca mecanism de instituire a spaţiului public.
Ca parte a sferei publice, din punct de vedere istoric, mijloacele de comunicare au
parcurs etape şi diverse modele de dezvoltare. Bernard Miège14 consideră că mijloacele de
comunicare pot fi încadrate în patru modele. La mijlocul secolului al XVIII-lea, cu o certă
anterioritate s-a manifestat presa de opinie în Anglia şi SUA, caracteristică fiind legătura
puternică între publicaţii şi cititorii lor. Apoi a apărut presa comercială, de masă, prin care se
instaurează un raport comercial între presă şi cititorii săi, urmată de un al treilea model, cel al
dezvoltării mass media audiovizuale. Al patrulea model este cel în care statul, întreprinderile,
administraţia publică, conform lui Miège 15 : „(...) pun stăpânire pe tehnicile gestiunii
socialului şi pe tehnologiile comunicării şi informării, punând în practică strategii de
comunicare din ce în ce mai perfecţionate.”
Pierre Chambat16 remarcă în situaţia actuală determinată de tehnologia audiovizuală că
mijloacele de comunicare îndeplinesc un rol de mediator: „(...) participă la redefinirea
frontierei dintre privat şi public (prin, n.m.) patru caracteristici (...): tehnicizarea relaţiilor,
comercializarea comunicării, fragmentarea publicurilor şi în fine, mondializarea fluxurilor
de informaţii.”
O paletă mai largă de funcţii este definită de Brian McNair17. Acesta consideră că
mijloacele de comunicare îndeplinesc cinci funcţii în societăţile democratice care
funcţionează în baza democraţiei reprezentative, toate esenţiale în structurarea spaţiului
public: funcţia de informare a publicului cu privire la ceea ce se întâmplă în societate, funcţia
de educare privind sensul şi semnificaţia a ceea ce se întâmplă, funcţia de platformă a
discursurilor publice cu rol în formarea opiniei publice, funcţia de a face transparentă şi a
monitoriza activitatea instituţiilor publice, funcţia de suport al comunicării politice pentru
actorii politici prin care aceştia să îşi comunice platformele, ideologia, unui public de masă.
Poziţia pe care o ocupă mijloacele de comunicare în comunicarea politică şi în cadrul
spaţiului public, alături de organizaţii şi partide politice, organizaţii publice, grupurile de

14
Miège, Bernard, Spaţiul public: perpetuat, lărgit şi fragmentat în Pailliart, Isabelle (coordonator), Spaţiul
public şi comunicarea, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p.169-171
15
Miège, Bernard, Op.cit, p. 171
16
Chambat, Pierre, Spaţiu public, spaţiu privat: rolul medierii tehnice în Pailliart, Isabelle (coordonator), Spaţiul
public şi comunicarea, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p.76
17
McNair, Brian, Op.cit, p.40

10
 presiune şi public, fac din acestea actori-parte a sistemului. Brian McNair 18 descrie astfel
acest complex: „Sfera publică (...) cuprinde în esenţă instituţiile de comunicare ale unei
societăţi, prin intermediul cărora sunt puse în circulaţie fapte şi opinii şi cu ajutorul cărora
se acumulează un fond comun de cunoştinţe, care să servească pentru acţiunea politică
colectivă (...) mass-media s-au transformat în principala sursă şi în punctul central al
experienţei comune a societăţii.” Aşadar mijloacele de comunicare sunt nu numai actor, dar şi
jucător în comunicarea politică, cu un rol important în definirea realităţii politice.

Statul/guvernul/autorităţile politice

Opinia publică
Sindicatele
Partidele politice
Editoriale Articole de tip feature

Mass media Organizaţiile comerciale

Grupuri de presiune Ştiri

Dezbateri televizate Emisiuni de actualităţi

`

Organizaţiile teroriste
Organizaţiile publice

Cetăţenii

Fig. 2 Sfera publică, cf. Brian McNair, Op. citată

1.2.2 Construcţia televizuală a evenimentelor politice

Jurnaliştii, prin poziţia pe care o ocupă, atât cei din presa scrisă cât şi din cea
audiovizuală, construiesc scheme narative în cadrul cărora introduc evenimentele politice,
economice şi sociale. Schemele narative sunt dinamice, se modifică în funcţie de fapte,
acţiuni, poziţia personajelor sau sursele de ştiri, astfel încât unele devin scheme dominante,

18
Brian McNair, Op.cit, p.38

11
clişee. Produsele jurnalistice prin care sunt propuse publicului anumite interpretări sunt
editorialul, articolul de fond, feature, ele fiind exprimări prin intermediul cărora profesioniştii
presei se impun ca specialişti, alăturându-se astfel unei comunităţi care mai include analişti de
securitate, analişti financiar-bancari, experţi în politică, înscriindu-se în sfera publică cu
punctele lor de vedere. Nimmo şi Combs19 consideră că: „Jurnalistul specialist este acea
persoană pe care publicul o recunoaşte (....) ca sursă de autoritate în domeniul politic. (...)
devine sursă de formare şi de articulare a opiniei, de stabilire şi evaluare a agendei publice.”
Potrivit unui larg curent de opinie împărtăşit de numeroşi cercetători, profesioniştii din
mass media, în proporţii ridicate, se reprezintă mai mult pe ei în cadrul producţiilor de presă.
În consecinţă jurnaliştii nu ar mai fi observatori imparţiali. Analizând acest statut, Gary C.
Woodward 20 demistifică jurnalismul obiectiv şi jurnalistul imparţial şi demonstrează că:
„Jurnalismul politic, faţă de standardele sale înalte, este o întreprindere plină de slăbiciuni:
limitele sale inerente nu permit îndeplinirea obiectivelor sale, frecvent asumate, de serviciu
public.”
Naraţiunea a devenit în prezent unul din principiile organizatoare ale jurnalismului,
remarcă Gary C.Woodward21. Aparent, şablonul narativ clasic pentatedic este un cadru ce
permite circumscrierea prezentării obiective a întâmplărilor, prin întrebările clasice: cine?,
ce?, unde?, când?, de ce? Dacă este folosită într-adevăr această schemă de extragere a
faptelor şi prezentării lor, publicului, unde intervine atunci subiectivismul care împinge spre
jurnalismul narativ, se întreabă Gary C. Woodward. Naraţiunea jurnalistului se întemeiază pe
construirea şi prezentarea relaţiilor, imaginarea şi propunerea înţelesurilor. Procesul de
descriere, înscris în cadrul unei forme de exprimare jurnalistică, înseamnă „amestecarea”
informaţiilor, faptelor (anume ceea ce se ştie) cu opiniile jurnalistului. În acest fel, prin
abordarea narativă, haosul realităţii este transformat într-un fel de coerenţă inteligibilă,
consideră Sharon Lynn Sperry22.
Ceea ce aduce specific în plus televiziunea sunt sunetul, imaginea, relatarea,
dramatismul şi mai multă notorietate pentru politicieni. De exemplu canalul american de
televiziune C-SPAN transmite lucrările Congresului SUA pentru o audienţă remarcabilă
numeric. În Europa, în Marea Britanie, o ţară cu tradiţie şi cultură conservatoare este de
remarcat faptul că în 1992 un consorţiu de operatori privaţi a înfiinţat Parliamentary Channel,

19
Nimmo, Combs apud Brian McNair, Op.cit, p.109
20
Woodward, G. Gary, Narrative Form and the Deceptions of Modern Journalism în Denton Jr., Robert E.
(coordonator), Political Communication Ethics – An Oxymoron, Editura Praeger, 2000, p.127
21
Woodward, G. Gary, Ibidem, p.129
22
Sharon Lynn Sperry apud Woodward G. Gary, Ibidem, p.129

12
ulterior preluat de BBC ca serviciu public. Un alt exemplu de practică televizuală ce aduce
politicienii în atenţia publicului este transmiterea prin internet a lucrărilor în plen ale
Parlamentului European.
Industria audiovizuală a preluat din practica jurnalistică a publicaţiilor anumite
formate, le-a transferat în mediul său şi a creat altele. Formatele TV cele mai uzitate pentru
prezentarea şi interpretarea realităţii politice sunt: dezbaterile, talk-show-urile şi interviul
politic. Acestea au avut ca efect formarea unei clase aparte de participanţi la programele
televizate, conform lui McNair 23 , şi anume specialiştii din domeniul audiovizualului şi
experţii. Aceştia sunt cei care chestionează, pun întrebări şi fixează regulile jocului,
construiesc şi gestionează structura şi organizarea agendei tematice precum şi ierarhia
temelor.
Televiziunea s-a impus ca mediu de reflectare a realităţii prin anumite formate de
prezentare a acesteia, însă este afectată de o slăbiciune constitutivă. Aceasta este determinată
de tehnologie şi întăreşte percepţia de subiectivitate profundă. În legătură cu jurnalismul de
televiziune, Gary C. Woodward24 a căutat un răspuns la problema subiectivităţii, punând trei
întrebări şi analizând din această perspectivă programele televizate şi ceea este prezentat în
segmentele de ştiri. Întrebările sale sunt: „Al cui punct de vedere este relatat (sau, n.m.) a cui
este povestea?”, “În ce format este prezentat cazul?” şi „Prezentarea cazului trebuie să fie
suţinută prin imagini emoţionante?”.
„Determinarea tehnologică trunchiază realitatea” consideră Woodward25. În evoluţia
lor relatările de televiziune au fost comprimate atât de mult încât citatul memorabil
(soundbite), nu spune mai nimic despre întreaga poveste şi transmite un punct de vedere
incomplet. Din nenumăratele excemple acesta este doar unul: un profesor de la Universitatea
din Chicago a fost intervievat de un reporter cunoscut de televiziune, Mike Wallace, timp de
70 de minute. Din acestea au fost selectate pentru versiunea finală editată şi montată, doar 70
secunde, în care intervievatul, care conducea o catedra de studii privind problemele
homosexualilor şi ale lesbienelor, nu a fost citat cu nimic din ceea ce spusese despre acea
temă, subiect al programului. Extinderea cercetării a arătat că în SUA, lungimea replicilor
memorabile în segmentele de program de ştiri s-a scurtat continuu de la 43 de secunde la 7,2
secunde pentru a face loc reporterului, spectacolului şi construcţiei ficţionale, care devin mai
importante decât realitatea.

23
Brian, McNair, Op.cit., p.114-123
24
Woodward, Gary C., Op.cit, p.132-142
25
Woodward, Gary C., Op.cit, p.134

13
 Pentru a câştiga audienţă, televiziunea are nevoie de un factor care să emoţioneze
publicul. Acestea sunt imaginile prin care declanşează emoţii, are nevoie de dramatism şi de
tragedii umane de masă sau individuale. Un alt exemplu propus de Woodward26, legat de o
serie de prăbuşiri a unor bănci la începutul anilor `90, în America. Deşi fenomenul era
detectabil cu câţiva ani înainte, reţelele de televiziune americane nu l-au prezentat, semnalat şi
urmărit. De ce, putem înţelege dintr-o explicaţie precum aceea furnizată de preşedintele NBC
de la acea vreme, Michael Gartner, dupa cum remarca Hume27, care a spus că povestea nu
putea fi prezentată prin imagini şi fără imagini televiziunea „nu poate arăta fapte.” Pe lângă
prezentarea trunchiată, televiziunea introduce încă un criteriu, determinat de nevoia de
audienţă şi anume dramatismul vizual, spectacolul, fără de care un eveniment nu este
interesant.
28
Woodward propune câteva soluţii pentru a fi corectată această deviere a
jurnalismului de televiziune: cultura ştirilor să fie curăţată de mitul obiectivităţii, audienţa
scăzută să nu mai fie un parametru negativ al programelor de ştiri televizate pentru că nu sunt
divertisment, folosirea unui stil de prezentare a faptelor cât mai puţin narativ. Iar pentru
compensarea lipsei de spaţiu de transmisie şi aprofundarea documentării, publicului i se poate
recomanda informarea suplimentară, de profunzime, cu surse documentare în internet.
„Naraţiunea (jurnalistică, n.m.) cere niveluri de selectivitate şi alegeri care sunt fundamental
incompatibile cu pretenţiile de obiectivitate neutră. Naraţiunea împinge jurnalismul de
televiziune departe de idei şi îl apropie de evenimente, un proces care frecvent
reduce/împinge politica la spectacol/teatru mai mult decât spre dezbatere.”

1.3 Dezbaterile electorale: istorie şi evoluţii

Dezbaterea, ca şi cadru de interacţiune şi de confruntare a ideilor, este esenţială pentru
funcţionarea unei democraţii, consideră Stephen Coleman 29 . Pentru Giovanni Sartori 30
existenţa unui public liber să îşi formeze opiniile (prin informare şi posibilitatea de a dezbate)
este un element important pentru a fi asigurată suveranitatea populară. În ce priveşte
mecanismul dezbaterii, Jürgen Habermas este de părere că „(...) dezbaterile trebuie să se
bazeze pe schimbul de argumente.”

26
Woodward, Gary.C, Op.cit, p.136
27
Hume apud Woodward, Gary C., Op.cit, p. 137
28
Woodward, Gary C., Op.cit, p.139-140
29
Coleman, Stephen, Meaningful Political Debate in the Age of Soundbite, în Coleman, Stephen (coordonator),
Televised Election Debates, International Perspectives, London, Editura MacMillan Press Ltd in association
with The Hansard Society for Parliamentary Government, 2000, p.1
30
Coleman, Stephen, Op.cit, p.1

14
 În studiul coordonat de Anne Marie Gingras 31 este prezentată evoluţia istorică a
campaniilor electorale în democraţiile occidentale din vestul Europei. Prima etapă a
comunicării politice a cunoscut un vârf între anii 1945-1960. Partidele politice aflate în
miezul acţiunii politice polarizau societatea şi erau instituţiile în cadrul cărora se discutau şi se
hotărau marile direcţii de acţiune politică. Comunicarea între candidaţi şi cetăţeni avea loc
prin intermediul partidelor, prin întâlniri de la om la om, în mici grupuri, numite „asemblées
de cuisine” sau cu ocazia unor mari adunări de partid. Ziarele erau afiliate politic şi cetăţenii
fiind polarizaţi, aveau preferinţe clare privind media.
Dezvoltarea televiziunii, a comunicării audiovizuale la începutul anilor `60 a marcat
debutul unei noi perioade. Televiziunea putea să se adreseze unui număr mare de cetăţeni
cărora partidele politice le puteau expune programele lor politice concurente. Gingras 32
consideră că „Această schimbare a însemnat şi creşterea implicării ziariştilor, impunerea
liderilor politici, folosirea sondajelor de opinie, centralizarea organizării campaniilor
electorale. Americanizarea campaniilor este o fază nouă determinată de importanţa pe care o
capătă profesioniştii din domeniul consultanţei în marketing electoral. Aceştia sunt pregătiţi
în ce priveşte strângerea de fonduri, folosirea sondajelor de opinie, plasarea de anunţuri
publicitare, managementul relaţiilor cu media, etc.” Comunicarea politică devine complexă,
se profesionalizează şi integrează jurnalismul politic.
Alţi autori precum Jay G. Blumler şi Kavanagh identifică trei etape succesive în
dezvoltarea comunicării politice şi în speţă a dezbaterilor electorale. La sfârşitul anilor `40 şi
`50, poziţiile politice partizane asociate cu instituţii politice relativ puternice şi stabile se
bucurau de un acces echitabil la mijloacele de comunicare. A urmat apoi epoca televiziunii cu
număr limitat de canale cu acoperire naţională, cu o extinsă audienţă politică la nivel de masă,
iar programele de ştiri au căpătat o putere remarcabilă, devenind instituţii puternice în raport
cu partidele politice şi guvernele. A treia fază, cea curentă şi în continuă evoluţie, stă sub
semnul proliferării mijloacelor de comunicare atât în cadrul cât şi dincolo de media rincipale,
perioada curentă fiind o epocă a comunicării abundente.
Deşi dezbaterile electorale la televiziuni sunt practicate încă din anii ’60, de-abia în
ultimele decenii ale secolului XX şi primul deceniu din secolul XXI, au devenit cel mai
important cadru referenţial care influenţează un proces electoral.

