Obiectul dreptului privat roman

Dreptul roamn cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sanctionate de

statul roman si este un sistem extreme de vast si complex format din numeroase ramuri si
institutii juridice. Dreptul roman a trait o viata milenara intrucat el s-a format in epoca
fondarii Romei si s-a aplicat pana la moartea imparatului Justinian din sec. al VIII- lea i. Hr
pana in sec. al VI –lea d. Hr.. Pentru a intelege specificul dreptului roman trebuie sa retinem
ca la origine si romanii ca si alte popoare ale antichitatii au confundat dreptul cu religia si cu
morala, dar spre deosebire de celalalte popoare ale lumii antice, romanii au depasit aceasta
confuzie si au realizat o distinctie foarte clara intre normele dreptului, normele religioase si
normele de morala.
Dovada ca inca din epoca veche romanii desemnau normele dreptului prin cuvantul “ius”, iar
normele religioase prin cuvantul “fas” , mai mult la romani idelile juridice si-au pus amprenta
asupra intregii vietii spirituale, incat in antichitate se spunea asa cum grecii sunt un popor de
filizofi, romanii sunt un popor de juristi. Dar daca tanarul cetatean roman dorea sa se afirme
in viata publica trebuia sa faca dovada ca a fost elev al unui jurist-consult celebru (jurist-
consultii erau oameni de stiinta, cercetatori ai dreptului roman). Cu toate acestea in unele
texte juridice clasice constatam cu surpindere ca persista stravechea confuzie dintre drept,
religie si morala, spre exemplu printr-un text din opera legislativa a imparatului Justinian ni s-
a transmis definitia juris-prudentei sau definitia stiintei dreptului. Potrivit acelui text “Iuris-
prudentia est divinarum adve humanarum rerum natitia iusti adve inusti cenzia” prin urmare
Iuris-prudentia este cunoasterea lucrurilor divine si umane, stiinta a ceea ce este drept si
nedrept. In aceasta definitie dreptul se confunda si cu religia si cu morala. Printr-un text care
apartine marelui Ulpinian ni s-au transmis principiile fundamentale ale dreptului. Potrivit lui
Ulpinian « Iuris precepta sun hec : Honeste vivere alterum non ledere sum cuicve tribuere »
adica principiile dreptului sunt acestea : a trai in mod onorabil, a nu vatama pe altu, a da
fiecaruia ce este al sau. De data aceasta constatam ca dreptul se confunda cu morala intrucat
primul principiu tine de domeniul moralei pe cand urmatoarele 2 principii sunt de domeniul
dreptului. In fine marele jurist consul Celsus ne-a transmis definitia dreptului potrivit lui
Celsus : « Ius est ars buni et ecvi » adica dreptul este arta binelui si a echitabilului. Si de
aceasta data dreptul se confunda cu morala intrucat conceptul de bine este de domeniul
moralei, iar conceptul de echitate are un sens moral si un sens juridic. Faptul ca in unele texte
clasicii persista confuzia dintre drept, religie si morala in ciuda faptului ca aceasta confuzie
fusese demult depasita in practica institutiilor judecatoresti isi are explicatia sa. In primul rand
romanii erau profund conservatori, un popor care nu a renuntat niciodata la valorile sale
traditionale chiar daca acele valori erau demult depasite de realitate. In al doilea rand romanii
aveau un ascutit simt practic. Trasatura de caracter care se oglindeste si in felul in care au
cercetat fenomenul juridic intrucat jurist-consultii romani nu-si incepeau lectiile cu teorie, ci
ei si incepeau lectiile cu expunerea unor spete pe care le analizau impreuna cu studentii si
constatau ca intre acele cazuri exista o serie de elemente comune, puncte comune pe baza
carora incercau apoi sa formuleze anumite principii de drept « acele principii erau
consacrate » adica erau cunoscute ca atare de toti jurist-consultii numai daca erau in masura sa
ofere solutii optime pentru toate cazurile reale sau imaginare dintr-un anumit domeniu.
In al III –lea rand romanilor nu le placea teoria de aceea ei au formulat cateva definitii si
acelea imprumutate de la greci, iar grecii n-au facut distinctie intre drept si morala dimpotriva
ei considerau ca dreptul este un element component al moralei (principiile juridice se
formeaza si sunt consacrate in practica instantelor judecatoresti, pe cand definitiile sunt
formulate din notiuni de ordin teoretic in vederea sistematizarii anumitor materii care sunt
supuse cercetarii juridice ; principiile apar in practica, definitiile in teorie).
