7.1.1.

Prima extindere a CE (1973)

La o prima privire asupra tratatelor fondatoare ale CE se poate constata ca UK este cea mai
notabila absenta in randul membrilor CEE. UK se percepea pe sine ca o putere mondiala in
perioada postbelica, in continuarea unei epoci trecute in care fusese un mare imperiu. Aceasta
situatie se schimba insa, iar episodul crizei Canalului de Suez din 1956 a jucat un rol important.
Criza Canalului de Suez a fost declansata de nationalizarea canalului de catre Egipt sub
conducerea presedintelui Nasser. Franta si UK au vrut sa rastoarne de la putere pe Nasser. Israel
le-a sprijinit efortul, invadand Peninsula Sinai. Franta si UK ofera sprijin militar si ocupa
Canalul Suez. Opinia publica internationala isi manifesta oprobiul, sub influenta SUA. Episodul
accelereaza criza Republicii a 4-1 in Franta. Infruntarea de putere la scara internationala a aratat
Marii Britanii ca pierduse din putere si ca va trebui sa-si reconsidere strategia.

UK nu se alaturase celor 6 state europene in 1957 si pentru ca doreau sa fie independente si sub
nicio forma sub dominatia franceza care se prefigura pe continentul european. UK nu era
impotriva cooperarii ci era precauta la o apropiere prea mare ca aceea declarata de Monnet si mai
ales nu voia o cooperare condusa de francezi. Rivalitatea franco-britanica este istorica.

Pierderea puterii sale coloniale, temerea ca va ramane izolata si nu va fi parte a jocului de putere
european au determinat marea Britanie sa fie foarte decisa in anii 60 sa devina membra a CE.
Tarile mai mici din CE ar fi dorit intrarea UK pentru ca ar fi contrabalansat puterea celor mari, in
principal a Frantei si a Germaniei.

UK era interesata sa-i fie protejate interesele si legaturile cu Commonwealth-ul sau inclusiv
cele comerciale.

UK membra fondatoare a AELS (EFTA) alaturi de Austria, Danemarca, Elvetia, Norvegia,

Portugalia, Suedia (1960). Dar AELS era doar o ZLS, si nu avea o structura institutionala
asemanatoare CE. Doar Consiliu de ministri (IG) cu intalniri de 2-3 ori pe an. Desi au fost
operate taieri de tarife interne AELS, organizatia aparea ca fiind ineficienta: membri AELS
faceau mai mult comert cu tari CE decat intre ele.

La inceputul anilor 60 devenise clar ca influenta politica era de partea CE. Daca nu intra UK
risca izolarea. In august 1961 UK aplica pentru calitatea de membru . Irlanda si Danemarca
aplica tot in 1961. Norvegia in 1962. Au si inceput negocieri cu UK in 1962.

In 1963 s-a incheiat o Intelegere franco-germana. De Gaulle si Adenauer semneaza un Tratat de

prietenie franco-german. In acest context Franta se opune aderarii UK la UE. Sunt respinse la
pachet si aplicatiile venite din Danemarca si Irlanda. Marea Britanie reaplica in 1967. Din nou se
izbeste de veto-ul francez. Este vorba despre teama francezilor de faptul ca UK ar fi reprezentat
un concurent la pozitia dominanta a Frantei. Franta nu dorea intarirea rolului SUA in Europa,
prin UK.