31
Gingras, Anne-Marie (coordonator), La communication politique, Montreal, Canada, Presses Universitaires de
Quebec, 2003, p.161-187
32
Gingras, Anne-Marie, Op.cit., p.170

15
 Cea mai cunoscută şi analizată dezbatere televizată este cea de-a patra dezbatere finală
Nixon-Kennedy din anul 1960, candidatul democrat fiind la acel moment cotat cu şanse mai
reduse decât candidatul republican. Studii publicate mai târziu 33 apreciau că 80% din
populaţia SUA ar fi urmărit emisiunea. Conform unor studii ale Nielsen Media Research,
citate în acelaşi studiu, media audienţei dezbaterilor televizate pentru alegerile prezidenţiale
din SUA a oscilat de la 63,1 milioane în 1960, la 65,4 milioane în 1976, 80,6 milioane în
1980, câţiva ani la rând situându-se în jurul a 66 de milioane scăzând apoi la 40 de milioane în
2000. Studiul dezbaterilor televizate din cursa electorală americană (perioada 1960-2000) au
arătat că acestea sunt importante pentru că ating o audienţă extrem de numeroasă, generează
cel mai mare impact public dintre toate tipurile de manifestări electorale, stimulează
dezbaterea de la om la om cu privire la problemele politice, furnizează temele de campanie
într-un mod accesibil alegătorilor, într-un moment când aceştia încep să îşi manifeste interesul
pentru cursa electorală.
În România, campaniile prezidenţiale care au inclus mediatizarea candidaţilor într-un
mod strategic au început în 199234,35. Candidaţii şi-au prezentat publicului platformele politice
sub forma unor monologuri înregistrate în prealabil. Afişarea siglei electorale a adăugat
încărcătura simbolică. De notat că în 1992, ponderea mediatizării era deţinută de presa scrisă.
Patru ani mai târziu, în 1996, pluralismul televizual s-a accentuat. Apăruse CANAL 31
(ulterior PRO TV), Tele7abc, Antena 1, AMEROM Television (ulterior Prima TV). În acel an
a fost organizată prima dezbatere televizată, în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, între
candidaţii Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. În anul 2000, televiziunile au adoptat formatul
“jocurilor televizate”: “(....) emisiunile electorale (dispozitivele acestora) au fost exploatate
ca spaţii de divertisment politic (…..) prin simularea situaţiei de ‘test’.” 36 Conform unei
analize de specialitate 37 , PRO TV a propus mediatizarea ludică, Antena 1 a organizat
mediatizarea raţionalistă, iar TVR1 mediatizarea impersonală. Ceea ce a adus nou anul 2004 a
fost instituirea procedurii de mediatizare, comunicarea electorală situându-se între
procedurare şi „conversaţia politică”.
În acea perioadă, dezbaterea era considerată şi concepută a fi doar o întâlnire în platoul
emisiunii de televiziune a candidaţilor şi a jurnaliştilor, în prezenţa unei asistenţe-public. Este
33
Katz şi Feldman apud McKinney, Mitchell şi Carlin, Diana B., în Political Campaign Debates, în Kaid, Lee
Lynda, editor, Handbook of Political Communication Research, London şi Mahwah, New Jersey, Editura
Lawrence Erlbaum Associates Publishers, 2004, p. 204
34
Beciu, Camelia, Comunicare politică, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2002, p.136, p.140
35
Beciu, Camelia, Comunicare şi discurs mediatic. O lectură sociologică, Bucureşti, Editura Comunicare.ro,
2009, p.129- p.139
36
Beciu, Camelia, Op.cit., 2002, p. 140
37
Beciu, Camelia, Op.cit., 2009, p. 134

16
însă aceasta o dezbatere electorală, doar prin respectarea unui cadru de aşezare în platou? O
dezbatere presupune un contract de comunicare bazat pe convenţii de comunicare, ritualuri şi
reguli de relaţionare în platoul de producţie TV care stau la baza gramaticii de comunicare din
studiou. Dispozitivul televizual este o combinaţie strategică de elemente precum: scenografia
studioului, producţia TV, succesiunea secvenţelor, transmisie în direct sau înregistrare, dacă
sunt permise intervenţii din partea publicului din studiou sau telefonice, rolurile
participanţilor, etc.
Pentru a determina mai concret ce este o dezbatere, ce este un talk-show, care sunt
diferenţele dintre acestea, au fost întreprinse cercetări specficie. După cum au arătat Patrick
Charadeau şi Rodolphe Ghiglione38, diferenţiatorii celor două tipuri de dispozitive televizuale
sunt dispozitivul verbal (respectiv tematica, tipul de participanţi, modurile de gestiune a
cuvântului) şi dispozitivul vizual (format prin combinaţia dintre vizibilitate, axele vederii şi
secvenţializare). Dezbaterea este în mare parte asemănătoare talk-show-ului, însă ceea le
diferenţiază major sunt şi elementele de conţinut, „problematizarea” şi „înţelegerea”. Prin
problematizare temele sunt prezentate prin intermediul a mai multe puncte de vedere care pot
fi prezentate, apărate, justificate. Înţelegerea presupune un demers strategic de explicare şi
ilustrare pentru a face mai comprehensibile punctele de vedere. Cele două acţiuni ce dau
substanţă dezbaterii sunt posibile dacă participanţii la dezbatere sunt persoane-expert în
domeniul lor sau martori ai evenimentelor.
La baza organizării dar şi desfăşurării emisiunii trebuie să stea o susţinută muncă de
documentare, să fie folosită ilustraţie vizuală, dar şi o anumită dinamică a cadrajelor de
imagine, precum şi o regie de lumini corespunzătoare.
Talk-show-ul, pe de altă parte, este un program de televiziune menit să scoată în
evidenţă conflictul şi drama umană. Urmăreşte să pună faţă în faţă judecăţi şi prejudecăţi ale
unei anumite categorii de participanţi, astfel încât să genereze spectacol, printr-o adevărată
punere în scenă. Aceasta implică tehnici de animare a schimburilor verbale din platou,
gestiunea cuvântului, regia de imagine şi tehnica folosirii camerelor din platou, pentru a
produce catharsis prin discursuri de confesiune sau discursuri de conflict.
Atât dezbaterea cât şi talk-show-ul sunt doar două din cele mai pregnante forme de
manifestare a „neo-televiziunii”. Umberto Eco 39 este cel care propus distincţia dintre
televiziunea anilor `80, paleo-televiziunea, care se adresează publicului printr-un discurs
preponderent informaţional şi neo-televiziunea, care scoate în evidenţă individul şi viaţa sa

38
Charaudeau, Patrick; Ghiglione, Rodolphe, Op.cit, p.107-112
39
Eco, Umberto, La guerre du faux, Paris, Editura Bernard Grasset, 1985

17
privată printr-un discurs convivial, intimist. Mirela Lazăr40 numeşte această transformare a
jurnalismului şi a programelor de televiziune drept „mutaţie în jurnalism” şi descrie „noua
televiziune” caracterizată prin „hibridarea conţinuturilor mediatice”, ca intersectând
informaţia cu evenimentul, sfera publică cu cea privată, postura publicului de cetăţean cu
aceea de consumator. Neo-televiziunea aduce o serie de transformări în practicile de
comunicare şi receptare televizuală: tematici specifice care includ cotidianul, culisele,
divertismentul; jurnalistul joacă roluri noi fiind în relaţia sa cu sursele şi publicul, confesor,
militant, populist, inchizitor, actor; noi forme de interacţiune cu publicul care fac din acesta
public-spectator. Publicul devine o comunitate emoţională, televiziunea îşi caută identitate
mediatică pentru a se contrapune acestuia, pentru a căpăta consistenţă.

III. Studiu de caz: Campania prezidenţială 2009-dezbaterea

dintre candidaţi
2. Comunicarea electorală în România: transformarea practicilor
mediatice
2.1 Contextul politic pre-electoral al campaniei prezidenţiale din 2009

Definim contextul pre-electoral ca fiind alcătuit din ansamblul evenimentelor, actori

şi practici politice din peisajul media şi politic românesc în perioada dintre noiembrie 2008 şi
23 octombrie 2009.

Recesiunea globală şi-a făcut simţite efectele în România din toamna anului 2008, în
cursul căreia s-au desfăşurat alegerile parlamentare. Optimismul s-a transformat în îngrijorare
în primăvara anului 2009, fiind căutate şi acceptate soluţii de avarie (susţinerea deficitului
public cu finanţare de la Uniunea Europeană, FMI şi BIRD). Criza economică a determinat o
scădere a nivelului de colectare a taxelor şi a veniturilor la bugetul public. Acestora li s-au
adăugat, pe parcursul anului 2009, acţiuni politice ale executivului, de reformare a câtorva
domenii publice importante, toate aceste tensiuni fiind transferate în domeniul social,
fragilizând şi destrămând coeziunea guvernării.
Alegerile din toamna anului 2008 desfăşurate după 4 ani de raporturi politice
complicate şi tensionate între partidele parlamentare, preşedintele României şi alte instituţii
ale statului au confirmat o tendinţă de clarificare a spectrului politic. O altă configuraţie
politică a Parlamentului României, începută în 2004, s-a realizat prin folosirea unei variante

40
Lazăr, Mirela, Noua televiziune şi jurnalismul de spectacol, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p.1-28

18
de vot uninominal. Partidele reprezentate în Parlamentul ales pentru perioada 2008-2012 sunt:
Partidul Democrat-Liberal (mandate CD-115, mandate Senat-51), Alianţa Partidul Social
Democrat + Partidul Conservator (mandate CD-114, mandate Senat-49), Partidul Naţional
Liberal (mandate CD-65, mandate Senat-28), Uniunea Democrată Maghiară din România
(mandate CD-22, mandate Senat-9). Imediat după validarea rezultatului alegerilor
parlamentare din 2008 a fost încheiat acordul de coaliţie a PD-L cu Alianţa PSD+PC pentru
formarea unei majorităţi de guvernare, reunind peste 2/3 din voturile parlamentare.
Coaliţia de guvernare PD-L – Alianţa PSD+PC a exercitat puterea executivă în
perioada decembrie 2008-octombrie 2009, până la momentul renunţării de către premierul
Emil Boc (PD-L) la vice-premierul Dan Nica (din partea PSD). Acest eveniment a angrenat
partidele politice parlamentare în perioada pre-electorală, într-o suită de acţiuni politice, toate
având ca miză acumularea cât mai multor procente de opţiuni electorale în beneficiul unuia
sau altuia dintre potenţialii candidaţi la funcţia de preşedinte.
Sistemul instituţional politic din România este înscris într-un ciclu politic
constituţional de 4 ani (2008-2012), alegerile prezidenţiale având loc la 5 ani. Această
diferenţă de calendar a determinat includerea în jocul politic şi a problemei constituirii unei
alte majorităţi politice şi a unui alt guvern în funcţie de alegerea unui anume candidat ca
preşedinte. Concomitent cu primul tur de scrutin preşedintele Traian Băsescu a propus şi o
consultare referendară privind reorganizarea parlamentului: reducerea numărului de
parlamentari şi o singură cameră de reprezentanţi aleşi. O parte a opiniei publice a criticat
acţiunea, considerată a aduce avantaje susţintătorului ei. Cele două mize politice au fost
adăugate temelor de campanie ale candidaţilor, pe lângă cele privind programele politice de
preşedinte.
Competiţia electorală a mobilizat 12 aspiranţi la fotoliul prezidenţial. Biroul Electoral
Central a constatat la 29 octombrie 2009 rămânerea definitivă a următoarelor candidaturi
pentru funcţia de preşedinte al României:
Nr. Nume şi prenume Partid politic, formaţiune
crt politică
1. ANTONESCU GEORGE-CRIN-LAURENŢIU Partidul Naţional Liberal
2. BĂSESCU TRAIAN Partidul Democrat Liberal
3. BECALI GEORGE Partidul Noua Generaţie – Creştin
Democrat
4. CERNEA REMUS-FLORINEL Partidul Verde
5. GEOANĂ MIRCEA-DAN Alianţa Politică PSD+PC
6. IANE OVIDIU-CRISTIAN Partidul Ecologist Român
7. KELEMEN HUNOR UDMR
8. MANOLE GHEORGHE-EDUARD Candidat independent

19
 9. OPRESCU SORIN-MIRCEA Candidat independent
10. POTÎRCĂ CONSTANTIN-NINEL Candidat independent
11. ROTARU CONSTANTIN Partidul Alianţa Socialistă
12. VADIM-TUDOR CORNELIU Partidul România Mare
Funcţia de preşedinte pentru care s-au luptat cei 12 candidaţi este una care face parte
dintr-un executiv dualist-conflictual conform unor cercetători 41 . În Constituţia României
(1991, revizuită în 2003) executivul este unul dualist: un şef al statului şi un prim-ministru.
Anumite diferenţe între cele două funcţii dau măsura puterii, dar induc şi tensiune în relaţiile
dintre ocupanţii funcţiilor respective. „Legitimitatea şefului statului contrastează cu
legitimitatea premierului, care este una de compromis”42. Sursa de legitimitate este diferită:
votul direct în cazul preşedintelui sau majoritatea politică parlamentară în cazul guvernului şi
premierului. Diferenţa de legitimitate a dat naştere unor conflicte între cele două ramuri ale
executivului: între Ion Iliescu şi Petre Roman, între Emil Constantinescu şi Radu Vasile, între
Traian Băsescu şi C.P.Tăriceanu. Daniel Barbu43 observă faptul că „[....] electoratul român
concepe majoritatea ca pe o `majoritate prezidenţială`”. Pe lângă votul direct, pe care se
bazează în acţiunile sale, preşedintele României se foloseşte de acea aşteptare a electorilor,
arătată mai sus, implicându-se mai discret (ex. Ion Iliescu) sau mai deschis (ex. Traian
Băsescu) dar activ în activitatea guvernului. Ceea ce aduce nou din anul 2004 încoace
alegerea preşedintelui este faptul că majoritatea parlamentară nu mai dă preşedintele. În acel
an, deşi Alianţa PSD+PUR a avut cele mai multe voturi şi cele mai multe locuri de
parlamentar, preşedintele ales Traian Băsescu, candidatul Alianţei D.A. (PD+PNL). a numit
un premier şi a fost format un guvern în jurul acestei alianţe.
Pentru prima oară în 2008, alegerile parlamentare s-au desfăşurat separat de cele
prezidenţiale, într-o tentativă de separare a ciclurilor politice. PD-L obţine în 2008 prin noul
sistem de repartizarea a mandatelor o majoritate de 1 vot în fiecare din camere, însă la un an
după aceea, în toamna lui 2009 a fost constituită o nouă majoritate parlamentară,
conjuncturală, fără PD-L. Scopul a fost acela de a lega alegerea preşedintelui de formarea
acelei majorităţi de guvernare, miza politică pe termen scurt fiind numirea unui alt guvern.

41
Preda Cristian, Soare Sorina, Regimul, partidele şi sistemul politic din România, editura Nemira, Bucureşti,
2008
42
Preda Cristian, Soare Sorina, Op.cit., p. 30
43
Daniel Barbu apud Preda Cristian, Soare Sorina, Regimul, partidele şi sistemul politic din România, editura
Nemira, Bucureşti, 2008

20
2.2 Contextul mediatic pre-electoral
Contextul televizual în perioada pre-electorală a fost caracterizat de faptul că
principalele televiziuni cu caracter generalist sau de ştiri au păstrat grila de programe
obişnuită, introducând în cadrul acestora teme politice, puncte de vedere partizane, susţinători
ai uneia sau alteia dintre taberele politice. Televiziunea publică a prezentat actualitatea
politică în cadrul emisiunilor obişnuite de ştiri şi analiză, celelalte televiziuni au pus în
discuţie problemele actualităţii, zilnic, în cadrul emisiunilor de informare, analiză, talk-show
sau săptămânal în programele speciale de sfârşit de săptămână. Am inclus în această analiză a
grilelor de programe, cele 2 canale de ştiri Realitatea TV şi Antena 3 importante ca instanţe
mediatice şi actori politici, iar TVR pentru că este o televiziune în serviciul public şi are cea
mai largă acoperire tehnică, atât prin transmisia pe cablu cât şi în eter. B1TV pentru că a fost
televiziunea preferată de tabăra pro-Băsescu, mai ales în perioada campaniei electorale. Iată
care a fost grila de programe până la începerea campaniei electorale:

Televiziune Denumire program, ore, zile difuzare (până în 23 octombrie 2009)

L-M-M-J VI SÂ DU
Antena 3 La ordinea zilei, La ordinea zilei, Q&A, 20.00 Săptămâna de
16.00 16.00 ştiri, 16.05
Ştirea zilei, 20.00 Ştirea zilei, 20.00 Punctul de
Sinteza zilei, 21.30 Sinteza zilei, 21.30 întâlnire,
În gura presei, 23.10 În gura presei, 20.05
23.10 Sinteza zilei,
21.30
În gura presei,
23.10
B1 TV Evenimentele zilei, - - -
14.00
6! Vine presa, 18.00
Naşul, 20.00
Realitatea România vorbeşte, România vorbeşte, Fabrica, 15.05 Fabrica, 15.05
TV 13.05 13.05 3x3, 16.15 Deschide
Fabrica, 15.05 Fabrica, 15.05 Adevăr sau lumea, 16.00-
Deschide lumea, Deschide lumea, provocare, 17.00
16.00 16.00 19.15 Realitatea
Realitatea zilei, Realitatea zilei, Zona de zilei, 18.30-
18.50-21.00 18.50-21.00 impact, 20.00 22.00
Ora de foc, 21.30- Jurnal de criză, Jurnal de 100%, 22.00
23.00 21.30 criză, 21.30
Tănase şi Dinescu, 100%, 22.00
22.00
TVR1 Plus şi minus, 21.10 Parlamentul - Agenda
(luni) României, 15.35 politică, 13.00
În spatele uşilor Europa ne priveşte,
deschise, 21.10 (joi) 18.20

21
 Televiziunile private (precum Realitatea TV, Antena 3, B1TV) au folosit din plin
emisiunile televizate din tronsonul orar prime-time pentru a pune în discuţie şi a dezbate
controverse referitoare la subiectele politice ale actualităţii.

2.3 Televiziunea şi new media - resurse în campania prezidenţială

În perioada de campanie electorală, televiziunile şi-au modificat grilele de program
pentru a include emisiunile de dezbateri, clipurile de promovare electorală, dar au inclus pe
agenda talk-show-urilor din grila curentă şi discuţii cu privire la mişcările tactice ale
principalilor competitori electorali în primul rând ale lui Crin Antonescu, Traian Băsescu şi
Mircea Geoană. Astfel, conform monitorizării 44 realizate de către CNA, în perioada 23
octombrie-17 noiembrie 2009, televiziunile centrale au organizat dezbateri astfel:

Nr. Nume şi prenume Antena 3 B1TV Realitatea TV TVR1

crt
1. ANTONESCU GEORGE-CRIN- 9 5 11 2
LAURENŢIU
2. BĂSESCU TRAIAN 1 3 1 2
3. GEOANĂ MIRCEA-DAN 1 0 3 2
TVR1 şi-a îndeplinit misiunea legală de a asigura accesul tuturor candidaţilor la
spaţiul televizual, în cadrul emisiunilor „Tu decizi! 5 ani pentru România”. Dar specific
campaniei pentru turul I a fost excluderea din programul de dezbateri electorale televizate
dedicat prezentării mai multor candidaţi, a candidaţilor cotaţi cu şanse reduse în sondaje. În
plus au fost organizate puţine dezbateri cu mai mulţi candidaţi: dezbaterea Antonescu-
Băsescu de la Cluj Napoca din 14 noiembrie, moderată de Mihnea Măruţă şi dezbaterea
Antonescu-Băsescu-Geoană din 20 noiembrie de la Palatul Parlamentului, moderată de Robert
Turcescu. O parte a opiniei publice a criticat televiziunea publică pentru că nu a reuşit să-i
aducă la un loc într-o dezbatere televizată pe toţi cei 12 candidaţi. Această temă precum şi
evitarea de către candidatul Mircea Geoană a participării la confruntări directe, devenind şi
ele teme de campanie.
O privire asupra unor indicatori de audienţă ne relevă faptul că publicul a acordat mai
multă atenţie emisiunilor de divertisment în perioada pre-electorală, în comparaţie cu
emisiunile de actualitate, dezbateri. În cursul lunii octombrie 2009, conform audienţelor

44
CNA, Raport de monitorizare privind modul de desfăşurare a campaniei electorale pentru alegerile
prezidenţiale la posturile centrale de radio şi de televiziune (23.10-17.11.2009), http://www.cna.ro/Raport-de-
monitorizare-privind,2723.html, 2 decembrie 2009

22
înregistrate45, televiziunile de divertisment au avut mai mulţi telespectatori decât televiziunile
cele mai activ implicate în dezbaterea publică, Realitatea TV şi Antena 3. Pro TV este liderul
clasic şi detaşat, pe poziţia câştigată în ultimii ani, pe care se menţine constant, atât la
audienţe medii cât şi la audienţe în prime time. Urmează Antena 1, care a oferit o grilă de
programe bogată în divertisment. Realitatea TV, la indicatorul audienţa medie, are în trena sa,
în plaja de 60.000-66.000 de telespectatori, Prima TV, Kanal D, TVR1, Antena 3, OTV,
National TV, B1TV. Ceea ce ne arată un semilider de jumătate de clasament, urmat aproape
umăr la umăr de un număr mare de televiziuni mici, unele dintre ele cu resurse financiare
modeste, tehnice şi de grilă de programe. Ratingul în prime time, dincolo de faptul că
stabileşte acelaşi clasament pentru primele 3 locuri, răstoarnă ierarhia şi vedem că
televiziunile generaliste, cu programe bogate în divertisment (Prima TV, Kanal D) sau cu
acesibilitate mai largă (TVR1) ori cu programe one-man show (B1TV cu Radu Moraru),
domină telecomanda şi preferinţele telespectatorilor.