Practica juridica romana a creat concepte, categorii, principii, procedee si institutii care s-au
dovedit instrumente ideale ale gandirii juridice si au fost preluate atat in societatea medievala
cat si in societatea moderna. Aceasta evolutie a fost posibila datorita faptului ca romanistii
adica cercetatorii s-au preocupat inca de la inceputurile evului mediu de reconstituirea si
valorificarea tezaurului gandirii romane.
Intradevar inca din secolul al VII –lea la Rovena s-a fondat prima scoala de drept roman care
si-a propus sa cerceteze textele juridice romane. Iar in secolul X in orasul Pavia s-a fondat o
scoala de drept similara insa lucrarile elaborate de reprezentantii celor doua scoli s-au pierdut,
astfel incat noi mondenii le cunoastem numai din surse indirecte adica din alte lucrari. Fapt
este ca acele lucrari nu au putut avea o valoare stiintifica deosebita pentru ca in mod sigur
profesorii acelor scoli nu au cunoscut digestele imparatului Iustinian (digestele lui Iustinian
sunt o culgere de fragmente din lucrarile jurist-consultilor clasici, lucrari care s-au pierdut pe
cand digestele au ajuns pana la noi, astfel incat prin intermediul digestelor putem cunoaste
macar in parte lucrarile jurist-consultilor clasici).
In sec. XI in orasul Bologna profesorul Irnerius a fondat scoala glosatorilor. Glosatorii s-au
condus in cercetarile lor dupa metode exegetica in sensul ca ei au explicat, au comentat de asa
maniera textile juridice romane incat acele texte sa poata fii intelese si de acei practicieni care
nu erau specialisti in drept roman. Asadar scoliile glosatorilor nu au avut o finalitate practica
devreme ce acele comentarii denumite glosse nu s-au aplicat in practica instantelor. Cel mai
valoros reprezentant al scolii glosatorilor a fost profesorul Acurius, care a scris “marea
Glosa”, care cuprinde 96.260 de glose (comentarii).
In sec. XIV tot la Bologna profesorul Baltorus a fondat scoala post-glosatorilor sau scoala
Baltoriana. Post-glosatorii s-au condus dupa metoda dogmatica intrucat ei nu au cercetat
nemijlocit textele juridice romane ci au cercetat glosele cu scopul de a extrage din acele glose
principii, care sa fie aplicate in practica instantelor prin urmare scoala post-glosatorie a avut o
finalitate practica, iar principiile fondate de post-glosatori nu s-au aplicat numai in Italia ci si
in intreaga Europa de Apus, mai cu seama in Germania, deoarece in sec . XV germanii au
renuntat la dreptul lor national si au preluat principiile formulate de post-glosatori, le-au
adaptat si le-au aplicat la realitatiile din Germania feudala. Pe aceasta cale in sec al. XVI –lea
in Germania s-a nascut un nou sistem de drept denumit Uzus-modernus Pandentarum sau
Uzusu-hudiermus Pandentarum adica dreptul modern al digestelor sau dreptul de azi al
digestelor (Grecii desemnau digestele lui Iustinian « pandente »).
In sec al. XVI –lea in Franta profesorul Alciat a fondat scoala istorica a dreptului roman.
Aparitia scolii istorice a marcat o inflorire a cercetarii in domeniul dreptului roman, deoarece
profesorii acestor scoli au valorificat pe langa textele juridice romane si informatii din alte
domenii cum ar fii istoria, filizofia si mai cu seama filologia. Cel mai valoros reprezentant al
scolii istorice a fost profesorul Jack Cujacs care pentru prima oara in istorie a incercat sa
reconstituie lucrarile jurist-consultilor clasici pe baza digestelor lui Iustinian.
