Lirica de curte

In secolul al XII-lea, în Occident se conturează o poezie cu trăsături deosebite de toată creaţia culturală
anterioară. Este vorba de opere scrise în limba vorbită în sudul Franţei (langue d’oc- limba provensală), în
versuri, destinate a fi cîntate. Tema acestora este în mod prioritar dragostea, proslăvită de către autori care s-
au numit trubaduri, de la verbul trobar, a căuta. Deosebirea faţă de alte creaţii care şi pînă atunci se
inspiraseră din acest sentiment (poezia latină a lui Ovidiu sau cea a goliarzilor) este modul în care dragostea
este văzută ca o valoare în sine, ca un motor al acţiunilor omului, ca o sursă de înălţare spirituală.
Guilem de Cabestaing
« O doamnă face-un om vestit/ Din slab sau dintr-un necinstit ;/Cutare-i falnic şi fălos,/Căci e de doamna lui
iubit;/ Altcum, zic toţi că-i ticălos ».
Era pentru prima oară cînd acest sentiment atît de general uman dobîndea autonomie poetică, era
sublimat. Fără a fi platonică, poezia trubadurilor exaltă conotaţia spirituală în primul rînd, şi de-abia apoi
împlinirea fizică, nu neapărat necesară dăinuirii sentimentului, ci dimpotrivă. Această poezie exprima
tensiunea dintre dorinţă şi îndepărtarea conştientă a împlinirii acesteia, datorită ideii că realizarea fizică
poate duce la dispariţia sentimentului.
Folquet de Marseille
« Atîta-mi place-amorul care doare, /Că şi-a făcut la mine-n piept cămară;
Alt gînd să-ncapă acolo nu mai poate,/Nici nu-mi dă altu-atîta desfătare ;
şi-s viu, deşi mîhniri mă-njunghiară,/că-mi face-amoru-cazna mai uşoară:
îmi tot promite-o mare bucurie,/vis dulce, care-ntîrzie să vie ».
De aceea, pentru păstrarea purităţii sentimentului, împlinirea fizică era îndepărtată prin plasarea a
numeroase obstacole, reale sau imaginare, în calea celor doi îndrăgostiţi, sau chiar prin statuarea ideii de
iubire imposibilă. Imposibilitatea poate veni din distanţa fizică prin care cei doi sînt separaţi, cum ar fi
iubirea de departe a lui Jaufre Rudel.
« Zic drept cîţi zic că viaţa toată/ Mi-o dau iubirii de departe,/ căci alt nimic nu mă desfată/ pe cît iubirea de
departe/dar în zadar de dor suspin:/ un duh ursitu-m-a hain/ iubind, să n-aflu alinare ».
Principe de Blaye, Jaufre Rudel s-ar fi îndrăgostit de contesa de Tripoli, din Tara Sfîntă fără a o fi văzut
vreodată, doar pe temeiul laudelor pe care i le aduceau pelerinii. Ca să o vadă ar fi plecat în cruciadă, dar pe
drum s-a îmbolnăvit grav, şi a murit cînd a ajuns la ţărm, în braţele ei.
Dar cel mai adesea, iubirea nu se poate împlini datorită distanţei sociale dintre cei doi, căci femeia este
văzută de obicei ca fiind superioară bărbatului, şi în plus căsătorită cu altul. Iubirea cîntată de trubaduri este
deci una adulteră,cel puţin în intenţia poetică dacă nu în concretizarea faptelor, ca semn al protestului faţă de
instituţia socială a căsătoriei aşa cum era aceasta impusă de Biserică. Clericii medievali, dispreţuind trupul şi
temîndu-se de femeie, în care văd întruchiparea tentaţiei, propovăduiau dispreţul faţă de trup şi faţă de
sexualitate. Aceasta trebuia strict limitată la procreare, şi doar în cadrul căsătoriei, bazată pe considerente
sociale şi economice. Sentimentele celor doi soţi nu aveau nici o importanţă, ei fiind nevoiţi să se supună
intereselor familiei sau suzeranului. In acest context, a cînta o iubire liberă, opusă cadrelor căsătoriei, este o
sfidare adusă atît edificiului social întemeiat pe acest mod de a încheia noi alianţe între neamuri, cît şi puterii
spirituale a Bisericii, din ce în ce mai întinsă după succesul repurtat în secolul al XI-lea în faţa autorităţii
laice.