Media
Media in
Mii Mii
OCTOMBRIE pe zi OCTOMBRIE Prime
telespectatori telespectatori
(Rtg) Time
(Rtg%)
1 Total 2037 17,9 1 Total 4631 40,7
2 Pro TV 314 2,8 2 Pro TV 766 6,7
3 Others – Cable 226 2 3 Antena 1 562 4,9
4 Antena 1 202 1,8 4 Acasă 480 4,2
5 Acasă 157 1,4 5 Others - Cable 460 4
6 Realitatea TV 107 0,9 6 Prima TV 263 2,3
7 Prima TV 101 0,9 7 TVR 1 217 1,9
8 Kanal D 84 0,7 8 Kanal D 198 1,7
9 TVR 1 80 0,7 9 Realitatea TV 175 1,5
10 Antena 3 67 0,6 10 OTV 136 1,2
11 OTV 59 0,5 11 Naţional TV 123 1,1
12 Naţional TV 52 0,5 12 Antena 3 122 1,1
13 B1TV 41 0,4 13 B1TV 107 0,9

Extrem de hiperbolizate şi prezentate aproape ca un panaceu pentru comunicarea

directă cu anumite publicuri, au fost şi noile mijloace de comunicare sau new media.
Principalii candidaţi au publicat situri de campanie, cele mai comentate de către opinia
publică fiind cele ale candidaţilor Băsescu şi Geoană. Situl candidatului Băsescu a fost
replicat la puţin timp, toată comunicarea fiind rescrisă într-un stil ironic satiric. Campania

45
Obae, Petrişor, paginademedia.ro, http://www.paginademedia.ro/audiente-tv/#audiente_2009, 14 decembrie
2009

23
celor 2 candidaţi, dar şi a lui Crin Antonescu, a fost susţinută cu campanii de bannere, mai
ales în siturile de ştiri. Fanii candidaţilor au publicat situri cu atacuri negative la adresa
contra-candidaţilor, promovate prin sistemul de publicitate Google AdWords în situri sau în
bara de anunţuri active a conturilor Gmail.
În aplicaţia de socializare Facebook fanii au creat grupuri, pro sau contra unuia dintre
candidaţi. În cazul celor doi candidaţi Băsescu şi Geoană, evoluţia numărului de fani a fost
interesantă de urmărit la aceste grupuri. Astfel, înaintea turului al doilea unul din grupuri, cel
anti-PSD a avut o creştere mai mare, de la o perioadă la alta, de 3 ori mai mare de fani decât a
celuilalt grup pro-Geoană.
Un fenomen nou înregistrat de câţiva ani, puternic, dar controversat este contribuţia
cititorilor prin comentarii în subsolurile articolelor publicate de ediţiile online ale ziarelor,
agenţiilor de ştiri şi posturilor de televiziune, în acest caz cu privire la diverse evenimente din
campania electorală. Articole care relatau evenimente controversate din timpul zilei,
înregistrau în câteva ore de la publicare de la puţin peste o sută la peste 1.000 de vizualizări pe
articol şi de la zeci la două-trei sute de comentarii, arătând astfel pe parcursul zilei creşterea
intensităţii dezbaterii şi gradul de mobilizare, mai mare sau mai mic, al susţinătorilor. Prin
comparaţie, a fost vizibilă atenţia diferită acordată anumitor teme şi care anume suscitau
emoţii mai mari. În cazul candidatului Traian Băsescu, această agregare a fost importantă şi
pentru că a arătat calitativ măsura în care acest tip de public, era sau nu afectat de criticile
puternice la adresa preferatului lor, manifestate în cadrul unor emisiuni de televiziune.
Alt aspect interesant a fost publicarea unor aplicaţii de exprimare şi recoltare a
intenţiilor de vot pe mai multe situri internet ale unor instituţii media cu profil de ştiri,
aparţinând celor trei trusturi de presă, Intact, Realitatea-Caţavencu şi Media Pro. Aceste
aplicaţii au fost publicate la iniţiativa publisherilor şi dincolo de dezbaterea fierbinte din
mediul real, toate arătau preferinţa de două ori mai mare pentru unul dintre candidaţii cu şanse
în turul al II-lea, Traian Băsescu, chiar şi pe situl Antena 3, de exemplu.
Între cele 2 tururi de scrutin au mai circulat în Internet, prin intermediul poştei
electronice, un fel de word-of-mouth modern, un set de pastişe ironice, trucaje vizuale care
ironizau doar pe unul dintre candidaţi (Mircea Geoană) şi tabăra acestuia, construcţia vizuală
şi ideatică fiind axată pe clişeele puse în circulaţie public de echipa de campanie a contra-
candidatului Băsescu.
Cel puţin unul dintre candidaţi (Băsescu) a folosit un cont twitter, aplicaţia de micro-
blogging Twitter, încă dinaintea lansării campaniei electorale. Presa electronică a contribuit
tactic în 2 rânduri, înainte de turul I şi înainte de marea dezbatere din turul al II-lea, la

24
susţinerea unuia dintre candidaţi, publicând fotografii de la întâlniri discrete între oamenii
politici. Această acţiune a favorizat una din taberele angajate în confruntarea electorală. Au
fost două întâlniri ale unor oameni politici (membri PNL, membri PSD), o dată cu Dinu
Patriciu şi apoi cu Sorin Ovidiu Vântu. Paparazzi au fost în ambele situaţii membri din echipa
săpămânalului Academia Caţavencu, iar vizibilitatea şi circulaţia fotografiilor indiscrete a fost
potenţată de publicarea în situl de actualităţi mainstream Hotnews.ro. Dezvăluirea întâlnirii
candidatului Mircea Geoană cu Sorin Ovidiu Vântu cu o noapte înainte de dezbaterea finală
cu Traian Băsescu a fost după aceea inclusă în agenda de subiecte a celui din urmă şi folosită
ca armă ofensivă în dezbaterea televizată. Mai putem adăuga în turul al II-lea, publicarea a
două interviuri cu cei doi contracandidaţi în Gazeta Sporturilor online (http://www.gsp.ro),
realizate de Cătălin Tolontan, un nume de referinţă al generaţiei de jurnalişti tineri. În
interviu, cu 2 zile înainte de a-l vizita, Mircea Geoană afirma despre Vântu că este „malefic”
şi „turbulent”46.
Putem aprecia că presa online şi mediul electronic au susţinut constant, activ şi
subversiv cu informaţii exact acea categorie de public care făcea parte din eşantionul de
electori al unuia dintre candidaţi, Traian Băsescu, contrabalansând presa tipărită şi electronică
mainstream care a părut a-i susţine pe contracandidaţii săi, Crin Antonescu şi Mircea Geoană.
Este pentru prima dată în campaniile electorale din România când se duce acest război paralel
dar şi încrucişat între aceste două paliere ale mijloacelor de comunicare.

2.4 Reglementările CNA referitoare la dezbaterile electorale

Regulile privind dezbaterile televizate sunt stabilite conform legii de către Consiliul Naţional
al Audiovizualului (CNA) şi de către Parlamentul României. Ele au un caracter normativ cu
scopul de constrânge competitorii politici la respectarea unui set de reguli care să permită
compararea candidaţilor şi a ofertelor politice.

Comunicarea electorală televizuală are loc la intersecţia dintre câmpul competiţiei

47
politice, câmpului mediatic şi al cadrului juridic normativ . Calendarul alegerilor
prezidenţiale, stabilit în conformitate cu prevederile legale a fost următorul:

1 octombrie A fost completat Biroul Electoral Central (BEC) cu reprezentanţii partidelor

2009 parlamentare şi cu conducerea Autorităţii Electorale Permanente (AEC)
22 octombrie Candidaţii la funcţia de Preşedinte al României au solicitat conducerii
46
Tolontan, Cătălin, „Interviu Mircea Geoană: “Schimb procurorul general!”,
http://www.tolo.ro/2009/12/03/interviu-mircea-geoana-schimb-procurorul-general/, 4 februarie 2010
47
Beciu, Camelia, Comunicare şi discurs mediatic. O lectură sociologică, Bucureşti, Editura Comunicare.ro,
2009, p. 129

25
 serviciilor publice de radio şi televiziune acordarea timpilor de antenă. În
timpul campaniei electorale, candidaţii au acces gratuit la posturile publice
de radio şi televiziune, dar şi la cele private.
23 octombrie Termenul limită până la care candidaţii la funcţia de preşedinte al României
şi-au depus candidaturile la BEC. Propunerea de candidatură a cuprins
semnul electoral sub care candidează competitorul electoral.
23 octombrie A început campania electorală pentru alegerile prezidenţiale, timp de 30 de
zile. În audiovizual campania electorală a început pe 23 octombrie ora 0,00
şi s-a încheiat pe 21 noiembrie 2009, ora 7.00.
24 octombrie Termenul până la care Birourile permanente reunite ale celor două camere
ale Parlamentului, împreună cu reprezentanţii serviciilor publice de radio şi
televiziune au stabilit orarul pentru campania electorală şi repartizarea
timpilor de antenă pentru accesul egal şi gratuit al candidaţilor la serviciile
publice de radio şi televiziune.
29 octombrie Termenul până la care BEC a comunicat rămânerea definitivă a
candidaturilor , în urma soluţionării contestaţiilor.
22 noiembrie Primul tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale. Este declarat ales candidatul
care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale
alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente. În cazul în care
niciunul dintre candidaţi nu a întrunit majoritatea, se organizează al doilea
tur de scrutin între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de
voturi obţinute în primul tur. În cazul în care se organizează al doilea tur de
scrutin, după anunţarea celor doi contracandidaţi pentru turul II, începe
campania electorală pentru acest tur, care durează până pe 5 decembrie.
6 decembrie Al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale. Este declarat ales
candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi valabil exprimate. În
cazul în care se dovedeşte că votarea şi rezultatele alegerilor au fost stabilite
prin fraudă, Curtea Constituţională anulează alegerile şi dispune repetarea
turului de scrutin în a doua duminică de la data anulării alegerilor. Cerea de
anulare a alegerilor trebuie motivată şi însoţită de dovezi şi se poate face de
către partidele sau candidaţii care au participat la alegeri, în termen de cel
mult trei zile de la închiderea votării.
CNA prin Decizia nr. 853 din 29 septembrie 2009 a stabilit regulile de desfăşurare în
audiovizual a campaniei electorale pentru alegerea Preşedintelui Romaniei. Campania
electorală în audiovizual a început, pentru primul tur, în 23 octombrie 2009, ora 0,00 şi s-a
încheiat în ziua de 21 noiembrie 2009, ora 7:00. Principiile (art. 3 al Deciziei) în baza cărora
se desfăşoară dezbaterile, în fapt regulile de manifestare în cadrul dispozitivului de
comunicare audio şi televizual: echitatea în ce priveşte accesul, echilibru în prezentarea
activităţilor de campanie, imparţialitatea în tratarea candidaţilor.
Articolul 3, alineatul (2) impune radiodifuzorilor dar şi actorilor politici anumite limite
în ce priveşte libertatea de exprimare: neatacarea ordinii constituţionale, a ordinii publice, a
siguranţei persoanelor şi a bunurilor, ne-incitarea la ura de rasă, sunt interzise atacurile având
la bază convingerile politice, religia, etnia, naţionalitatea, genul sau orientarea sexuală, ori
incitarea la violenţă împotriva candidaţilor. Organizatorii dezbaterilor radiodifuzate precum şi

26
actorii politici participanţi, împreună publicul, participant ca terţ în dispozitivul de
comunicare dar şi CNA ca organism de reglementare, trebuie să supravegheze, cenzureze şi să
sancţioneze astfel atacurile la persoană.
Conform Deciziei CNA nr. 853 din 29 septembrie 2009, dezbaterile televizate fac
parte dintre cele 3 tipuri de emisiuni (împreună cu emisiunile de promovare şi emisiunile
informative) în care sunt acceptate prezentarea, în timpul campaniei electorale, a programelor
politice ale candidaţilor, a opiniilor şi mesajelor cu conţinut electoral. Conform abordării
normative a CNA, formatul unei dezbateri emisiuni radio sau TV este acela în care operatorii
radio şi TV (radiodifuzorii) pun în discuţie „(...) programele electorale şi temele de interes
public legate de campania electorală, cu participarea candidaţilor şi/sau a reprezentanţilor
lor, precum şi a jurnaliştilor, analiştilor, consultanţilor politici şi a altor invitaţi.” CNA a
stabilit care sunt formatele de mediatizare acceptate, ce tipuri de comunicări electorale pot fi
folosite şi care este posibila structură a audienţei din cadrul dispozitivului de mediatizare.
Radiodifuzorii care programează emisiuni electorale trebuie să facă cunoscut acest
lucru. Conform art. 11 din Decizia CNA nr. 853 din 29 septembrie 2009 privind regulile de
desfăşurare în audiovizual a campaniei electorale pentru alegerea Preşedintelui României, Art.
11: „Posturile de radio şi de televiziune care intenţionează să realizeze şi să difuzeze emisiuni
electorale au obligaţia să facă cunoscut public acest lucru prin presă şi/sau prin programele
lor şi să comunice Consiliului Naţional al Audiovizualului implicarea lor în campania
electorală, până cel mai târziu în ziua de 15 octombrie 2009”. Conform art. 12 (2) din aceeaşi
decizie, Art. 12 -(2): „După 29 octombrie 2009, data rămânerii definitive a candidaturilor, şi
până la data de 31 octombrie 2009, posturile de radio şi de televiziune, în funcţie de
solicitările primite, vor stabili în grila de program intervalele de timp de difuzare şi le vor
comunica în scris Consiliului Naţional al Audiovizualului.”
Pe parcursul campaniei electorale, membrii CNA analizează desfăşurarea acesteia în
radio şi TV şi decid eventuale sancţiuni. La sfârşitul campaniei electorale „(...) CNA a fost în
situaţia de a da mai multe sancţiuni ca oricând, această campanie electorală fiind una
tensionată, cu multe abateri de la legislaţie din partea radiodifuzorillor (...).” 48 C.N.A. a
aplicat posturilor de televiziune şi de radio (centrale şi locale) un număr total de 94 de
sancţiuni, dintre care 37 amenzi şi 57 de somaţii publice. Cele mai multe sancţiuni au fost
date posturilor de televiziune Antena 3, Etno TV, Taraf TV, OTV, Realitatea TV, B 1 TV.
Posturile N 24, TVR 1, Vox News, Pro Tv, Antena 1, Antena 2, TVR 2 şi Naţional TV au fost

48
Consiliul Naţional al Audiovizualului, Bucureşti, Comunicat de presă la final de campanie pentru alegeri
prezidenţiale, http://www.cna.ro/Comunicat-de-pres-la-final-de.html, 28 decembrie 2009

27
sancţionate cu somaţii publice. Televiziunile locale, precum şi un post local de radio au primit
în total 33 de somaţii publice şi 14 amenzi.
O caracteristică importantă atât a contextului politic cât şi a contextului mediatic a fost
puternica polarizare a societăţii faţă de candidatura preşedintelui în funcţie Traian Băsescu,
candidat independent din partea PD-L. Această polarizare şi implicare totală de o parte sau de
alta a candidaţilor, a afectat şi echidistanţa instituţiilor media. O parte a publicului a acuzat şi
criticat lipsa de obiectivitate jurnalistică. Însă televiziunile au respins public acuzaţiile,
jurnaliştii–vedetă ai acelor posturi private de televiziune susţinând constant că manifestă
independenţă faţă de patronat precum şi obiectivitate faţă de candidaţii aflaţi în cursă.

