Angela Marinescu - Fuga postmodern XVII

Care este partea cea mai rea a discursului meu?

ca spun ca sufar?
ei bine, nu sufar, bufar.
si care este partea cea mai suparatoare
a discursului meu?
ca spun ca sunt singura?
ei bine, nu sunt singura, sunt lingura.
si care este menirea mea? sa nasc pe strada,
si prin paduri virgine, in sange,
fara moase si medici, cu instrumentar primitiv, sarac
si plin de ura, complet nesteril, sufocata
de virusi
si, in centrul lor, bacilul koch sa troneze
ca un rege nepasator si rece.
si apoi sa mor, ca animalele,
ca insectele, ca plantele, ca florile.
imi sterg limba cu sange de inger basarabenesc.
sunt un anghel de cea mai joasa speta, imi sta capul
numai la bani
si la un anumit fel de amor caruia nu-i pot da
de capat,
nici femeiesc, nici barbatesc,
nici omenesc, nici animalicesc,
nici acum nici atunci, nici acolo, nici dincolo.
stau pe bani ca pe jar. imi gaureste jarul carnea.
si stau pe amor ca pe un cal alb in plina
transformare de sine.
cand stau pe amor mi se urca la cap un singur cap.
in cap nu mai incape capul. ce sa ma fac
cu un cap de neincaput?
sa-l fac sa incape in cap.
in cap am si bani. atat de multi incat arunc cu ei

pana se umplu strazile de praf.

sunt praf de bani.
sunt in amor cu lupta cea mai precisa ce cade
ca un trasnet pe capul meu
in care nu mai incape decat noaptea.
arunc cu bani pe strazile pline de-ntuneric
pana se gauresc strazile,
pana cand amorul se plimba pe strazi in carne si oase,
cu carnea slabita si oasele sfaramate,
stau la panda si privesc cu ochii ficsi, din intuneric,
cum amorul si banii se pierd,
odata cu venirea zorilor, in ceata.