Apariţia acestui nou tip de literatură, atît de diferit de creaţiile anterioare, a fost explicată în maniere
deosebite. Una dintre teoriile privind geneza acesteia ar fi o influenţă arabă, întrucît în Spania musulmană se
constată existenţa, încă din secolele X-XI, a unei poezii care exaltă în acelaşi timp femeia, şi cîntă o
dragoste sublimată, dar şi cu clare accente senzuale. S-a mai pus în evidenţă asemănarea dintre structura
poeziei occitane şi a celei arabe (strofa, tipul de rimă), ca şi dintre liniile melodice. O probă importantă a
relaţiilor şi influenţelor între cele două părţi ale Pirineilor a fost descoperirea în a doua jumătate a secolului
al XX-lea a unor poezii de dragoste scrise în arabă, dar care cuprindeau şi cîteva versuri în dialectul romanic
din Spania (zarjas). Aceasta putea însă fi interpretată şi în sensul invers, al existenţei anterioare a unei
poezii de dragoste în limba vorbită de urmaşii hispano-romanilor care ar fi influenţat creaţia poeţilor
musulmani.
O altă teorie a fost evoluţia neîntreruptă a poeziei latine, de la Venantius Fortunatus, din secolul al VI-
lea, în opera căruia se găsesc elemente de glorificare a reginelor şi pricipeselor merovingiene, pînă la
goliarzii care cîntă în mod predilect iubirea. Compararea celor două tipuri de creaţii nu îngăduie însă
argumentarea transpunerii poeziei latine în limba vorbită, mai ales că nici temele nu sînt riguros identice,
iubirea cîntată de goliarzi fiind una foarte senzuală, lipsită de sublimarea sentimentului aşa cum se găseşte la
trubadurii occitani.
Fără a exclude eventualele elemente valabile din aceste două teorii, s-a căutat şi o origine internă a
liricii trubadurilor, în caracteristicile societăţii din sudul Franţei (Midi) în secolul al XII-lea. Istoricii sînt în

1
general de acord cu faptul că aici este vorba de o aristocraţie mai rafinată decît cea din nord, datorită
păstrării mai vii a tradiţiilor romane, inclusiv a cunoaşterii scrisului. Cruciadele, contactul cu Orientul au
facilitat adoptarea de către această elită a unui mod de viaţă care pune accent nu doar pe războiul continuu,
ci şi pe confortul material şi pe realizările spirituale. S-a spus, de altfel, că progresul « creştinării » instituţiei
cavalereşti, că acceptarea ideilor de « pace a lui Dumnezeu » şi « armistiţiu al lui Dumnezeu », ca şi
canalizarea violenţei în exteriorul societăţii creştine, împotriva musulmanilor, a adus schimbări vieţii de
fiecare zi a feudalillor occidentali. Aspectul castelelor se schimbă, interioarele sînt mai confortabile, pentru
că seniorul şi suita sa petrec mai mult timp acasă decît pe cîmpul de luptă. Războinicii din jurul seniorului
stau mai mult timp în jurul femeilor din castel, şi comportamentul lor se schimbă în raport cu acestea,
devine mai puţin brutal.
Motivele acestei schimbări au fost la rîndul lor extrem de discutate. Régine Pernoud susţinea că
perioada cruciadelor a reprezentat o epocă de reală promovare socială a femeii, întrucît în lipsa soţilor
plecaţi să lupte în Tara Sfîntă, ele exercită autoritatea asupra domeniului, şi respectul care le este arătat
creşte. Acea cvasi-divinizare a femeii pe care o prezintă poezia trubadurilor, manifestată în paralel cu
creşterea devoţiunii pentru Sfînta Fecioară şi răspîndirea cultului marial ar reflecta deci o îmbunătăţire reală
a situaţiei femeii, care nu mai e considerată simplu obiect sau animal de reproducere, destinată doar să
procreeze urmaşi legitimi seniorului.
Fără a nega o anume promovare socială a femeii în secolul al XII-lea, Denis de Rougemont, în Iubirea
şi Occidentul, explică trăsăturile definitorii ale poeziei trubadurilor prin influenţa ereziei catare, puternică în
exact această zonă a sudului Franţei unde se manifestă fenomenul literar respectiv. De altfel, o constatare
evidentă este că declinul liricii trubadurilor se manifestă în secolul al XIII-lea, după cruciada împotriva
albigenzilor (1209-1229) dusă de cavalerii din nord la instigarea papei Inocenţiu al III-lea. Nobilimea din
Midi este ruinată în urma războiului, la fel şi oraşele, care au căzut pradă furiei « cruciaţilor » indiferent
dacă adăposteau sau nu eretici, iar trubadurii se răspîndesc la curţile din Penisula Iberică sau din Italia.