3. Elemente de metodologie
3.1 Metoda analizei de dispozitiv – elemente generale
Prin analiza dezbaterii televizate şi a talk-show-ului, Patrick Charaudeau şi Rodolphe
Ghiglione şi-au propus să pună sub lupă ceea ce ei considerau a fi deriva media şi mistificarea
acestora49. Cei doi au pus în evidenţă trei mize ale dezbaterilor televizate: „adevărul” (prin
instituirea unor efecte de discurs), spectacularizarea şi construirea spaţiului public.
Avînd ca miză punerea în scenă a „adevărului”, dezbaterea urmăreşte, prin folosirea
schimbului discursiv şi a interacţiunii directe, aprofundarea cunoaşterii unei teme, de regulă,
controversate. Spectacularizarea este dată de felul în care este pusă în scenă dezbaterea printr-
un dispozitiv anume. Miza construirii spaţiului public rezultă din modul în care dezbaterile
utilizează practici de mediere între viaţa politică, viaţa civilă şi viaţa privată.
Dezbaterile televizate sunt analizate deseori prin prisma dispozitivului de mediatizare.
Un dispozitiv de mediatizare este format din elemente eterogene (tehnologice, scenice şi
simbolice) legate într-o reţea şi având o funcţie strategică, anume realizarea unui proiect de
comunicare al instanţei media.
În scopul obţinerii unor concluzii generalizatoare Charaudeau şi Ghiglione au
coordonat analiza unor dispozitive televizuale50 folosind trei poli de descriere. Primul pol este
varianta structurală: spectacolele televizate sunt diferite în funcţie de structura dispozitivelor.
Al doilea pol de descriere este format de variantele strategice. În acest caz, modul în care se
desfăşoară schimbul discursiv este cel care face diferenta. Iar al treilea pol de descriere a

49
Charaudeau, Patrick; Ghiglione, Rodolphe, Talk Show-ul. Despre libertatea cuvântului ca mit, Iaşi, Editura
Polirom, 2005
50
Charaudeau, Patrick; Ghiglione, Rodolphe, Op. citată, p.173: emisiunile talk-show “Maurizio Costanzo
Show”(Italia), “La Vida en un xip/Viaţa într-un plic”(Spania), “Cerule mare! Marţea mea/Ciel! Mon
mardi”(Franţa)

28
spectacolelor televizate este format de variantele monstrative, repectiv modul de organizare
vizuală.
Pentru analiza studiului de caz propus am folosit analiza semio-discursivă concepută
şi utilizată de Charaudeau şi Ghiglione în mai multe lucrări începând cu anul 1997. Cei doi
consideră că dezbaterea televizată este obiectul unei duble puneri în scenă, verbală şi vizuală.
Cele două puneri în scenă ale dezbaterii televizate sunt fiecare afectate de un set de variabile,
a căror analiză ne va permite să tragem anumite concluzii privind cazul supus studiului.
Pentru analiza de faţă am reţinut următoarele variabile: tematica, structura secvenţială
a emisiunii, identitatea mediatică a participanţilor la dezbatere şi configuraţia scenică/spaţială.
Tematica
Punerea în scenă verbală este constituită dintr-un set de teme de interes public. Analiza
va releva ce alte teme sau subteme, specifice spaţiului public autohton şi campaniei electorale
în speţă, pot fi identificate.
Structura secvenţială
Secvenţializarea se referă la felul în care sunt înlănţuite imaginile în relaţie cu spaţiul
de dezbatere, ceea ce dă ritm, dinamică şi estetică dezbaterii, precum şi focalizarea fie asupra
discursurilor fie asupra corpurilor. Patru cazuri de secvenţializare sunt avute în vedere:
sincronizarea cu discursul, nesincronizarea cu discursul, sincronizarea cu situaţia,
sincronizarea cu conţinutul discursurilor.
Identitatea mediatică a participanţilor
Identitatea participanţilor la dezbatere este determinată de statutul, identitatea socială
şi de rolul pe care instanţa mediatică îl conferă participanţilor. În cazul studiat este vorba de
participanţi care se legitimează prin calitatea lor de candidaţi prezidenţiali, cât şi de tipul de
personalitate afişat.
Tipologia formală a participanţilor poate include omul politic, expertul, cetăţeanul,
anonimii etc. Putem avea şi categoria public, în cazul unei dezbateri electorale fiind vorba de
un public susţinător declarat al unuia sau altuia dintre candidaţi.
Identităţile simbolice ale candidaţilor (personajul candidatului construit împreună cu
stafful de campanie) sunt redefinite pe de-o parte în funcţie de rolurile pe care instanţa
mediatică le atribuie participanţilor şi pe de altă parte de modul în care participanţii înşişi
îndeplinesc aceste roluri în şi prin interacţiune.
O poziţie importantă o are moderatorul. Analiza caută să scoată în evidenţă în ce
măsură moderatorul a jucat unul din rolurile posibile: de exemplu, rolul de persoană relativ

29
neutră, care dincolo de administrarea secţiunilor dezbaterii şi a timpului alocat intervenţiilor,
rămîne pasivă; coordonator, atunci când pe măsura parcurgerii temelor şi a exprimării
întrebărilor, alege cine anume să răspundă, fiind un fel de chairman; interogator, atunci când
moderatorul contribuie la crearea unui „efect de tribunal”, prin punerea în discuţie atât a
răspunsurilor la întrebările pe marginea tematicii, cât şi a modului de exprimare al
participanţilor. Moderatorul poate supralicita poziţia sa afirmându-se activ ca un personaj
provocator, folosind propriile sale reguli în ce priveşte timpii de vorbire alocaţi, distribuţia
luărilor de cuvânt, stimulând sau liniştind conflicte, lansând acuzaţii şi oferind apărări.
Provocatorul creează printr-un voluntarism de vedetă (anchor person), un spaţiu al criticii şi
polemicii. Uneori moderatorul poate fi profesor, fiind în această poziţie când se implică în
dezbatere ocupând el însuşi unul din locurile de expert, spre “a face să se înţeleagă”. În fine,
animatorii sunt aceia care duc dezbaterea înspre divertisment.
Configuraţia scenică
Dispunerea participanţilor la dezbatere şi alegerea numărului acestora ne pot arăta ce
fel de confruntare urmăreşte să pună în scenă instanţa mediatică şi ce tip de control vrea să
obţină. Numărul persoanelor poate varia de la doi la un număr mare, relevant pentru analiză.
Poziţionarea poate fi concentrică (efect de parteneriat), diametrală (efect de polemică,
caracteristică dezbaterilor politice) şi policentrată (efectul de forum).
Locul dezbaterii poate fi în interior sau exterior, în cadru natural sau artificial.
Punerea în scenă vizuală
Punerea în scenă vizuală este gândită şi monstrată/pusă în practică pentru
telespectator, pentru cel care urmăreşte din faţa televizorului desfăşurarea dezbaterii.
Variabilele punerii în scenă vizuale sunt grupate în trei categorii: variabile cu acţiune asupra
vizibilităţii spaţiului în care are loc dezbaterea, asupra axelor vederii şi a secvenţializării.
Vizibilitatea este dată de prezenţă şi modul de prezenţă. Prezenţa înseamnă numărul de
apariţii ale participanţilor şi durata acestor apariţii. Prin aceasta se stabileşte capitalul vizual al
acestora. În cazul supus analizei avem de-a face, de exemplu, cu estimarea capitalului vizual
al moderatorului, al publicurilor susţinătoare şi al candidaţilor. Modurile de prezenţă sunt
formele de prezentare televizuală practicate în industrie: planul-umăr, gros-planul, planul-
talie, planul american şi planul mediu, planul de semi-ansamblu şi planul-ansamblu, precum şi
planul de ansamblu plonjeu.
Prin adoptarea anumitor axe ale vederii, regia de emisie şi instanţa mediatică produc
un efect discursiv de concentrare a atenţiei telespectatorului.

30
 Prin vederea frontală, participantul la dezbatere priveşte către cameră şi astfel pare că
priveşte direct către telespectator.
Vederea de acompaniament generează impresia că telespectatorul priveşte cu ochii
participantului la dezbatere.
Putem avea parte de o vedere de ansamblu, adică un cadru panoramic, pe axa
orizontală sau prin plonjeu de sus în jos.
Vederea de interiorizare este obţinută prin tehnica de contra-plonjeu, uneori cu zoom
şi gros-planuri.
Vederea compozită este construită prin împărţirea ecranului în mai multe porţiuni,
fiecare dintre ele prezentând imagini diferite care oferă privitorului posibilitatea unei
plurifocalizări.
În cazul punerii în scenă vizuale, legăturile care se crează prin combinarea tipurilor de
secvenţializare cu tipurile de axe ale vederii şi tipurile de vizibilitate sunt de două feluri:
legătura omogenă şi legătura eterogenă. Prin prima este obţinut efectul de concentrare pe
conţinut ca urmare a regularităţii apariţiei aceloraşi procedee de secvenţializare a imaginii în
paralel cu secvenţializarea cuvintelor. Cel de-al doilea tip de legătură se realizează atunci
când multitudinea procedeelor de secvenţializare a imaginii nu este corelat cu procedeele de
secvenţializare a cuvântului, obţinându-se efectul de concentrare pe imagine.

3.2 Aria de investigare

Conform reglementărilor pentru campania electorală pentru turul I, campania pentru
alegerea Preşedintelui Romaniei s-a desfăşurat în perioada 23 octombrie-21 noiembrie 2009.
Pentru turul II, campania electorală s-a desfăşurat în perioada 23 noiembrie-5 decembrie
2009. La nivelul întregii ţări, campania electorală a fost acoperită mediatic de mai mulţi
radiodifuzori. La nivel central de către 19 posturi de televiziune şi 8 posturi de radio iar la
nivel local, de 170 de posturi de televiziune şi 139 de posturi de radio51. Ca arie de investigare
am ales dezbaterea televizată din turul al II-lea din data de 4 decembrie 2009 la care au
participat candidaţii Traian Băsescu şi Mircea Geoană.
Pentru alegerea acestui corpus, dezbaterea televizată finală, am luat în considerare
următoarele: importanta miză a dezbaterii finale şi anume candidaţii departajaţi pentru votul
din turul II, capacitatea de audienţă potenţial a fi adresată prin infrastructura media folosită şi
anume TVR, potenţarea audienţei prin preluarea transmisiei TV şi de către 2 posturi de
televiziune private, Realitatea TV şi Antena 3, precum şi unicitatea/singularitatea dezbaterii de
51
Consiliul Naţional al Audiovizualului, Comunicat de presă la final de campanie pentru alegeri prezidenţiale
(16 decembrie 2009), http://www.cna.ro/Comunicat-de-pres-la-final-de.html, 3 ianuarie 2010

31
tipul „one time shot”. Am folosit înregistrarea transmisiei difuzate de Realitatea TV, de
remarcat că unii observatori au constatat că televiziunile private au intervenit în dispozitivul
vizual al dezbaterii aşa cum era organizat de către TVR, prin camerele proprii de platou.
Emisiunea în direct a fost difuzată în data de 4 decembrie 2009, începând cu ora
19:00, durata înregistrării fiind de circa 2 ore şi 50 de minute. Realitatea TV a organizat şi un
platou de discuţii ulterioare, în proximitatea spaţiului de desfăşurare a dezbaterii, într-un hol
din Palatului Parlamentului. Aceasta a fost de fapt continuarea unei practici mediatice curente
a postului Realitatea TV care în lunile anterioare, pe parcursul sesiunilor parlamentare
ordinare, a organizat un studiou ad-hoc de dezbateri la Palatul Parlamentului.

4. Rezultatele cercetării
4.1 Dezbaterea dintre candidaţii la preşedinţie – o temă de campanie
La începutul campaniei electorale, candidatul din partea PNL, Crin Antonescu a inclus
pe agenda publică problema dezbaterilor electorale televizate. Tema a fost preluată şi de
candidatul PSD, Mircea Geoană. Astfel a început din 30 octombrie, discuţia în jurul
organizării unei dezbateri televizate între candidaţii la funcţia de preşedinte al României.
Această temă de campanie a fost completată de alte teme specifice precum: rolul televiziunii
publice TVR ca factor organizator, nevoia unei tematici de dezbatere care să răspundă
interesului publicului, participarea sau nu la dezbatere a tuturor candidaţilor sau criticarea
candidatului Mircea Geoană pentru o aşa-zisă evitare a dezbaterilor cu mai mulţi candidaţi.
Deşi PSD a propus prima dezbatere la Cluj-Napoca, Mircea Geoană nu a participat la ea
considerând organizarea improprie. Candidatul a participat în schimb la dezbaterea organizată
de TVR, în penultima zi de campanie.
Critica faţă de neparticiparea sa la dezbateri a continuat şi în cursul campaniei
electorale pentru turul al II-lea, candidatul Traian Băsescu declarând că este pregătit să se
întâlnească în fiecare zi, pe câte o temă, cu adversarul său. Prima invitaţie lansată public viza
o întâlnire pe data de 29 noiembrie. Propunerea a fost refuzată oficial de persoane din staff-ul
candidatului Geoană, datorită unei agende de întâlniri publice deja organizate (ex. un miting
la Ploieşti); de asemenea echipa lui Mircea Geoană a subliniat că nu candidatul Băsescu este
cel care impune agenda contracandidatului său.
Ca atare, în turul I au fost organizate două dezbateri televizate cu mai mulţi candidaţi.
Prima s-a petrecut sâmbătă 14 noiembrie 2009 la Cluj-Napoca, fiind transmisă în direct de
Realitatea TV, în intervalul orar 15:00-16:15.

32
 S-au confruntat doar doi dintre candidaţi, Traian Băsescu şi Crin Antonescu iar
dezbaterea a fost moderată de jurnalistul Mihnea Măruţă.
Candidatul Crin Antonescu a părut calm şi sigur pe sine, stăpân pe discurs şi pe
retorică, dar nu întrutotul pe conţinut în timp ce candidatul Băsescu a avut o atitudine fermă,
cu vizibile expresii de puternică reţinere a emoţiilor, argumentând şi replicând constant cu
informaţii exacte. Remarcăm aici o situaţie asemănătoare, reţinută de istoria dezbaterilor
televizate şi anume problema aspectului figurii unuia dintre candidaţi. De exemplu, analiza
ulterioară a percepţiilor publicului telespectator în cazul duelului televizual Nixon-Kennedy la
a relevat impresia de oboseală generată de candidatului republican Richard Nixon. Dezbaterea
a avut loc după-amiază. Nixon a părut nebărbierit (acest aspect a fost numit numit colocvial
„the five o`clock shadow” sau „umbra de la ora cinci după amiază”). Oponentul său,
candidatul democrat John F. Kennedy a părut candidatul tânăr, proaspăt, în formă. Refuzul
preşedintelui Nixon de a fi machiat a făcut aparent diferenţa. Traian Băsescu, puternic
transpirat facial a transmis impresia că este în dificultate şi sub un puternic stress.
O a doua dezbatere televizată în turul I a fost organizată la Palatul Parlamentului cu o
parte dintre candidaţi şi anume primii trei cotaţi în sondajele de opinie: Crin Antonescu
(PNL), Traian Băsescu (independent susţinut de PD-L) şi Mircea Geoană (Alianţa PSD-PC).
Dezbaterea a preluat modelul celei de la Cluj-Napoca, de această dată, în cadrul formal al
Palatului Parlamentului: cei trei candidaţi poziţionaţi în picioare, pe conturul unui arc de cerc,
neprivindu-se direct, ci fiind aşezaţi în raport cu pupitrele de suport cu faţa către moderator.
S-au folosit între ei şi moderator ecrane de afişaj a timpilor alocaţi celor trei. În spatele
fiecăruia dintre candidaţi a fost organizată o galerie a susţinătorilor care a intervenit periodic
aplaudând, în funcţie de evoluţia candidaţilor.
Unul din elementele inedite ale acestei dezbateri a fost poziţia adoptată de TVR.
Televiziunea publică a transmis dezbaterea amplasându-şi local dispozitivul tehnic, dar şi-a
declinat implicit capacitatea şi rolul de organizator, cedând acest rol organizaţiei
neguvernamentale Institutul pentru Politici Publice. Ca atare, părţile concurente au agreat un
anume format al dezbaterii cu această organizaţie, locaţia, moderatorul precum şi tipul de
dezbatere. Această declinare şi substituţie a părut a fi o retragere a televiziunii publice într-un
rol mai puţin activ.
Contextul evoluţiei post-decembriste a televiziunii publice a marcat şi afectat această
instituţie, în primul rând prin schimbările determinate de ciclurile politice electorale şi de
modificarea şi reconfigurarea majorităţilor politice în Parlamentul României. Prevederile
legale curente în materie permit actorilor politici să se implice în configurarea componenţei

33
consiliilor de administraţie a Societăţii Române de Televiziune şi a Societăţii Române. În
aceste CA sunt reproduse raporturile de forţe politice din spaţiul public. Pe baza raporturilor
de forţe politice, este numit un preşedinte al Consiliului de Administraţie al SRR, respectiv al
SRTV, cu ocazia prezentării anuale în parlament a rapoartelor de activitate. Respingerea sau
aprobarea acestor rapoarte sunt instrumente pentru validarea sau invalidarea preşedintelui în
funcţie al instituţiei. Pentru o parte a publicului această legătură dintre Consiliul de
Adminsitraţie al SRR cu politicul influenţează modul în care televiziunea publică reflectă
realitatea politică, după unii în mod părtinitor, în funcţie de raporturile politice ale partide
parlamentare. Prezentarea şi respingerea raportului anual al instituţiei SRTV sau SRR a fost
adesea moneda de schimb în disputele politice. Frecventa schimbare a majorităţii politice a
determinat schimbarea conducătorului televiziunii publice TVR şi/sau a preşedintelui SRR.
Organizarea dezbaterii televizate la Palatul Parlamentului iar nu la TVR poate fi interpretată
ca o precauţiune, o delimitare din partea televiziunii publice prin transferul jocului într-un
teren „extern”. Această de-responsabilizare a fost confirmată şi de faptul că s-a apelat la un
moderator din afara televiziunii publice.

4.2 Dezbaterea dintre candidaţi: structura dispozitivului

La începutul dezbaterii televizate Robert Turcescu a enunţat următorul contract de
comunicare:

„Doamnelor şi domnilor, bună seara! Campania pentru alegerile prezidenţiale e

aproape de final. Duminică votăm preşedintele României pentru următorii cinci ani.
N-a fost o campanie uşoară, nici pentru candidaţi dar nici pentru noi, cetăţenii
României. Şi totuşi, în ciuda contextului politic tensionat, Institutul pentru Politici
Publice a reuşit să organizeze în această seară unica dezbatere între cei doi finalişti
ai cursei prezidenţiale. În ordine alfabetică este vorba despre domnii Traian Băsescu
şi Mircea Geoană. Îi salut şi având în vedere contextul în care se desfăşoară această
întâlnire aş vrea ca şi data trecută să le reamintesc distinşilor candidaţi aici prezenţi
că aşteptăm cu toţii în această seară un dialog civilizat dar nu monoton, o dezbatere
serioasă dar nu plictisitoare, o confruntare de idei şi de opinii dar nu atacuri la
persoană. Credem cu tărie că un viitor şef de stat poate şi trebuie să fie un reper de
civilitate, un bun orator dar şi un personaj capabil să asculte cu atenţie chiar şi un
adversar politic.”