In 1802 prin lectiile pe care le-a tinut la Universitatea din Malburg profesorul Savigny a
fondat noua scoala istorica a dreptului roman. Profesorul Svigny era de parere ca statul nu
avea indreptatirea necesara sa elaboreze norme juridice de unde se desprinde concluzia ca
normele dreptului nu pot fi exprimata in forma legii ca este nelegitima. Normele dreptului
trebuie sa fie exprimate numai in forma nescrisa a obiceiurilor juridice sau traditiilor juridice
care exprima sufletul national sau psihologia poporului. Ori traditia juridica germana se
formase pe baza principiilor formulate de post-glosatori, astfel incat intelegerea corecta a
traditiilor juridice germane era conditionata de cunoasterea aprofundata a dreptului roman. De
aceea cei mai mari romanisti sunt germanii. Dovada ca in a doua jumatate a sec. XIX in
Germania s-a afirmat cu rezultate stralucite Teodor Memmzem care a fost si este considerat
cel mai mare romanist. Teodor Memmzem s-a condus dupa metoda dialictica in sensul ca el
sustinea ca dreptul roman trebuie cercetat in evolutia sa istorica si in stransa relatie cu viata
economica, sociala si politica. La inceputul sec. al – XX- lea la Sorbona, Paris s-a remarcat
profesorul Paul Federic Gerard care este autorul unui tratat de drept modern si totodata el a
elaborat o colectie a tuturor textelor juridice romane. Iar in perioada interbelica s-a remarcat
Pietro Bonfante care printre altele a editat cea mai buna editie a operei legislative a
imparatului Iustinian. La noi la romani cercetarea stiintifica in domeniul dreptului roman a
inceput odata cu aparitia lucrarii lui Titu Maiorescu contra lui Barnutiu prin care demonstra ca
dreptul roman poate fi inteles corect numai daca este cercetat in stransa legatura cu formele de
organizare pe care le-a cunoscut statul roman in evolutia sa istorica. La inceputul sec. XX-lea
s-a remarcat profesorul Stefan Loginescu cu doctorat in Germania, autor al unui tratat de drept
roman.
In perioada interbelica s-au remarcat la Cluj, Ion Catuneanu, iar la Bucuresti profesorul
Nicolae Corodeanu, Constantin Stoicescu, Grigore Dumitrescu si Gheorghe Dumitru, iar dupa
al doilea razboi mondial catedrele de drept roman au fost ilustrate la Bucuresti de profesorul
Constantin Tomulescu membru al academiei Constantiniene din Perugia, la Cluj - Vladimir
Hanga, iar la Iasi - Mihai Jacota.
La cursul nostru nu vom studia intregul drept roman ci numai dreptul privat roman, deoarece
dreptul privat este domeniul in care romanii au dat masura spiritului lor creator. Dreptul privat
este domeniul in care romanii au creat legi care se aplica si azi. Fireste romanii au avut
reprezentarea distinctiei dintre dreptul public si dreptul privat inca din epoca veche insa nu au
teoretizat aceasta distinctie abia la sfarsitul secolului al-doilea d. Hr.. Marele jurist-consult
Ulpinian ne-a infatisat criteriul pe baza caruia putem distinge intre dreptul public si dreptul
privat. Potrivit lui Ulpinian « publicum Ius est cvod, ad, statarum, rei, romane, spectat
privatum, cvod, ad, sirbulorum utilitate », adica « dreptul public este acela care se refera la
organizatia statului, iar dreptul privat este acela care se refera la interesele fiecaruia ». Aceasta
definitie este criticabila deoarece in conceptia lui Ulpinian ar exista anumite norme de drept
care dau expresie unor interese generale ale socitetatii alaturi de alte norme de drept, care dau
expresii unor interese individuale. In realitate toate normele dreptului fara exceptie, dau
expresie unor interese generale, nu exista norme de drept care sa exprime interese individuale,
iata de ce este necesar sa recurgem la alt criteriu pentru a realiza distinctia dintre dreptul
public si dreptul privat. Avem in vedere criteriul sferei de reglementare juridica intrucat
normele de drept public reglementeaza anumite cateogorii de relatii sociale, iar normele de
drept privat reglementeaza alte categorii de relatii sociale.
Astfel normele de dreptului public reglementeaza relatii sociale care iau nastere in legatura cu
organizarea statului precum si relatiile dintre stat si cetateni, pe cand normele dreptului privat
reglementeaza relatiile care iau nastere in legatura cu statutul juridic al persoanelor, relatiile
dintre persoane cu un continut patrimonial (este patrimonial tot ceea ce poate fi apreciat in
bani) precum si relatii sociale care se nasc intre persoane cu ocazia solutionarii proceselor
private (se numesc private acele procese care au un obiect patrimonial). Fata de aceste
precizari dreptul privat roman cuprinde totalitatea normelor juridice instituite sau sanctionate
de statul roman, norme care reglementeaza statutul juridic al persoanelor, relatiile dintre
persoane cu un continut patrimonial precum si relatiile care iau nastere intre persoane cu
ocazia judecarii proceselor private.