In 1969 De Gaulle paraseste fotoliul prezidential francez. UK aplica din nou. Irlanda,
Danemarca, Norvegia isi reinnoiesc candidaturile pentru calitatea de membru al CE. Intrarea UK
in CE a fost favorizata de venirea la presedintia Frantei a lui Georges Pompidou dar si de faptul
ca Franta incepea sa aiba temeri ca puterea Germaniei a crescut atat de mult incat are nevoie sa
contrabalanseze aceasta putere impreuna cu UK. Exista si temerea ca venirea la putere a social-
democratilor in Germania si a lui Willy Brandt va insemna apropierea lui de est si va destabiliza
CE.
Pe acest fond, Marea Britanie, Irlanda si Danemarca devin membri ai CE in ianuarie 1973.
Norvegia, in ciuda dorintei liderilor politici, a renuntat la candidatura in urma unui referendum
organizat in septembrie 1972, cand cetatenii norvegieni ai respins-o. In urma acestei prime
extinderi, Comunitatile Europene sunt alcatuite din 9 membri. Cei 9 in loc de cei 6. Ca
performanta economica, cele trei noi membre, au scazut media CE de pana atunci. Este vorba in
primul rand de Irlanda, care era o tara relativ saraca si de Marea Britanie, care era pe o panta
descendenta, economic vorbind, in perioada postbelica.

7.1.2. A doua extindere (1981)

Este un val mic de extindere, cu o singura tara, Grecia. Ea ceruse asocierea la CE inca din 1959.
Initial, a fost respinsa datorita faptului ca economia sa era subdezvoltata in termeni relativi,
bineinteles, in comparatie cu cei 6. Grecia devine membra asociata din 1961. Foarte probabil ca
ar fi devenit mai repede membra daca nu ar fi intervenit lovitura de stat militara din 1967[1] si
care a mentinut Grecia intr-un regim autoritarmilitar pana in 1974. Este vorba despre asa-
numitul regim al coloneilor si care pretindea ca protejeaza Grecia de comunism. Pe perioada
acestui regim s-au inregistrat violari flagrante ale drepturilor omului dar si o administratie
ineficienta.

Inlaturarea regimului autoritar nu a fost lipsita de turbulente, antrenand revolte chiar in interiorul
militarilor. Pana 1973 statul grec a fost condus de Georgios Papadopoulos, dar care a fost
inlaturat de Brigadier Dimitros Ioannides. Aceste incearca si inlaturarea arhiepiscopului
Macarios III, care conducea Ciprul. In contextul acestei crize, dar si a gravelor incalcari a
drepturilor omului in Cipru in timpul coloneilor, Turcia invadeaza Ciprul in 1974. Grecia iese din
criza prin intoarcerea la putere a lui Constantin Karamanlis, care a avut rolul istoric de
a superviza reintoarcerea la democratie.

Negocierile dintre CE si Grecia au fost incepute in 1976. Grecia nu era o tara bogata, dimpotriva.
Turismul, prin care este azi cunoscuta, nu reprezenta nici pe departe ceea ce reprezinta azi ca si
contributie la venitul national. Cea mai puternica ramura economica o
reprezentashippingul. Grecia devine membra a CE in 1981. De acum se pate vorbi despre cei
10.

7.1.3. A treia extindere (1986)

Este vorba despre valul alcatuit din cele doua tari iberice: Spania si Portugalia. Ambele cerusera
asociere inca din 1962 . Dar in acel moment ambele aveau regimuri autoritare, care nu erau, la
fel cu Grecia, pe potriva principiilor pe care erau asezate Comunitatile Europene. Abia din 1970,
respectiv 1973, cele doua tari obtin statutul de comert preferential cu CE, constand in scutirea de
taxe si tarife la exportul din aceste tari catre tarile comunitare.