Catarismul ar fi influenţat, credea de Rougemont, poezia trubadurilor, prin dualismul său, care operează
separarea între suflet şi trup, de unde decurge şi negarea tuturor instituţiilor sociale, inclusiv a căsătoriei.
Dispreţul faţă de trup, operă a creatorului rău, ar fi justificat accentele platonice ale poeziei trubadurilor,
care ar neglija împlinirea fizică a sentimentului, iar refuzul căsătoriei, văzută ca un instrument al Bisericii,
ea însăşi creaţie a Diavolului, ar explica accentual pus pe caracterul legitim, justificat al adulterului.
Problema este că poezia occitană nu neglijează de fel împlinirea trupească, rămasă scopul suprem al fiecărui
subiect poetic, iar legătura directă între catari şi trubaduri este imposibil de dovedit, chiar dacă o influenţă
difuză nu poate fi, probabil, negată.
La ora actuală, teoria cea mai influentă privitoare la schimbarea, cel puţin teoretică, a comportamentului
faţă de femeie, îi aparţine lui Georges Duby. În numeroase lucrări, între care Evul mediu masculin, el pune
în legătură ideologia care stă la baza poeziei trubadurilor ca şi a romanului cavaleresc, dezvoltat din a doua
jumătate a secolului în nordul Franţei, cu schimbările apărute în cadrul familiei feudale în preajma anului
1000. Pe baza analizei documentelor, Duby constată că în această perioadă rudenia încetează a mai fi difuză,
ca pe vremea carolingienilor, cînd important era să faci parte dintr-o familie, fără să conteze prea mult
gradul de rudenie dintre membrii acesteia (aspectul orizontal al rudeniei), şi începe să se calculeze în funcţie
de descendenţa în linie masculină dintr-un anumit strămoş (aspectul vertical). Pentru conservarea intactă a
patrimoniului, într-o epocă în care intervenţia Bisericii face imposibil controlul naşterilor, soluţia a fost
limitarea căsătoriei băieţilor, ceea ce atrăgea după sine nu atît diminuarea numărului de copii, cît al
urmaşilor legitimi, cu drept de moştenire asupra patrimoniului familial. Regula care pare să fi fost valabilă
în Franţa, dar şi în anumite regiuni ale Italiei, şi poate şi în alte zone occidentale era căsătorirea tuturor
fetelor, cărora li se dădeau în dotă bunuri mobile sau terenuri aduse eventual de mama lor, fără a impieta
asupra patrimoniului patern, aceasta în scopul de a strînge alianţele între diferitele neamuri. Pe de altă parte,
tendinţa era de a căsători un singur băiat, cel mai mare, care urma tatălui la moştenirea feudei şi a funcţiilor,
ceilalţi fiind meniţi fie carierei clericale, fie lăsaţi să încerce să-şi facă singuri un rost, cu propria sabie,
întrînd în slujba unor seniori bogaţi şi influenţi, care să-i ajute la un moment dat să se căsătorească cu o
moştenitoare unică, şi să se poată astfel la rîndul lor aşeza. Acest comportament matrimonial specific
aristocraţiei a avut drept consecinţă disproporţia între numărul fetelor oferite spre căsătorie şi numărul
băieţilor pe care familia sau seniorii hotărau să-i căsătorească, acesta din urmă fiind mai mic, şi dînd astfel
şanse reale bărbatului să găsească o partidă superioară din punct de vedere economic şi social. Ceea ce nu
anula însă inferioritatea femeii în cadrul căsătoriei, întrucît ideologia clericală şi cea laică erau la unison în a
afirma supunerea absolută a soţiei în faţa soţului ei. Această superioritate socială a femeii ajută totuşi la
înţelegerea specificului dragostei curteneşti, în care bărbatul se plasează în mod voluntar în poziţie de
inferioritate în faţa femeii pe care promite să o servească cu credinţă, aşa cum un vasal îşi serveşte seniorul.
Raimbaut de Vaqueiras :
« Doamnă, eu te-am tot rugat/ să te-nduri a mă-ndrăgi:/ţi-s vasal şi te-oi cinsti ».