În continuare prezentăm analiza felului cum a decurs dezbaterea privind prin prisma
unei serii de itemi prevăzuţi de metodologie.

a) Structura secvenţială
Secvenţializarea acestei dezbateri s-a bazat cel mai mult pe sincronizare cu discursul
în 490 de cadre televizuale, un număr de 236 de puneri în scenă au fost sincronizate cu

34
conţinutul discursurilor iar 165 au fost sincronizări cu situaţia. Accentul a fost pus
preponderent pe sincronia comunicaţională, mai mult decât pe sincronia situaţională În
general când se investeşte în sincronia comunicaţională rezultatul este un anumit efect de
exemplificare. Efectul este obţinut prin ilustrarea enunţului discursiv cu persoane şi obiecte ce
se află în cadrul dispozitivului televizual. Publicului îi sunt sugerate anumite înţelesuri pentru
ceea ce se spune, propunându-i-se anumite semnificaţii. Aceste interpretări sunt incluse într-o
operaţiune deliberată de relaţionare a ceea ce se spune cu ceea ce se vede, dispozitivul
televizual sugerând publicului ce anume trebuie să înţeleagă.

b) Orientarea tematică
Temele dezbaterii, succesiunea lor, timpii alocaţi pentru tratarea lor nu au fost
dezvăluite de la început publicului telespectator. Temele au fost dezvăluite pe parcurs, pe
măsura deschiderii, tratării şi epuizării lor. La acestea au fost ataşate subteme, câteva propuse
de către moderator/organizatori, cu acceptul candidaţilor, iar alte câteva subteme au fost aduse
în discuţie de candidaţii înşişi. Au fost incluse şi două probe-exerciţiu pe agenda dezbaterii:
acordarea reciprocă de cadouri şi proba adevărului privind comportamentul candidaţilor prin
jurământ cu mâna pe Biblie.
Organizatorii, prin intermediul enunţurilor moderatorului, au propus într-o anumită
succesiune organizată în acord cu echipele de campanie ale candidaţilor, subiectele de
discuţie. Specific este faptul că moderatorul le-a numit pe parcurs “teme”, „secţiuni”,
„rubrici”, „episod”, „opinii”, folosind noţiuni ce păreau a avea acelaşi înţeles,
interschimbabile. S-a creat astfel o confuzie în ce priveşte legătura dintre subiecte, declinarea
şi ierarhizarea lor, fiind mai dificilă urmărirea de către spectatori, dar şi menţinerea dezbaterii
în cadrul tematic trasat. Atât moderatorul cât şi candidaţii au lansat numeroase subteme, astfel
încât a fost aproape total pierdută din vedere ierarhizarea acestora, succesiunea. Am remacat
că deschiderea de subteme de către candidaţi a fost uneori scăpată de sub controlul
moderatorului. Tot această lipsă relativă de control a făcut ca o întrebare pusă în contextul
temei „Securitate naţională” referitoare la bugetul pentru dotarea armatei şi salariile
militarilor, să rămână fără răspuns.
Pe parcursul dezbaterii candidaţii au enunţat răspunsuri, comentarii la subiectele
propuse, introducând însă în argumentaţia lor de fiecare dată, principalele lor teme recurente.
Practic aceasta a însemnat o revenire circulară la temele de campanie de referinţă proprii, însă
nu excesiv. Această repetare a a permis ca temele preferate de către candidat să aibă potenţial
de memorabilitate pentru publicul spectator.

35
 Temele şi subtemele, subiectele punctuale şi probele propuse de organizatori în
ordinea prezentării lor au fost următoarele:

Temă
Programul politic al candidatului
Relaţia dintre puterile statului
Politica externă şi securitatea naţională
Economia, criza economică, mediul de
afaceri
Justiţia
Chestionare încrucişată
Reforma constituţională
Protecţia socială
Dezvoltare rurală şi agricultură
Întrebări din public (ONG, jurnalişti)
Proba cadourilor reciproce
Proba jurământului pe Biblie
Mesaj politic către alegători
Sub-temă
De ce nu l-aş vota pe contra-candidat
Relaţia dintre preşedinte şi executiv
Divergenţe între viziuni
Relaţia dintre preşedinte şi Parlament
Divergenţe între viziuni
Bugetul pentru dotarea armatei şi salarizarea
Politica externă
Divergenţe între viziuni
Securitatea naţională
Divergenţe între viziuni
Criza economică
Mediu de afaceri
Mesaj pentru mediul de afaceri
Preşedintele ÎCCJ
Lupta împotriva corupţiei
Divergenţe între viziuni
Divergenţe între viziuni
Educaţie şi tineret
Sănătate
Situaţia medicilor rezidenţi
Exploatarea de la Roşia Montană
Introducerea obligativităţii participării la vot?
Reducerea mărimii şi reprezentativitatea
Parlamentulu?
Care este indicatorul relevant pentru ieşirea din
criză?
Exploatarea de la Roşia Montană?

Tematica a fost în cea mai mare măsură din registrul politic, însă fiecare candidat a
adăugat tuşele sale. Candidatul Mircea Geoană l-a acuzat pe Traian Băsescu de nivelul scăzut
de trai, nivelul ridicat al corupţiei, practicarea voluntarismului şi a „cocoşismului” în politica
externă a României, lipsa de acţiune în anumite domenii în timpul mandatului său,
întrebându-l chiar dacă a „dormit la Cotroceni”. Conform aşteptărilor, tematica abordată de
candidaţi şi cea propusă de organizatori nu a reflectat întotdeauna doar ceea ce are de făcut
preşedintele, ca şef al statului conform Constituţiei României, cu câteva atribuţii

36
constituţionale de ramură a executivului. Tematica dezbaterii a reflectat de fapt căutarea şi
identificarea unui tip de preşedinte precum cel pus în practică de Traian Băsescu care a jucat
timp de 5 ani rolul de preşedinte-implicat. Pentru că tocmai acest tip de preşedinte propus de
Băsescu şi criticat de opoziţia sa în ultimii cinci ani, a fost profilul de preşedinte ce se
potrivea temelor puse în discuţie.
Mircea Geoană pe de o parte, spre a se diferenţia de Traian Băsescu, acuzat că este
autoritar, se înfăţişa, printre altele, drept un viitor preşedinte al consensului care nu-şi va
impune punctul de vedere. De câteva ori Mircea Geoană l-a interpelat pe Traian Băsescu în
legătură cu neimplicarea în domenii sau tipuri de activităţi care nu au de-a face cu atribuţiile
preşedintelui. De exemplu în discuţia despre securitatea naţională, s-a vorbit şi despre mafia
globală, iar Traian Băsescu a pus problema aşa-zisei mafii locale. În acest moment Mircea
Geoană l-a acuzat pe Traian Băsescu: “De ce nu i-aţi arestat până acum?”. “Pentru că nu
este atribuţia preşedintelui” a răspuns previzibil Traian Băsescu.
Principalele teme în jurul cărora a elaborat candidatul Geoană au fost adoptarea unui
nou model social şi a alegerii unui anumit model de capitalism pentru România (o rediscutare
a modelelor fondatoare), îmbinarea pragmatismului iniţiativei private cu protecţia socială,
intervenţia puternică a statului în economie, educaţie, sistem sanitar, investiţii publice în
sprijinul clasei de jos prin crearea de locuri de muncă, reforma constituţională. Modelul de
preşedinte implicat a fost criticat, fiind propus nu nou tip de preşedinte, al consensului şi al
majorităţii parlamentare, cu premier agreat, Klaus Johannis. Traian Băsescu, la rândul a
propus continuitate: reforma clasei politice, reforma sistemului instituţional şi a
parlamentului, punerea instituţiilor statului în slujba cetăţenilor, o mai bună folosire a banului
public, orientarea spre dezvoltare rurală. Acest candidat a susţinut cu tărie rolul de preşedinte
ce trebuie să fie implicat, pentru că el este reprezentantul poporului, faţă de politicieni,
instituţii publice, ş.a.
Două teme din timpul campaniei au fost subiectul punerii în scenă pentru momentul
supriză promis de organizatori. Acestea au fost presupusa altercaţie şi agresare a unui minor
în anul 2004 de către candidatul Alianţei D.A., Traian Băsescu sau acuzaţia de reprezentant al
unor grupuri de interese adusă constant candidatului Mircea Geoană. Fiecăruia i s-a pus
întrebarea referitoare la acuzaţii, într-un mod inedit cerîndu-li-se a le nega prin jurământ cu
mâna pe Sfânta Scriptură (Biblia). Pentru o parte a publicului aceasta a fost o punere în scenă
discutabilă pentru că simbolic a sugerat că mecanismele democratice de exercitare a puterii şi
responsabilitatea politicianului nu mai sunt valabile. Mai mult, prin folosirea acestei probe,
s-a sugerat publicului că pentru ca politicienii să capete credibilitate şi să fie responsabili faţă

37
de alegători, nu a mai rămas altă speranţă decât relaţia cu divinitatea şi pedeapsa pe care o
poate impune aceasta. Introducerea Bibliei în discuţie ca instrument de validare a acţiunii
politice a mai transmis ideea că, deşi declarat stat laic, România este mai degrabă supusă
instanţelor religioase decât instanţelor laice şi ale societăţii civile.
În ce priveşte subtemele deschise de candidaţi, acestea au fost nu atât viziuni diferite
ale unor politici publice, cât platforme ce au fost folosite pentru atacuri la persoană. Astfel
Mircea Geoană a acuzat lipsa de competenţă a preşedintelui în funcţie dovedită prin
rezultatele negative din diferite domenii, aventurismul şi cocoşismul în politica externă, lipsa
de pragmatism, autoritarismul, lipsa de loialitate şi consecvenţă în alianţele politice. Traian
Băsescu a contracarat frontal încă de la început, spunând despre Mircea Geoană că ar fi un om
slab. Ca om al consensului de fapt Geoană ar fi controlat de politicieni din partidul său şi de
grupuri de interese economico-politico-mediatice. În opoziţie cu Geoană, Traian Băsescu s-a
auto-identificat ca ales al poporului. Cea mai spectaculoasă demonstraţie a acuzaţiei de
prizonier al grupurilor de interese a fost dezvăluirea unei vizite a lui Mircea Geoană în
noaptea dinaintea alegerilor, la Sorin Ovidiu Vântu, un personaj malefic după cum chiar
Geoană îl caracterizase cu două zile mai înainte. A fost una din surprizele majore ale
dezbaterii, cu potenţial negativ pentru candidatul PSD+PC.

c) Organizarea spaţiului de dezbatere: identităţi mediatice şi scenografii

Arena dezbaterii: o scenografie simbolică

Scena de enunţare ca mediu fizic este un element important de context discursiv

împreună cu scenografia şi punerea în scenă. Locul, decorul şi poziţionarea în platou a
participanţilor la emisiune sunt semnificative şi încărcate de simbolism pentru momentul
politic. În primul rând clădirea este cea care transmite un set de mesaje. Palatul Parlamentului
este pentru prima oară locul în care este organizat un astfel de platou TV pentru o dezbatere
finală. O clădire marcată de controverse, cu conotaţii pozitive şi negative în mentalul colectiv.
Fost Palat al Poporului, o construcţie monstruoasă ca semnificaţie şi dimensiuni pentru unii,
simbol al unei dictaturi, pentru alţii o clădire cu valoarea utilitară şi funcţională. Clădirea,
găzduieşte în prezent, ca o ironie a istoriei instituţii importante ale sistemului constituţional
democratic românesc. Este vorba în primul rând de cele două camere ale parlamentului, Senat
şi Camera Deputaţilor şi Curtea Constituţională.
În al doilea rând, în spaţiul public parlamentul ca instituţie dominată de o anumită
majoritate a fost personalizat şi definit ca un adversar politic al preşedintelui-candidat Traian
Băsescu, mai ales în ultimii săi doi ani de mandat. Contracandidatul său, preşedinte al

38
Senatului, Mircea Geoană, putea fi considerat în acel context un reprezentant al
parlamentarismului, o personificare a acelui parlament instituţie politică în opoziţie faţă de
Traian Băsescu. Din afară, Palatul Parlamentului impune prin grandoare exterioară transpusă
în arhitectura interioară, reflectată în chiar sala în care s-a desfăşurat dezbaterea. Acest platou
ad-hoc a permis aşezarea mai multor camere de luat vederi, dar şi folosirea unora pe macarale
pentru plonjeuri de tip entertainment, “bird’s eye view” sau “privirea păsării în zbor”.
Decorul a fost somptuos, cu perdele şi draperii bogate, completate de un covor ţesut aşternut
în spaţiul central. Scenografia ne-a transpus în prezent prin instalaţii video de tipul ecran TV
sau ecrane pentru afişarea cronometrelor, precum şi pupitre pentru competitorii în picioare.
Platoul a fost organizat într-un fel ca o arenă pentru competitori dar şi ca o sală de teatru.
În sens larg participanţii la dezbatere au fost moderatorul, cei doi candidaţi Traian
Băsescu şi Mircea Geoană, cele două publicuri de tip galerii-audienţe şi spectatorii de acasă, 5
milioane de spectatori, conform cercetărilor ulterioare de audienţă. Cinci tipuri de participanţi,
dintre care patru prezenţi în platou, iar al cincilea, publicul, în afara dispozitivului audio-
vizual propus.
Aşa cum prezentăm figurativ în schiţă, cei trei participanţi, moderatorul şi candidaţii
au ocupat vârfurile unui triunghi echilateral cu unghiuri egale, simbolizând aparent egalitate
şi raporturi de forţă echilibrate.
Publicul-galerie a fost aşezat în spatele candidatului iar cele două publicuri şi cei doi
candidaţi au fost plasaţi pe bisectoarele la 45º ale unui unghi de 90º faţă de moderatorul care
se afla la intersecţia celor două axe. Această aşezare a transmis şi impresia de poziţionare
neconflictuală a audienţelor-galerii deoarece erau aşezate pe aceeaşi axă, în spatele
candidaţilor. În plus, o astfel de aşezare în scenă de tipul candidat-galerie a funcţionat
relaţional şi ca un veritabil suport psihologic de tipul “back-up” sau ariergardă, transmiţând
o impresie psihologică de greutate şi de susţinere a fiecărui candidat. Acest suport psihologic
şi simbolic a fost potenţat pe parcursul întâlnirii prin aplauze scurte sau lungi, uneori rare şi
chiar prin galerii de râsete. O plasare ca aceasta a publicului este neobişnuită la astfel de
întâlniri, deoarece de regulă, publicul stă cu faţa la candidaţi, iar moderatorul este poziţionat
lateral ori în faţa, între candidaţi şi publicul din platou.
Audienţele-galerii au avut identităţi distincte. Publicul din platou al candidatului
Mircea Geoană a avut o structură eteroclită, fiind format din persoane din diverse domenii
(politic, social şi economic) pentru a demonstra astfel larga coaliţie, “majoritatea politică”.
Am regăsit în acea audienţă-suporter colectiv actori cunoscuţi (Dorel Vişan, Maia
Morgenstern), sportivi (Ilie Năstase), intelectuali (Eugen Simion), politicieni (Crin

39
Antonescu, Mircea Ionescu Quintus, Victor Ponta) precum şi Mihaela Geoană, soţia
candidatului Mircea Geoană.
Cealaltă audienţă-suporter a candidatului Băsescu a fost formată aproape în
exclusivitate din liderii partidului susţinător (Vasile Blaga, Adriean Videanu, Emil Boc, Elena
Udrea), cu trei excepţii semnificative şi simbolice: Marian Miluţ, liderul unui partid aliat,
PNŢ-CD (deşi cu o reprezentativitate discutabilă), Dorin Chirtoacă, lider al unui partid la
guvernare în Republica Moldova, PDL şi primar al Chişinăului. Central poziţionată la mijloc
şi în primul şir de scaune, exact pe axa vederii unei din camerele din platou, familia
preşedintelui-candidat: Maria, Ioana şi Elena Băsescu. Le era alături în primul rând de scaune
Theodor Stolojan, o prezenţă simbolică, fostul candidat care a abandonat cursa alegerilor
prezidenţiale din 2004, acum prim-vicepreşedinte al PD-L. Pentru audienţă au fost organizate
câte 4 rânduri a câte 7 persoane.
Cei doi candidaţi au format un triunghi mai mic înăuntrul tringhiului mai mare al
platoului, unul faţă de celălalt şi faţă de moderator. Au stat în picioare având în faţă un
pupitru, privind către moderator. Această poziţionare a creat o relaţie trilaterală între
principalii actori din centrul platoului dar a instituit şi un cadru de relativă subordonare faţă de
moderator, cel care administrează subiectele şi gestionează luările de cuvânt. Prin puterile
atribuite privind luările de cuvânt şi arbitrarea replicilor, moderatorul a gestionat pe parcursul
dezbaterii resursele de capital verbal.
Toţi actorii din platou au fost aşezaţi la aceeaşi înălţime, în plan orizontal, fiind evitată
folosirea gradenelor şi a organizării de tip amfiteatru. Platoul nu a avut culise, au fost vizibile
elementele tehnice, ecranele de proiecţie precum şi personalul de suport tehnic.
În consecinţă, miza topologică a acestui dispozitiv a fost confruntarea, interacţiunea
conflictuală.