Dupa inlaturarea regimurilor dictatoriale a fost luata in considerare aplicatia celor doua state
iberice. Ambele erau relativ sarace, desi in trecutul lor fusesera puteri coloniale. In Portugalia,
unul din motivele pentru care s-a prabusit regimul Salazar a fost incapacitatea guvernamentala si
militara de a face fata problemelor puse de coloniile Mozambic si Angola si de lupta lor pentru
independenta (obtinuta in 1975). Spania, sub conducerea generalului Francisco Franco si a
ideilor sale, a trecut printr-o perioada dificila economic in a doua jumatate a anilor 50 si anii 60,
datorita orientarii politicii economice spre autarhie. Regimul Franco s-a incheiat, la moartea
generalului (1975) si a beneficiat de o tranzitie pasnica spre democratie, la care au colaborat
diferitele elite spaniole militare, religioase, politice, inclusiv casa regala.
CE au incurajat procesele de democratizare in ambele tari. Negocierile de aderare a Spaniei si
Portugaliei au fost demarate 1978-1979. Ele devin membre ale CE in 1986. Prin aceasta s-a ajuns
la dublarea membrilor CE si aceasta a avut drept consecinte: cresterea influentei CE in lume
(devenise cel mai mare bloc comercial din lume); complicarea procedurilor decizionale in
organismele politice ale CE; reducerea influentei Frantei si Germaniei; schimbarea echilibrului
economic in interior prin intrarea unor tari mai putin dezvoltate Grecia (1981), Spania,
Portugalia (1986). In opinia multor europeni, era timpul pentru suspendarea extinderii si pentru
adancirea integrarii.

In acelasi deceniu al valurilor doi si trei ale extinderii, au mai depus aplicatii de membru: Turcia
in 1987, Austria in 1989, Cipru si Malta in 1990.

7.1.4. A patra extindere (1995)

A patra extindere a UE are un caracter aparte fata de celelalte trei care i-ai precedat: este vorba
despre extinderea CEE cu 3 tari bogate, al caror Produs Intern Brut depasea semnificativ media
PIB-ului tarilor UE la acel moment.

De asemenea, mai este distinct acest val si prin faptul ca este primul val post-1989, cand Zidul
Berlinului a reunit estul si vestul Europeni. Toate cele trei tari care au intrat in UE in 1995
Austria, Finlanda, Suedia erau tari neutre (au ramas si pana azi, de fapt), care in sfarsit au putut
sa-si manifeste liber optiunea pentru intrarea in Comunitatile Europene. Intrarea lor a avut
consecinte in ce priveste interesul CE pentru estul Europei si o strangere a relatiilor economice
dintre CE si aceste tari.

7.2. Consecinte economice ale extinderii din perioada 1973-1995

In urma tuturor rundelor extinderii CE/UE au trebuit realizate ajustari ale pozitiei CE/UE pe
piata comerciala internationala mai putin in urma ultimei runde. Acest lucru s-a datorat faptului
ca tarile care s-au alaturat CE aveau relatii preferentiale economice cu o serie de tari in special
foste colonii. Cum discutam intr-un curs anterior, fenomenul de trade diversion a afectat tarile cu
care noii membri aveau relatii economice traditionale. Intrarea in CE/UE presupune intrarea intr-
un sistem tarifar cu exteriorul care e diferit fata de sistemul tarifar comercial practicat inainte de
noua tara membra cu tarile care raman in afara.

Astfel, dupa ce UK a intrat in CE in 1973, Comisia Europeana a negociat Acordul Lom, centrat
pe comert preferential cu tari africane, caraibiene si pacifice asa numitele tari APC. Astfel, o
buna parte a Commonwealth-ului a fost compensat. Intrarea Danemarcei si a Irlandei in 1973, au
avut ca efect liberalizarea comertului la nivel mondial, la nivelul negocierilor dintre Comisia
Europeana si GATT.

Intrarea Marii Britanii in CEE a avut efecte in termeni sectoriali: a crescut focusul comercial
asupra liberalizarii comertului de servicii, datorita faptului ca UK avea serviciile foarte
dezvoltate si era in interesul ei ca ele sa fie liberalizate in CEE.