2
 Georges Duby credea că de fapt dragostea curtenească, fin amour, care este codificată spre sfîrşitul
secolului XII în tratatul De amoris al clericului André le Chapelain, este un joc în mare măsură gratuit,
menit să disciplineze marele număr de tineri lipsiţi de perspectiva unei căsătorii legitime, care trăiesc în
castelul seniorului lor, servindu-l. Această ficţiune a dragostei delicate, care pune în centru femeia,
întotdeauna căsătorită, întotdeauna superioară, căreia bărbatul trebuie să i se supună şi în faţa căreia el
trebuie să se umilească, în aşteptarea unor favoruri treptate şi în cele din urmă nesemnificative, serveşte de
fapt la educarea tinerilor cavaleri.
Aşa cum spunea Arnaud de Mareuil:
« Căci, doamnă, ştiu că-i de la tine/tot ce fac eu sau glăsui bine/şi de la tine am ştiinţă/ de-a face după
cuviinţă ».
Cum această iubire este înveşmîntată în hainele relaţiei feudo-vasalice, doamna avînd locul seniorului,
iar îndrăgostitul declarîndu-se vasalul acesteia, scopul final este de a afirma şi mai puternic principiile de
bază ale sistemului feudal : onoarea, fidelitatea, curajul. Tinerii intră în competiţie pentru a cîştiga favorurile
doamnei, iar aceasta trebuie să « arbitreze » între ei, să răsplătească pe cel mai desăvîrşit, cu vorbe bune,
zîmbete, promisiuni, un inel, în cel mai bun caz un sărut.
Poezia exprimă această ideea a obligaţiei pe care o are doamna de a răspunde sentimentelor tînărului :
Peire Vidal : « În puterea ei, robit,/ de mă dau, ea e datoare/ să nu zică nu : mă are/ al ei tot, nedrămuit ».
Desigur, poezia vorbeşte şi despre speranţa, sau chiar realitatea dăruirii fizice a doamnei, dar Duby
credea că acest caz, chiar dacă poate fi uneori întîlnit, trebuie să fi fost destul de rar, întrucît, spune el,
dragostea curtenească este un joc de bărbaţi, controlat în ultimă instanţă chiar de soţul doamnei. Pentru a se
asigura de fidelitatea tinerilor săi vasali, pentru a-i educa în respectarea unor reguli care acum nu mai au în
centru brutalitatea războinică, ci autocontrolul, măsura, seniorul acceptă ca soţia sa să fie în centrul acestui
joc gratuit, văzînd în ea şi în anturajul ei feminin instrumentele « civilizării » bărbaţilor. Dar adulterul
feminin este extrem de sever reprimat, iar complicele masculin riscă de asemenea să-şi găsească moartea, de
aceea jocul nu trebuie să depăşească nicodată stadiul de simplă gratuitate. Duby sugerează chiar că tinerii
acceptau convenţia, şi depunînd omagiile lor la picioarele doamnei, erau conştienţi că îl servesc pe senior, şi
aşteptau de fapt de la acesta recompensa pentru fidelitatea lor.
Dacă acceptăm sau nu teoria lui Duby în ceea ce priveşte rolul esenţial al soţului, seniorului, in jocul
dragostei delicate, rămîne totuşi realitatea aspectului contestatar pe care această poezie şi întregul sistem de
valori construit în jurul ei îl are. Iar pe de alta, ea contribuie la intimizarea codului comportamentului
cavaleresc de către tineri, a căror existenţă ar fi jalonată de două repere : arta de a lupta şi cea de a curta
doamnele.

Peire Vidal :
« Par cavaler, şi sînt, şi-oi rămînea/ ştiu arta de-a iubi şi de-a curta/ şi-un altul n-aţi văzut mai iscusit/ nici în
iatac, nici armă de-oi lua/ ».
Că poezia trubadurilor e în cele din urmă vehicolul unei ideologii mai cuprinzătoare decît problematica
strictă a dragostei, e demonstrat şi de tematica pe care o îmbracă această creaţie.
Desigur, cele mai multe poezii cîntă dragostea, din punctul de vedere masculin, chiar dacă există şi
unele creatoare femei (trobairiz), din care cea mai cunoscută e Contesa de Die. Chiar dacă subiectul poetic e
masculin, pentru prima oară se ia în considerare şi dorinţa feminină, unul din preceptele dragostei curteneşti
fiind egalitatea desăvîrşită între parteneri, şi faptul că fiecare trebuie să ţină seama de dorinţele celuilalt.