II Importanta dreptului privat roman

 Problema importantei dreptului roman s-a pus inca din epoca Renasterii deoarece dreptul
privat roman a trait o viata speciala , a avut un destin istoric aparte in sensul ca el a
supravietuit societatii care la creat si la aplicat cu deplin succes atat in epoca feudala cat si in
epoca moderna. Spre deosebire de toate celalalte asa zise sisteme de drept ale antichitatii care
nu au supravietuit si care prezinta numai valorile unor documente arheologice in intelesul ca
pe baza lor putem reconstitui anumite aspecte din viata popoarelor lumii antice asadar acele
asa zise sisteme de drept nu au o importanta istorica numai una culturala. Vitalitatea
exceptionala a dreptului privat roman a fost explicat fie pe baza unor factori subiectivi, fie pe
baza unor factori obiectivi. Cert este insa ca dreptul privat roman este expresia juridica
generala si abstracta a relatiei dintre o societate care se intemeiaza pe proprietatea privata si
pe economia de schimb. Astfel incat orice societate care cunoaste proprietatea privata si
economia de schimb gaseste gata elaborate in dreptul privat roman toate procedeele juridice
necesare pentru reglementarea acelor relatii. In al doilea rand dreptul privat roman este un
vast teren de verificare a tezelor teoretice cu privire la aparitia si la evolutia fenomenului
juridic. Avem in vedere faptul ca societatea nu este o masa amorfa ci este un ansamblu
organizatoric, este un sistem format din numeroase componente intre care si componenta
juridica. Componenta juridica a sistemului social se afla intr-o relatie de interconditionare cu
latura economica, sociala si politica, iar istoria dreptului privat roman ne ofera prilejul sa
urmarim dialectica relatiei dintre componenta juridica si celalalte componente ale sistemului
social.
In al treilea rand romani sunt aceia care au creat alfabetul dreptului, limbajul dreptului,
terminologia juridica.Aceste notiuni, acesti termeni s-au constituit intr-un sistem de sine
statator care functioneaza dupa reguli proprii caci terminologia juridica este destinata numai
exprimari ideilor juridice. Aproape toti termeni pe care ii utilizam in dreptul modern sunt
preluati din dreptul privat roman. Celalalte popoare ale antichitatii nu au fost in masura sa
elaboreze o asemenea terminologie astfel incat acele popoare nu au dispus de un criteriu de
ordin lingvistic pentru a distinge intre ceea ce este juridic si nejuridic. Asa se explica faptul ca
acele popoare nu au reusit sa realizeze distinctia dintre normele dreptului, normele religioase
si cele morale prin aceeasi terminologie. Pentru noi romani dreptul privat roman prezinta o
importanta cu totul speciala devreme ce dreptul romanesc s-a format si a evoluat sub influenta
dreptului privat roman. Aceste influente s-au exercitat in 3 momente istorice distincte. Avem
in vedere:
1. Momentul formarii legii tarii pe fondul juridic daco-roman
2. Momentul elaborarii legiuirilor feudale scrise
3. Momentul elaborarii operei legislative a lui Alexandru Ioan Cuza
Cu privire la primul moment trebuie sa precizam ca in Dacia romana s-a realizat o impletire
pana la contopire intre dreptul privat roman si dreptul geto-dac. Din aceasta impletire a
rezultat un nou sistem de drept original in cadrul caruia institutiile juridice romane au
dobandit noi functii si noi finalitatii. Pe acest fond juridic s-a format in secolul urmator
dreptul romanesc nescris sau dreptul cutuniar romanesc desemnat prin termenul de lege a
tarii. Facand o analiza comparativa a institutiilor juridice din dreptul privat roman si legea
tarii, istorici dreptului au constatat o serie de elemente comune. Existenta acestor puncte
comune se explica prin faptul ca legea tarii a fost creata pe fondul juridic daco-roman prin
care s-au transmis in dreptul feudal romanesc ? juridice romane.
Al doilea moment este marcat de aparitia ? bisericesti si laice care s-au inspirat din izvoare
bizantine. Ori dreptul bizantin nu este alceva decat adaptarea operei legislative a imparatului
Justinian la realitatile din societatea feudala bizantina. De aceea se afirma ca ? sau legiuirile
noastre feudale au receptat influenta romana prin filiera bizantina adica prin intermediul
dreptului bizantin.