Intrarea Greciei, Spaniei si Portugaliei a avut efecte asupra tarilor cu care traditional ele aveau un
comert intens: Mediterana, America Latina. Intrarea Spaniei si Portugaliei in CEE a determinat
construirea de noi relatii comerciale cu tarile mediteraneene. Politica comerciala EuroMed a UE
pentru negocierea de acorduri de liber schimb cu aceste tari pana in 2010 este o ilustrare a
acestui fapt. Pana in 2003 UE avea acorduri semnate cu Maroc, Algeria, Tunisia, Egipt,
 Autoritatea Palestiniana, Israel si Iordania. Ulterior, aceste tari au fost cooptate in Politica
Europeana de Vecinatate[2] initiata in 2004 si dezvoltata de atunci de UE (vom vorbi intr-un curs
separat despre aceasta politica). O serie de acorduri de liber schimb intre UE si tarile Americii
Latine au fost initiate (de exemplu UE - Mexic 2000, UE - Chile 2002). De asemenea, intre UE
si Mercosur[3] o organizatie latino-americana care are ambitii de a construi o Piata Comuna in
America de Sud, dar fara succesul repurtat de UE.

La nivel sectorial, Grecia a influentat liberalizarea comerciala in domeniul shipping-ului. Pe de

alta parte, ibericii au intarit tabara opusa reformei Politicii Agricole Comune.

Intrarea a trei tari neutre in UE in 1995 Suedia, Austria, Finlanda au condus la modificari
sectoriale. Interesul lor s-a manifestat in domeniul liberalizarii serviciilor. Suedia si Finlanda cu
precadere in domeniul serviciilor de telecomunicatii.

7.3. Extinderea 2004-2007. Aspecte economice

Extinderea 10 + 2 realizata in doua faze, 2004 respectiv 2007, a adus in UE tari mai sarace decat
cele care intrasera in valurile anterioare, dar cu potential de crestere economica peste media UE.
Cele mai multe analize arata ca vechile 15 membre ale UE aveau de castigat putin din extindere
iar castigurile celor noi 12 state s-ar putea sa nu fie atat de semnificative precum a fost scontat in
perioada negocierilor. In orice caz, majoritatea analizelor indicau un rezultat win-win (castigator-
castigator) al noii extinderi.

In termenii unei abordari interguvernamentalist liberale (Vachudova Moravcsick)[4] cu cat

costurile aderarii sunt mai mari in procesul de negociere, cu atat beneficiile ulterioare ale noii
membre vor fi mai mari ca urmare a aderarii. Aici exemplele din trecut abunda. E suficient sa ne
referim (1) la Marea Britanie care a intrat in 1973 cu un cost foarte mare, devenind contribuabil
net la bugetul CEE; aceasta situatie a dat roade ulterior, in sensul ca pentru a o compensa (printre
altele) Comunitatile au adoptat o noua politica, regionala; (2) cazul Portugaliei care, la cativa ani
dupa aderare, obtinea din partea CEE fonduri care le un moment dat au atins nivelul de 9% din
PIB-ul anual.[5]

Acest val consistent de noi membri comporta costuri de ambele parti. Pentru noii membri
apareau costuri mari si riscuri mari in primul rand competitia puternica din partea tarilor
membre, competitia Pietei Unice. In ce priveste riscuri pentru vechii membri cele mai
importante identificare au fost: imigratia, competitia pentru locuri de munca si pentru salarii. In
aceasta ultima directie, riscul pare sa afecteze mai ales muncitorii necalificati din vechile
membre (sau E-15). Cei din Est vin cu pretentii salariale mici, comparativ cu cele ale
localnicilor.

Datele la care rile candidate i-au depus cererea de aderare la UE

Turcia: 14 aprilie 1987
Croaia: 21 februarie 2003
Fosta Republic Iugoslav a Macedoniei: 22 martie 2004
Muntenegru: 15 decembrie 2008
Islanda: 16 iulie 2009.
Procesul de extindere: situaia la zi
n prezent, exist apte ri care i-au depus cererea de aderare la UE:
cele cinci ri recunoscute oficial ca ri candidate: Croaia, Fosta Republic Iugoslav a
Macedoniei, Islanda, Muntenegru i Turcia
 Albania i Serbia, crora nu li s-a acordat nc statutul de ri candidate.
rile candidate
Turciei i-a fost deja recunoscut statutul de ar candidat n decembrie 1999, cu ocazia
Consiliului European de la Helsinki.