Contesa de Die chiar exprima deschis acest drept feminin la îndeplinirea propriei dorinţe :
« Să ştii, că după gîndul meu/ în locul soţului mi-ai fi/dar numai de-ai făgădui/ să faci tot ce ţi-aş cere eu. »
De aici, tratatul despre iubire al lui André le Chapelain trăgea şi concluzia incompatibilităţii între iubire
şi căsătorie, căci în căsătorie soţii au obligaţii unul faţă de celălalt (şi pe de altă parte, dicursul bisericii
prohibeşte plăcerea în cadrul raportului conjugal), pe cîtă vreme dragostea presupune dăruirea reciprocă şi
gratuită.
Poezia trubadurilor a ilustrat curtoazia, cortezia, noţiune complexă care se referă la « un ansamblu de
calităţI fizice, spirituale, morale şI sociale, precum şI la generozitate, eleganţă, politeţe, buna creştere, arta
de a vorbi. Este arta de a trăi exprimînd idealul etic şi social al lumii de la curţile senioriale. Cortezia
occitană este strîns legată de concepţia despre viaţă a trubadurilor, care consideră iubirea ca izvorul tuturor
virtuţilor, al tuturor calităţilor omeneşti. Printre virtuţile ce se cer fiecărui îndrăgostit sînt largheţea,
generozitatea, măsura, echilibrul dintre sentiment şi raţiune, jovialitate, bucuria, o bucurie nestăvilită, o
exaltare a dragostei ce-i dă omului măsura fericirii ». (Paul Maghru, Tratat de literatură universală şi
compaarată. II. Evul mediu. Renaşterea, Editura Universităţii din Oradea, 2003, p. 67).
Formele poetice în care este înveşmîntat sentimentul iubirii sînt numeroase, de la « versul » primului
trubadur, Guillaume al IX-lea de Poitiers (farai un vers que dreit nien) la cîntecul (canso) creatorilor
ulteriori.

3
 Uneori, dragostea este asociată cu motivul naturii renăscute, a lunii mai, poezia trubadurilor fiind printre
primele care prezintă o sensibilitate pentru natură şi frumuseţile sale.
Bernard de Ventadour
« Cînd văd ciocîrlia zburînd/fericită-ntr-o rază de soare/ şi cum cade, de sine uitînd/ atît îi e bucuria de
mare… »
Jaufre Rudel
« Cînd ziua-i lungă-n mai, mă-mbată/ tril dulce, răsunînd departe/dar cum îl las/ mă şi săgeată/prin piept,
iubirea de departe… »
Un gen specific este cîntecul de zori (alba), în care amanţii se plîng că trebuie să se despartă, sau
prietenul credincios care stătuse de strajă pentru ca aceştia să nu fie surprinşi le dă de ştire că se face
dimineaţă.
Guiraut de Borneil
« Prieten drag, auzi cîntarea mea/ nu mai dormi, căci glas de păsărea/ salută-n codru ziua care vine ;/ mă tem
că dă gelosul peste tine, : şi ies îndată zorii ».
Mai tîrziu, în replică la cîntecul de zori va apărea serenada, în care îndrăgostitul deplînge încetineala cu
care vine seara, cînd se poate întîlni cu iubita.
Guiraut Riquier
« Atîta era de grăbit/şi-atîta de mult el dorea/să-şi vadă doru-împlinit,/încît cumplit se temea/ că nu va mai
trăi pînă seara./Spunea, suspinînd:/ Tu, zi, mi-eşti duşmană crescînd/înserarea/ mă ucide, că-i lung-
aşteptarea ».
Un tip mai deosebit de poezie de dragoste este pasturela, în care cavalerul cere (şi uneori obţine)
dragostea unei păstoriţe.
Trubadurii au cîntat însă şi vitejia, şi lupta, precum Bertran de Born, pe care Dante îl înfăţişează în
Infern, purtîndu-şi în mînă capul tăiat, pentru că i-a îndemnat pe contemporanii săi să se înfrunte violent.
« Plăcut pe mine mă-nfioară/ nu somn sau vin, şi nici bucate,/ ci două tabere, cînd zbiară:/ Pe ei ! şi-aud,
prin văi uitate,/ cai singuri, nechezînd/şi-aud « Săriţi !ajutorare ! »/şi-n şanţuri văd şi mic şi mare/prin
buruieni căzînd,/ şi văd duium de morţi, la care/ le iese lancea prin spinare ».
Alte genuri abordate de trubaduri au fost sirventa, pozie cu conţinut satiric, sau de critică socială,
tensonul, întrecere sau dialog în versuri între doi poeţi, cîntecul de jale sau planh-ul, etc.