40
d) Gestiunea interacţiunilor – roluri comunicaţionale
Rolul de moderator poate fi activ sau pasiv, jurnalistul domină sau nu spaţiul discursiv
şi polemic sau poate combina toate acestea într-un mixaj specific, cu proporţii asumate.
Robert Turcescu a fost recomandat pentru rolul de moderator de cariera sa de realizator de
emisiuni de televiziune, dar şi de perceperea sa ca persoană echilibrată, jurnalist imparţial,
critic. Alegerea sa în rolul de moderator a mai fost şi rezultatul unui compromis politic între
forţele susţinătoare ale celor doi candidaţi dar şi o re-confirmare a rolului jucat tot de acesta în
organizarea dezbaterii televizate din turul I. Iniţial s-a discutat despre eventualitatea ca
Realitatea TV şi Antena 1 să organizeze dezbaterea finală televizată. Însă tabăra candidatului
Traian Băsescu a criticat şi respins această idee, atât pentru că le considera drept „televiziuni
ale mogulilor”, deci instanţe părtinitoare cât şi pentru faptul că această organizarea dezbaterii
televizate era considerată o misiune a televiziunii publice. Compromisul acceptat de ambele
părţi cu privire la implicarea televiziunilor private a fost acceptarea lui Robert Turcescu, unul
dintre jurnalişti-cheie cu reputaţie şi prestanţă ai trustului Realitatea-Caţavencu Media.
Ca moderator, Robert Turcescu a ordonat dezbaterea în funcţie de temele stabilite, a
acordat şi a retras cuvântul, dar nu autoritar, fiind destul de permisiv la schimburile de replici.
Aceeaşi atitudine a moderatorului a permis galeriilor de susţinători să îşi exprime deschis
suportul prin aplauze. În acest fel fiecare fiecare grup în parte şi-a jucat rolul şi anume prin
aplauze, s-a manifestat aprobator sau dezaprobator, a râs în diverse momentele ale dezbaterii.
Moderatorul nu a făcut mai mult decât se aştepta şi avea voie să întreprindă: nu a introdus
teme noi, nu a fost mai ferm decât trebuie decât cu puţine excepţii, nu a stopat atacurile la
persoană, a lăsat jocul să continue. A jucat un rol de coordonator de joc, exprimându-se ca
atare prin gesturi. De exemplu, pentru a fi respectată limita de timp alocată fiecărui candidat,
aceasta a fost anunţată de moderator, afişată pe cronometrele electronice, dar şi marcată de
moderator cu un gest teatral: mâna întinsă către cronometre ca şi cum ar tranşa imaginar o
dispută, cu palma mâinii drepte răsucită. Moderatorul dădea impresia unui arbitru care arată
mijlocul terenului.
În ce priveşte rolul de candidaţi, acesta a fost conferit apriori prin rezultatele
scrutinului electoral din turul I al alegerilor prezidenţiale, în urma căruia au fost selectaţi cei
doi competitori. Candidaţii au răspuns la tema aflată pe agenda dezbaterii, deschisă de
moderator, au intrat în jocul dezbaterii şi s-au interogat încrucişat atunci când moderatorul le-
a delegat acest rol. Au trebuit să respecte ordinea discursivă trasă la sorţi prin care era
asigurată alternarea unui punct de vedere cu altul.

41
 Traian Băsescu a afirmat şi a jucat un rol de om politic, preşedinte pentru oameni:
singur împotriva clasei politice reprezentate de Mircea Geoană, împotriva noii majorităţi
parlamentare, luptând pentru a pune instituţiile statului în slujba cetăţeanului, propunând
planurile politice care pun în discuţie status-quo-uri şi stabilităţi sociale. Preşedinte activ,
luptător, care descoperă conspiraţii la miez de noapte şi dă în vileag grupuri de interese ce
încearcă să îşi aproprieze resursele publice. Stăpîn pe poziţia sa, este documentat, pare
competent şi stăpâneşte retorica, el nu are obligaţii decât faţă de poporul român.
Mircea Geoană s-a prezentat şi s-a comportat ca un challenger al preşedintelui în
funcţie: candidatul a subliniat că este susţinut de o nouă majoritate parlamentară (dar nu era o
alianţă formalizată juridic) precum şi de o majoritate social-culturală (care explică includerea
în asistenţa de suport a unor persoane publice, icon-uri româneşti). Candidatul şi-a atribuit
poziţia candidatului care vine cu un proiect nou, cu accente puternice de protecţie socială şi în
acelaşi timp este garanţia unei alianţe cu liberalii şi cu alţi actori politici. Mircea Geoană a
subliniat frecvent că este un om al consensului, un candidat tânăr cu studii în străinătate, nu
cineva din vechea generaţie. În consecinţă, candidatul reprezintă schimbarea tocmai prin
faptul că nu va dezbina clasa politică şi va promova politici pentru oameni.

e) Capitalul verbal
Candidatul Mircea Geoană a cerut încă de la început oponentului său nefolosirea
atacurilor la persoană. S-a lăsat totuşi prins ulterior în joc şi a jucat şi el pe acest teren. Traian
Băsescu a lansat atacurile, întâi timid, ambii candidaţi angajându-se în duel verbal pe
parcursul dezbaterii. Tentaţia de a maximiza capitalul verbal, de a lua autonom cuvântul, de a
lansa atacuri la adresa adversarului pe timpul celuilat de răspuns şi discurs, a fost şi este
întotdeauna o practică cu probabilitate mare a fi folosită şi o provocare previzibilă pentru
moderator şi organizatori. Dezbaterea electorală trebuie să aibă ca principiu organizator
accesul egal la resurse vizuale şi capital verbal. Menţinerea participanţilor în limitele de timp
acordate de organizatori este o constrângere care limitează într-o anumită măsură desfăşurarea
discursivă a candidatului, iar candidaţii se străduie să stăpânească această condiţiie în folos
propriu.
Comparativ cu dezbaterea din turul I organizată de TVR la care au participat candidaţii
Antonescu, Băsescu şi Geoană, dezbaterea din turul al II-lea a oferit un potenţial de capital
verbal mai ridicat, de la 140 de minute la 160 de minute. În turul I, pentru declaraţia de
candidat şi duelul încrucişat timpii alocaţi au fost de câte 5, respectiv 6 minute. Timpul de

42
răspuns a fost mai scăzut în partea a doua, pentru teme şi politici publice fiind alocate câte 2
minute de candidat şi de problemă, inclusiv replicile (care au durat fracţiuni de minut).
În cadrul dezbaterii televizate din turul II, capitalul verbal disponibil a fost organizat
diferit. De exemplu, au fost alocate 5 minute fiecăruia pentru cuvântul de deschidere şi
viziunea candidaţilor privind mandatul de preşedinte, secţiuni de replici de câte 3 minute, o
secţiune de 15 minute privind relaţiile parlament-preşedinte, guvern-preşedinte, inclusiv
diferenţele de viziune. Au urmat 10 teme şi o pauză de 8 minute, înăuntrul acestei secţiuni
candidaţii având la dispoziţie câte 3 minute. Replicile au fost încadrate în 2 minute, dar toate
acestea au fost prevăzute pentru luările solicitate de cuvânt.
Practic, candidaţii au luptat constant pentru mărirea propriului capital verbal pe seama
contracandidatului. Capitalul verbal a fost important nu numai prin cantitatea ci şi prin
calitatea lui, în acest sens candidaţii folosind ceea ce Robert Turcescu a numit „şarje
amicale”.

f) Construcţia vizuală a dezbaterii

Capitalul vizual

Capitalul vizual al celor doi candidaţi a fost administrat mai ales de către instanţa
mediatică. Aceasta avut cea mai mare putere de distribuţie a capitalului vizual, asigurând
legătura dintre exprimarea verbală şi cea vizuală. Luările de cuvânt autonome şi luările de
cuvânt solicitate puteau determina sau nu prin complementaritate sincronia comunicaţională,
însă la aceasta s-a adăugat complexitatea dispozitivului televizual, respectiv, multitudinea de
roluri ale participanţilor secundari precum şi felul în care moderatorul a intervenit.
Participanţii au avut puţine mijloace la dispoziţie să îşi modifice capitalul vizual în sensul
creşterii lui, dar au încercat să obţină cât mai mult prin inervenţiile verbale ce puteau avea ca
efect expunerea în cadrul vizual.
În spaţiul dezbaterii am considerat că au fost prezente patru categorii de participanţi,
moderatorul Robert Turcescu, candidaţii Traian Băsescu şi Mircea Geoană precum şi
publicurile celor doi. Am analizat diferitele planuri atribuite situaţiei de ansamblu, importantă
pentru analiza unor itemi precum secvenţializarea şi sincronia comunicaţională. Deasemenea
am analizat frecvenţa apariţiilor acestor participanţi şi am obţinut rezultatele din tabelul din
continuare, ilustrat.
Robert Traian Mircea Public Public
Turcescu Băsescu Geoană TB MG Ansamblu
Nr.
apariţii 105 313 276 125 111 165

43
 Nr. apariții
Ansamblu

Public MG

Public TB

Mircea Geoană Nr. apariții

Traian Băsescu

Robert Turcescu

0 100 200 300 400

Traian Băsescu a apărut cu 13% mai mult pe ecranul televizorului decât contra-
candidatul său, iar publicurile-audienţă au urmat acest pattern, depăşirea fiind tot de circa
13%. Raportat la numărul de apariţii ale lui Traian Băsescu, cota lui Robert Turcescu a fost la
situată la 33%. Faţă de numărul de apariţii ale lui Mircea Geoană, cota lui Robert Turcescu a
fost de 38%. După cum a rezultat din analiza sincroniei comunicaţionale aceasta a fost şi
proporţia de vizibilitate pe care a determinat-o instanţa mediatică. Ca atare, atât ca frecvenţă
cât şi ca durată, candidatul Băsescu l-a depăşit pe candidatul Geoană, având o vizibilitate mai
ridicată. Am identificat şi faptul că una din axele vederii folosite a fost vederea compozită,
prin aceasta cei doi competitori fiind prezenţi împreună pe ecran de 102 ori.
Capitalul vizual al celor doi candidaţi a fost afectat şi planurile atribuite, cât şi de felul
cum a fost marcată grafic transmisia televizată. Circa 30% din spaţiul util vizibil al unui ecran
de televizor a fost folosit pentru a fi afişate, prin suprapunerea unor elemente de grafică de
televiziune, diverse informaţii precum locul desfăşurării evenimentului, sigla postului de
televiziune, ora curentă, apoi în lateral marca tipului de transmisie, în direct. În treimea de jos,
pe orizontala ecranului a fost afişat titlul „Confruntarea finală” sub care au rulat două crawl-
uri pe parcursul emisiunii. Subtitlul emisiunii a fost folosit pentru afişarea unor citate din
declaraţiile candidaţilor pe parcursul derulării dezbaterii. În acelaşi scop a fost folosit şi
primul crawl de sub acesta. Cel de-al doilea crawl a fost folosit pentru promovarea discuţiei
ce urma a fi organizată în studio, după încheierea dezbaterii televizate. Această aglomerare de
informaţie vizuală dinamică, specifică unei televiziuni de actualităţi l-a dezavantajat pe
candidatul Mircea Geoană, care în cele 105 de instanţe de prezentificare în vedere compozită
s-a aflat în cadranul din stânga al ecranului, obturat de înscrisuri. O bună parte din corpul lui
nu a fost vizibilă, datorită elementellor grafice; efortul de selecţie/discriminare vizuală propus
spectatorului fiind crescut artificial.

44
 Alt dezavantaj a fost afişarea necorelată a subtitlulurilor şi a crawl-ului cu prezenţa
vizuală a candidatului, existând decalaj faţă contextul discursiv. Această a însemnat
necorelarea anumitor citate din enunţurile tematice în contextul posterior situaţiei de enunţare.
Aglomerarea de mesaje grafice/vizuale peste imaginea acţiunii discursive în
desfăşurare a fost inadecvată şi pentru că majoritatea gospodăriilor din România utilizează un
ecran de televiziune comun, cu tub catodic cu o proporţie de 4:3 a imaginii. Televizoarele
LCD, cu plasmă, cu proporţia a imaginii de 16:9 şi care oferă mai mult spaţiu de afişare nu
sunt încă preponderent în uzul populaţiei.
În ce priveşte percepţia transmisă prin planul de ansamblu, am mai remarcat postura
candidatului Mircea Geoană. În a doua parte a dezbaterii şi-a sprijinit centrul de greutate pe
piciorul stâng folosit ca axă de sprijin, acesta fiind poziţionat mai faţă decât piciorul drept.
În planul de ansamblu, mai ales la vederea din spate, în această postură atrăgea atenţia. Traian
Băsescu a stat aproape tot timpul în poziţia de drepţi, cu picioarele apropiate, deşi această
postură este mai dificilă de menţinut decât cealaltă. Poziţia adoptată de Mircea Geoană a fost
una de tip suport psihologic, de descărcare a presiunii iar poziţia adoptată de Băsescu a fost de
tip militar, afirmativă şi de consolidare a statutului său.
Folosirea unei axe a vederii de tip vedere compozită a avut un efect aparte şi în funcţie
de modul cum şi-au însuşit-o cei doi candidaţi. Am observat că Băsescu, în cadrul acestei
vederi compozite (ecranul împărţit în două), a privit în majoritatea timpului spre telespectator,
iar în platou către Robert Turcescu, chiar şi atunci când îi dădea replica lui Mircea Geoană. În
acest fel a stabilit o relaţie personală cu publicul de acasă, către care părea să privească.
Mircea Geoană a încercat pe parcursul luărilor sale de cuvânt solicitate sau autonome să
stabilească o axă a vederii cu Traian Băsescu, orientându-şi capul şi privirea către acesta.
Ca atare, în vederea compozită, a fost arătat aproape tot timpul profilul dreapta al lui
Mircea Geoană, cu capul întors către un Traian Băsescu, arătat în cealaltă diviziune cu faţa
către telespectatori, către camera de luat vederi, către Robert Turcescu, toate acestea fiind pe
axa vederii pe care şi-a însuşit-o. Această relaţie personalizată a candidatului Băsescu privind
direct către publicul său de acasă, acela pe care îl reprezintă şi căruia îi apără interesele, a
transmis impresia unui Mircea Geoană intrus în această relaţie, un ne-văzut sau ne-vizibil,
fiind diminuat şi pe această cale capitalul vizual al candidatului PSD+PC.

Sincronia comunicaţională

Dispozitivul televizual a fost constituit prin căutarea mai intensă a asigurării sincroniei
comunicaţionale cu conţinutul discursurilor. Sincronizarea cu discursurile a fost mai uşor de

45
realizat în momentul discutării unor teme precum proiectul de preşedinte al fiecărui candidat
şi în momentul prezentării mesajului final către alegători. În aceste situaţii candidaţii nu s-u
contracarat verbal şi prin corelare nu au fost expuşi vizual la începutul dezbaterii (în primele
minute încă era respectată regula neatacării persoanei) şi la final când probele au avut o
încărcătură simbolică iar ostilităţile luaseră sfârşit.
Pentru realizarea sincroniei comunicaţionale cu conţinutul discursurilor se folosesc
unele elemente de suport discursiv, altele decât vizualizarea enunţătorului. Astfel enunţurile
discursive au fost ilustrate cu imaginea celor două publicuri-audienţă, imaginea Bibliei,
cadourile (coşul cu alimente tradiţionale şi cărţile). În jocul sincroniei comunicaţionale au
intrat şi familiile celor doi candidaţi, pentru că deşi cele două audienţe din platou au servit ca
ilustrare conceptelor prezentate („nouă majoritate”, „clasa politică”, „reformă”, „proastă
gestiune”), potenţialul acestora de a susţine vizual ceea ce se spune a fost relativ epuizat până
spre sfârşitul dezbaterii. Prezente mai frecvent în dispozitivul televizual datorată şi din cauza
situării lor în primul rând şi la mijloc în publicul-audienţă al preşedintelui-candidat, Maria
Băsescu şi fiicele Ioana şi Elena au afişat adesea o expresivitate reţinută, arătând sobrietatea
cu care familia Băsescu îşi susţine capul familiei, pater familias. Mihaela Geoană, neînsoţită
de cei doi copii şi aşezată într-o poziţie spre laterala rândului întâi a publicului-audienţă a lui
Mircea Geoană, a fost arătată mult mai rar. Dar am văzut o femeie cochetă (n.b. în pauză
dezbaterii a fost arătată când se machia), puternică, independentă, o viitoare primă doamnă în
curs de afirmare. Astfel dispozitivul vizual a sugerat o anume identitate.
Axa vederii folosită de instanţa mediatică (axa care leagă vizual privitorii
telespectatori de platoul dezbaterii, de participanţi) a fost vederea de ansamblu realizată prin
tehnici aparte precum plonjeurile, vederea ca din zborul unei păsări cu mişcări şerpuite
dinspre o latură spre mijloc (S) şi apoi în coborâre în spirală, aceasta a deschis cadrul vizual
până la plan mediu. Folosit destul de des în cursul dezbaterii procedeul de vizualizare este
caracteristic spectacolelor de divertisment de televiziune şi mai puţin emisiunilor de dezbateri
pe teme politice. Însă platoul precum şi scenografia au permis instanţei mediatice această
posibilitate de a explora spaţiul de dezbatere pe mai multe axe posibile. Am avut 2-3 actori în
cadru, unghiuri din care am privit spre candidat, dar şi spre susţinătorii lui, am putut exersa
privirea dinspre suporteri, precum şi privirea dinspre moderator spre sală.
Un alt tip de sincronizare a fost aceea cu conţinutul discursurilor, prin folosirea unor
tipuri de planuri diverse. Acestea au fost perspective de vizualizare precum prim-planul,
planul-detaliu, planul-mediu, planul american, plan de ansamblu. Axele vederii au fost
stabilite faţă de participanţi precum Monica Macovei, Elena Udrea, M.I. Quintus, Klaus

46
Johannis, Crin Antonescu şi Mircea Dinescu (aceştia din urmă mai frecvent). Atât Klaus
Johannis cât şi Maria Băsescu şi Dorin Chirtoacă au fost participanţii din public cei mai
rezervaţi, care au exprimat cele mai puţine emoţii pe parcursul dezbaterii. În majoritatea
cazurilor, prezenţa celor trei actori participanţi şi a celor două publicuri-audienţă (cu diferite
personaje cu identităţi şi roluri distincte) a asigurat materia de lucru necesară instanţei
mediatice pentru sincronizarea cu conţinutul discursurilor.