 In sfarsit in vreme lui Cuza s-a constituit sistemul de drept romanesc modern. In centrul
acestui sistem se afla codurile care au fost adoptate sub domnia lui Cuza mai cu seama Codul
Civil roman care a preluat in forma pura adica fara modificari si adaptari conceptele,
categoriile, principiile si institutiile juridice din digestivele lui Justinian.

III Diviziunile de drept privat roman

Asa cum dreptul roman in ansamblu sau se divide in drept public si privat. La randul lui
dreptul privat cunoaste o impartire pe 3 ramuri de drept
1. Drept civil sau iuscivil
2. Dreptul gintilor sau iusgentiu
3. Drept natural sau iusnature
Conceptul de drept civil are in textele juridice romane 3 intelesuri.
Intr-un prim sens dreptul civil desemneaza totalitatea normelor juridice care reglementeaza
relatia dintre cetateni romani si intrucat cetateni romani erau denumiti cvinti. Dreptul civil
mia este denumit in unele carti drept cvintar. Institutiile dreptului civil au fost reglementate
prin legile votate de poporul roman si se caracterizeaza printr-un formalism extrem de rigid.
Formalismul actelor de drept civil se explica in primul rand prin aceea ca in epoca veche
atunci cand s-a format dreptul civil roman cetateni Romei nu aveau experienta vietii juridice
astfel incat conditiile de forma exterm de rigide erau de natura sa atraga atentia cetatenilor
asupra efectelor grave pe care le produc actele juridice.
In al doilea rand formalismul dreptului civil se explica si prin dorinta romanilor de a ii
impiedica pe straini sa participe la viata juridica romana. De altfel in epoca foarte veche nici
nu erau posibile relatiile juridice intre cetateni romani si straini de vreme ce la acea epoca se
aplica principiul conform caruia orice strain venit la Roma cade automat in sclavie. Cu timpul
insa odata cu dezvoltarea economiei de schimb romani erau interesati sa-i tolereze pe straini.
Initial strainii puteau veni la Roma fara a cadea in sclavie fie in calitate de oaspeti fie in
calitate de clienti, iar incepand cu secolul al III-lea i.Hr locuitori cetatilor care aveau tratate de
alianta cu romanii puteau venii la Roma fara a cadea in sclavie in calitate de peregrin. Acei
peregrini puteau incheia acte juridice cu cetateni romani subliniat dar nu in conformitate cu
dreptul civil ci in conformitate cu dreptul gintilor subliniat. In al doilea sens dreptul civil
roman se confunda cu jurisprudenta sau stiinta dreptului. Iar in al treilea sens dreptul civil se
confunda cu intregul drept privat exceptand dreptul pretorian care a fost creat prin mijloace
procedurale pe care le-au utilizat magistrati romani denumiti pretori.
Si conceptul de drept al gintilor este utilizat cu 3 sensuri. Intr-un prim sens dreptul gintilor
desemneaza ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile dintre cetateni si
peregrini. Fata de faptul ca dreptul gintilor s-a nascut in legatura cu extinderea economiei de
schimb actele juridice pe care le consacra nu presupun respectarea unor conditii de forma caci
se incheiau prin simpla manifestare de vointa a partilor. De aceea se afirma ca dreptul gintilor
a determinat evolutia dreptului privat roman in directia subiectivizarii si abstractizarii. Fata de
avantajele pe care le prezinta cu timpul actele de drept al gintilor au preluat functiile actelor
de drept civil, iar in epoca imparatului Justinian dreptul gintilor a devenit un drept general in
sensul ca toate institutiile dreptului civil au fost asimilate de dreptul gintilor.
In al doilea sens dreptul gintilor desemneaza totalitatea normelor juridice care regelmenteaza
relatiile dintre statele cetati ale antichitatii, ceea ce astazi ar corespunde dreptului international
public.
In al treilea sens dreptul gintilor se confunda cu dreptul natural caci in conceptia unor jurist-
consulti clasici exista anumite norme de drept privat cu aplicatiune universala. Mai mult decat
atat uni clasici afirmau ca unele norme de drept natural se aplica nu numai tuturor oamenilor
ci si tuturor vietuitoarelor. Pornind de la conceptia romana despre dreptul natural ca drept
universal mai tarziu in preajma revolutiei franceze, filozoful Rousseau a elaborat teoria
contractului social.