Deşi poezia trubadurilor are caracteristici aristocratice în ceea ce priveşte tematica abordată, creatorii au
origini sociale variate. Printre ei se găsesc mari seniori, precum Guillaume de Poitiers, ducele Acvitaniei,
Jaufre Rudel, principele de Blaye, Raimbaut d’Orange, Bertran de Born. Unii sînt însă de origine umilă,
precum Cercamon sau Marcabru, sau Bernard de Ventadour, cel mai talentat dintre trubaduri, fiul unui şerb
de la castel. Unii sînt chiar clerici, precum călugărul din Montaudon, care aducea mănăstirii sale toate
darurile pe care le primea pentru creaţiile sale.
Muzica şi versurile compuse de trubaduri sînt interpretate uneori de ei înşişi, dar cel mai adesea, mai
ales cînd e vorba de persoane de viţă nobilă, de jongleri sau menestreli. Aceştia sînt de fapt şi cei ce
răspîndesc această creaţie, căci itineranţi, umblă din oraş în oraş şi din castel în castel, distrîndu-i pe cei
întîlniţi cu muzica lor, dar şi cu reprezentaţii de prestidigitaţie sau diferite giumbuşlucuri.
Circulaţia operei poetice a trubadurilor a contribuit la crearea unui gen înrudit în nordul Franţei, cel al
poeziei truverilor. Aceştia şi-au scris poeziile în langue d’oil, vechea franceză. Ei au transpus multe teme
inspirate de « cortezia » provensală, dar au cîntat o dragoste mai senzuală, mai puţin sublimată, mai realistă.
De asemenea, aici sînt preferate poemele epice, cîntecele de cruciadă, versurile ironice sau satirice. Printre
truveri s-au numărat Richard Inimă de Leu, regele Navarei Thibaut IV de Champagne, Marie de France,
prima mare poetă a evului mediu.
Cel mai interesant dintre truveri este Rutebeuf, poet de secol XIII, considerat precursor al lui Villon prin
realismul cu care descrie viaţa marginalilor.
« Golani, vă merge minunat/prind pomii a se despuia/voi n-aveţi ţoale de-mbrăcat… »
Temele liricii curteneşti au fost preluate şi în Germania de către minnesängeri, care cîntă dragostea în
decorul naturii ce reînvie primăvara, dar care realizează şi satire sociale acerbe, îndreptate frecvent
împotriva bisericii şi papei. Cel mai talentat dintre minnesangeri este Walter von der Vogelveide, autor al
unor sensibile poezii de dragoste, dar şi al unor meditaţii filosofice pe tema trecerii timpului şi a vieţii ca vis.
« Vai, unde-s oare anii ce mi s-au spulberat ?/ Visat-am viaţa sau fu cu-adevărat ?/Tot ce-am crezut că este
aevea, fost-a oare ?/Să fi dormit, şi nu ştiu, ci doar mi se năzare ? »
Poezia trubadurilor s-a răspîndit şi în Peninsula Iberică, scrisă în limba portugheză, considerată limba
poetică a întregii regiuni, inclusiv de castilieni, precum regele Alfonso al X-lea cel Înţelept (el Sabio) al
Castiliei şi Aragonului, sau de aragonezi precum Martin Moxa.
În Italia, într-o primă fază « trovatori » autohtoni scriu în provensală, pentru ca în secolul al XIII-lea,
sicilianul Giacomo da Lentini să realizeze transpunerea în italiană a temelor liricii occitane. În impunerea

4
acestui tip de lirică, un rol deosebit l-a jucat curtea cosmopolită şi rafinată de la Palermo a lui Frederic al II-
lea. Italienii inventează sonetul, gen literar ce avea să fie dus la desăvîrşire de Dante şi apoi de Petrarca.
Guido Guinizelli avea să dezvolte o lirică originală, în care sentimentul amoros e plin de suavitate şi de
înălţare cvasi religioasă, iar femeia e reprezentată ca o fiinţă eterică, înconjurată de lumină. Urmaşii au
numit maniera de a scrie reprezentată de Guinizelli şi de Guido Cavalcanti, dascălul poetic al lui Dante, « il
dolce stil nuovo ».
Din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, lirica de tip curtenesc intră în declin, dar cucerirea cea mai
importantă a acesteia rămînea, o nouă imagine a iubirii şi a femeii, din care avea să se inspire întreaga
creaţie literară ulterioară a Europei, şi care avea să influenţeze durabil şi moravurile bătrînului continent
(comportamentul « cavaleresc »).