Cazuri particulare de punere în scenă vizuale – efecte discursive

Capitalul vizual al participanţilor la dezbatere (sau vizibilitatea) este asigurat de

prezenţa pe micul ecran (în baza a doi indicatori, număr de apariţii şi durata apariţiilor)
precum şi de modurile de prezenţă52, axele vederii şi secvenţializarea.
Instanţa mediatică a construit o convenţie de reprezentare pentru vederea compozită
încă de la începutul dezbaterii. Candidaţii au fost prezentaţi plan-talie în ecranul împărţit în
două cadre grafice de vizualizare. În întâia prezentare prin plan-mediu în vedere compozită,
Băsescu a fost arătat în primul cadru din stânga imaginii, Geoană în cadrul următor, al doilea
de la stânga la dreapta. Candidaţii au fost ordonaţi după criteriul alfabetic al iniţialei numelui
de familie, de la stânga la dreapta, pentru că aceasta este o cutumă a ordonării indivizilor în
societate, în cadrul unor grupuri sociale, ca regulă unanim acceptată. Prezentarea candidaţilor
conform numelui de familie de către moderator, transpusă în registrul vizual de către instanţa
mediatică a fost folosită şi pentru că aşezarea de la stânga la dreapta induce percepţia de
ierarhizare şi poate creşte capitalul vizual al unuia dintre candidaţi în defavoarea celuilalt.
Folosirea unui criteriu obiectiv precum ordinea alfabetică, nu poate fi suspectată de părtinire.
Din punct de vedere cultural european, lectura textelor ca şi lectura vizuală se
realizează de la stânga la dreapta şi de sus în jos. Percepţia de întâietate şi ierarhizare (citită
vizual ca „întâiul” şi „apoi al doilea”) nu trebuie să fie susţinută de un criteriu subiectiv, ci
din perspectiva presupoziţiei că trebuiesc asigurate condiţii echitabile în ce priveşte timpii de
exprimare ai candidaţilor şi reprezentarea vizuală a acestora.
Convenţia de reprezentare, triplu justificată şi instituită, a fost însă răsturnată la
următoarea prezentare a celor doi candidaţii în vedere compozită. Chiar instanţa mediatică a
intervenit constatând că acea convenţie vizuală şi de reprezentare descrisă anterior era în
conflict cu aşezarea în platou a celor doi candidaţi. Doar în prima vedere compozită,
poziţionarea pe ecran în corelare cu axele tehnice ale vederii ale celor două camere de luat

52
Tipurile de planuri şi efectele lor asupra percepţiei spectatorului: gros-plan (efect de intimitate), plan-talie şi
plan-umăr (efect de personalizare), plan american şi plan mediu (efectul de socializare), planul semi-ansamblu şi
planul de ansamblu (efectul de spaţiu public)

47
vederi ne-au arătat două personaje care privesc fiecare în partea opusă contracandidatului său.
Impresia transmisă a fost aceea de evitare a confruntării.
Această situaţie de conflict între poziţia din platou, unghiurile şi vectorii vizuali pe
care erau poziţionaţi candidaţii, ordinea alfabetică şi percepţia de ierarhizare a fost rezolvată
de instanţa mediatică prin forţarea regulilor jocului. Chiar de la următoarea prezentare
simultană pe ecran prin plan-mediu până la sfârşitul emisiunii, candidatul Geoană a fost
prezentat, ori de câte ori a fost cazul, în primul cadru din stânga ecranului şi candidatul Traian
Băsescu în cel de-al doilea din dreapta. Instanţa mediatică a restabilit imediat percepţia de
raport de confruntare între cei doi, pe ecran, modificînd însă ordinea de lecturare vizuală şi
ierahizând competitorii: Geoană-întâiul, Băsescu-secundul.

Proiectele politice ale celor doi candidaţi din perspectiva punerii în scenă vizuale

Vizibilitatea candidatului Geoană şi a audienţei sale a fost predominantă cantitativ faţă

de vizibilitatea candidatului Băsescu atunci când candidatul Mircea Geoană a fost solicitat
să-şi prezinte proiectul. Sincronizarea cu conţinutul a fost folosită atunci când candidatul
Geoană se referea la acţiuni, fapte, activităţi şi proiecte politice pe care publicul le asocia cu
anumite persoane (unele dintre aceste persoane făceau parte din asistenţă).
Nesincronizarea cu discursul, în sensul în care cel care vorbea nu era prezent în
câmpul vizual a fost folosită în trei momente: prima dată a fost înfăţişat un Băsescu în prim
plan, atent ca un animal de pradă şi de două ori ulterior, tot el, prin planuri medii, relaxat, cu o
expresie de amuzament, uşor destins. Pe ansamblu, la această temă, accentele vizuale de
echilibrare şi susţinere a discursului candidatului Geoană au fost preponderente. Instanţa a
creat o legătură omogenă între axele vederii, secvenţializare, modul de prezenţă şi durata
vizibilităţii.
Vizibilitatea candidatului Geoană în cursul prezentării proiectului politic al
candidatului Băsescu a fost reciproc mai redusă. Pe perioada prezentării proiectului Geoană-
preşedinte, Băsescu a apărut de 7 ori, singur în cadru, în timp ce Geoană a fost arătat doar de
3 ori. De asemenea, faţă de momentul anterior, aici, chiar la începutul discursului, a fost
folosită vederea compozită, cu figurile celor doi candidaţi în prim-plan, ecranul fiind împărţit
în două. Aceasta deoarece, în timp ce instanţa a susţinut elementele de discurs ale lui Mircea
Geoană mai ales arătîndu-l pe Traian Băsescu, în acest fel fiind accentuată poziţia sa de forţă,
de reper ca şi candidat de învins, pe de altă parte, pe parcursul discursului lui Băsescu, cel mai
adesea audienţa lui Geoană a fost arătată. Mai ales pentru că reacţiona prin gestică şi
schimburi verbale la ideile exprimate de preşedintele în funcţie. Această ilustrare este

48
explicabilă prin aceea că Băsescu a prezentat ca idei politice lupta sa cu majoritatea politică,
eliminarea privilegiilor politicienilor, ş.a. sincronizarea fiind folosită pentru a indica prin
arătarea publicului lui Geoană care sunt politicienii ce ilustrează enunţul discursiv.
Procedeele de vizibilitate au fost folosite pentru a pondera şi diferenţia participanţii la
acest moment: de o parte Băsescu, de cealaltă parte clasa politică, ceilalţi, nu Mircea Geoană.
Iar componenţa şi vederea deschisă către susţinătorii lui Traian Băsescu semnifica susţinerea
celor din PD-L, dar mai ales susţinere de către familiei candidatului.

III. Concluzii. Macrostructura dezbaterii televizate

Am intitulat tema lucrării “Alegerile prezidenţiale 2009: jurnalismul politic şi
dezbaterea electorală”. Obiectivul lucrării a fost în primul rând analiza dezbaterii televizate
finale pentru a pune în evidenţă potenţialul deliberativ al acesteia, inclusiv cel de influnţare a
candidaţilor. În al doilea rând analiza măsurii în care dezbaterea a oferit publicului resursele
discursive necesare înţelegerii şi interpretării proiectulor politice. Analiza a căutat să scoată în
evidenţă şi felul în care punerea în scenă s-a diferenţiat de dezbaterile rigide din campaniile
electorale precedente (2000, 2004). Particularităţile discursive ale dezbaterii au fost aşadar un
obiectiv esenţial al analizei. Drept studiu de caz a fost aleasă dezbaterea televizată finală
dintre candidaţii la funcţia de preşedinte al României, Traian Băsescu şi Mircea Geoană,
desfăşurată cu 48 de ore înaintea votului decisiv din 6 decembrie 2009. Dispozitivul mediatic
a fost supus unei analize semio-discursive, în baza unei metodologii propuse de Patrick
Charadeau şi Rodolphe Ghiglione („Talk-show-ul. Despre libertatea cuvântului ca mit”, Iaşi,
Ed. Polirom, Iaşi, 2005).
Comunicarea politică poate fi considerată un ansamblu de tehnici şi procedee folosite
de către actorii politici cu scopul de a-şi atinge anumite obiective. Spaţiul public este locul
unde se schimbă idei, interacţionăm, negociem interese. Televiziunea a propus cu mijloacele
ei tehnologice, dar şi cu principala sa resursă, jurnalismul politic, un nou tip de spaţiu public,
un dispozitiv mediatic numit dezbatere televizată. Pentru jurnalismul politic, dezbaterea
televizată cu potenţialul său impact în cifre de audienţă, pe de o parte atrage actori politici
semnificativi printre care şi experţi iar pe de altă parte pune în joc aşa-numita miză a
„adevărului”.
“Confruntarea finală” din turul al II-lea a avut o miză politică extrem importantă şi
anume potenţialul efect de schimbare a raportului de forţe politice în Parlamentul României şi
de reconfigurare a acestora. Pentru prima dată dezbaterea electorală a fost o temă în sine în
cadrul campaniei electorale. Între cele două dezbateri televizate din turul I şi turul al II-lea au

49
existat diferenţe cauzate de variabilele punerii în scenă, precum numărul de candidaţi,
numărul de publicuri-audienţă, tematica diferită, capitalul verbal diferit (prin durată,
relaţionarea prin dialoguri, durata replicilor), scenografie, planurile-cadru atribuite, axele
vederii, sincronia comunicaţională.
Dezbaterea televizată finală a adus câteva noutăţi faţă de dezbaterile din campaniile
electorale precedente. În primul rând s-a desfăşurat într-un platou ad-hoc încărcat de
simbolistică politică şi socială, Palatul Parlamentului. În al doilea rând a avut ca moderator un
jurnalist de la un post de televiziune privat, emisiunea fiind totodată retransmisă de televiziuni
comerciale (ridicând audienţa totală la 5 milioane de telespectatori). O noutate pentru practica
dezbaterilor televizate din ultimii 20 de ani a fost şi folosirea jurământului cu mâna pe Biblie,
ca mijloc de verificare şi control cu privire la conduita politică şi personală a candidaţilor.
În cadrul dispozitivului mediatic Mircea Geoană s-a prezentat ca un challenger,
candidat tânăr, cu un proiect politic nou, un om al consensului, critic al predecesorului său.
Traian Băsescu, preşedintele în funcţie, s-a arătat sigur pe el, didactic şi documentat, a afirmat
constant că este un reprezentant al poporului, a susţinut reforma instituţiilor politice, reforma
statului şi punerea politicienilor în slujba cetăţenilor.
Candidaţii şi-au prezentat punctele de vedere cu privire la temele şi subtemele agreate.
Însă atât în luările de cuvânt solicitate cât şi în cele autonome, au reintrodus constant, iterativ,
acuzele la adresa candidatului advers prin aluzii şi interpelări directe. Gestiunea dezbaterii a
fost administrată de către moderator mai mult ca un coordonator şi mai puţin ca un arbitru.
Ca atare, deşi contractul de comunicare conţinea premisele unui spaţiu deliberativ echilibrat
de circumscriere a proiectelor politice, schimburile verbale cu caracter de atac la persoană au
fost cele care, ponderate cu capitalul vizual, au consolidat identitatea şi rolul unuia dintre
candidaţi, Traian Băsescu, slăbind profilul celuilalt, Mircea Geoană.
Trebuie subliniat că în cazul acestei dezbateri componenta vizuală, mai mult decât cea
verbală, a contribuit esenţial la felul în care candidaţii au fost identificaţi sau nu cu rolul
asumat şi declarat, influenţând sensibil modul în care au fost comunicate proiectele politice
către public. De exemplu, prin organizarea vizuală, publicului telespectator i s-a dat impresia
că unul dintre candidaţi este mai stăpân pe situaţie decât celălalt.
Formatul vizual folosit de către instanţa mediatică a pus în evidenţă o anumită evoluţie
a jurnalismului politic de televiziune. Reţinem în principal folosirea de planuri de ansamblu şi
semi-ansamblu pentru crearea efectului de spaţiu public deliberativ şi mai ales prin
panoramarea multiplelor realităţi din platou. Ecranul împărţit în două cadre pentru fiecare
candidat pe aproape întreaga durată a dezbaterii a ţinut treaz interesul publicului prin prezenţa

50
simultană pe ecran a celor doi. Instanţa mediatică a propus şi folosit axe ale vederii ce au
transmis impresia de gestionare simultană a mai multor spaţii de interacţiune create între
părţi: candidat-audienţă, candidaţi-moderator, candidat-audienţa celuilalt candidat, candidat-
candidat.
Caracteristicile macrostructurii dezbaterii televizate au fost:

Emisiune Dezbaterea electorală Băsescu-Geoană

Caracteristici
Fizice
Frecvenţă O dată
Durată aprox. 2 ore şi 50 minute
Interval orar 19.00-22.00
Audienţă medie53 Circa 5 milioane
Locaţie Palatul Parlamentului
Decor Arenă
Derulare Dezbatere
Actorii dezbaterii Candidaţi la funcţia de preşedinte
Moderator
Public-galerie
Tematizare Multiplă

Analiza modului de desfăşurare a dezbaterii electorale a relevat următoarele

caracteristici ale variantei strategice:
Dezbaterea finală Băsescu-Geoană
Topologie
Sală de dezbatere şi arenă
Spaţiu de interlocuţiune
Animator distant
Participanţi supuşi, participanţi reactivi
Spaţiu orchestrat
Spaţiu polemic
Animator neimplicat
Participanţi cu păreri opuse
Spaţiu polemic, spectacularizat
Spaţiu argumentativ
Numeroase teme
Numeroase subteme
Aserţiuni principiale, factuale
Argumentare blocată

Pentru cetăţean dezbaterea televizată a fost o resursă pusă la dispoziţie de dispozitivul

mediatic conform condiţiilor instanţei mediatice. Din perspectiva potenţialului său deliberativ

53
Petrişor Obae, Paginademedia.ro, http://www.paginademedia.ro/2009/12/audienţe-aproape-5-milioane-de-romani-au-
urmarit-marea-confruntare/#more-7442, 9 ianuarie 2010

51
această dezbatere a încercat prin contractul de comunicare, dar nu a reuşit, să clarifice în
profunzime politicile publice propuse, ci a scos în evidenţă moduri de prezenţă în spaţiul de
dezbatere, precum atitudini, roluri şi identităţi. Dispozitivul de mediatizare, mai ales prin
componenta sa vizuală, a pus în scenă imaginea unui anumit mod de dezbatere de tip
neconflictual, într-un format de tip arenă, semicerc.
Comparativ cu dezbaterile televizate din campaniile precedente, capitalul vizual a fost
mai important decât capitalul verbal, folosirea sau ne-folosirea de către candidaţi a acestuia
fiind esenţială. Familia candidaţilor a fost un element important care a dat o anumită
consistenţă rolului declarat de aceştia, pater familias versus challenger: o Maria Băsescu
sobră şi reţinută, în timp ce Mihaela Geoană arăta a fi deja pregătită pentru rolul de soţie de
preşedinte, într-un moment în care jocurile nu erau făcute.
Dezbaterea televizată a fost decisivă pentru opţiunea alegătorilor, permiţând lui Traian
Băsescu să îşi crească capitalul vizual, iar prestaţia discursivă a candidaţilor a fost susţinută de
un dispozitiv televizual specific. Rămâne o întrebare deschisă, în ce măsură dezbaterea
televizată a crescut capitalul electoral, cum a influenţat opţiunile de vot?