Croaia a primit statutul de ar candidat la reuniunea Consiliului European din iunie 2004. UE
a demarat negocierile de aderare cu Croaia i Turcia la 3 octombrie 2005, n cadrul reuniunii
Consiliului Afaceri Generale de la Luxemburg.
Consiliul European i-a acordat Fostei Republicii Iugoslave a Macedoniei statutul de ar
candidat la reuniunea Consiliului European din decembrie 2005. n octombrie 2009, Comisia a
recomandat demararea negocierilor cu aceast ar, ns Consiliul nu a luat nc nicio o hotrre
n acest sens.
Ultima ar care i-a depus cererea de aderare a fost Islanda, la 16 iulie 2009. Consiliul European
i-a acordat statutul de ar candidat n iunie 2010, negocierile fiind deschise oficial n iulie
2010.
Muntenegru i-a depus cererea n 2008 i a primit statutul de ar candidat la reuniunea
Consiliului European din decembrie 2010. Cu toate acestea, negocierile vor demara numai dup
ndeplinirea, la un nivel satisfctor, a unui set de condiii politice.
Cereri recente de aderare
Att Albania, ct i Serbia i-au depus cererea de aderare la UE n anul 2009. n avizul su din
noiembrie 2010 asupra Albaniei, Comisia nu a recomandat acordarea statutului de ar candidat
i a identificat o serie de criterii politice pe care Albania ar trebui s le ndeplineasc naintea
acestei etape. Consiliul a solicitat avizul Comisiei cu privire la cererea Serbiei, o hotrre n
acest sens urmnd s fie luat ctre sfritul lui 2011.
Negocierile de aderare
Negocierile de aderare se desfoar n conformitate cu un cadru de negocieri care stabilete
metoda i principiile pe care se bazeaz negocierile, n conformitate cu concluziile Consiliului
European din decembrie 2004.
Negocierile se desfoar n cadrul unei conferine interguvernamentale la care particip toate
statele membre, pe de o parte i rile candidate, pe de alt parte.
Pentru ca negocierile s avanseze, rile candidate trebuie s ndeplineasc condiiile de aderare,
n special criteriile de la Copenhaga descrise mai jos.
Examinarea gradului de nsuire a acquis-ului comunitar
Pentru a deveni state membre, rile candidate trebuie s accepte acquis-ul comunitar, un set de
norme i reglementri n vigoare n UE. Se poate conveni asupra unor dispoziii specifice, ceea
ce s-a i ntmplat n cazul tuturor negocerilor precedente. Examinarea analitic, denumit
screening, reprezint prima etap a negocierilor de aderare. Acest proces, care dureaz cteva
luni, le permite rilor candidate s se familiarizeze cu acquis-ul, iar Comisiei i statelor membre
s evalueze gradul de pregtire a rilor candidate, nainte de deschiderea negocierilor.
Screeningul i negocierile ulterioare sunt organizate pe capitole, fiecare acoperind un anumit
domeniu politic.
Evaluarea economic a gradului de pregtire a rilor candidate
Comisia rspunde de evaluarea periodic a gradului de pregtire a rilor candidate la aderare
publicnd, de obicei n fiecare toamn, rapoarte privind progresele nregistrate. La nivelul
Comisiei, Direcia General Afaceri Economice i Financiare se ocup de:
evaluarea respectrii criteriilor economice de aderare adoptate de Consiliul European la
Copenhaga, n 1993, care, mpreun cu alte criterii de aderare, sunt cunoscute drept criteriile de
la Copenhaga (a se vedea pagina dedicat acestei teme)
monitorizarea strict a perspectivelor economice i fiscale pe termen mediu ale rilor
candidate, n primul rnd printr-o procedur anual de supraveghere economic i fiscal,
destinat s pregteasc rile candidate pentru aderarea la Uniunea Economic i Monetar.