IV Scurt istoric (istoria sociala si politica a Romei)

Istoria minelara a Romei poate fi periodizata in 2 mari epoci: epoca prestatala si statala.
Epoca prestatala a durat de la jumatatea secolului VIII i.Hr pana la jumatatea secolului VI i.Hr
, iar epoca statala din secolulu VI i.Hr pana in secolul VI dupa Hr dar in legatura cu istoria
veche a Romei si mai ales in legatura cu epoca prestatala trebuie sa precizam ca istoriografia
romana adica istoria scrisa a Romei a inceput abia in secolul III i.Hr. Astfel incat toate
informatiile pe care le detinem in legatura cu evenimentele anterioare secolului III ne-au
parvenit fie prin izvoare indirecte fie prin traditie si prin legenda, iata de ce toate acele
informatii trebuie privite cu reticenta. Potrivit acelor surse orasul Roma s-ar fii fondat in anul
753 i.Hr de catre 3 triburi denumite triburile fondatoare formate din sabini, latini si etrusci.
Membrii celor 3 triburi fondatoare precum si urmasi lor erau denumiti patricieni. Alaturi de
patricieni in Roma prestatala traiau si plebeii care proveneau in majoritate din randurile
autohtonilor. Cu toate ca plebei participau la viata economica a cetatii totusi nu au aveau
acces si la conducerea ei caci conducerea exercitata numai de catre patricieni prin 3
organisme fara caracter statal este vorba despre ,,Comitia curiata” despre rege si senat. La
lucrarile ,,Comitiei curiatei” participau membri triburilor fondatoare organizati pe curi si pe
ginti. In total existau 30 de curi si 300 de ginti, fiecare dintre curi dispuneau de un vot.
Aceasta adunare a adoptat toate hotararile cu privire la viata cetatii. Regele era ales de
Comitia curiata si exercita numai atributiuni de ordin militar si de orin religios iar senatul era
format din sefii gintilor si exercita acele atributiuni care revin in epoca prestatala Sfatului
Batranilor. Fata de faptul ca plebei nu aveau acces la conducerea cetatii intre plebei si
patricieni s-a declansat un conflict care s-a adancit tot mai mult si s-a finalizat cu fondarea
statului roman. Deoarece in dorinta de a solutiona acest conflict pe la jumatatea secolului VI
regele Servius Tulius a initiat 2 reforme pe care a pus bazele statului roman, este vorba despre
o reforma sociala si despre o reforma administrativa. In virtutea reformei sociale regele
Servius Tulius a impartit subliniat intreaga populatie a Romei fara a mai tine seama de
distinctia dintre patricieni si plebei in 5 categorii sociale pe criteiul averii subliniat. In acelasi
timp cele 5 categorii sociale au fost impartite in centurii, care erau in acelasi timp si unitati de
lupta si de vot. Fiecare centurie dispunand de un vot. Acele centuri insa nu aveau un numar
egal de membrii caci centuriile din prima categorie numarau cateva zeci de membri iar
centuriile din categoria urmatoare numarau sute de membri. Asa a fost posibil ca prima
categorie sociala desi era minoritara in cetate sa dispuna de majoritatea centuriilor 98 din
totalul de 193. Ceea ce inseamna ca prima categorie sociala dispunea de majoritatea voturilor
si putea sa-si impuna vointa, de aceea se afirma ca in momentul fondarii sale statul roman s-a
intemeiat pe un regim politic de aristocratie sclavagista. Iar in virtutea reformei administrative
Servius Tulius a impartit teritoriul Romei in circumscriptii teritorial administrative sau
cartiere pe care le-a denumit triburi (in teminologia lui Tulius cuvantul trib nu desemneaza o
comunitate umana ci un cartier). In total el a creat 4 triburi urbane si 17 triburi rurale. Din acel
moment in cazul Romei s-au intrunit cele 2 conditii care ne ajuta sa distingem intre societatea
prestatala si societatea organizatorica in stat. Avem in vedere criteriul stratificari sociale care
s-a introdus prin reforma sociala si criteriul teritorial care s-a introdus prin reforma
administativa (in virtutea criteriului teritorial apartenenta individului la comunitate nu se mai
face in functie de rudenia de sange cum se facea in epoca prestatala ci in functie de teritoriul
locuit in sensul ca fac parte din aceeasi comunitate toti aceia care locuiesc pe acelasi teritoriu
indiferent daca sunt sau nu rude de sange).