52
BIBLIOGRAFIE
• Consiliul Naţional al Audiovizualului, Bucureşti, Decizia nr. 853 din 29 septembrie 2009
privind regulile de desfăşurare în audiovizual a campaniei electorale pentru alegerea
Preşedintelui României, http://www.cna.ro, 29 septembrie 2009
• Consiliul Naţional al Audiovizualului, Bucureşti, Comunicat de presă la final de
campanie pentru alegeri prezidenţiale, http://www.cna.ro/Comunicat-de-pres-la-final-
de.html, 2 decembrie 2009
• Constituţia României, Bucureşti, Editura ALL BECK, 2005
• Biroul Electoral Central, Proces verbal privind constatarea rămânerii definitive a
candidaturilor la alegerile pentru Preşedintele României din anul 2009
http://www.bec2009p.ro/Documente%20PDF/Comunicate/PV%20nr.4.pdf, 29 octombrie
2009
• Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, Bucureşti, Editura Monitorul
Oficial, Monitorul Oficial nr. 0887 din 29 Septembrie 2004
• Ordonanţa de Urgenţă nr. 95 din 2 septembrie 2009 privind modificarea şi completarea
Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României
• Beciu, Camelia, Comunicare politică, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2002
• Beciu, Camelia, Comunicare şi discurs mediatic. O lectură sociologică, Bucureşti, Editura
Comunicare.ro, 2009
• Charaudeau, Patrick; Ghiglione, Rodolphe, Talk Show-ul. Despre libertatea cuvântului ca
mit, Iaşi, Editura POLIROM, 2005
• Chambat, Pierre, Spaţiu public, spaţiu privat: rolul medierii tehnice în Pailliart, Isabelle
(coordonator), Spaţiul public şi comunicarea, Iaşi, Editura POLIROM, 2002
• Coleman, Stephen, Meaningful Political Debate in the Age of Soundbite, în Coleman,
Stephen (coordonator), Televised Election Debates, International Perspectives, London,
Editura MacMillan Press Ltd in association with The Hansard Society for Parliamentary
Government, 2000
• Blumler, G. Jay; Gurevitch, Michael, Rethinking the Study of Political Communication, în
Curran, James; Gurevitch, Michael (coordonatori), Mass Media and Society, Editura
Hodder Arnold, 2000
• Gerstlé, Jacques, Comunicarea politică, Iaşi, Editura Institutul European, 2002
• Gingras, Anne-Marie (coordonator), La communication politique, Montreal, Canada,
Presses Universitaires de Quebec, 2003
• Guţu, Dorina, New Media, Iaşi, Ed. Tritonic, 2008
• Habermas, Jürgen, Sfera publică şi transformarea ei structurală – studiu asupra unei
categorii a societăţii burgheze, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2005
• Kaid, Lee Lynda, editor, Handbook of Political Communication Research, London şi
Mahwah, New Jersey, Editura Lawrence Erlbaum Associates Publishers, 2004
• Lazăr, Mirela, Noua televiziune şi jurnalismul de spectacol, Iaşi, Editura POLIROM, 2008
• Lecomte, Patrick, Comunicare, televiziune, democraţie, Bucureşti, Editura Tritonic, 2004
• Lochard, Guy; Boyer, Henri, Comunicarea mediatică, Iaşi, Editura Institutul European,
1998
• Maingueneau, Dominique, Analiza textelor de comunicare, Iaşi, Institutul European, 2008
• McKinney, Mitchell şi Carlin, Diana B., Political Campaign Debates, în Kaid, Lee Lynda,
editor, Handbook of Political Communication Research, London şi Mahwah, New Jersey,
Editura Lawrence Erlbaum Associates Publishers, 2004
• McNair, Brian, Introducere în comunicarea politică, Iaşi, Editura POLIROM, 2007
• McQuail, Denis, Windahl, Sven, Modele ale comunicării, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura
Comunicare.ro, 2001
• Miège, Bernard, Spaţiul public: perpetuat, lărgit şi fragmentat în Pailliart, Isabelle
(coordonator), Spaţiul public şi comunicarea, Iaşi, Editura POLIROM, 2002
• Miroiu, Adrian, Introducere în analiza politicilor publice, Bucureşti, Editura Punct, 2001
• Mouchon, Jean, Spaţiul public şi discursul politic televizat în Pailliart, Isabelle
(coordonator), Spaţiul public şi comunicarea, Iaşi, Editura POLIROM, 2002, p.178-180
• Norris, Pippa, A virtuos circle. Political communication in Post-Industrial Societies,
Cambridge, Editura Cambridge University Press, 2000
• Obae Petrişor, paginademedia.ro, http://www.paginademedia.ro/audiente-
tv/#audiente_2009, 14 decembrie 2009
• Preda, Cristian, Soare, Sorina (colectiv) Regimul, partidele şi sistemul politic din
România, Bucureşti, Editura Nemira, 2008
• Tolontan, Cătălin, „Interviu Mircea Geoană: “Schimb procurorul general!”,
http://www.tolo.ro/2009/12/03/interviu-mircea-geoana-schimb-procurorul-general/, 4
februarie 2010
• Woodward, Gary C., Narrative Form and the Deceptions of Modern Journalism în
Denton Jr., Robert E. (coordonator), Political Communication Ethics – An Oxymoron,
Editura Praeger, 2000
• Wolton, Dominique, Penser la communication, Paris, Editura Flammarion, 1998
• Zettl Herbert, Television production handbook, ediţia a V-a, Belmont CA (SUA),
Wadsworth Publishing Company, 1992
• Ziarul Cotidianul, http://www.cotidianul.ro, 30 octombrie 2009, 5 noiembrie 2009
Lucrări consultate
• Borţun, Dumitru, Iaşi, Relatiile Publice si noua societate, Ed. Tritonic, 2005
• Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Corbu, Nicoleta, Istoria comunicării, Bucureşti, Ed.
Comunicare.ro, 2007
• Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Mass-media şi societatea, Bucureşti, Ed.
Comunicare.ro, 2003
• Eco, Umberto, La guerre du faux, Paris, Editura Bernard Grasset, 1985
• Edelman, Murray, Politica şi utilizarea simbolurilor, Iaşi, Editura POLIROM, 1999
• Malaparte, Curzio, Tehnica loviturii de stat, Bucureşti, Editura Nemira, 2008
• Pop, Doru, Mass media şi politica, antologie, Iaşi, Editura POLIROM, 2000
• Pricopie, Remus, Relaţiile publice, evoluţie şi perspective, Iaşi, Ed. Tritonic, 2005
• Stavre, Ion, „Comunicare audio-video”, curs universitar, Bucureşti, SNSPA-FCRP, 2005
• Teodorescu, Bogdan; Sultănescu, Dan (coordonatori), 12/XII: Revoluţia portocalie în
România, Bucureşti, Editura Fundaţiei PRO, 2006
• Teodorescu, Bogdan, Guţu, Dorina, Enache, Radu (colectiv), Cea mai buna dintre lumile
posibile, Marketingul politic in Romania - 1990-2005, Ed. Comunicare.ro, 2005
ANEXA
Alegerile prezidenţiale 2009
Dezbaterea finală a turului II dintre Traian Băsescu-Mircea Geoană
Selecţie de axe ale vederii şi planuri vizuale de prezentare
Transmisia televizată din 4 decembrie 2009, Realitatea TV
 România
Alegerile prezidenţiale 2009
Reglementări în domeniul audiovizual

Consiliul Naţional al Audiovizualului

DECIZIA nr. 853 din 29 septembrie 2009

privind regulile de desfăşurare în audiovizual a campaniei electorale pentru alegerea
Preşedintelui României

Având în vedere dubla calitate a Consiliului Naţional al Audiovizualului, de garant al

interesului public şi de autoritate unică de reglementare în domeniul serviciilor de programe
audiovizuale,
conform dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. a), art. 3, art. 4, art. 9, art. 112, art. 15 - 191,
art. 26, art. 261 lit. y) şi art. 262 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 370 din 20 septembrie 2004
pentru alegerea Preşedintelui României, cu modificările şi completările ulterioare,
cu respectarea prevederilor art. 30 şi ale art. 31 din Constituţia României, republicată,
în temeiul prevederilor art. 17 alin. (1) lit. d) pct. 11 şi ale art. 261 din Legea
audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare,

Consiliul Naţional al Audiovizualului adoptă următoarea decizie:

Art. 1 - (1) Campania electorală pe posturile de radio şi de televiziune, publice şi

private, începe în ziua de 23 octombrie 2009, ora 0,00, şi se încheie în ziua de 21 noiembrie
2009, ora 7,00.
(2) Campania electorală prin intermediul serviciilor de programe audiovizuale se
desfăşoară în condiţiile stabilite de Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui
României, cu modificările şi completările ulterioare, cu respectarea prevederilor Legii
audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, ale Codului de
reglementare a conţinutului audiovizual, adoptat prin Decizia Consiliului Naţional al
Audiovizualului nr. 187/2006, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale
prezentei decizii.

Art. 2 – (1) Pentru candidaţii la alegerea Preşedintelui României, accesul la serviciile

publice şi private de radio şi televiziune este egal şi gratuit.
(2) Candidaţii şi, după caz, reprezentanţii acestora şi ai partidelor politice, alianţelor
politice şi alianţelor electorale care susţin candidaţi au acces la serviciile de radio şi de
televiziune, în condiţiile alin. (1), numai în emisiunile prevăzute la art. 5 din prezenta decizie.

Art. 3 – (1) Radiodifuzorii sunt obligaţi să asigure, în cadrul emisiunilor prevăzute în

prezenta decizie, reflectarea desfăşurării campaniei electorale, cu respectarea următoarelor
principii:
a) echitate – toţi candidaţii trebuie să aibă posibilitatea de a se face cunoscuţi
electoratului;
b) echilibru în prezentarea activităţilor de campanie ale candidaţilor;
c) imparţialitate - tratarea tuturor candidaţilor în mod obiectiv şi echidistant.
 (2) Radiodifuzorii au obligaţia să se asigure că, în cadrul emisiunilor de promovare
electorală precum şi în conţinutul spoturilor şi al celorlalte materiale audiovizuale puse la
dispoziţia acestora de către candidaţi sunt respectate următoarele condiţii:
a) să nu fie pusă în pericol ordinea constituţională, ordinea publică, siguranţa
persoanelor şi a bunurilor;
b) să nu incite la ură pe considerente de convingeri politice, rasă, religie, etnie,
naţionalitate, sex sau orientare sexuală, precum şi la violenţă;
c) să nu conţină afirmaţii sau imagini care pot aduce atingere demnităţii umane,
onoarei, vieţii particulare a persoanei, dreptului la propria imagine sau care sunt contrare
bunelor moravuri;
d) să nu conţină acuzaţii cu incidenţă penală sau morală la adresa altor candidaţi, fără
a fi însoţite de dovezi pertinente prezentate în mod explicit.
(3) Realizatorii şi moderatorii dezbaterilor electorale au şi următoarele obligaţii:
a) să asigure menţinerea dezbaterii în sfera tematicii electorale;
b) să intervină atunci când invitaţii încalcă, prin comportament sau exprimare, regulile
prevăzute la alin. (2); în cazul în care invitaţii nu se conformează solicitărilor, moderatorul
poate decide întreruperea microfonului sau oprirea emisiunii, după caz;
c) să solicite dovezi explicite atunci cînd participanţii aduc acuzaţii cu incidenţă
penală sau morală unor contracandidaţi, astfel încât publicul să-şi poată forma o opinie
corectă.
(4) În cazul în care, în emisiunile de dezbateri, candidaţii, reprezentanţii acestora şi ai
partidelor politice, alianţelor politice şi alianţelor electorale care susţin candidaţi nu se
prezintă, radiodifuzorii nu vor reporta timpul de antenă respectiv; radiodifuzorii au obligaţia
să difuzeze emisiunea cu cei care s-au prezentat, pe durata programată iniţial; în cazul în care
absenţii îşi motivează neparticiparea la emisiune, radiodifuzorii au obligaţia să prezinte, în
cadrul respectivei emisiuni, şi motivaţia acestora.

Art. 4 - (1) În perioada campaniei electorale, candidaţii, susţinătorii şi reprezentanţii

acestora, precum şi ai partidelor politice, alianţelor politice şi alianţelor electorale care susţin
candidaţi nu pot fi producători, realizatori sau moderatori ai emisiunilor realizate de
radiodifuzori.
(2) Candidaţii, reprezentanţii acestora şi ai partidelor politice, alianţelor politice şi
alianţelor electorale care susţin candidaţi şi care deţin funcţii în instituţii şi/sau autorităţi
publice pot avea intervenţii, în direct sau înregistrate, şi în alte emisiuni decât cele prevăzute
la art. 5, strict în probleme legate de exercitarea funcţiei lor; în aceste situaţii radiodifuzorii au
obligaţia să ia măsuri pentru asigurarea echidistanţei şi a pluralismului de opinii.

Art. 5 – (1) În timpul campaniei electorale, programele politice ale candidaţilor,

opiniile şi mesajele cu conţinut electoral pot fi prezentate numai în următoarele tipuri de
emisiuni:
a) de promovare - în care candidaţii îşi prezintă şi promovează programele politice,
activităţile de campanie electorală ori propria candidatură; acestea vor fi identificate ca atare,
în cazul posturilor de radio, şi, respectiv, semnalate prin marcajul „promovare electorală”,
afişat în mod vizibil pe toată durata difuzării, în cazul posturilor de televiziune;
b) dezbateri - în care radiodifuzorii pun în discuţie programele electorale şi temele de
interes public legate de campania electorală, cu participarea candidaţilor şi/sau a
reprezentanţilor lor, precum şi a jurnaliştilor, analiştilor, consultanţilor politici şi altor invitaţi;
c) informative - în care activităţile de campanie ale candidaţilor sunt prezentate cu
respectarea principiilor de echitate, echilibru, imparţialitate şi de informare corectă a
publicului; radiodifuzorii pot prezenta în cadrul emisiunilor informative şi intervenţii făcute în
direct de către candidaţi.
(2) Difuzarea, în direct sau înregistrată, a mitingurilor şi întâlnirilor electorale, a
conferinţelor de presă ori a altor activităţi de campanie ale candidaţilor este considerată
emisiune de promovare electorală.
(3) Materialele audiovizuale electorale, altele decât spoturile electorale, puse la
dispoziţia radiodifuzorilor de către candidaţi, pot fi difuzate numai în cadrul emisiunilor de
promovare electorală.
(4) Radiodifuzorii sunt obligaţi să precizeze calitatea în care se exprimă persoanele
invitate în emisiuni, cum ar fi: candidat, susţinător al unui candidat, reprezentant al
candidatului sau al unui partid politic, alianţă politică sau electorală care susţin candidaţi,
jurnalist, analist, consultant politic, etc.

Art. 6 - (1) Radiodifuzorii, publici şi privaţi, pot difuza spoturi electorale, care
îndeamnă electoratul să voteze un anumit candidat, numai în cadrul emisiunilor electorale
prevăzute la art. 5 lit. a) şi b), cu respectarea următoarelor condiţii:
a) spoturile electorale vor fi difuzate numai însoţite de un marcaj corespunzător;
b) spoturile electorale nu pot avea o durată mai mare de 30 de secunde şi trebuie să fie
asumate în mod explicit, prin prezentare şi conţinut, de către candidaţi;
c) difuzarea spoturilor electorale trebuie să asigure tuturor candidaţilor condiţii egale
de acces;
d) în emisiunile de promovare nu pot fi inserate spoturi ale unor candidaţi în
intervalele alocate altor candidaţi;
e) în cadrul emisiunilor de dezbatere pot fi difuzate numai spoturi electorale ale
candidaţilor prezenţi în emisiunile respective;
f) conţinutul spoturilor electorale trebuie să se conformeze condiţiilor impuse de art. 3,
alin. (2).
(2) Spoturile electorale nu constituie comunicare comercială audiovizuală, în sensul
dispoziţiilor legale, iar difuzarea lor este gratuită.
(3) În perioada campaniei electorale, cu excepţia spoturilor electorale, este interzisă
difuzarea oricăror forme de comunicare comercială audiovizuală sau noncomercială ce
conţine referiri la candidaţi sau la reprezentanţii acestora şi ai partidelor politice, alianţelor
politice şi alianţelor electorale care susţin candidaţi.

Art. 7 - Prezentarea de sondaje de opinie cu conţinut electoral este permisă în

condiţiile precizate la art. 19 din Legea nr. 370/2004, cu modificările şi completările
ulterioare.

Art. 8 - Cu 24 de ore înainte de începerea votării şi până la închiderea urnelor sunt

interzise difuzarea oricăror mesaje şi comentarii cu conţinut electoral, a emisiunilor şi
spoturilor electorale, precum şi invitarea sau prezentarea în programe a candidaţilor şi a
reprezentanţilor acestora şi ai partidelor politice, alianţelor politice şi alianţelor electorale care
susţin candidaţi, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 9.

Art. 9 - (1) Candidaţii ale căror drepturi sau interese legitime au fost lezate prin
prezentarea în cadrul programelor audiovizuale a unor fapte neadevărate sau a unor informaţii
inexacte beneficiază de drept la replică sau rectificare, după caz; solicitarea se va conforma
dispoziţiilor art. 52 alin. (1), respectiv art. 60 alin. (1) din Codul de reglementare a
conţinutului audiovizual adoptat de Consiliul Naţional al Audiovizualului prin Decizia nr.
187/2006, cu modificările şi completările ulterioare.
 (2) Radiodifuzorii au următoarele obligaţii privind dreptul la replică:
a) să decidă acordarea sau neacordarea dreptului solicitat, în cel mult 24 de ore de la
primirea unei solicitări formulate în scris; în situaţia în care solicitarea se referă la o emisiune
difuzată în ultima zi de campanie electorală, decizia trebuie luată în cel mult 12 ore de la
primirea solicitării;
b) să comunice solicitantului, în termenele prevăzute la lit. a), telefonic şi/sau în scris,
decizia luată; în cazul neacordării dreptului solicitat, motivele trebuie să fie comunicate
solicitantului şi Consiliului Naţional al Audiovizualului;
c) să difuzeze replica, în cazul în care decide acordarea acesteia, în cel mult 24 de ore
de la primirea solicitării; în situaţia în care emisiunea care face obiectul sesizării a fost
difuzată în ultima zi de campanie electorală, replica se difuzează în preziua votării;
d) să difuzeze replica, în cazul în care solicitantului i se dă câştig de cauză de către
Consiliul Naţional al Audiovizualului, în termenul şi în condiţiile stabilite de acesta.
(3) În preziua votării, radiodifuzorii vor avea în vedere alocarea unui spaţiu de emisie,
imediat după principala emisiune informativă de seară, pentru difuzarea replicilor primite ca
urmare a sesizărilor care se referă la emisiunile difuzate în ultima zi de campanie.

Art. 10 – Din momentul intrării în vigoare a prezentei decizii, monitorizarea

respectării prevederilor referitoare la asigurarea informării corecte şi a pluralismului din
Codul de reglementare a conţinutului audiovizual se realizează săptămânal, iar radiodifuzorii
au obligaţia să compenseze dezechilibrele evidente relevate, în săptămâna imediat următoare
constatării acestora.

Art. 11 - Posturile de radio şi de televiziune care intenţionează să realizeze şi să

difuzeze emisiuni electorale au obligaţia să facă cunoscut public acest lucru prin presă şi/sau
prin programele lor şi să comunice Consiliului Naţional al Audiovizualului implicarea lor în
campania electorală, până cel mai târziu în ziua de 15 octombrie 2009, printr-o adresă,
conform modelului prevăzut în anexa nr. 1, care face parte integrantă din prezenta decizie.

Art. 12 - (1) Candidaţii au la dispoziţie intervalul 15 - 22 octombrie 2009 pentru a se

adresa în scris posturilor private de radio şi de televiziune care şi-au anunţat intenţia de
realizare şi difuzare a emisiunilor electorale, solicitând şi timpii de antenă pe care
intenţionează să îi utilizeze.
(2) După 29 octombrie 2009, data rămânerii definitive a candidaturilor, şi până la data
de 31octombrie 2009, posturile de radio şi de televiziune, în funcţie de solicitările primite, vor
stabili în grila de program intervalele de timp de difuzare a emisiunilor prevăzute la art. 5 lit.
a) şi b şi le vor comunica în scris Consiliului Naţional al Audiovizualului, conform modelului
prezentat în anexa nr. 2, care face parte integrantă din prezenta decizie.

Art. 13 - (1) Radiodifuzorii vor asigura înregistrarea emisiunilor destinate campaniei

electorale în condiţiile stabilite în Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului nr.
412/2007 privind obligaţiile ce revin radiodifuzorilor la înregistrarea programelor de radio şi
de televiziune.
(2) Înregistrările emisiunilor destinate campaniei electorale vor fi ţinute la dispoziţia
Consiliului Naţional al Audiovizualului pe toată durata campaniei electorale şi încă 30 de zile
după comunicarea oficială a rezultatelor.

Art. 14 – (1) Nerespectarea prevederilor prezentei decizii se sancţionează potrivit

dispoziţiilor Legii nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, sau, după caz, ale
art. 261 lit. y) şi art. 262 alin. (1) şi alin. (2) lit. g) din Legea nr. 370/2006, cu modificările şi
completările ulterioare.
(2) În situaţia în care respectivele încălcări ale dispoziţiilor legale se produc după
momentul încheierii oficiale a campaniei electorale, Consiliul Naţional al Audiovizualului se
va întruni de urgenţă şi va analiza situaţia creată cu maximă celeritate.

Art. 15 – Prevederile prezentei decizii se vor aplica în mod corespunzător şi pentru

campania electorală ce se va desfăşura pentru cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor
prezidenţiale.

Răsvan Popescu
Preşedinte